 Civilizaţia egipteană a fost cea mai veche şi

mai strălucitoare creaţie umană din ţările

limitrofe Mediteranei, până m sec. VII. î.
Chr., când grecii au început să-şi impună
marile şi multilateralele lor valori. Egiptul
antic a intrat în istoria universală încă de la
începutul celui de al III-lea mileniu, mai
exact către 3200 î. Chr.
 (3000 î. Chr. - 395 î. Chr).
 Informaţiile provin din cel puţin trei surse
principale:
A. papirusuri medicale ;
B. relatări ale unor istorici antici;
C. studiul complex, inclusiv radiografic şi cu
izotopi radioactivi al mumiilor şi al unor
schelete dezgropate din acest teritoriu.
Este dificil de apreciat data exactă la care au fost scrise
diferitele "papirusuri medicale". Multe dintre ele sunt copii
ale unor scrieri mai vechi. între cele mai cunoscute sunt:
a) Papirusul EBERS (nume dat de egiptologul german Georg
Ebers, care 1-a găsit în 1873, în ruinele oraşului Tea). Are o
lungime de 20 de metri, cuprinde 110 pagini şi a fost scris
la 1550 î.Chr. Tradus în limba germană de H. Joachim, se
găseşte la Muzeul din Leipzig. Se pare că este copia unui
papirus mai vechi, de pe vremea primei dinastii (2830-
2500) scris deci de contemporanii construirii celor trei
piramide de lângă Cairo.
b) Papirusul veterinar de la Kahun, descoperit în 1893, este o scriere de medicină
veterinară, compusă la Apiox. 2500 î. Cr. Din păcate deteriorat. Nu conţine
descrieri de boli, ci numai reţete.
c) Papirusul ginecologic de la Kahun, scris prin anii 2000 î. Chr. Conţine sfaturi
pentru ajutorul ce trebuie dat la naştere şi perioada de lăuzie.
d) Papirusul berlinez (sau Brugsch, de la numele egiptologului german Emil
Brugsch care 1-a găsit în 1909, într-un vas de pământ din ruinele oraşului
Memfis. Aflat actualmente la muzeul "Pergamon" din Berlin).
e) Papirusurile londoneze. Cel mai vechi dintre acestea e papirusul Hearst - scris
în sec. 17 î. Chr. Urmează papirusul Edwin Smith, descoperit în 1862, scris pe
la 1600 Î.Chr. dedicat în special chirurgiei şi arsurilor, papirusul Chester
Beatty, care nu e exclusiv medical, ci conţine doar capitolele despre boli,
bolnavi şi medicaţii. Toate papirusurile "londoneze" se află la British Museum.
S-au găsit şi alte scrieri, datând de pe la anul 1 000 - 800 î.Chr., adevărate
tratate. E vorba despre Cartea despre vase şi immă, Secretul
medicului, Cunoaşterea mişcărilor inimii, ş.a. Scriitorul creştin
Clemens din Alexandria (sec II d. Chr) afirmă că ar fi existat în acest
oraş (marea bibliotecă sau alte colecţii) 42 de cărţi sacre "inspirate de
zeul Thot". Evident nu toate erau cărţi de medicină, dar o parte din
ele, în mod sigur.
Ceea ce ştim este că, în timpul înfloririi civilizaţiei greceşti la Alexandria,
sub dinastia Ptolomeilor (sec II - 1 î. Chr), o bună parte din aceste cărţi
au fost traduse în greceşte şi incluse într-o colecţie numită
HERMETICĂ. Numele provenea de la zeul Hermes Trismegist. Astfel,
o bună parte din cunoştinţele medicale ale egiptenilor au intrat în
tezaurul medicini eleniste şi apoi romane. 0 copie a papirusului Ebers,
reprezintă cea de-a IV-a carte a colecţiei hermetice.
Viaţa în vechiul Egipt a fost cea comentată în
Historiile lui Herodot (aprox. 484-420 î.
Chr.), în unele din scrierile lui Pliniu cel
bătrân (24 - 79 d. Chr) şi în Biblioteca
istorica a lui Diodor din Sicilia (sec. I. î. Chr).
Conservarea cadavrelor prin mumifiere avea o motivaţie religioasă: egiptenii credeau în
viaţa veşnică. Trupul mortului nu trebuia să se altereze, să se descompună, deoarece
mumia să-şi continue viaţa în regatul morţilor unde domnea Osiris.
Mumifierea răspundea însă şi unui deziderat practic: evitarea putrezirii cadavrelor,
dezgroparea lor de către animalele sălbatice, evitarea difuzării unor boli infecto-
contagioase. Dacă la început conservarea era sumară (uscarea cadavrului îngropat sub
un strat subţire de nisip sub soarele torid), mai târziu coachiţii - preoţi autopsieri
-îmbălsămători, au învăţat să scoată creierul prin nări cu ajutorul unui cârlig special, să
ungă cadavrul cu ulei de palmier parfumat, să scoată organele interne şi să le pună în
arome tari, spirtoase, în vase speciale (vase canope) închise ermetic. Cadavrul era apoi
aşezat într-o baie de natron (Natronul antic era o soluţie concentrată de bicarbonat de
sodiu, sulfat de sodiu, clorură de sodiu - sare marină şi carbonat de sodiu). Natronul se
depune pe cadavru într-o pojghiţă rezistentă. Cadavrul era ţinut acolo 2-3 luni, apoi
înfăşurat în feşi de bumbac, într-un strat gros. Mumia era apoi introdusă într-un
sarcofag de lemn (adesea pictat cu scene din viaţa defunctului) al cărui contur sugera
silueta umană.
Medicul-arheolog Armand Ruffer, care a studiat din
punct de vedere anatomo-patologic sute de
mumii, a găsit leziuni de tuberculoza osoasă la
mumii datând din epoca primei dinastii (3000 î.
Chr.). Este şi cazul preotul Amen, cu morbul lui
Pott, care i-a deformat coloana vertebrală. Au
fost descoperite de asemenea leziuni de
osteomielită la oasele lungi şi la sinusuri, ca şi
leziuni ale alveolelor dentare ca urmare a
pioreelor etc.
Pentru orice turist, Egiptul este uluitor în ce priveşte arta sa
monumentală, sculpturală, picturile din temple şi cele tombale,
ultimele prezentând cu lux de amănunte viaţa de zi cu zi a oamenilor
vremii sau "aventurile"de după moarte ale defunctului, în călătorie,
apoi stabilirea sa în regatul morţilor a lui Osiris.
În valea nobililor, de pildă, pe zidurile cavourilor demnitarilor Nacht
(1425 î. Chr.) şi Menna (1412 î. Chr.) se văd zeci de scene din viaţa lor
(de munci agricole, vânătoare, procesiuni, primiri de daruri, petreceri
tec.). Un basorelief tombal îl arată de pildă pe preotul Ruma, care
aduce un sacrificiu zeiţei Asterte. Aşa cum e înfaţişat, infirm, cu un
picior în poziţie ecvină, amiotrofic, consecinţă a unei paralizii de
sciatic-popliteu extern, nu mai încape îndoială că Rum a fost atins în
copilărie de poliomielită.
Din analiza surselor mai înainte expuse s-au
putut trage o serie de concluzii privind
coexistenţa în vechiul Egipt a unei medicini:

A. MISTICE şi a uneia
B. LAICE, fiecare din ele cu explicaţiile sale în
ce priveşte originea bolilor şi evident cu
procedeele specifice de profilaxie şi
tratament.
Aşa numita medicină mistică din vechiul
Egipt nu poate fi judecată în bloc,
nediferenţiat. Este greşit să se creadă că ea
a fost exclusiv sacerdotală, adică practicată
numai de preoţi. în realitate se poate
distinge:
1. medicină magică (vrăjitorească) şi
2. medicină mitică (zeii protectori de boli şi
vindecători).
Este evident cea mai veche. Ea vine din negurile preistoriei. Cu zeci de
ani mai înainte a existat o magie cvasiinstinctuală, în care omul nu se
desprinsese pe sine din natură (nu exista încă "eul"). Legăturile dintre
obiecte şi fenomene îi erau în general necunoscute, el efectua
procedee magice asupra sa şi a semenilor fără să fi tras concluzii
asupra eficacităţii, fără măcar de a se adresa cuiva. Magia cu scop
concret, precis, apare mai târziu, e un stadiu superior în evoluţia
gândirii umane.
Vrăjitorii şi pacienţii lor cred în nişte spirite benefice sau malefice, le
cheamă sau le alungă, fac legături cauzale între un procedeu şi altul,
între reuşită şi nereuşită, clasică procedeele în funcţie de eficacitatea
lor (unele sunt eficace prin psihoterapie). În Egiptul antic procedeele
magice coexistă cu cele mitice şi empirice, adesea îmbinându-se.
Din mitologia vechiului Egipt reiese că atât starea de sănătate cât şi cea
de boală erau la cheremul unor zeităţi. În zorii istoriei, fiecare oraş
avea zeii lui. La început ei erau întrupaţi în animale (zei zoomorfi):
crocodili, tauri (între care şi Apis), pisică, berbec, pasărea Ibis,
scorpion sau scarabeu.
Evoluând către înfaţişarea umană (antropomorfism), egiptenii au dat
zeilor lor corpuri de om, dar au păstrat la mulţi dintre ei capul de
animal:
Horus-stăpân al lumii pământene are cap de vultur;
Hator-zeiţa dragostei şi dorinţei, cap de vacă;
Sekhmet zeiţa care proteja chirurgia, cap de leoaică;
Anubis cap de şacal;
Thot, cap de pasăre Ibis, tec. (fîg).
Zeii trăiau şi pe pământ, printre muritori, întruchipaţi în animale.
Babuinii de pildă, ţinuţi în întunericul templelor erau întrupări ale lui
Osiris, zeul tărâmurilor subpământene.
Închinători ai soarelui, vechii egipteni îl slăveau drept zeu suprem "zeu
tată" pe Ra (la Heliopolis). La 650 km mai la sud, la Teba (actualul
Luxor) zeul soarelui se numea Amon. Mai târziu zeul a fost adoptat
sub numele de Amon-Ra..
În general viaţa pe pâmânt era socotită o pregătire pentru "viaţa de
dincolo", în regatul subpământean al lui Osiris.
Cât timp erau în viaţă, vechii egipteni credeau că suflul vital (figurat sub
forma unei chei, în picturi şi basoreliefuri) le este permanent oferit
(cheia vieţii) de către zeul Osiris.
Sesizând legătura dintre respiraţie şi viaţă, vechii egipteni credeau că
omul ia suflul vieţii din aer, pe nas, odată cu aerul inspirat. Ei erau
aşadar PNEUMATIŞTI.
Credeau în nemurire. Nu numai în cea a sufletului, dar şi în cea a trupului (de
aceea şi grija de a conserva trupul prin mumifîere). Viaţa de după moarte avea
ca sediu "celălalt tărâm", regatul morţilor unde domnea Osiris. Dar nu orice
muritor ajungea acolo. Numai cei virtuoşi. Cel care aprecia era zeul Anubis. El
venea în casa defunctului cu o balanţă şi "cântărea" inima mortului (evident
la figurat, dar în picturi e zugrăvită cântărirea la propriu). Cu Anubis venea şi
Thot - cel cu cap de Ibis care nota rezultatul cântăririi. Dacă cântarul indica o
inimă păcătoasă, Thot făcea semn să vină un monstru cu cap de crocodil,
picioare anterioare de leopard şi posterior de hipopotam (Amit) care devora
sufletul mortului. Dimpotrivă, dacă defunctul avea o inimă bună, trupul său
era condus pe drum de ape (se sugera Nulul) într-o barcă, către regatul
morţilor.
Odată primit de Osiris, trupul îşi recâştiga şi sufletul - care sosea la el,
preschimbat în pasărea Ka. Reuniţi, trupul şi sufletul, îşi continuau viaţa în
regatul lui Osiris.
Din acest periplu viaţă-moarte-viaţă, reiese credinţa în nemurirea sufletului şi
trupului, cât şi faptul că ZEII erau prezenţi în fiecare moment lângă cei vii sau
morţi.
Din punct de vedere al istoriei medicini, distingem aşadar
amestecul în existenţa oamenilor a două feluri de zeităţi:
A. zei cosmici şi
B. zei vindecători (numiţi de unii şi zei-medici).

Zeii cosmici nu se ocupă în mod expres de medicină, ci sunt

zei ai naturii. Au totuşi o legătură tangenţială cu
medicina, dar numai prin faptul că omul sau animalul ca şi
boala, vindecarea ori moartea, se petrec în natură, sunt
fenomene naturale, deci intră întrucâtva şi în competenţa
lor.
Zeii vindecători (zeii medici) au competenţe mici în natură,
în cosmos, în schimb sunt implicaţi direct în fenomenul de
boală, deci în medicină. Ei au puterea de a feri sau a
vindeca de diferite boli.
A. ZEII COSMICI o au între ei pe ISIS zeiţă complexă a naturii roditoare, a
fecundităţii, a grâului. Ea reprezintă de fapt natura vie. Isis e implorată de
bolnav, de preotul-medic (sahmet), sau de medicul laic (sunu) nu ca direct
vindecătoare ci indirect izbăvitoare şi asta doar fiindcă e mama naturii. Tot
aşa cum o mamă e capabilă să aline suferinţa, să acorde îngrijire şi protecţie,
tot astfel Isis era implorată să-l ocrotească, ori să-l aline pe suferind.
OSIRIS, zeul tărâmurilor subpământene, care era şi el un zeu solar şi care în
vechime fusese stăpânul a tot ce se găseşte pe pământ, inclusiv al vegetaţiei,
a fost ucis, din invidie, de fratele său SET, care i-a ciopârţit cadavrul. Soţia lui
Osiris, ISIS, care îi era în acelaşi timp şi soră (la egipteni se practica incestul -
cauză a multor boli degenerative), dar şi soră şi cumnată cu ucigaşul Set, a
adunat toate bucăţelele trupului lui Osiris reuşind să-l reînvie. Ea a dat apoi
naştere lui HORUS, care ucigându-l pe criminalul Set, a luat locul tatălui său
Osiris ca stăpân al lumii pământene. Osiris a devenit ulterior stăpânul lumii
subpământene. Reînvie însă în fiecare an, asigurând recoltele şi este şi el
implorat de preotul-terapeut în calitate de învingător al morţii.
RA sau_ AMON-RA, marele zeu tată al mitologiei egiptene este şi el
chemat la căpătâiul suferinzilor, probabil ca zeu suprem care poate
porunci tuturor celorlalţi zei.
THOT, este zeul cunoştinţelor. adică "cel ce ştie orice". Implorat, va şti
desigur cum să-l vindece pe suferind.
Thot care e înfaţişat ţinând în mâini un papirus, era adorat în templele de
la Memfis, Teba, Heliopolis şi Sais de preoţi-învăţaţi: el e patronul
bibliotecilor aflate în incinta acelor temple. Preoţii păstrau
monopolul, deci un secret desăvârşit al celor citite în cărţi, inclusiv
într-o carte a sănătăţii, numită CARTEA EMBRE. Se pare că o parte
din papirusurile vechi ar fi făcut parte din această colecţie de
manuscrise reunite sub numele de "Cartea Embre". 0 poveste
populară din vechiul Egipt, Aventura lui Satin Hamus cu mumiile,
istoriseşte cum, un soi de Faust egiptean, ahtiat de a cunoaşte tainele
lumii a furat zeului Thot, o parte din cărţile sale. Zeul 1-a lovit însă cu
multe nenorociri şi boli. Ca să scape, Satni i-a restituit zeului cărţile.
B. ZEII VINDECĂTORI (zeii medici) sunt mai mulţi, dar cel mai important dintre
ei este IMHOTEP. Rod al dragostei dintre zeul THOT şi zeiţa SEKHMET
(protectoarea chirurgilor şi a operaţiilor chirurgicale), Imhotep, zeul
vindecării, a fost se pare un personaj real, care ar fi trăit în timpul celei de a
treia dinastii (aprox. 2900 î. Chr). Trecerea după moarte în rândul zeilor sau al
sfinţilor a unor vindecători celebri se va întâlni ulterior şi la alte popoare:
Asklepios la greci, sfinţii "fără de arginţi" Cosma şi Damian la creştini ş.a.
De cele mai multe ori Imhotep este sculptat sau pictat sub forma unui copil de 10-
12 ani, cu un papirus m mâini. Preoţii-medici îi asigurau pe bolnavii ce veneau
să doarmă în templul zeului, că Imhotep urma să le apară în vis, să le spună de
ce boală suferă şi să le dicteze remediul. Această practică, respectiv terapia în
somn (în care unii văd somnoterapia de azi) a pătruns şi în Grecia.
Cu aproximativ 450 de ani î. Chr. o întâlnim şi în Peloponez, la templul din
Epidaur, a lui Asklepios (vezi "Medicina greacă") adusă probabil de numeroşii
negustori şi aventurieri greci care au pătruns cu corăbiile pe Nil, până către
Assuan.
Mai există şi alţi zei vindecători, inferiori, cu competenţe limitate. S-a
pomenit aici de zeiţa SEKHMET (patroana chirurgiei); apoi obezul
BESS şi soţia lui APET cunoscută şi sub numele de TUERIS (patronau
naşterea, deci obstetrica şi erau invocaţi ca protectori ai infecţiilor
puerperale). Preotesele zeiţei NEITH, aşa-zisele "mame-divine" nu
erau altceva decât nişte moaşe. Ele erau analfabete, dar posedau o
mare experienţă în practica moşitului. Femeia era obligată să nască,
aşezată pe un scaun de piatră cu o gaură în mijloc (ceva asemănător
se foloseşte şi azi în ţările arabe din Africa de Nord)."Mamele divine"
spălau noul născut cu apă şi vin, îi tăiau şi legau cordonul ombilical,
ştiau să reanimeze prin masaje, obligau mama la o desăvârşită igienă
a sferei genitale şi a sânilor, într-un cuvânt eliminau în multe cazuri
infecţiile puerperale.
Se baza mai mult pe aplicarea unor procedee şi leacuri
empirice, care-şi dobândiseră faima de a fi eficace. Dintre
acestea, unele erau cu adevărat valoroase (ex. tratarea
plăgilor cu răşini aromatice - antiseptice, farâmiţarea în
gură a boabelor de ricin şi înghiţirea lor cu bere în caz de
constipaţii, folosirea la spălat a pastei SNABU al cărei
nume vine de la NAB = curat, un amestec de substanţe
degresante într-o vreme când săpunul nu se inventase
încă, cauterizarea muşcăturilor de câini şi în general
numeroase procedee chirurgicale corect gândite şi
aplicate etc). Alte leacuri şi procedee nu-şi meritau însă
faima (la dureri dentare - zeama în care a fiert un şoarece,
ş.a).
Din papirusuri se poate deduce nivelul de cunoştinţe de anatomie, de filozofie şi
de patologie umană şi veterinară din Egiptul anilor 3000 î. Chr. - 395 d. Chr.
PRACTICIENII care faceau parte dintr-o pătură socială superioară, erau în general
preoţi, dar existau şi medici laici. în orice caz erau foarte apreciaţi în tot
bazinul mediteranean, deoarece o parte din ei erau chemaţi la curţile ţărilor
învecinate. Darius a chemat în ajutor un medic egiptean pentru fiica sa.
Herodot pretinde că existau medici specializaţi pentru dureri de cap, pentru
picioare, pentru ochi, pentru dinţi, pentru boli obscure (sic). Un anume IRY
(cca. 2 500 ani î.Chr) se intitula "ajutor al rectului regal", altul HAWI "doctor de
gură şi anus".
Educaţia medicilor se făcea în şcoli speciale, ataşate templelor. Lipsa unui sistem
monetar, făcea ca terapeuţii să fie plătiţi prin diferite avantaje sociale şi
bunuri. Fiind consideraţi ca intermediari între zeul Thot şi bolnavi, ei erau
obligaţi să păstreze secretul practicii medicale - socotită ca derivând din
revelaţia divină a acestui zeu. Chirurgii faceau parte dintr-o castă inferioară.
A. ANATOMIA. Disecţiile in sensul modern al cuvântului nu se practicau decât excepţional,
cu ocazia îmbălsămărilor.
Pregătirea mumiei era făcută nu de medici ci de o castă inferioară a preoţilor, coachiţii. Ei
tăiau abdomenul pe partea stângă, apoi conform ritualului o luau la fugă urmăriţi de
protestele (convenţionale) ale rudelor mortului care se prefăceau că aruncă cu pietre
după ei. Când reveneau, scoteau creierul cu nişte cârlige speciale prin sinusuri şi nas,
organele splahnice punându-se în vase speciale (vase canope fi.).
În papirusuri apare descrierea unor organe splahnice (inimă, stomac, ficat, splină ş.a.).
Prima menţiune despre creier se găseşte in papirusul Edwin Smith, descoperit la Teba în
1862 (transcris de scribi prin 1700 î. Chr., după texte şi mai vechi, de prin 2500 î. Chr.). Se
descriu circumvoluţiunile, vasele cerebrale, meningele, precizându-se că leziunile
creierului sunt urmate de paralizii.
Se descriu şi paraliziile unor zone inervate de nervii cranieni, după strivirea acestora în urma
unor traumatisme. Incontinenţa urinară este explicată prin dislocarea vertebrelor
(discopatii cervicale). Asemenea idei apar ca deosebit de interesante dacă ţinem seama
că o întreagă pleiadă de gânditori şi medici, începând cu Aristotel şi urcând până în Evul
Mediu, a susţinut că sediul mişcărilor şi simţurilor s-ar afla în inimă.
De altfel mulţi istorici ai medicinei continuă
să afirme că primul care a scris că sediul
mişcărilor voluntare şi al vieţii psihice este
creierul, ar fi fost grecul Alcmeon din
Crotona (sec V. î. Chr.). lată că egiptenii au
intuit şi afirmat funcţiile cerebrale cu cel
puţin 1200 de ani înaintea lui Alcmeon.
B. FIZIOLOGIA. Egiptenii considerau că respiraţia este actul esenţial al vieţii. Pornind de la
observaţia că mortul nu mai respiră, ei au tras concluzia că toate procesele vitale nu sunt
altceva decât diferite transformări suferite de aerul inspirat m organe. În reprezentările
din epocă, Isis asigură viaţa oferind cheia vieţii - simbol al respiraţiei Această concepţie,
PNEU-MATISMUL, era prezentă şi la alte popoare antice. 0 vom întâlni la romani, ba
chiar şi în evul mediu. În lumina fiziologiei moderne, când privim rolul pe care oxigenul îl
joacă în metabolism, putem socoti pneumatismul de acum 5000 de ani drept un
precursor.
De fapt ei credeau că aerul intră nu numai pe nas dar şi prin ochi. Acest "miraculos r" gaz al
vieţii" era transportat apoi în corp printr-un sistem de canale (metu), circulând
amestecat (sub formă gazoasă) în toate "umorile" care curgeau prin sistemul de canale
meu. Metu nu era altceva decât o analogie cu reţeaua vastă de canale pe care ei le săpau
în Delta Nilului, pentru a fertiliza solul. în conceptul de metu intră aşadar toate
"canalele" prin care circulă un produs organic: deci nu numai vasele de sânge, dar şi
intestinul, ureterele şi uretra, canalele spermatice etc. În zona rectului majoritatea
canalelor ce transportau deşeuri organice se adunau într-un rezervor unic care era rectul
(cu excepţia urinei şi spermei).
Când toată mişcarea biologică (văzută ca o curgere) are ca substrat metu, era firesc ca o
mare parte din boli să fie socotite a fi urmarea unei înfundări la nivelul rectului. Pur şi
simplu eliminarea firească a deşeurilor toxice era oprită de un dop la fel cum apa de
irigaţie era oprită de un dop de nămol. Acest "dop rectal" trebuia deci eliminat, prin
purgaţii. Reiese deci şi importanţa specialiştilor "pentru gură şi rect".
În afară de aer ca principiu indispensabil vieţii, egiptenii acceptau că există şi alte două
"sufluri" imperceptibile. Cel al vieţii care intră pe urechea dreaptă şi cel al morţii care
intră pe cea stângă.
Ficatul era considerat ca rezervor general de sânge, de unde acest miraculos lichid era
împins de inimă, în vase (observaţie justă). în schimb, ei credeau că aerul inspirat poate
urma două căi: a) să intre în plămâni; b) să treacă din nas direct în inimă şi apoi în
celelalte organe (Papirusul Ebers).
Despre puls afirmau că "se simte venind de la inimă", dar îl explicau ca pe o undă de şoc a
unui val de sânge ce izbeşte peretele arterial, sânge încărcat cu aer şi cu diferite
reziduuri (urină). Explicând actul micţiunii, considerau că sângele aduce urina ca atare şi
o depozitează în vezica urinară. În nici o scriere medicală nu se pomeneşte de rolul
rinichilor în procesul de excreţie.
C. PATOLOGIA INTERNĂ.
Egiptenii descriu diferite boli digestive: gastrita, ulcerul cu
melenă, cancerul stomacal, icterul mecanic, infecţiile
căilor biliare, hemoroizii, prolapsul rectal. între bolile
urinare papirusurile pomenesc hematuria, incontinenţa şi
retenţia de urină, calcului vezicali.
În ulceraţii ale tubului digestiv, în diskineziile şi infecţiile
căilor biliare, recomandau pansamente cu praf de calciu şi
faină de roşcove. în afecţiunile acute ale căilor respiratorii,
practicau inhalaţia (vaporii unei fierturi de curmale, răşină
şi smirnă). Combăteau constipaţia cu boabe de ricin
mestecate bine în gură şi apoi înghiţite. Diferite fierturi de
sâmburi de dovleac erau utilizate în teniaze.
D. CHIRURGIA - ORTOPEDIA.
Folosea un instrumentar destul de complicat: cuţite de bronz, care le-au
înlocuit pe cele din silex (de pe la 1700 î. Chr.), fierăstraie, sonde,
forcepsuri, cautere, ventuze, bureţi etc. Se practica curent
circumcizia, deschiderea abceselor, imobilizarea fracturilor cu atele
de bambus fixate cu benzi de pânză, ba chiar şi tratarea fracturilor
deschise cu amestec de miere şi smirnă (antiseptic). Plăgile erau
curăţate şi pansate cu fâşii de pânză îmbibate în smirnă şi ulei de
eucalipt. Egiptenii au fost - se pare - primii care au suturat plăgile şi au
înţeles rolul drenului în supuraţii. Ei ştiau să hrănească bolnavii printr-
un tub de bambus (sondă esofagiană), în cazuri de trismus sau
imposibilitatea de autohrănire. Nu se practica amputarea, deoarece
omul trebuia să se prezinte în împărăţia morţilor, la Osiris, cu corpul
întreg.
E. OFTALMOLOGIA. Bolile de ochi, mai ales blefaro-
conjunctivitele erau extrem de frecvente, datorită geo-
climatului: soare puternic, nisip vehiculat de vânturi,
conjunctivită granuloasă virală, care-i ducea în final la
orbire. Cunoşteau glaucomul.
Tratau blefaritele cu pomezi şi colire care aveau ca substanţe
active uleiul de cedru, diferite macerate din plante.
Trahomul beneficia de tratament cu soluţii de carbonat de
sodiu. Au existat încercări, unele reuşite, de a opera
cataracta (prin "împingerea" cristalinului în jos).
F. OBSTETRICA-GINECOLOGIA. Zeiţa Apet (Tueris)
era patroana obsţetricii. Femeile erau asistate la
naştere de către moaşe specializate, uneori
preotese ale zeiţei NEITH.
Egiptenii aplicau tratamente ginecologicc, prin
introducerea în vagin de tampoane antiseptice cu
răşini sau recomandau fumigaţii. Cunoşteau
formule anticoncepţionale. Foloseau intravaginal
amestec de Dung, miere şi carbonaţi. Altă
formulă: pomezi sau bucăţele de Accacia.
G. BOLILE INFECTO-CONTAGIOASE.
Tuberculoza, era destul de răspândită mai ales m centrele lor aglomerate. Se
pare că Tutankamon, mort de tânăr, a fost victimă a acestei boli. Şi Ramses
III, pe lângă arterioscleroză avea abcese t.b.c. (tuberculoame) în jurul
articulaţiei coxofemurale. Era cunoscută şi variola. Mumia faraonului Ramses
al V-lea păstrează (mai ales pe faţă) urme de pustule variolice.
Lepra era de asemenea răspândită, introdusă în orientul mijlociu şi în Africa de
Nord de către navigatorii fenicieni. Textele hipocratice din Grecia anilor 400 î.
Chr. o numesc de altfel " phoinike nosos" (boala feniciană), iar romanii,
"Morbus phoenicus". În papirusul berlinez se găsesec reţete antileproase
bazate pe alifii. Egiptenii au introdus şi izolarea leproşilor (faraonul Meneptah
I, fiul lui Ramses al II-lea), aducând 80 000 de bolnavi în nişte cariere de piatră
părăsite lingă Avaris în nord-estul Deltei Nilului. Reiese că medicii şi sacerdoţii
bănuiau, cu circa 1200 ani î. Chr. contaminarea leproasă prin contact direct.
De reţinut că deşi ideea de contaminare e foarte veche, termenul de
contagione = contaminare a fost introdus de istoricul latin Titu Liviu.
H. PARAZITOLOGIA. Foloseau în teniaze fiertura de seminţe de dovleac
(remediu popular utilizat şi azi). Cunoşteau bilharzioza. Cu pense
foarte fine sau cu unghia ascuţită puteau să extragă sarcoptul râiei din
piele (performanţă uimitoare, pe care au preluat-o şi medicii indieni şi
arabi). Tratau de altfel râia cu leşie şi pucioasă (tratament cu sulf).
Boala numită Aat(papirusul Ebers) este paludismul. 0 inscripţie de la
Dendarah, acuză ţânţarii ca fiind transmiţătorii malariei.
Muştele deşi considerate la un moment dat sacre, au fost ulterior vânate
fără milă. Aşa zisa "a 4-a plagă egipteană" pe care Iehova a trimis-o
faraonului care-i ţinea pe evrei în robie, a fost constituită de nori de
muşte. De altfel o a "3-a plagă egipteană" a constat din "îmbogăţirea"
curţii faraonului cu miliarde de pureci şi păduchi.
I. STOMATOLOGIA.
Era practicată de specialişti anume educaţi în acest sens, (menţionaţi în
inscripţii hieroglifice încă de la anul 800 î. Chr). În familiile bogate,
care consumau carne în exces, unde nu se făcea o igienă a cavităţii
bucale caria dentară şi pioreea alveolară erau foarte frecvente.
Operau abcesele dentare drenând prin găurirea gingiei şi periostului.
De la egipteni au moştenit alte popoare antice, ideea după care, caria
dentară este provocată de un vierme, care găureşte dintele aşa cum
fac viermii unor fructe. Această concepţie domină şi evul mediu. Se
practica plombarea cariilor cu ciment din pulbere de piatră şi pământ
de nuia. Dinţii mobili se imobilizau cu fire de aur (fi. 16 B). S-a
descoperit şi o proteză dentară, făcută pentru un nobil, cu 2500 de ani
î. Chr.
J. IGIENA. Era foarte dezvoltată. Egiptenii se spălau de mai multe ori pe
zi: în apa de spălat puneau natro, iar pielea o frecau cu nisip fin.
Foloseau leşiile de cenuşă de cedru pentru a degresa pielea şi rufele.
Pasta "Snabu" - compoziţie necunoscută era degresantă. Egiptenii nu
cunoşteau săpunul. Îşi spălau dinţii cu periuţe, iar când păduchii s-au
înmulţit, umblau raşi, cu capul acoperit de o bucată de stofa pliată,
uşor de curăţat.
Construcţia piramidelor şi a marilor temple a necesitat o concentrare
mare de sclavi (se apreciază că la piramida lui Keops ar fi lucrat peste
100000 de oameni cazaţi în tabere) şi deci păstrarea unei riguroase
igiene de grup. Sclavii se scăldau zilnic în Nil, iar cei bolnavi erau ucişi
sau îndepărtaţi.
 Egiptenii pescuiau, creşteau şi ameliorau prin încrucişări rasele de animale. Numeroase desene şi
basoreliefuri ne-o confirmă.
 Practica. Nu se ştie dacă au existat tămăduitori veterinari laici. Au existat în mod sigur preoţi care se
ocupau cu practica veterinară (probabil că practicau ambele ramuri ale medicini).
 Papirusuri. Cel mai cunoscut, papirusul veterinar de la Kahoun (azi oraşul Illahun), scris în 1 900 î.
Chr. Conţine descrieri de boli, după o schemă tip: numele maladiei, simptomele, tratamentul,
prognosticul, complicaţiile etc. S-a putut face o bună corespondenţă între boala naft şi coriza
gangrenoasă a taurinelor. Naft, tradus literal prin vânt, ne indică faptul că egiptenii, fiind
pneumatişti, avansau încă de pe atunci ideea existenţei unor miasme morbigene care ar avea ca
porţi de intrare nasul, gura, mucoasa conjunctivală. De altfel, leziunile inflamatorii de tip gangrenos
(bucale, nazale, oculare) pledau pentru acest tip de contagiune.
 În acelaşi papirus este descris şi timpanismul acut de la taurine, învăţăcelul fiind informat cum să
facă o explorare rectală, ce valoare terapeutică are golirea rectului de fecale. De reţinut că şi aici, ca
şi în medicina omului, s-a crezut că unele boli sunt urmarea vărsării directe a fecalelor în vasele de
sânge şi evident, înfundarea sistemului de canale metu. Reiese importanţa pe care o acordau
terapeuţii eliminării fecalelor în indigestii (mecanic, cu ceaiuri laxative etc.). Picturile, (din Valea
Nobililor-Luxor) , dovedesc că egiptenii erau mari crescători de animale, ştiau să îndoape gâştele, să
facă exploraţii rectale. Mumii de animale mici(câini, pisici, canope speciale) la muzeul Louvre şi în
colecţii particulare USA.