Mahomed al 2

Mahomed al II-lea (limba turcă otomană: ‫اد‬ ‫بــ رـمـ‬

‫محمد ن‬, Meḥmed-i
̠ nī; cunoscut sub numele de Fatih Sultan Mehmed (Sultanul
sā
Mahomed Cuceritorul), scurt Fâtih (Cuceritorul); cunoscut în 
Europa sub numele de Grand Turco sau Turcarum Imperator[1][2][3];
n. 30 martie 1432, Edirne, Imperiul Otoman – d. 3 mai 1481,[4][5][6] 
Gebze, Kocaeli, Turcia) a fost al șaptelea sultan al 
Imperiului Otoman. El a domnit între 1444 și 1446, și ulterior între
1451 și 1481, până la moartea sa. La 29 mai 1453, el a cucerit 
Constantinopolul, aducând astfel sfârșitul Imperiului Bizantin. A
fost cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea și a ajuns
sultan la vârsta de 12 ani după abdicarea tatălui său, ca apoi să-și
înceapă a doua și cea mai importantă domnie la moartea lui
Murad al II-lea. A fost unul dintre cei mai puternici sultani din
istoria Imperiului Otoman.
 • Mahomed a devenit sultan în urma abdicării lui 
Murad al II-lea în 1444, acțiune fără precedent în
istoria Imperiului Otoman. Până atunci, începând
de la vârsta de 5 ani, tânărul Mahomed a deținut
în mod oficial rolul de guvernator la Amasya,
puterea efectivă având-o un lala, îndrumător
politic și educativ al prințului otoman, numit de
sultan.[7] Schimbarea bruscă în politica otomană a
fost interpretată ca o oportunitate de reluare a
ostilităților. În contextul sosirii cruciaților la Varna
în toamna lui 1444, Murad al II-lea a fost chemat
de vizirul Çandarlı Halil, om politic căruia
precedentul sultan i-a atribuit responsabilitatea
supravegherii lui Mahomed, să conducă armata
împotriva creștinilor. După victoria obținută în 
bătălia de la Varna, Murad s-a întors la Manisa.
Prima domnie a lui Mahomed al II-lea s-a
caracterizat printr-o succesiune de crize politice
și economice interne. Devalorizarea monedei de
argint cu 10% de către tânărul sultan a avut
efecte negative asupra funcționarilor otomani și a
ienicerilor. Acestia din urmă s-au răsculat în 1446
la Edirne, iar această criză a dus la rechemarea lui

Prima domnire Murad al II-lea de către Çandarlı Halil pașa în

1446. În urma detronării sale, Mahomed s-a
îndreptat spre Manisa ca guvernator, unde a rămas până la
moartea tatălui său în 1451.[8]
 Succesele militare
• Primul obiectiv al lui Mahomed al II-lea la reinstaurarea sa a fost pacificarea
frontierelor imperiului înainte de cucerirea capitalei bizantine, la acea
vreme doar o umbră firavă a fostei metropole strălucitoare.[9] Orașul era
râvnit de otomani și datorită semnificațiilor politice și religioase, dar și
pentru a elimina un „ghimpe în coastă”.[10] Asediul a durat aproximativ două
luni și, la 29 mai 1453, orașul a căzut, fiind supus jafului. Conform istoricului
Caroline Finkel, acțiunea lui Mahomed al II-lea a fost a treisprezecea
încercare de cucerire, iar pentru a pregăti ofensiva otomanii au construit
ceea ce astăzi poartă denumirea de Rumeli Hisarı, o fortificație la nord de 
Constantinopol.[11]
• Cucerirea Constantinopolului în 1453 l-a transformat pe Mahomed al II-lea
în cel mai renumit conducător în lumea musulmană. În următorii 30 de ani
el a încercat nu numai să facă din noua capitală cel mai important și mai
frumos oraș din lumea întreagă, ci și să devină, el însuși, ca urmaș al
împăratului Bizanțului, conducătorul absolut al unui imperiu în plină
expansiune. Pentru a realiza acest lucru, el a început prin a distruge tot
ceea ce reamintea de puterea bizantină. A ordonat uciderea oricăruia dintre
grecii bizantini ce ar fi putut fi numit împărat. Apoi, flota sa a pătruns în 
Marea Neagră și a obligat toate formațiunile aflate de-a lungul coastei să
plătească tribut ca o recunoaștere a supremației otomane.
• Ulterior căderii Constantinopolului, Mahomed al II-lea a primit predarea Galatei, o
colonie genoveză la acea vreme. Orașul, numit în limba turcă Konstantiniyye, a mai
primit o denumire, Istanbul, care a devenit oficială, însă abia în 1930. Controlul
strâmtorilor a dat o lovitură grea comerțului genovez în Marea Neagră, aceasta fiind
ulterior înconjurată în secolul al XVI-lea de teritorii cucerite de otomani sau
dependente de aceștia.[12]
• Următoarea țintă a sultanului a fost reprezentată de peninsula Balcanică. Prima
campanie s-a îndreptat împotriva Serbiei, stat vasal al Imperiului Otoman. Puterea
acesteia scăzuse dramatic după înfrângerea din 1389 în bătălia de la Kosovo Polje. În
1456, otomanii au asediat Belgradul, cetate apărată atunci de Ioan de Hunedoara,
care, în urma victoriei, a căzut victimă ciumei. Belgradul a rămas în mâinile
creștinilor până la cucerirea de către Suleiman I în 1522.[13] Între 1454 și 1464,
armatele lui Mahomed au pătruns puternic în Balcani, la sud de Dunăre, pe care o
considera frontiera de nord a Imperiului Otoman în sud-estul Europei. În 1455,
Mahomed a năvălit în Serbia, anul următor a atacat Belgradul. În 1459, Serbia a fost
cucerită. O incursiune a armatei otomane în Grecia a condus la preluarea Atenei în 
1458 și a Moreei în 1460. Bosnia a fost anexată în 1464.
• În 1462 a urmat campania contra Țării Românești, al cărei domn era Vlad Drăculea,
supranumit „Țepeș” (cunoscut ca Vlad Țepeș). Deși a provocat pagube semnificative
armatei otomane ca urmare a atacului de noapte de la Târgoviște, Țepeș s-a retras în
Ungaria și Mahomed al II-lea a reușit să-l impună ca domn pe Radu cel Frumos.[14]
• Un aspect important al domniei sultanului
Mahomed al II-lea a reprezentat-o dezvoltarea unei
flote puternice. În urma cuceririi Constantinopolului,
sultanul a întemeiat un șantier naval la 
Cornul de Aur, la malul Bosforului, pentru
construcția unei flote de război capabile să
controleze mările. În 1475, otomanii au cucerit Caffa
 și alte posesiuni genoveze datorită inițiativei lui
Mahomed al II-lea.[15]
• În 1470, capturarea insulei Negroponte, important
centru comercial venețian din zona continentală a
Greciei, a provocat panică în întreaga Italie. În final,
venețienii au acceptat să plătească sultanului un
tribut anual substanțial. În anul 1480, flota lui
Mahomed al II-lea a cucerit portul Otranto din sudul
Italiei. În 1472 a mobilizat întreaga sa armată de
circa 100.000 de persoane și a învins forțele lui 
Uzun Hasan la Bashkent. Tratatul de pace care a
urmat i-a acordat lui Mahomed al II-lea controlul
asupra întregii Anatolii până la râul Eufrat.
 Razboiul cu Moldova
• În 1456, Petru Aron (1419-1467) acceptase să plătească
otomanilor un tribut anual de 2000 de ducați de aur pentru
a-și asigura frontiera sudică, el fiind astfel primul domn
 moldovean care a acceptat cererile turcilor.[16] Succesorul
său, Ștefan cel Mare, a respins suzeranitatea otomană, și ca
urmare a izbucnit un șir de războaie.[17] Ștefan a încercat să
aducă și Țara Românească în sfera sa de influență și a
susținut un favorit al său pentru tronul muntenesc. A urmat
o luptă de durată între diferiții domnitori munteni susținuți
de maghiari, de otomani și de Ștefan. În 1475 a fost trimisă o
armată otomană în frunte cu Hadım Ali Paşa (?-1511) pentru
a-l pedepsi pe Ștefan pentru amestecul în Țara Românească;
otomanii au suferit însă o grea înfrângere în 
bătălia de la Vaslui. Mahomed al II-lea a adunat o mare
armată și a intrat în Moldova în iunie 1476. Între timp,
grupuri de tătari din Hanatul Crimeii (un aliat recent al
otomanilor) au fost trimise să atace Moldova, invaziile lor
fiind respinse.[18] Alte surse menționează însă că unele forțe
tătaro-otomane au „ocupat Basarabia și au cucerit Cetatea
Albă, cucerind teritoriul de la sud de gurile Dunării. Ștefan a
încercat să evite o luptă deschisă cu otomanii și a urmat
politica pământului pârjolit”.[19]
 • În cele din urmă, Ștefan a trebuit să lupte deschis cu otomanii.
Moldovenii i-au atras pe otomani într-o pădure pe care apoi au
incendiat-o, provocând moartea unei părți din oșteni. Văzând
riscul ca armata sa să fie învinsă, Mahomed al II-lea a atacat cu
garda sa personală, și a reușit să-i remotiveze pe ieniceri,
întorcând soarta bătăliei. Ienicerii turci au traversat pădurea și
i-au atacat pe apărătorii ei în luptă corp-la-corp.
• Armata moldoveană a fost învinsă (cu pierderi grele de ambele
părți), iar cronicile spun că întregul câmp de luptă era acoperit

continuarea de oasele morților, de unde probabil și toponimul (Valea

Albă în română, Akdere în turcă).
• Ștefan cel Mare s-a retras în partea nord-vestică a Moldovei sau
chiar în Polonia[20] și a început să strângă o nouă armată.
Otomanii nu au reușit însă să cucerească niciuna din cetățile
fortificate din Moldova (Suceava, Neamț, Hotin),[18] fiind în
schimb hărțuiți de atacurile de gherilă ale moldovenilor. În
curând, au început să se confrunte cu probleme de
aprovizionare și cu o epidemie de ciumă, armata retrăgându-se
pe teritoriul otoman. Chiar și așa, obiectivul de a opri
amestecul lui Ștefan în Țara Românească a fost îndeplinit.