Filosofia în lumea antica

Munteanu Iana Stepan Daniela

Definitie generala
Filosofia (din greaca antică: φιλοσοφία, philosophia, „iubire de
înțelepciune”) , este studiul întrebărilor generale și fundamentale, precum
cele despre existență, cunoaștere, valori, rațiune, minte și limbaj Astfel de
întrebări sunt adesea puse ca probleme care trebuie studiate sau rezolvate
Filosofia antică reprezintă suma principiilor fundamentale ale existenței
prin care lumea este interpretată, dezvoltată în cele mai avansate culturi ale
antichității, precum: China, India, Mesopotamia, Grecia, Roma
Filozofia în orientul antic
Filosofia antica indiana
În India antică, filosofia se dezvoltă în strânsă corelație cu religia, iar Școli filosofice care
primii filosofi au fost preoții .
respectă vedele
Izvoarele teoretice ale gândirii filosofice indiene antice se regăsesc în
literatura vedică, compusă dintr-o serie de cărți sfinte, la care aveau
•Samkhya
acces doar preoții, numite vede (știință, cunoaștere). Literatura vedică s- •Yoga
a dezvoltat pe parcursul a nouă secole și se împarte în câteva grupe de •Nyaya
texte: •Vaisheshika
•Mimamsa
Samhita divizată în patru cărți: •Vedanta
Sama Veda - cartea cântecelor de laudă;
Rig Veda - cartea imnurilor;
Atharva Veda - cartea descântecelor;
Yajur Veda - cartea invocațiilor de sacrificiu.
Brahmanele care conțin comentarii ale preoților brahmani asupra
vedelor.
Aranyakale sau „textele de sălbăticiune”, sunt partea de concluzii ale
Brahmanelor, care includ discuții și interpretări ale ritualurilor
periculoase și alte materiale adiționale.
Upanișadele care conțin idei despre geneza universului și despre
substanța universală.
Jainismul
Jainismul, sub denumirea tradițională Jain Dharma (जै न धर्म), este una din
cele mai vechi religii și filozofii ale lumii, găsindu-și rădăcinile în India
antică și preistorică. Tradiția spune că această credință a fost propovăduită
de o succesiune de douăzeci și patru de Jinas (cuceritori) sau tirthankarași,
dintre care ultimul, Mahavira (cca. sec. al VI-lea î.Hr.) a avut o importanță
decisivă, fiind considerat de unii istorici fondatorul jainismului modern .
Jainismul se înscrie în grupul de credințe dharmice și nu este o ramură
vedică, ortodoxă (astika) a spiritualității indiene așa cum sunt școlile din
cadrul hinduismului, ci împreună cu budismul formează un curent religios
eterodox (nastika). Ortodoxismul și eterodoxosimul vor conviețui în spațiul
indian influențându-se, realizând un transfer osmotic de idei filozofice,
mitologice și religioase, proces care va fi resimțit din plin și de jainism.
Cărturarul hindus Bal Gangadhar Tilak atrage atenția că jainismul a Mâna cu o roată pe palmă simbolizează
contribuit la încetarea sacrificiilor de animale din religia vedică și că tot lui Ahimsa în jainism . Cuvântul din mijloc este
îi datorăm apariția conceptului non-violenței, Ahimsa . „ahiṃsā” (nevătămare). Roata reprezintă
dharmachakra , care reprezintă hotărârea de a
opri saṃsāra prin urmărirea necruțătoare a lui
Ahimsa .
Filosofia antica chineza
Începutul filosofiei antice chineze se identifică cu Confucius (numele
latinizat al lui Kong Fu-zi), care a lăsat în urma sa o doctrină etică,
elaborând codul normelor morale privind comportamentul omului față
de ceilalți, formarea omului util societății și al omului superior prin
cultivarea celor trei virtuți: inteligența, curajul și generozitatea. În
centrul doctrinei sale morale aflându-se ideea de armonie dintre om și
cosmos, iar omul trebuie să tindă spre perfecțiune și fericire prin
respectarea tradițiilor trecutului în scopul de a îmbunătății prezentul.
Confucianismul a fost transpus în pagină de către discipolii lui
Confucius într-o colecție cuprinzând 30 cărți, printre care: Cugetări,
Cartea odelor, Cartea schimbărilor, Memorial de rituri, Cartea
muzicii, Cartea edictelor, Analele primăverii și ale toamnei' etc
O altă mare școală filosofică, înființată de către Lao-tze în China
antică, este taoismul.
Taoismul
Cea mai bună definiție a taoismului (ramura tao-chia - școala lui Tao) provine din pana
lui Alan Watts. Iată un extras semnificativ:
"Diverși filozofi chinezi, scriind probabil în secolele 5-4 î.C, au expus o sumă de idei și
un mod de viață care au ajuns să fie cunoscute sub numele de taoism, calea
cooperării dintre om și tendința sau cursul lumii naturale; principiile acestei tendințe
pot fi descoperite în ritmurile regulate ale apei, gazelor și focului, ritmuri care sunt
ulterior întipărite sau reproduse în cele din piatră și lemn și, mai târziu, în multe
dintre formele artei."
După cum vedem, taoismul este un mod de viață inspirat din ritmurile fenomenelor În filozofia antică chineză , Yin și Yang este un
naturale. concept filozofic chinezesc care descrie cât de
Dar, oare, cum se poate inspira un mod de viață omenesc din natură? evident forțele opuse sau contrare pot fi de fapt
complementare, interconectate și
Exemplul cel mai bun ni-l oferă artele marțiale, care au împrumutat la origine
interdependente în lumea naturală și cum pot da
elemente esențiale - atac, apărare, eschivă etc. - din imitarea mișcărilor
naștere una pe cealaltă pe măsură ce se
corespunzătoare ale animalelor sălbatice. Avem astfel “școli” de arte marțiale care
interrelaționează una cu cealaltă.
poartă nume pitorești ca “școala tigrului”, “școala maimuței” etc. La fel și în viața
domestică de fiecare zi există posibilitatea de a te inspira din evenimentele lumii
naturale. Dacă acorzi studiului acestor fenomene un interes constant, descoperi
indicații prețioase privind conduita cea mai potrivită pentru diferite situații de viață.
Egipt
În Egiptul antic s-au păstrat puține dovezi ale filozofiei , dar există o
dezbatere cu privire la asemănările dintre informațiile disponibile și unele
dintre paralelele lor cu filozofia greacă veche . În ciuda opiniei contrare a
diferiților cercetători , poziția majorității lumii academice este că nu există
urme de influențe între filosofia egipteană și cea greacă, nici indicii ale
ascendenței sale asupra dezvoltării filosofiei occidentale sau orientale , deși
cunoscutul egiptolog american James Henry Breasted a reușit să scrie:
„Tradiția greacă a originii egiptene a propriei sale filozofii conține fără
îndoială mai multe elemente de adevăr decât s-a admis în ultimii ani.”în
domeniul filozofie, cel mai important autor a fost Ptahhotep, care a scris în
lucrarea sa numită Instrucțiunile lui Ptahhotep sfaturi pentru viața de zi cu zi
în fața unor mari filosofi precum Confucius sau Socrate
A fost o cultură interesată de istoriografie, deoarece istoricii au scris
realizările faraoni atâta timp cât acestea ar putea fi cunoscute mai târziu. Un
exemplu important este piatra Rosetta .
EUROPA
Filosofia antica greaca
Filozofia greacă cunoscută și sub numele de filozofia elenă, se referă la
curentele, inovațiile și metodele de analiză logică folosite de grecii
antici.
Filozofia greacă este cel mai important curent filozofic ce a apărut în
Europa, din el a evoluat filozofia romană, filozofia arabă, persană și
filozofia renașterii și iluminismului, pavând drumul către modernitate.
Ea se baza,printre altele, și pe rolul logicii în comportamentul uman,
conceptele create de greci au influențat omenirea, una dintre cele mai
importante rezultate ale filozofiei elene fiind metoda științifică
pitagora
Pitagora, la rândul lui, fundamenta o adevărată
filosofie a naturii și matematismului sistematic.
„Totul este număr”, considera acest matematician,
fizician, filosof și „zeu”, omul în jurul căruia s-a
creat în secolul VI î.Hr. o mișcare (eterie) politico-
militară, cu numeroase caracteristici de sectă
ascetică și purificatoare (în sudul Italiei și Sicilia).

Grație lui Pitagora și pitagoricienilor, filosofia

greacă își consolidează conceptul de Kosmos și
armonie. Determinarea numerică devine armonioasă
și este esențială pentru înțelegerea fenomenelor.
Socrate
Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine -
Gnothi se auton. Esențială pentru om este capacitatea sa de a
intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul
iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre
ființe și a destinului acesteia se realizează pe două căi:
1.Mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;
2.Directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea
interioară, la introspecție, acțiune posibilă datorată intervenției
daimonului.
Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației
sale ființa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod
exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul
tău" spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e).
Platon
În secolul IV î.Hr., Platon, filosof de la care ne-au
rămas importante lucrări (dialogurile Phaidon,
Republica, Legile etc.), pornind de la metoda lui
Socrate – al cărui elev a fost – a creat dialectica și a
făcut sinteza între raționalism și spiritualismul lui
Pitagora. În sistemul său Ideile erau o realitate
absolută și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii
raționale. Opera politică ne înfățișează, la
maturitatea târzie, un Platon dezamăgit de tentativele
de înfăptuire a „statului ideal” (condus de filosofi),
dar capabil să ne transmită mesajul că scopul statului
este să asigure ordinea, dreptatea.
Aristotel
Discipol al lui Platon ,Aristotel (Greacă: Αριστοτέλης) (n. 384 î.Hr. - d.
7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanți filosofi ai Greciei
Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al
școlii peripatetice. Deși Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel
care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat-o,
putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei
politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii
filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.

De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas

paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.A ridicat
raționamentul (inducție și generalizare) la rangul de „cale a cunoașterii”
științifice. Omul este perfecțiunea lumii vii, iar politica are drept scop
fericirea lui prin justiție.
Roma
Filosofia romană apare mai târziu decât altele, din același timp istoric. Grecii, bunăoară, aveau câteva
secole de filosofie și un rafinament de speță rară, când romanii fac primele gesturi de reconstrucție a
lumii după regulile iubirii de înțelepciune. Chiar dacă am împinge cu mult înapoi, către Ennius,
începuturile filosofiei romane, și acestea ar fi cam la un secol și mai bine după ce grecii intraseră în
nemurire cu Platon, cu Aristotel. Faptul în sine, recunoscut, nu are nimic devalorizant, cum nici invers,
arhaicitatea nu conferă superioritate în mod absolut și, parcă, natural. Fiecare popor intră în istorie în
timpul său, își are timpul său și, deci, șansa sa. Mai devreme nu este un privilegiu și nici mai tîrziu o
privațiune. O cultură este majoră sau minoră nu neapărat după vârstă, nici după „dimensiuni”. Mai
înainte, în ordinea importanței, trebuie să treacă alt criteriu, „calitativ-structural” (Lucian Blaga, Trilogia
culturii, p. 262). În urmare, poate fi majoră sau minoră după cum se construiește, ca un „cosmoid” sau,
altfel spus, după șansele pe care singură și le dă sau și le descoperă de a face, dacă se poate spune așa,
concurență ontologică lumii în sine. Intrând mai târziu în istorie și, încă, în prelungirea celei grecești,
dacă nu, mai degrabă, în analogie cu ea, filosofia romană nu era, prin condiție, sortită precarității. Pentru
că venea mai târziu și se va fi construit după modelul gândirii grecilor nu înseamnă că, originar, era fără
de șansă ori cu minime posibilități de personalitate. Vecinătatea Greciei și transmisia culturală puteau fi,
abstract vorbind, piedici majore în calea filosofiei romane. Grecia fascina și descuraja. Grecia, așadar, era
foarte aproape de a fi, pentru romani, zicând după Gauguin, păcatul. Eșecul romanilor, ca și al grecilor,
căci o filosofie mimetică ar fi fost o înfrângere și pentru unii și pentru alții, eșecul, prin urmare, este făcut
imposibil mai întâi de către filosofii eleni.