T II

IT A
T I V
L A
RE
IA
OR
T E
C T SE
IE AN
R O R
P E ST
R
ALBERT EINSTEIN
Albert Einstein (1879-1955) a obtinut in anul 1921 premiul Nobel pentru serviciile aduse
fizicii teoretice.In anul 1905, el a publicat explicatia legilor experimentale ale efectului
fotoelectric (descoperit in 1887 de H.Hertz) si teoria relativitatii restranse. In lucracrea
“Asupra eletrodinamiii corpurilor in miscare” , Einstein afirma ca: “Experientele
intreprinse pentru a demonstra miscarea Pamantului in raport cu <<mediul eter>> in
care se propaga lumina si ale caror rezultate au fost negative fac sa se nasca
presupunerea ca nu numai in mecanica nici o proprietate a fenomenelor nu
corespunde notiunii de miscare absoluta, ci si in electrodinamica. In toate sistemele
inertiale, pentru care ecuatiile mecanicii raman valabile, legile electrodinamicii si opticii
pastreaza acceasi forma, ceea ce s-a demonstrat.Noi vrem sa ridicam aceasta
presupunere la rangul de postulat.”.
In teoria relativitatii restranse, care se refera la fenomenele mecanice si electrodinamice
din sitemele de referinta inertiale, spatiul si timpul sunt doua entitati ce nu pot fi
separate. Teoria relativitatii einsteiniene este valabila pentru corpurile si sistemele
inertiale relativiste( care au viteze relative de deplasare comparabile cu viteza c a
luminii in vid) sau nerelativiste.
Albert Einstein
1879-1955
ALBERT EINSTEIN
Descoperierea radioactivitatii pusese in evidenta ca si in cea mai mica particula
de substanta exista energie. Celebra ecuatie a lui Einstein E=mc^2 sustine ca
o cantitate infima de masa de substanta corespunde unei enorme cantitati de
energie.Teoria relativitatii restranse a fost confirmata in numeroase procese
fizice.
TEORIA RELATIVITĂȚII RESTRÂNSE
Relativitatea restrânsă (Teoria relativității restrânse sau teoria restrânsă a relativității),
denumită ulterior teoria specială a relativității sau relativitatea specială, este teoria
fizică a măsurării în sistemele de referință inerțiale propusă în 1905 de către Albert
Einstein în articolul său Despre electrodinamica corpurilor în mișcare. Ea
generalizează principiul relativității al lui Galilei — care spunea că toate mișcările
uniforme sunt relative, și că nu există stare de repaus absolută și bine definită (nu
există sistem de referință privilegiat) — de la mecanică la toate legile fizicii, inclusiv
electrodinamica.
Pentru a evidenția acest lucru, Einstein nu s-a oprit la a lărgi postulatul relativității, ci a
adăugat un al doilea postulat: acela că toți observatorii vor obține aceeași valoare
pentru viteza luminii indiferent de starea lor de mișcare uniformă și rectilinie.
TEORIA RELATIVITĂȚII RESTRÂNSE
Această teorie are o serie de consecințe surprinzătoare și contraintuitive, dar care au fost
de atunci verificate pe cale experimentală. Relativitatea restrânsă modifică noțiunile
newtoniene de spațiu și timp afirmând că timpul și spațiul sunt percepute diferit în
sensul că măsurătorile privind lungimea și intervalele de timp depind de starea de
mișcare a observatorului. Rezultă de aici echivalența dintre materie și energie,
exprimată în formula de echivalență a masei și energiei E = mc2, unde c este viteza
luminii în vid. Relativitatea restrânsă este o generalizare a mecanicii newtoniene,
aceasta din urmă fiind o aproximație a relativității restrânse pentru experimente în
care vitezele sunt mici în comparație cu viteza luminii.
Teoria a fost numită "restrânsă" deoarece aplică principiul relativității doar la sisteme
inerțiale. Einstein a dezvoltat relativitatea generalizată care aplică principiul general,
oricărui sistem de referință, și acea teorie include și efectele gravitației. Relativitatea
restrânsă nu ține cont de gravitație, dar tratează accelerația.
TEORIA RELATIVITĂȚII RESTRÂNSE
Deși teoria relativității restrânse face anumite cantități relative, cum ar fi timpul, pe care
ni l-am fi imaginat ca fiind absolut, pe baza experienței de zi cu zi, face absolute
unele cantități pe care le-am fi crezut altfel relative. În particular, se spune în teoria
relativității că viteza luminii este aceeași pentru toți observatorii, chiar dacă ei sunt în
mișcare unul față de celălalt. Relativitatea restrânsă dezvăluie faptul că c nu este doar
viteza unui anumit fenomen - propagarea luminii - ci o trăsătură fundamentală a
felului în care sunt legate între ele spațiul și timpul. În particular, relativitatea
restrânsă afirmă că este imposibil ca un obiect material să fie accelerat până la viteza
luminii.
POSTULATELE TEORIEI RELATIVITATII RESTRANSE

Concluziile analizei faptelor experimentale au fost sintetizate in

anul 1905 de Einstein in cele doua postulate ale teoriei
relativitatii restranse:
1)Fenomenele fizice se desfasoara identic in toate sistemele de
referinta inertiale, daca sunt identice conditiile initiale,adica
legile fizicii sunt aceleasi fata de oricare sistem de
referinta inertial.
2)Viteza de propagare a luminii in vid are aceeasi valoare in
toate directiile din toate sistemele de referinta
inertiale,adica nu depinde de miscarea sursei de lumina sau a
observatorului (c = 2,997924 * 10^8 m/s).
POSTULATELE TEORIEI RELATIVITATII RESTRANSE

Primul postulat generalizeaza principiul relativitatii din

mecanica.Acest postulat conduce la echivalenta sistemelor
de referinta inertiale in raport cu toate fenomenele fizice (nici
un experiment efectuat intr-un sistem de referinta inertial nu
permite punerea in evidenta a miscarii rectilinii uniforme a
acestui sistem fata de alt sistem de referinta inertial).
Echivalenta sistemelor de referinta inertiale o regasim formalata
si in postularea constantei vitezei luminii, deoarece al doilea
postulat reprezinta concluzia experimentala ca viteza luminii
in vid este viteza maxima de propagare a oricarei interactiuni
fizice.
EXPERIMENTUL FIZEAU
Experimentul Fizeau a fost efectuat de către Hippolyte Fizeau în 1851 pentru a măsura vitezele
relative ale luminii în apă aflată în mișcare. Fizeau a folosit un aranjament special de
interferometru pentru a măsura efectul mișcării unui mediu asupra vitezei luminii.
Conform teoriilor existente la momentul respectiv, lumina ce trece printr-un mediu în mișcare ar fi
trasă de acel mediu, astfel încât viteza măsurată a luminii ar fi o simplă sumă a vitezei acesteia
prin mediu plus viteza mediului. Fizeau a detectat într-adevăr un efect de glisare, dar
magnitudinea efectului pe care el l-a observat a fost mult mai mică decât se aștepta. Rezultatele
sale sprijineau aparent ipoteza antrenării eterului a lui Fresnel, ceva dezamăgitor pentru cei mai
mulți fizicieni. Avea să treacă peste o jumătate de secol până când a apărut o explicație
satisfăcătoare a măsurătorii lui Fizeau odată cu apariția de teoriei relativității restrânse a lui
Albert Einstein. Einstein avea mai târziu să sublinieze importanța experimentului Fizeau pentru
relativitatea restrânsă.
Deși acesta este numit experimentul Fizeau, Fizeau a fost un experimentator activ, care a efectuat o
mare varietate de diferite experimente care implică măsurarea vitezei luminii în diferite situații.
INSTALAȚIA EXPERIMENTALĂ
O rază de lumină provenind de la sursa S' se reflectă printr-un separator de fascicule G și
este colimată într-un fascicul paralel de către lentila L. După trecerea prin fantele O1
și O2, două raze de lumină trec prin tuburile O1 și O2, prin care apa este curge înainte
și înapoi așa cum este indicat de săgeți. Razele sunt reflectate de o oglindă m în
focarul lentilei L', astfel încât o rază întotdeauna se propagă în același sens cu fluxul
de apă, și cealaltă în sens opusă față de direcția curentului de apă. După trecerea
înainte și înapoi prin tuburi, ambele raze se unesc în S, unde se produc franje de
interferență, care pot fi vizualizate prin ocularul ilustrat. Modelul de interferență
poate fi analizat pentru a determina viteza luminii de-a lungul fiecărui tub.s
COEFICIENTUL DE ANTRENARE FRESNEL
Se presupune că apa curge prin conducte cu viteza v. Potrivit teoriei nerelativiste a
eterului luminifer, viteza luminii ar trebui să fie mai mare când este „trasă” de-a
lungul apei, și mai mică atunci când ea întâmpină „rezistența” apei. Viteza de
ansamblu a unei raze de lumină ar trebui să fie obținută prin adunarea vitezei luminii
în raport cu apa, și viteza apei.
Adică, dacă n este indicele de refracție al apei, astfel încât c/n este viteza luminii în apa
staționară, atunci viteza luminii w pe unul din tuburi ar trebui să fie

și cea din celălalt tub,

COEFICIENTUL DE ANTRENARE FRESNEL
Prin urmare, lumina ce merge împotriva curgerii apei ar trebui să fie mai lentă decât
lumina care merge în sensul curgerii apei.
Modelul de interferență între cele două fascicule obținut atunci când lumina este
recombinată la observator depinde de timpul de parcurgere a celor două căi, și poate
fi folosit pentru a calcula viteza luminii în funcție de viteza apei.
Fizeau a constatat că
COEFICIENTUL DE ANTRENARE FRESNEL
Cu alte cuvinte, lumina părea într-adevăr să fie trasă de apă, dar fenumenul era mult mai
mic decât era de așteptat.
Experimentul Fizeau i-a forțat pe fizicieni să accepte validitatea empirică a unei ipoteze
vechi, teoretic nesatisfăcătoare, a lui Augustin-Jean Fresnel (1818), care a fost
invocată pentru a explica un experiment din 1810 al lui Arago, și anume ideea că un
mediu în mișcare prin eterul aflat în staționare trage după el și lumina ce se propagă
prin aceasta cu doar o fracțiune din viteza mediului, cu coeficientul f dat de
COEFICIENTUL DE ANTRENARE FRESNEL
In 1895, Hendrik Lorentz a prezis existența unui termen suplimentar datorat
dispersiei:
 SFARSIT

VA MULTUMESC PENTRU
ATENTIE!!!!