GÂNDIREA NEOLIBERALĂ ȘI

CONFLICTUL ARABO-ISRAELIAN

Student: Pîslari Radu

Specializarea: RISE
Profesor: Edina Meszaros
 CUPRINS:

• Conceptul de neoliberalism
• Introducere (motivul declanșării conflictului)
• Evoluția conflictului
• Concluzie
• Bibliografie
 CONCEPTUL DE NEOLIBERALISM

Prin neoliberalism este desemnat un concept filosofico-social și

politico-economic care se bazează, printre altele, pe liberalismul clasic
și pe teoria neoclasică și care urmărește minimizarea influențelor
statului asupra evenimentelor economice. Spre deosebire de laisse-
faire-ul liberalismului clasic se consideră necesară intervenția
regulatorie a statului pentru garantarea piețelor funcționale.
 Termenul de neoliberalism este folosit pentru a descrie un anumit set
de credințe economice: „prioritatea mecanismului prețurilor, a
întreprinderii libere, a sistemului de concurență și a unui stat puternic
și imparțial”.
A fi neoliberal a însemnat promovarea unei politici economice
moderne cu intervenția statului. Majoritatea savanților din anii 1950 și
1960 au înțeles neoliberalismul ca referindu-se la economia socială de
piață și la principalii săi teoreticieni economici, cum ar fi Eucken,
Röpke, Rüstow și Müller-Armack.
Neoliberalismul este folosit contemporan pentru a se referi la politici de reformă orientate
spre piață, cum ar fi „eliminarea controalelor prețurilor, dereglementarea piețelor de
capital, reducerea barierelor comerciale ” și reducerea, în special prin privatizare și
austeritate, a influenței statului în economie. De asemenea, este de obicei asociat cu
politicile economice introduse de Margaret Thatcher în Regatul Unit și Ronald Reagan în
Statele Unite. Unii cercetători observă că are o serie de utilizări distincte în diferite sfere:
-Ca model de dezvoltare, se referă la respingerea economiei structuraliste în favoarea
consensului de la Washington.
-Ca ideologie, denotă o concepție a libertății ca o valoare socială generală asociată cu
reducerea funcțiilor statului la cele ale unui stat minim.
-Ca politică publică, aceasta implică privatizarea sectoarelor sau serviciilor economice
publice, dereglementarea corporațiilor private, scăderea bruscă a datoriei publice și
reducerea cheltuielilor cu lucrările publice.
 CONFLICTELE ARABO-ISRAELIENE

Conflictele dintre arabi și israelieni au început încă din secolul al XIX-lea în

Palestina – aflată sub dominație otomană și apoi britanică și considerată de
către evreii sioniști adevăratul leagăn al poporului lui Israel. Aceste conflicte
minore s-au amplificat la începutul secolului al XX-lea, atunci când evreii
au început alya – emigrarea spre Palestina, proces ce s-a amplificat în timpul
celui de-al doilea război mondial și în anii imediat următori. Dar lunga serie
a războaielor israeliano–arabe a fost declanșată de Declarația de
independență a Statului Israel – la 14 mai 1948.
 RĂZBOIUL DIN 1948-1949

Trauma la care fuseseră supuși evreii în timpul celui de-al doilea război mondial - Holocaustul - i-a
făcut să găsească singura soluție posibilă – crearea unui stat.
Acesta nu a recunoscut partajarea Palestinei britanice în două state: evreu și arab și a încercat
ocuparea întregului teritoriu palestinian. Țările arabe din jur nu au acceptat din prima zi existența în
mijlocul lor a statului evreu, de aici și primul război ce a durat din 1948 și până în 1949.

În primăvara anului 1948, armatele Egiptului, Siriei, Iordaniei, Libanului și Irakului au pornit la
luptă împotriva Israelului. În nord, armatele Siriei, Libanului și Irakului au fost oprite, forțele
iordaniene au pătruns dinspre Est, ocupând Ierusalimul de Est.
În luna iunie 1948 a intervenit ONU în zonă:
printr-o hotărâre a Consiliului de Securitate s-a
declarat încetarea focului pe timp de o lună,
perioadă folosită de ambele părți pentru a se
înarma. Evreii au înființat Forțele de Apărare
Israeliene – armata oficială a noului stat. Războiul
a continuat până în 1949, când prin aceleași
intervenții ale marilor puteri s-a ajuns la încetarea
focului și fixarea unor granițe temporare – green
line. Israelul stăpânea în plus 26% peste teritoriul
mandatat, la vest de râul Iordan. Iordania a ocupat
zona muntoasă a Iudeii și Samariei, care va fi
cunoscută ca West Bank, Egiptul a preluat
controlul unei fâșii de-a lungul coastei – Fâșia
Gaza.
 CONFLICTUL DIN 1956
Cel de-al doilea mare conflict israeliano-arab a fost cel din octombrie 1956, precedat de periodice
incidente majore la frontiere (1951, 1953), cele din primăvara anului 1954 depășind prin violență
orice incident anterior, doar intervenția marilor puteri evitând un conflict armat de anvergură.
Orientul Mijlociu a reprezentat un focar deschis între 1948 și 1956, astfel Criza Suezului -
conflictul din octombrie ’56 - s-a produs între state aflate de facto în stare de război. La izbucnirea
sa au contribuit o serie de factori internaționali, divergențele dintre U.R.S.S. și S.U.A. în problema
israeliană, apropierea naționaliștilor arabi de Uniunea Sovietică și a sioniștilor de S.U.A., ca și
prezența în zonă a Franței și Angliei care doreau păstrarea influenței și avantajelor economice, toți
acești factori externi provocând tensiuni între statele zonei.
• Izbucnirea conflictului în noaptea de 29/30 octombrie 1956 a surprins întreaga lume, S.U.A. ca și
U.R.S.S. reacționând imediat prin sesizarea Consiliului de Securitate care a cerut încetarea
agresiunii, retragerea trupelor israeliene din Peninsula Sinai și de pe Fâșia Gaza, precum și
deschiderea de negocieri cu anglo-americanii în vederea acordării de despăgubiri pentru
naționalizarea Canalului de Suez.
• Hotărârea Consiliului de Securitate din 30 octombrie 1956 blama agresiunea israeliană, fiind
prima și ultima dată când S.U.A. a votat alături de Uniunea Sovietică împotriva aliaților săi din
NATO. Era pentru prima dată în istoria nu foarte îndelungată a ONU când au fost plasate forțe
ale ONU într-un focar de război – un adevărat scut uman – dând naștere conceptului Națiunilor
Unite de operațiuni de menținere a păcii
 RĂZBOIUL DE 6 ZILE - PRIMUL CONFLICT
PREZENTAT LA TV

În mai 1967, tensiunea a ajuns la cele mai înalte cote datorită masivelor concentrări de trupe
israeliene la frontiera siriană, concentrări provocate de zvonurile despre încheierea unui acord
militar egipteano-iordaniano-sirian, cu asocierea Irakului și a unui iminent atac arab. Tensiunile au
fost amplificate de ingerințele permanente ale sovieticilor, care doreau deschiderea unui nou
conflict care să-l temporizeze pe cel din Vietnam.
în 5 iunie 1967 s-a produs atacul-surpriză al armatei israeliene, care a lovit punctele strategice ale
Egiptului și Siriei, distrugând armamentul sovietic din dotarea acestora. Atacul și-a amplificat
efectul și datorită faptului că arabii nu erau pregătiți, mizând în exces pe presiunile sovietice asupra
evreilor și pe o soluționare exclusiv politică a crizei navigației, care să-i și avantajeze. Egiptul a
fost amăgit de siguranța „totalului” sprijin al marelui său aliat sovietic, precum și de siguranța cu
care sovieticii arătau că, în caz de conflict, se va produce o rapidă intervenție a trupelor ONU.
• Aviația israeliană a distrus majoritatea aviației egiptene la sol, ca și artileria antiaeriană și a
ocupat în trei zile de ofensivă întreaga Peninsulă Sinai, iar din teritoriul iordanian, Fâșia Gaza,
și din cel sirian, Înălțimile Golan, destructurând cele trei armate: egipteană, siriană și
iordaniană, fără ca acestea să aibă timp să realizeze cuantumul dezastrului.
• Uniunea Sovietică, cea care incitase Egiptul la presiuni era hotărâtă să folosească Consiliul de
Securitate pentru a susține că Israelul este agresor. La 7 iunie 1967 a avut loc întâlnirea de
urgență a Consiliului de Securitate, în care sovieticii au cerut „încetarea imediată a focului,
retragerea trupelor agresorului”, proiect neacceptat de către SUA.

*La sfârșitul războiului de 6 zile, diplomația română a luat una dintre primele decizii autonome de politică externă – refuzând blamarea unilaterală a
Israelului ca agresor, așa cum a făcut-o URSS și toate celelalte state membre ale Tratatului de la Varșovia, prin semnarea Declarației de la Moscova (9
iunie 1967) și ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul, un pas important în încercările de autonomizare a diplomației românești. Războiul de 6 zile a
fost un pretext așteptat de români pentru a deschide calea reapropierii treptate de Occident.
 RĂZBOIUL DE UZURĂ: 1968-1972
• O parte a istoricilor și analiștilor politici consideră că perioada cuprinsă între anii 1968 și 1972 a
însemnat cel de-al patrulea conflict deschis arabo-israelian. Întreaga comunitate internațională a
realizat, în această perioadă, că un conflict de uzură nu poate fi aplanat decât prin presiunile și
acțiunile ONU. Războiul surd arabo-israelian s-a acutizat în câteva momente în anii 1968 și
1969. Blocajul la care ajunseseră negocierile de pace sub egida ONU era evident.
• Israelul continua să refuze retragerea din teritoriile ocupate în 1956 și apoi în 1967, ca și
temperarea strategiei de incorporare treptată a acestora în Statul Israel, timp în care Egiptul, Siria
și Iordania refuzau negocierile directe, nerecunoscând nici măcar încetarea focului, recunoaștere
condiționată de retragerea parțială a trupelor israeliene din teritoriile ocupate. Implicarea
sovietică, pe de-o parte, și cea americană, pe de alta, lărgea doar criza.
 RĂZBOIUL DE YOM KIPPUR - 1973
• Războiul de Yom Kippur desfășurat între 6–23 octombrie 1973 a adus o schimbare a
situației de fapt din Orientul Apropiat, demonstrând existența unei schimbări de
mentalitate a statelor aflate în conflict. Pentru arabi scopul declarat al războiului era
revenirea Israelului la granițele sale din iunie 1967. În primele zile ale ofensivei, situația
israeliană era foarte grea, atacul din 6 octombrie surprinzându-i.
• La granița cu Suezul, Egiptul avea masați 250.000 de soldați, 2.000 de tancuri, 2.000
tunuri și sute de avioane. Siria înainta în Golan și abia la 7 octombrie evreii s-au putut
opune atacului. Treptat însă situația fronturilor s-a echilibrat, evreii dispunând de un
arsenal militar net superior și, după depășirea șocului atacului, au început să
recucerească terenul pierdut. Implicarea marilor puteri a fost și de data aceasta
importantă în ajungerea la o încetare a focului.
• Conștientă de o nouă posibilă înfrângere a arabilor, Moscova a inaugurat, la 18 octombrie, un
pod aerian între Egipt și Siria, identic cu cel organizat de Washington pentru Israel, sugerându- i
lui Sadat să accepte imediata încetare a focului. Din 19 octombrie situația s-a schimbat, evreii
restabilindu- și pozițiile în podișul Golan și înaintând până la 20 de km de Damasc, iar la Canalul
Suez luptele erau tot mai intense.

• În 22 octombrie 1973, ziua armistițiului, o parte a armatei israeliene a atacat prin surprindere și a
încercuit Armata a III-a egipteană. Din momentul încetării de fapt a conflictului (23 octombrie),
era necesară plasarea de forțe ONU în zonă, demilitarizarea Sinaiului și eventual a Golanului.
Cel de-al cincilea conflict deschis arabo-israelian a dus la o echilibrare a situației militare a
Orientului Mijlociu, arabii jucând cu o nouă armă a cărei eficiență o simte întreaga lume și
astăzi, petrolul.
 RĂZBOIUL DIN LIBAN - 1982
• În 1982, Israelul a atacat Libanul, cuprins de război civil încă din 1975, pretextul oficial
pentru atac a fost apărarea coloniilor evreiești din Nordul Israelului, de la frontiera cu
Libanul, de atacurile teroriste. Era cel de-al șaselea mare conflict israeliano- arab.

• Operațiunea Pace în Galileea a debutat cu o invazie a sudului Libanului, ca urmare a

încercării de asasinat a ambasadorului israelian din Marea Britanie de către Fatah,
precum și a atacurilor lansate de către OEP asupra zonelor populate din nordul
Israelului. Armata israeliană a ocupat sudul Libanului, a bombardat Beirutul, obiectivul
acesteia fiind să-i alunge pe militanții palestinieni de la granița cu Israelul.
• Rezultatul celui de-al șaselea război israeliano – arab a fost indecis. Israelul și-a asigurat liniștea
pentru o perioadă, iar o mare parte a refugiaților palestinieni, membri ai OEP s-au refugiat în alte
țări. În 1986, forțele israeliene s-au retras din majoritatea teritoriilor libaneze, zona-tampon fiind
menținută până în mai 2000, când Israelul s-a retras definitiv din Liban.
 CONCLUZIE:

• Acordurile de la Oslo din 1993 dintre Israel și Organizația Pentru Eliberarea Palestinei au creat o
nouă etapă în aplanarea focarului din Orientul Mijlociu. Anul următor, în 1994, Iordania a devenit cel
de-al doilea stat arab vecin cu Israelul care a încheiat cu acesta un acord de pace. Deși procesul de
pacificare a Orientului Mijlociu a avut multe suișuri și coborâșuri, acorduri parțiale și lideri
încununați cu Premiul Nobel pentru Pace – pacea definitivă nu a apărut.
• Conflictele arabo-israelitene sunt de o complexitate majoră și sunt conflictele care în mare parte
catalizează celelalte conflicte în Orientul Mijlociu. De asemenea este unul dintre conflicte ce
bipolarizează lumea (SUA oferind susținere Israelului, iar Rusia amplasându-se ca un prieten al
statelor arabe) și crează o tensiune geopolitica majoră. Aproape toate războaiele din *48 până în
prezent au fost începute cu participarea statelor arabe sau a Israelului
 BIBLIOGRAFIE:

• https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/conflictele-israeliano-arabe-zona-fierbinte-a-
razboiului-rece
• „Diplomația secolului XX”, C. Vlad - 2006 - Fundația Europeană Titulescu
• http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_4_5/26.pdf
• https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Arabo-Israelian_din_1948-1949