clasa a XII-a

Consecinte ale
transformarilor Lorentz
Proiect realizat de:
Curcă Bianca, Gîrbea Andreea, Ivan Patricia, Matasă
Alexandra, Oatu Carla, Paleu Dana
 Cuprins:
Prezentare generala.

01 Principiul relativitatii.
Principiul constantei
luminii in vid
02 Consecintele transformarilor
Lorentz

a) Contracția lungimilor în direcția de

deplasare;
b) Dilatarea duratelor. Paradoxul

03 Concluzii c)
gemenilor;
Legea relativistă de compunere a
vitezelor;
d) Relativitatea simultaneității;
e) Efectul Doppler-Fizeau relativist.
Cazuri particulare.
01
Prezentare generala.
Principiul relativitatii.
Principiul constantei luminii in
vid
 Transformarile Lorentz
O serie întreagă de experimente efectuate la sfârșitul secolului trecut (experimentele lui Michelson-1881,
Michelson și Morley-1887, Morley și Miller-1904) nu au putut fi interpretate pe baza principiilor generale ale
Introducere mecanicii newtoniene, evidențiind astfel caracterul limitat al acestora. A apărut necesitatea elaborării unei noi
teorii capabilă să explice consecvent noile fapte experimentale acumulate. Acest lucru a fost realizat în 1905 de
catre Albert Einstein care a formulat două principii generale care stau la baza teoriei relativității restrânse.

Principiul relativității: „Legile fizicii sunt aceleași în
1 2
toate sistemele de referinta inerțiale”.
Principiul constantei luminii în vid: „Viteza luminii în vid
are aceeași valoare în toate direcțiile și în toate sistemele de
referință inerțiale, fiind independentă de mișcarea sursei de
lumină sau a observatorului”.

1. Primul principiu constituie de fapt o generalizare a principiului relativității galileine din mecanică (care se
referă doar la legile mecanicii) pentru toate fenomenele fizice. El arată că în condiții identice un fenomen fizic
se desfășoară la fel în SRI diferite. Aceasta înseamnă că prin nicio experiență fizică nu poate fi pusă în evidență
mișcarea rectilinie și uniformă a unui SRI .
Observatii:
  Cel de-al doilea principiu intră în contradicție cu primul. Într-adevăr, dacă sursa luminoasă se
2.
apropie sau se depărtează de observator cu viteza v, conform legii de compunere a vitezelor dată
de mecanica newtoniană, viteza luminii față de observator ar trebui să fie c + v în primul caz și
respectiv c - v în al doilea caz. Principiul al doilea al teoriei relativității restrânse afirmă însa că
viteza luminii față de observator este aceeași în ambele situații c = 3 ∙ m/s.
În fizică, transformările Lorentz fac conversia între două măsurători diferite,
efectuate de doi observatori diferiți, asupra spațiului și timpului, atunci când un
observator este în mișcare uniformă și rectilinie în raport cu celălalt. În
(relativitatea galileiană) din fizica clasică, singura conversie considerată
necesară era x'=x-vt, descriind cum se deplasează originea sistemului de
coordonate al unui observator prin spațiu în raport cu a celuilalt, la viteza v de-
a lungul axei x din fiecare sistem. Conform relativității restrânse, aceasta este
doar o aproximație suficientă la viteze mici în raport cu cea a luminii, și în
general rezultatul este nu doar o deplasare de-a lungul coordonatelor x; vor fi
distorsionate și timpul și spațiul.

Dacă spațiul ar fi omogen, atunci transformarea Lorentz este una liniară. De asemenea, deoarece teoria relativității
postulează că viteza luminii este aceeași pentru toți observatorii, trebuie să păstreze intervalul de spațiu-timp dintre două
evenimente din spațiul Minkowski. Transformările Lorentz descriu doar transformările în care evenimentul de la x=0,
t=0 este fix, astfel încât pot fi considerate rotații ale spațiului Minkowski.
 Transformarile Lorentz pentru sisteme în configurație standard

- Presupunem că există doi observatori O și

O prezentare simetrică între transformarea Lorentz
Q, fiecare cu propriul lui sistem de
directă și cea inversă se poate obține dacă sistemele de
coordonate cartezian pentru a măsura
coordonate sunt în configurație simetrică. Forma
intervalele de timp și spațiu. O folosește
simetrică evidențiază faptul că toate legile fizicii
(t,x,y,z) și Q folosește (t',x',y',z‘).
trebuie să fie de așa natură încât ele rămân neschimbate
sub o transformare Lorentz.
Presupunem că sistemele de coordonate
sunt orientate astfel încât axa x și axa x' se
suprapun, axa y este paralelă cu axa y' , și
la fel și axa z cu axa z'. Viteza relativă a Transformarea Lorentz pentru sistemele în configurație
Dinamic
celor doi observatori este v de-a lungul standard este:
axei comune x.

Presupunem și că originea celor două

sisteme de coordonate este aceeași. Dacă
Mechanic
toate acestea sunt valabile, atunci se spune
că aceste sisteme de coordonate sunt în unde se numește factor Lorentz.
configurație standard.
 În această animație, direcția verticală indică timpul iar cea orizontală
indică distanța, linia punctată este traiectoria spațiu-timp ("linia de
univers") a observatorului. Sfertul inferior al diagramei arată evenimentele
vizibile pentru observator, iar sfertul superior arată conul de lumină- cei
care pot vedea observatorul. Punctele mici sunt evenimente arbitrare din
spațiu-timp.

Panta liniei de univers (deviația de la verticală) dă

viteza relativă față de observator. De observat cum
percepția spațiu-timpului se modifică atunci când
observatorul accelerează.

Modificarea percepţiei spaţiu-timpului de-

a lungul liniei de univers a unui observator
care accelerează rapid.
 02
Consecintele
transformarilor
Lorentz
 a) Contractia lungimilor in directia de deplasare
Contracția luminii este fenomenul în care lungimea obiectului în mișcare este mai
Definitie: mică decât lungimea corespunzătoare, adică decât lungimea măsurata în cadrul
propriu-zis al obiectului.

Această contracție (numită și contracția Lorentz sau

contracție Lorentz-FitzGerrald) este de obicei
vizibilă doar la o fracțiune substanțială a vitezei
luminii. Contracția lungimii este numai în direcția
paralelă cu direcțian în care se deplasează corpul
observat. Pentru obiectele standard, acest efect este
neglijabil la vitezele obișnuite și poate fi ignorat în
toate scopurile normale, devenind semnificativ
numai atunci când obiectul se apropie de viteza
luminii în raport cu observatorul.
Despre contractia lungimilor:
În primul rând este necesar să se ia în considerare cu atenție metodele de măsurare a lungimilor obiectelor în repaus
și în mișcare. Dacă viteza relativă dintre un observator și obiectul observat este 0, atunci lungimea corespunzătoare
L0 a obiectului poate fi determinată pur și simplu prin suprapunere directă a unei bare de măsurare. Cu toate acestea,
dacă viteza relativă este mai mare decât 0, atunci se poate proceda după cum urmează:

Contracția lungimii: trei tije albastre sunt în repaus în S

și trei tije roșii în S’. În momentul în care capetele lui A
și D ating aceeași poziție pe axa lui x, lungimile tijelor
vor fi comparate. În pozițiile S, pozițiile simultane ale
laturii stângi a lui A și partea dreaptă a lui C sunt mai
îndepartate decât cele ale lui D și F. În timp ce in S’
pozițiile simultane ale laturii stângi a lui D și partea
dreaptă a lui F sunt mai îndepartate decât cele ale lui A
și C.
Metode de masurare a lungimilor:
Observatorul instalează un șir de ceasuri care sunt sincronizate fie prin schimbarea semnalelor
luminoase în conformitate cu sincronizarea Poincaré-Einstein, fie prin „transportul ceasului lent”,
adică un ceas este transportat de-a lungul rândului de ceasuri în funcție de viteza de transport.
Acum, când procesul de sincronizare este terminat, obiectul este mutat de-a lungul rândului de
ceasuri și fiecare ceas stochează ora exactă când trece partea stângă sau cea dreaptă a obiectului.
După aceea, observatorul trebuie să aibă grijă doar de poziția unui ceas A care a păstrat timpul
când trecea partea stângă a obiectului și un ceas B la care capătul drept al obiectului trece
simultan. Este clar că distamța AB este egală cu lungimea L a obiectului în mișcare. Folosind
acestă metodă, definiția simultană este crucială pentru măsurarea lungimii obiectelor în mișcare.

O altă metodă este utilizarea unui ceas care indică timpul său corespunzător T0, care se deplasează
de la un capăt al barei la celălalt în timpul T măsurat prin ceasuri în cadrul de repaus al barei.
Lungimea barei poate fi calculată prin înmulțirea timpului său de deplasare cu viteza sa, deci
L0=T*v în cadrul de repaus al ceasului.
 b) Dilatarea duratelor. Paradoxul gemenilor

 În fizică și relativitate, dilatarea timpului este diferența dintre timpul scurs măsurat de două ceasuri. Se
datorează fie unei viteze relative între ele (dilatarea timpului relativ "cinetic" special), fie unei diferențe
de potențial gravitațional între locațiile lor (dilatarea relativistică generală a timpului gravitațional).
Când nu este specificată, „dilatarea timpului” se referă de obicei la efectul datorat vitezei.

 După compensarea diferitelor întârzieri ale semnalului datorate distanței schimbătoare dintre un
observator și un ceas în mișcare (adică efectul Doppler), observatorul va măsura ceasul în mișcare
ticăind mai lent decât un ceas care este în repaus în cadrul de referință al observatorului. În plus, un ceas
care este aproape de un corp masiv (și, prin urmare, are un potențial gravitațional mai mic) va înregistra
mai puțin timp scurs decât un ceas situat mai departe de corpul masiv menționat (și care se află la un
potențial gravitațional mai mare).

 Aceste predicții ale teoriei relativității au fost confirmate în mod repetat prin experimente și prezintă o
preocupare practică, de exemplu în funcționarea sistemelor de navigație prin satelit precum cel GPS.
 Dilatarea timpului cauzata de o viteza relativa
Relativitatea specială indică faptul că, într-un cadru de referință inerțial, un ceas care se mișcă în
h decât un ceas care se află în repaus în cadrul lor
raport cu acesta va fi măsurat pentru a ticăi mai lent
de referință. Acest caz este uneori numit dilatare relativistică specială a timpului.

Efectul Doppler
Scopul declarat al acestor experimente a fost de a verifica efectul de dilatare
a timpului. Aceste experimente au măsurat deplasarea Doppler a radiației
emise de razele catodice, atunci când sunt privite direct în față și direct în
spate. Frecvențele înalte și joase detectate nu au fost valorile prezise în mod
clasic:

și Dilatarea transversală a timpului. Punctele

albastre reprezintă un puls de lumină. Fiecare
pereche de puncte cu „sărituri” ușoare între ele
este un ceas. Pentru fiecare grup de ceasuri,
Frecvențele înalte și joase ale radiației din sursele în mișcare au fost măsurate celălalt grup pare să pâlpâie mai lent, deoarece
ca: pulsul luminos al ceasului în mișcare trebuie să
și parcurgă o distanță mai mare decât pulsul
luminos al ceasului staționar. Așa este, chiar
dacă ceasurile sunt identice și mișcarea lor
relativă este perfect reciprocă.
Dilatarea timpului joacă un rol major în cadrul Teoriei
Relativităţii. Teoria lui Albert Einstein ne învaţă că dacă cineva ar putea
călători cu viteza luminii, timpul s-ar opri pentru acea persoană. Din
moment ce nimeni şi nimic, cu excepţia undelor electromagnetice, care
au avantajul că nu posedă masă proprie, nu poate dezvolta o asemenea
viteză, regula a fost extinsă sub forma fenomenului de dilatare a
timpului: cu cât un obiect călătoreşte cu o viteză mai mare, cu atât timpul
trece mai încet pentru acel obiect.

De exemplu, potrivit formulelor lui Einstein, dacă cineva ar călători cu o

viteză egală cu o zecime din viteza luminii, lucru nerealizabil cu
tehnologiile actuale, timpul ar încetini cu doar 0,5%. Cele mai rapide
nave spaţiale construite până în prezent de către om dezvoltă viteze care
"generează" o încetinire a timpului cu doar 2 milionimi dintr-un procent.
Asemenea valori sunt, desigur, insesizabile pentru om. Şi lucrurile vor
rămâne aşa până când tehnologia va evolua suficient de mult pentru a
construi motoare sau a imagina metode de propulsie care să dezvolte
viteze apropiate de viteza luminii, dacă acest lucru se va întâmpla
vreodată.
 Paradoxul gemenilor
În fizică, paradoxul gemenilor este un experiment de gândire în relativitate specială care implică gemeni identici,
dintre care unul face o călătorie în spațiu într-o rachetă de mare viteză și se întoarce acasă pentru a descoperi că
geamănul care a rămas pe Pământ a îmbătrânit mai mult.

Acest rezultat pare nedumeritor, deoarece fiecare geamăn îl vede pe celălalt gemeni ca fiind în mișcare și, astfel,
ca o consecință a unei aplicări incorecte a dilatării timpului și a principiului relativității, fiecare ar trebui să se
vadă îmbătrânit mai puțin. Cu toate acestea, acest scenariu poate fi rezolvat în cadrul standard al relativității
speciale: traiectoria geamănului care a călătorit implică două cadre inerțiale diferite, unul pentru călătoria de
ieșire și unul pentru călătoria de intrare.

Un alt mod de a privi experimentul este

realizând că geamănul călător este în curs de
accelerare, ceea ce îl face un observator non-
inerțial. În ambele cazuri nu există simetrie
între traseele spațiu-timp ale gemenilor. Prin
urmare, paradoxul gemenei nu este un paradox
în sensul unei contradicții logice.
 Rezolvarea paradoxului în relativitatea speciala
- Aspectul paradoxal al situației gemenilor provine din faptul că, în orice moment, ceasul
geamănului călător funcționează lent în cadrul inerțial al gemenului legat de pământ, dar pe
baza principiului relativității s-ar putea argumenta în egală măsură că ceasul gemenului legat de
pământ funcționează lent în cadrul inerțial al gemenului călător. O rezoluție propusă se
bazează pe faptul că gemenul legat de pământ se află în repaus în același cadru inerțial pe tot
parcursul călătoriei, în timp ce geamănul călător nu este: în cea mai simplă versiune a
experimentului de gândire, gemenii călători comută la punctul de mijloc al călătorie de la a fi în
repaus într-un cadru inerțial care se mișcă într-o direcție (departe de Pământ) la a fi în repaus
într-un cadru inerțial care se deplasează în direcția opusă (spre Pământ). Deși ambii gemeni pot
pretinde în mod legitim că sunt odihniți în propriul cadru, doar gemenii călători
experimentează o accelerație atunci când motoarele navei spațiale sunt pornite. Această
accelerație, măsurabilă cu un accelerometru, face ca cadrul său de odihnă să fie temporar ne-
inerțial. Acest lucru relevă o asimetrie crucială între perspectivele gemenilor: deși putem
prezice diferența de îmbătrânire din ambele perspective, trebuie să folosim metode diferite
pentru a obține rezultate corecte.

- Toate procesele - chimice, biologice, percepția umană care implică ochiul și creierul,
comunicarea forței - sunt constrânse de viteza luminii. Există ceas care funcționează la fiecare
nivel, în funcție de viteza luminii și de întârzierea inerentă chiar și la nivelul atomic. Prin
urmare, îmbătrânirea biologică nu este în niciun fel diferită de menținerea timpului ceasului.
Aceasta înseamnă că îmbătrânirea biologică ar fi încetinită în același mod ca un ceas.
c) Legea relativista de compunere a vitezelor
Una din concluziile experientelor premergatoare teoriei relativitatii
restrânse a fost invaliditatea regulii Galilei de compunere a vitezelor
comparabile cu cea a luminii.

Pe baza relatiilor Lorentz se pot stabili noi formule de compunere a

vitezelor.

Consideram un punct material care se deplaseaza cu viteza în raport cu

un referential (R) si cu fata de referentialul (R') în deplasare uniforma cu
viteza paralela cu Ox fata de (R).

Componentele vitezei se calculeaza dupa relatiile:

iar ale vitezei dupa relatiile:

Diferențiind relațiile obținem:

astfel că: (I.38.a)

(I.38.b)

(I.38.c)
 Transformările inverse vor fi:

(I.39.a)

(I.39.b)

(I.39.c)

 Dacă și , Regulile (I.38) sau (I.39) verifica principiul de

corespondenta; astfel, daca v<<c ,  , adica s-au obtinut regulile Galilei de compunere a vitezelor.
Sa aratam ca relatiile (I.38) sunt compatibile cu principiul al doilea al teoriei relativitatii restrânse.
a) Presupunem ca fata de (R), u=c (punctul material este un foton care se deplaseaza paralel cu Ox); atunci,
folosind (I.38.a) obtinem:

adica si fata de referentialul (R') viteza luminii este aceeasi.

b) Presupunem ca referentialul (R) se deplaseaza cu v=-c fata de referentialul (R') si dintr-o sursa din (R) se emite
un semnal luminos, paralel cu Ox, adica u = c. Un observator din (R') va gasi:

adica viteza luminii nu depinde de viteza sursei.

c) Daca semnalul luminos este paralel cu axa Oy, atunci , deci: , iar

deci viteza luminii nu depinde de directia de propagare sau de cea de masurare.

 d) Relativitatea simultaneitatii
Vom arata ca nu se poate vorbi despre o simultaneitate absoluta a fenomenelor, adica, daca doua evenimente sunt
simultane într-un referential, ele pot sa nu mai fie simultane în alt referential.
Sa presupunem ca în punctele si dintr-un referential (R) au loc doua evenimente simultane, la momentul t si sa
vedem cum apar aceste evenimente pentru un observator dintr-un referential (R') în miscare rectilinie si uniforma
cu viteza v paralela cu Ox fata de (R).

si cum , adica evenimentele nu mai apar simultane pentru observatorul mobil.

Conditia de simultaneitate în (R') este satisfacuta numai daca evenimentele se produc

h si în acelasi punct
coincidenta absoluta.
din (R). În acest caz se spune ca evenimentele se gasesc în

În concluzie: daca doua evenimente sunt simultane într-un referential (R),

ele nu mai sunt simultane în nici un referential care se afla în miscare
uniforma fata de (R) decât daca ambele se petrec în acelasi punct din spatiu.
 e) Efectul Doppler-Fizeau relativist. Cazuri particulare
 Efectul a fost descris prima oară în 1842 la Praga de către
fizicianul austriac Christian Doppler în tratatul său, "Über
das farbige Licht der Doppelsterne und einiger anderer
Gestirne des Himmels" (Despre lumina colorată a stelelor
binare și a altor stele de pe bolta cerească). Ipoteza a fost
testată pentru undele sonore de către olandezul Buys
Ballot în 1845.

 Acesta a confirmat că înălțimea sunetului era mai mare

decât frecvența emisă, atunci când sursa sunetului de
apropie de receptor, și mai joasă decât frecvența emisă
când sursa se îndepărtează de el. Hippolyte Fizeau(fr) a
descoperit în anul 1848, în mod independent, același
fenomen în cazul undelor electromagnetice.
 De aceea în Franța efectul este numit Doppler-Fizeau, dar
acest nume nu a fost adoptat în restul lumii, deoarece
descoperirea lui Fizeau s-a produs la șase ani după cea a
lui Doppler. În Marea Britanie John Scott Russell a făcut
în anul 1848 un studiu experimental al efectului Doppler.
 Efectul Doppler-Fizeau consta în modificarea frecventei unei unde receptionate fata de frecventa
undei emise daca receptorul (observatorul) si sursa (emitatorul) se afla în miscare relativa.
 Să considerăm o mașină ce trece pe lânga noi în viteză. Vom observa că sunetul produs de motor
nu este „uniform”, ca urmare a fenomenului de variație a lungimii de undă a undelor sonore,
datorat sursei aflate în mișcare. Când autovehiculul se apropie de observator, sunetul este mai acut
(frecvențe înalte), iar după ce trece de el, devine mai grav (frecvențe joase).
Efectul este cunoscut din mecanica newtoniana, gasindu-se relatiile:

 cand sursa este mobila si observatorul fix:

 când sursa este imobila, iar observatorul mobil:

 CAZURI
•
PARTICULARE:
Efectul Doppler-Fizeau longitudinal are loc când unda este receptionata de catre observatorul O de-a lungul axei Ox (directiei de miscare
relativa a sistemelor):

• Dependenta de raportul v/c a pulsatiei receptate este reprezentata în figura:

• Se observa ca pentru v=0,             ; daca sursa se îndeparteaza de observator, v>0 iar             ; daca sursa se apropie de observator v<0, iar 
           . Când v = c frecventa receptata poate deveni nula când sursa se îndeparteaza sau infinita când sursa se apropie de observator.
 CAZURI
•
PARTICULARE:
Efectul Doppler-Fizeau transversal se produce când unda este receptionata dupa o directie perpendiculara pe
cea de deplasare relativa a sistemelor.

• In general, daca ,functia este reprezentata astfel:

 CAZURI
PARTICULARE:
• Efectul HUBBLE - În 1912 Slipher observa ca liniile spectrale emise de galaxii
prezinta o "deplasare spre rosu", adica lungimile lor de unda sunt mai mari decât
cele ale acelorasi linii spectrale emise de surse de pe Pamânt.
• În 1929 Hubble trage concluzia ca în raport cu un punct de observatie dat, toate
galaxiile se îndeparteaza cu o viteza proportionala cu distanta dintre acest punct
de observatie si galaxie. Hubble da o lege pentru viteza de îndepartare a
galaxiilor: v=hl , unde si se numeste constanta lui Hubble.
03
Concluzii
h
Asadar , teoria relativitatii impune noi conceptii asupra spatiului
si timpului , care mai departe au condus la o modificare a
cinematicii , a dinamicii newtoniene etc.
MULTUMI
M
PENTRU
ATENTIE
!