Sunteți pe pagina 1din 34

Tema 4.

Gestiunea
financiară pe termen lung
Planul lecţiei:

4.1. Gestiunea capitalului propriu


4.2. Politica de calcul a amortizării
mijloacelor fixe și evaluarea efectelor
asupra rezultatelor financiare
4.3. Sursele de finanţare a mijloacelor fixe
4.4. Indicatorii ce caracterizează eficienţa
utilizării mijloacelor fixe
4.5. Gestiunea portofoliului (activelor
financiare)
4.1. Gestiunea capitalului propriu
Capitalul propriu este format din capitalul
social și suplimentar, rezervele, profitul
nerepartizat al anilor precedenți.
Capitalul propriu și datoriile totale participă la
finanțarea activității întreprinderii.
Capitalul propriu nu este rambursabil,
remunerația acestuia depinde de
performanțele întreprinderii fiind asigurată de
profitul net obținut.
Indicatorii utilizați în gestiunea capitalului
propriu exprimă atât ponderea pe care o dețin
resursele financiare proprii în totalul resurselor
financiare ale întreprinderii, cât și mai ales
măsura în care dispune de resurse financiare
proprii pentru constituirea activelor
întreprinderii.
Indicatorii gestiunii capitalului propriu:
1. rata autonomiei financiare globale;
2. rata autonomiei financiare la termen;
3. rata stabilității financiare;
4. gradul de independență financiară;
5. coeficientul corelaţiei dintre sursele
împrumutate şi sursele proprii.
4.2. Politica de calcul a amortizării
mijloacelor fixe și evaluarea efectelor
asupra rezultatelor financiare
Funcţia de bază a întreprinderii în cadrul
economiei de piaţă este producerea de
bunuri şi servicii destinate vânzării pentru a
satisface nevoile consumatorilor sub aspect
cantitativ, calitativ şi ca nivel de preţ.
În procesul de fabricare a bunurilor şi
serviciilor întreprinderea are nevoie de
factori de producţie:

- mijloace fixe, concretizate în maşini,


utilaje, instalaţii, terenuri;

- active circulante : materii prime şi


materiale, energie, combustibil etc.;

- factorul muncă.
Mijloace fixe - acea parte a aparatului de
producţie care se consumă şi transmite
valoarea sa asupra produselor şi serviciilor
nu deodată, ci treptat în decursul mai
multor cicluri operaţionale, îşi păstrează
forma fizică şi au o durată îndelungată de
funcţionare.
Din punct de vedere material
mijloacele fixe reprezintă: maşini,
utilaje, instalaţii, mijloace de
transport, clădiri şi formează baza
tehnică a întreprinderii.
Amortizarea mijloacelor fixe  reprezintă
repartizarea sistematică a valorii amortizabile a
mijloacelor fixe pe perioade de gestiune ale duratei
de utilizare.
Utilizarea completă a mijloacelor fixe
reclamă acţiuni ca:

- intensificarea exploatării raţionale;


- întreţinerea şi reparaţii în condiţii optime;
- modernizarea mijloacelor fixe;
- încărcarea completă a capacităţilor şi spaţiilor
productive;
- respectarea disciplinei tehnologice;
- folosirea mai activă a amortizării ca pârghie de
influenţare a îmbunătăţirii activităţii.
Din punct de vedere financiar, fondul de
amortizare poate fi privit sub următoarele
aspecte:

- ca proces – care înseamnă o detaşare şi


transmitere de valoare din activele fixe asupra
producţiei;
- ca element de consum de factor de producţie –
care urmează a se include în costul vânzărilor;
- ca fond sau resurse financiare – care trebuie să
asigure recuperarea valorii activelor fixe şi
finanţarea înlocuirii acestora.

În baza acestor aspecte fondul de amortizare se


poate defini ca expresie bănească a amortizării.
Amortizarea ca fond poate fi definită ca o sumă de
bani ce se detaşează din activele fixe şi permite
întreprinderii:
- menţinerea constantă a mijloacelor fixe, atunci
când a utilizat resurse financiare proprii pentru
obţinerea mijloacelor fixe;
- rambursarea la timp a creditelor, atunci când a
utilizat resurse financiare împrumutate pentru
procurarea mijloacelor fixe.
Regimul de amortizare trebuie de constituit
astfel încât să facă din amortizare o
adevărată pârghie financiară care să
răspundă mai multor cerinţe şi anume:
- stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea
în costurile de producţie;
- recuperarea valorii mijloacelor fixe într-o
perioadă de timp corespunzătoare, ţinând cont
de uzura fizică şi morală;
- impulsionarea întreprinderilor în folosirea
completă şi eficientă a mijloacelor fixe;
- stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi
repararea instrumentelor de muncă.
Există următoarele elemente care se iau în considerare
pentru calcularea amortizării mijloacelor fixe:
1. costul de intrarea a mijlocului fix, care include
preţul de cumpărare plus cheltuielile de transport şi de
instalare.
2. durata de utilizare reprezintă:
- perioada pe parcursul căreia întreprinderea prevede
utilizarea activului;
- cantitatea unităţilor de producţie pe care
întreprinderea planifică să le obţină din utilizarea
obiectului.
3. valoarea reziduală reprezintă valoarea pe care
întreprinderea prevede să o obţină la expirarea duratei
de utilizare.
4. valoarea amortizabilă reprezintă costul de intrare
diminuat cu valoarea reziduală estimată.
 La calcularea amortizării unei imobilizări
pot fi aplicate următoarele metode:
  metoda liniară;

 metoda unităţilor de producţie;

 metoda de diminuare a soldului.


2. Metoda unităţilor de producţie
prevede calcularea amortizării ca produsul mărimii
amortizării pe unitate de produs (servicii) şi a
volumului de produse fabricate (servicii prestate)
în perioada de gestiune.

Mărimea amortizării pe unitate de produs (servicii)


se calculează ca raportul dintre valoarea
amortizabilă şi numărul de unităţi de produse
(servicii).
3. Metoda de diminuare a soldului
se bazează pe aplicarea unei rate
(norme) fixe a amortizării care poate fi
majorată conform politicilor contabile a
entităţii nu mai mult decît de două ori în
comparaţie cu norma prevăzută
conform metodei liniare.
Calcularea amortizării în baza metodei de
diminuare a soldului se efectuează în felul următor:
1) pentru prima perioadă de gestiune norma majorată
a amortizării se aplică faţă de costul de intrare a
obiectului;
2) pentru următoarele perioade (cu excepţia ultimei)
norma majorată a amortizării se aplică faţă de
valoarea contabilă a obiectului la finele perioadei
precedente;
3) pentru ultima perioadă de gestiune suma
amortizării se determină ca diferenţa dintre valoarea
contabilă a obiectului la finele perioadei precedente
şi valoarea sa reziduală.
4.3 Sursele de finanţare a
mijloacelor fixe
Sursele de finanţare ale mijloacelor
fixe:

1. mijloace proprii şi anume:


- sursele din fondul social cea mai mare parte
a căruia se utilizează pentru procurarea
mijloacelor fixe. La fel în aceste scopuri în
continuare, se întrebuinţează acumulările ce
sunt formate la întreprinderi în procesul de
producţie.
2. mijloace împrumutate şi anume:

- credite bancare;
- credite ale altor creditori care se furnizează
sub forma cambiilor şi alte creanţe;
- mijloace primite de la realizarea
împrumuturilor obligatare.
3. mijloace atrase, adică mijloace primite de la
vânzarea acţiunilor;
4. subvenţii de la buget;
5. investiţii străine;
6. mijloace utilizate de grupuri de
întreprinderi.
4.4. Indicatorii ce caracterizează
eficienţa utilizării mijloacelor fixe
Indicatorii eficienței utilizării
mijloacelor fixe:

1) rata imobilizărilor;
2) coeficientul de amortizare acumulată;
3) coeficientul de utilitate;
4) coeficientul de reînnoire a mijloacelor fixe;
5) compoziţia tehnologică a mijloacelor fixe
(ponderea MF active în totalul MF);
6) randamentul mijloacelor fixe.
4.5. Gestiunea portofoliului
(activelor financiare)
Portofoliul de active financiare
reprezintă totalitatea de valori mobiliare de
care dispune un agent economic, format din
acțiuni, obligațiuni sau alte titluri în vederea
obținerii unor rentabilități propuse.
Gestiunea portofoliului de active financiare se
efectuează în baza deciziilor politicii investițiilor
financiare.
Deciziile în sens larg se referă la investiții de
participație la capitalul social altor firme cu scopul
obținerii de dividende, fie constituirea unui portofoliu
de active diversificate cu scopul obținerii profiturilor
mari.
Deciziile în sens restrâns se referă la vânzarea sau
cumpărarea unui anumit activ financiar.
În cadrul politicii investiționale în active
financiare sunt importante următoarele aspecte:
- alegerea tipului de portofoliu;
- determinarea sumei de bani destinate
efectuării plasamentelor financiare;
- alegerea modalității de gestiune a
portofoliului. Gestiunea activă presupune
cheltuieli ridicate de administrare. Gestiunea
pasivă cheltuieli reduse de administrare.
În practică, agenții economici își
diversifică portofoliile, deținând atât titluri
cu risc ridicat și rentabilitate mare, cât și
titluri sigure, fărăr risc.
Gestiunea portofliului de active financiare
se realizează prin respectarea următoarelor
principii de bază:

1) urmărirea securității capitalului, prin care


investitorul prevede nu doar conservarea sumei, dar
și puterea de cumpărare a acesteia;
2) urmărirea rentabilității ridicate în condițiile păstrării
unei lichidități corespunzătoare;
3) urmărirea și măsurarea incidenței fiscale, care
influențează randamentul valorilor mobiliare.
Investitorii preferă valori mobiliare cu fiscalitate
scăzută.
În procesul adoptării deciziei privind
investirea în active financiare, investitorul
trebuie să aprecieze riscul activelor, apoi
rentabilitatea așteptată. În final trebuie să
determine dacă rentabilitatea acoperă riscul și
aduce profit.