psihiatrie

Curs
 EXAMINAREA BOLNAVULUI
PSIHIC
• examinarea psihiatrică propriu zisă
• studiul anamnestic general,
• cunoaşterea mediului de provenienţă şi a
condiţiilor generale de viaţă,
• un examen fizic, neurologic şi medical general
• metode de investigare paraclinice, biologice,
radiologice şi alte metode şi mijloace moderne
de investigare
• joacă un rol important în depistarea
simptomelor, construcţia diagnosticului şi
organizarea strategiei terapeutice.
 Simptomele - elemente de bază
ale examenului psihiatric
• 1. Prezentare şi ţinută: Atitudinea: agitată,
apatică, abătută, dispreţuitoare, neîncre­ză­toare,
stereotipă, indiferentă, anxioasă, inhibată,
bizară, protestatară, ameninţătoare
• Ţinuta vestimentară: neglijenta şi murdară la
demenţi, confuzi şi debili mintali, prea corectă la
paranoici, ornamentată cu decoraţii la maniaci,
amulete, blindaje la persecutaţi, palton în plină
vară la hipo­condriaci, pierderea cochetăriei este
la femei un simptom important
 Mimica:
• excesivă şi schimbătoare la maniacali, tristă şi
fixă la depresivi, bizară la schizofrenici, rătăcită
la confuzi, straniu de fixă şi inexpresivă la
catatonici.
• Trebuie să notăm cu grijă, ticurile, stereotipiile,
grimasele, manierismele etc.
• Politeţea: indiferentă sau automată la demenţi,
ironie la maniacali, obrăznicie sau aroganţă la
paranoici, dispreţ la megalomani, funebră la
debili, rece şi distantă la schizofrenici
 2. Participarea afectivă:

• Se caracterizează prin interes, dispoziţie şi emotivitate.

• Interesul: este dispoziţia generală la participare.
• Exaltarea interesului este generală în manie,/ electivă la deliranţi,/
pasionaţi/, adeseori este doar semnul unei preocupări morbide încă
nemărturisită.
• Dezinteresul, adică scăderea interesului şi tendinţei de a participa la
evenimente;
• Indiferenţa este determinată de dispariţia interesului. Trebuie să ne
ferim de falsa indiferenţă a deliranţilor, care este o formă a reticenţei
sau un semn de protestare împotriva persecuţiilor, de falsa
indiferenţă de joc a maniacilor. Indiferenţa o putem întâlni şi la
pacienţii cu episoade depresive majore cu elemente melancoliforme
dominate de o inhibiţie generală a proceselor mintale, la demenţi,
debili şi schizofrenici ca un simptom precoce.
 2. Participare afectivă:

• Emotivitatea este dispoziţia, mai mult sau mai puţin importantă, la

reacţii care urmează percepţiile mintale vii şi variaţiile bruşte ale
trăirilor afective.
• Reacţia emotivă cuprinde două tipuri de elemente care se combină
şi se exprimă în mod simultan:
• - Unul „psihic” caracterizat prin veselie, mulţumire, optimism,
tandreţe, extaz, vanitate, afecţiune, înduioşare, dispreţ, ironie, ură,
neîndurare, mânie, resentimente, confuzie, tristeţe, frică, necaz,
regret, nelinişte, teroare, angoasă.
• - Al doilea „fizic” exteriorizat prin: fenomene motorii, mimică
emotivă, râsete, plânsete, reacţii generale, agitaţie, fugă, sideraţie,
atitudine agresivă, şi de manifestări neuro-vegetative, vasculare şi
secretorii, paloare sau congestie facială, transpiraţii, tahi- sau
bradicardie, tremurături, transpiraţii etc.
 2. Participare afectivă:

• Hiperemotivitatea este o dispoziţie la reacţii

emotive puternice şi disproporţionate faţă de
obiectul lor;
• Lipsa de emotivitate (“anemotivitate”), este un
simptom grav şi semnificativ, caracteristic
schizofreniilor.
• Instabilitatea emotivă se traduce prin variaţii ale
sentimentelor, impulsivitate, nestatonicie a
reacţiilor, hiperexcitabilitate dezordonată a
emotivităţii. Este observată la maniacali, la
personalităţile dizarmonic-structurate.
 Angoasa
• este o stare complexă, psiho-fizică, în care intră un
sentiment de incertitudine fără motiv de confuzie, de
aşteptare apăsătoare, şi de senzaţii de constrângere, de
indispoziţie corporală sufocantă. Se vorbeşte de
anxietate dacă fenomenele psihice sunt predominante.
În angoasă, există diferite grade de severitate: sub-
anxietate permanentă difuză, impersonalitate,
nehotărâre, nelinişte, întâlnită mai ales în nevroze.
Pentru aceşti bolnavi, evenimentele vieţii de toate zilele
sunt o sursă continuă de disconfort, temeri anxioase şi
greutăţi:
Criza paroxistică de angoasă acută
- totdeauna acompaniată de reacţii emoţionale
vii, de diferite forme ca: angoasă fizică cu
senzaţie de moarte iminentă şi de constrângere:
frică acută, angoasă cu agitaţie panofobică care
este o „groază” generalizată supra-acută
susceptibilă să atragă după sine tulburări grave,
fugă, sinucideri sau crime pentru a scăpa de un
pericol resimţit ca de neînlăturat. Crizele de
angoasă acută se observă la predispuşi, dar de
asemenea şi în cursul paroxismelor psihotice ale
depresivilor, deliranţilor, schizo­fre­nicilor la
începutul bolii şi la marii nevropaţi.
 Dispoziţia:
• este o trăire afectivă bazate pe un mod agreabil sau dezagreabil (plăcut sau
neplăcut), veselie sau tristeţe, de a resimţii emoţiile şi curentul de conştiinţă. Bucuria
se exprimă prin euforie calmă, liniştită şi neproductivă, bolnavul este liniştit,
satisfăcut, uşor admirativ; acest fenomen se întâlneşte la debili mintali şi demenţi;
• şi prin euforie expansivă cu hiperactivitate motrică, exuberantă, dezlănţuiri
sentimentale furtunoase şi mânie, violenţe uşor de dezlănţuit, prozelitism al euforiei,
această manifestare o întâlnim în cazul maniei, al sindromului KORSAKOV, al
anumitor demenţe;
• iar o formă o specială a ei este „moria”: euforie expansivă tendinţe spre calambururi
şi farse, lipsă de griji, aprobativitate „de încurcă lumea”, amnezie de fixare, întâlnită în
cursul afectării lobilor frontali (în special tumorale),
• Euforia rece, flegmatică, morocănoasă sau detaşată, discordantă, fără expansivitate
se întâlneşte în schizofrenii.
• În sfârşit, există o formă de euforie megalomanică la deliranţii cu idei de grandoare,
de putere halucinaţii încurajatoare: „Noi te protejăm, suntem aici”, „eşti mare“ etc.
aceasta este „megalomania euforică a persecutaţilor”, conform silogismului: „Trebuie
să fiu un mare dacă ceilalţi caută să-mi facă rău”.
 Tristeţea morbidă
• se traduce în diferite grade, prin nelinişte cu elemente de teamă
pentru viitor, prin pesimismul care-l face să se gândească că totul
merge rău şi va merge rău, prin spleen, plictiseală tristă şi
morocănoasă, bosumflare, tristeţe certăreaţă, sentiment supărător
asupra unui obiect precis. Forma cea mai gravă este tristeţea
profundă melancoliformă care accentuează manifestările neuro-
vegetative neplăcute şi neputinţă, sentimente de vinovăţie sau de
nenorocire apropiată şi inevitabilă, angoasă fixitate ideatică
pesimist-delirantă, reprezentări vii de catastrofe, dezgust pentru
viaţă, tendinţe autolitice.
• parte componentă a episoadelor depresive majore, în special cele
cu elemente melancoliforme. Oricare ar fi cauza ei, tristeţea
profundă, din cauza anesteziei psihice dureroase sau suferinţei
morale pe care o simte bolnavul şi din cauza pericolului sinuciderii,
face necesară spitalizarea şi instituirea unei terapii antidepresive şi
antisuicidară.
 Abordare fenomenologica
• JASPER sublinia faptul că interpretarea
simptomelor trebuie să fie înţeleasă ca un
mijloc de înţelegere mai mult decât o
explicaţie cauzală.
• Demersul comprehensiunii psihiatrice
este de a selecta mai bine simptomele
decât de ale interpreta de fiecare dată.
 modele de analiză semiologică

• Pornind de la studiul comportamentelor la

studiul funcţiilor psihice izolate; la studiul
dinamicii relaţionale la psihologia
structuralistă, şi de la sociologie la
psihanaliză au fost propuse numeroase
modele de analiză semiologică
 . Mimica
• Mimica tradusă printr-o expresie a privirii,
jocurile fizionomiei şi atitudinii, stări
afective, emoţionale care vin să
augmenteze cuvintele şi gândurile. În
aprecierea mimicii intervine evident şi
contextul rasial şi cultural.
 a. Hipermimiile
• pot fi generalizate pe fondul unei stări de exaltare sau să
fie polarizate pe un sentiment dominant sau o idee care
captează întreaga atenţie a pacientului;
• Hipermimia generalizată a maniacilor afectează toţi
muşchii faciali, privirea foarte mobilă, bolnavul fiind
distrat nu-şi poate fixa atenţia un timp util asupra unui
stimul sau obiect existent la momentul respectiv.
Exprimarea conţinutul emoţional-afectiv are o intensitate
şi mobilitate extremă într-un registru de joc şi euforie sau
de teroare pantofobică la onirici. La isterici, histrionismul
prezentării şi al discursului se prezintă adesea pe o
mimică hiperexpresivă angosantă şi perversionată
 a. Hipermimiile
• Hipermimiile polarizate exprimă, opus, o
stare afectivă mono­tematică (neliniştea şi
frica exteriorizate prin crisparea feţei şi o
privire tragică), sau pasională (revendicări
dispreţuitoare ale paranoicului, mânia
idealistului pasionat, extazul delirantului
mistic
 b. Hipomimiile şi amimiile
• trec de la raritatea mişcărilor muscu­laturii feţei la
imobilitatea lor completă. Privirea este fixă, reţinută de
un obiect şi vagă sau fără scop, fără însă ca faţa să fie
lipsită de orice expresivitate vizuală. Dimpotrivă,
fizionomia exprimă suferinţă, durere morală şi inhibiţie
(rareori), perplexitate şi rătăcire (la pacienţii cu stări
confuzionale), negativism şi opoziţionism refuzând
contactul cu lumea (schizofrenicii autişti). Hipomimicile
inexpresive se observă în procesele deteriorative ale
demenţilor atingând global şi profund şi funcţiile fizice;
ele se întâlnesc de asemenea şi în alienările profunde
 c. Dismimimiile
• în stare normală, există o relaţie de înţelegere
„lizibilă” între expresia feţei şi conţinuturile psiho-
afective. Când între acestea apare un dezacord,
vorbim de:
• Paramimii sau mimici discordante situaţii în care
expresia fizio­no­mică contrazice expresia verbală
sau trăirile actuale. La schizofrenicii, această
mimică paradoxală se poate amplifica prin surâs
sau râs fără motiv, dându-le o mimică stranie.
Tot aici se adaugă destul de frecvent şi o
tulburare motorie parakinetică denumită
„parazitism mimic”.
d. Mimicile de împrumut factice
• care reproduc de regulă, instan­taneu, ca
în oglindă, clipirile ochilor, mişcările
buzelor, gurii observate la interlocutor
(examinatorului), fiind vorba de: ecomimie,
observate rareori la alienaţi, la nevroze
isterice (mimetice), la schizofrenici şi
adesea la simulatori. Uneori amimia poate
fi dublată de ecolalie şi ecopraxie.
 comportamentele
• În cadrul tulburărilor psihomotorii şi comportamentele sunt un mod
privilegiat de apreciere psihopatologică a pacienţilor:
• - Agitaţia psihomotorie survine, în general, prin crize în cursul cărora
implicaţia psihologică şi corolarul său motor sunt confundate în
mişcări dezordonate exprimate prin acte agresive, impulsive,
colerice, ameninţătoare sau spectaculare, a impulsurilor instinctuale
sau dezordinii dispoziţionale, l. aspectele simptomatice polimorfe
ale stărilor de agitaţie răspund în acelaşi timp structurilor
psihopatologice de bază şi de diferite etiologii: agitaţia unei stări de
beţie alcoolică este brutală, voluntar-agresivă, în timp ce agitaţia din
delirium tremens este impresionantă prin importanţa onirismului trăit
în mod intens de bolnav; la dementul senil, agitaţia este uneori
anxioasă, stereotipă cu plimbări necontenite non-naturale.
 agitaţia
• La maniaci, agitaţia coexistă cu o exaltare euforică. În
schizofrenii, agitaţia este imprevizibilă, discordantă şi
adesea destructivă, agitaţia din crizele nevropatice
(istero-dezechilibro-psihopatic), iar agitaţia anxioşilor se
caracterizează prin aspectul ei mai teatral, utilitar
câteodată, apelând la ajutorul anturajului ceea ce face ca
uneori aceste crize să fie mediate.
• De altfel, agitaţia psihomotorie este simptomul care
provoacă cel mai uşor chemarea medicului. Ea este
constituită în proporţii variabile din hiperactivitate motrică
şi excitaţie verbală şi ideatică, este uşor de constatat şi
poate fi atât de intensă şi durabilă încât necesită (deşi
este întotdeauna vorba de un simptom a cărui cauză şi
semnificaţie trebuie căutate), un tratament urgent.
 agitaţia
• Există forme diferite de agitaţie şi anume: enervarea, caracterizată
printr-o senzaţie de tensiune internă, iritabilitate, nevoia de a te
mişca, nelinişte uşoară, anxietate, dificultăţi de autostăpânire,
indispoziţie şi disconfort relaţional; turbulenţă, constituită din
excitaţie motrică moderată, incoercibilă şi de nestăpânit,
acompaniată de o deplasare neîncetată, iritaţie şi ţipete; exaltarea
este o formă cu declanşare violentă (mânie, furie), de lungă durată
cu excitaţie verbală şi ideatică concentrată asupra unui subiect, ea
se apropie foarte mult de agitaţia pasională; în gradul cel mai ridicat
de agitaţie ea îmbracă forma de „furie oarbă” sau „înverşunată”
automată sau dirijată (uneori doar verbală) împotriva persoanelor sa
extinsă şi asupra obiectelor cu deteriorarea şi zdrobirea lor, cu atât
mai grav cu cât forţa este înzecită şi brutală; aici este vorba de „furia
destructivă” pe parcursul căreia se pot comite şi acte criminale
 agitaţia
• În privinţa simptomelor asociate, sau climatul general în care se
desfăşoară agitaţia sun câteva distincţii importante de făcut: în
mânie şi în exaltarea pasională, luciditatea se păstrează cel puţin
parţială, dar este întunecată de impulsurile agresive debordante;
agitaţia se poate desfăşura într-un climat de bună dispoziţie euforică
în care subiectul caută să fie comunicativ, dar care virează cu
uşurinţă înspre mânie, acesta fiind cazul agitaţiei din episoadele
maniacale; furia corespunde unei grosolane eliberări a instinctelor,
exclusivă de excitaţie ideatică, sau aproape exclusivă; agitaţia se
poate desfăşura şi într-un climat de anxietate, angoasă, nelinişte, ca
de exemplu disperarea, aşteptarea anxioasă, panică care poate să
ducă la sinucidere sau panică care poate să genereze „fuga sau
evadarea din mediul stresant„.
 agitaţia
• Dimpotrivă, agitaţia poate fi lipsită de orice acompaniament
emoţional fiind constituită numai din activitate motrică autonomă, ca
de pildă agitaţia anumitor demenţi sau hipofrenici, şi mai ales
agitaţia stereotipă şi inepuizabilă a schizofrenicilor;
• Înainte de a se admite existenţa simptomatică a unei afecţiuni
psihiatrice, trebuie eliminate cazurile:
• De agitaţie simulată, fie că este vorba de o criză isteriformă, de
şantaj sau de simulare;
• De agitaţie prin imitare sau contagioasă, întâlnită de obicei în mediul
spitalicesc sau în activităţi şcolare, trăite de subiecţi sugestibili şi
impresionabili;
• De crizele nervoase paroxistice şi prelungite;
• De crizele de agitaţie motrică simptomatice, din afecţiuni
neurologice, tasikinezia şi akatisia indusă de neuroleptice
 agitaţia
• Prin ea însăşi, agitaţia atrage după sine
urmări mai mult sau mai puţin grave care
fac necesară aplicarea imediată a
tratamentului simptomatic. Marele agitat
nu poate rămâne în familie, fiind necesară
atât spitalizarea lui cât şi instituirea unui
tratament de urgenţă. La bătrâni agitaţia
prin deshidratare, denutriţie şi oboseală
este rareori fatală
 Impulsul
• se caracterizează prin nevoia imperioasă de a
comite adesea un gest sau un act cu caracter
brutal, periculos sau necuviincios a cărui
executare scapă de sub controlul voluntar al
subiectului. Impulsurile spontane, bruşte traduc
o irupere a pulsiunilor interne sau răspunzând
pulsiunilor exigenţelor delirante sunt impulsuri -
reflexe în „scurt circuit“ (KRETSCHNER) şi fac
să se treacă imediat la executarea actelor
agresive, fără ca acestea să poată fi supuse
unei elaborări intelectuale sau voluntare
 Impulsul
• Diferitele impulsuri prin diminuarea inhibiţiei (GUIRAND)
semna­lează o slăbire a mecanismelor de mulţumire a
pulsiunilor emanând din sine şi intervin în răspunsul
rapid la stimulii exteriori adesea minimi cu o mare
disproporţie dintre cauză şi efect. Impulsivitatea şi răul
control pulsional caracterizează diferite personalităţi
patologice (dezechi­libru, nevroze de caracter, alcoolice)
situaţii în care se pot întâlni chiar adevărate raptusuri
comise post agresivităţii ceea ce demonstrează că în
asemenea situaţii între heteroagresivitate şi
autoagresivitate există doar un singur pas.
 Inhibiţia, stupoarea, catatonia.

• Tabloul clinic al inhibiţiei este constituit din încetinire

până la suspendare şi blocaj a activităţii motrice, adică a
mişcării, a iniţiativei şi a expresiei mimico-gestuale şi ca
atare carenţa expresiei este fenomenul cel mai izbitor. În
formele uşoare, inhibiţia se manifestă prin „bradikinezie”,
adică încetinirea mişcărilor şi a răspunsului la stimuli,
aspectul imobil al feţei; bradilalie, dispariţia iniţiativei şi a
activităţilor spontane, persistând doar câteva gesturi
spontane, automate şi maşinale. În forme mai marcate,
inhibiţia se manifestă prin: imobilitate totală, absenţa
reacţiilor, a iniţiativelor şi a spontaneităţii, prin mutism
sau prin fenomenul de „baraj“ adică oprirea bruscă în
executarea unei mişcări sau în cursul conversaţiei.
 Forma majoră a inhibiţiei este
„Stupoarea”
• exteriorizată prin suspendarea oricărei activităţi motorii, mimicii (faciesul este
inexpresiv (“mască de marmoră”), clipitul este oprit sau extrem de rar, limbajul şi
gesturile la fel. Bolnavul nu răspunde la nici o solicitare şi nu exprimă nimic (mutism
absolut) ceea ce îi dă un aspect „împietrit“. Este de ştiut faptul că nu există nici o
corelaţie între încremenirea motrică, verbală şi mimică a stuporoşilor şi funcţionarea
proceselor intelectuale şi ca atare, în spatele măştii stuporoase poate persista un
curs activ al gândirilor psihice, situaţii în care bolnavul nu exprimă nimic pentru că nu
are nimic de exprimat.
• Termenul de stupoare este rezervat pentru a defini încremenirea funcţiilor motrice, a
iniţiativei şi a exprimării, cu conservarea cel puţin parţială a activităţii intelectuale iar
sub masca stuporoasă se poate ascunde o sensibilitate foarte dureroasă faţă de
starea lor în care se află. Conştiinţa lor poate persista în aşa măsură încât unii din
bolnavi descriu după dispariţia stuporii ceea ce se întâmplase cu ei şi ceea ce s-a
vorbit în jurul lor.
• Stupoarea poate fi indusă de o atingere particulară a funcţiunilor psiho-motorii,
corespunzând unei tulburări a fiziologiei relaţiilor kineto-psihice şi a anumitor procese
activatoare a funcţionării cerebrale. Inhibiţia stuporoasă se poate întâlni în stări
confuzionale, depresii melancoliforme, demenţe, procese encefalopatice, toxiinfecţii,
trauma­tisme, tumori ale bazei craniului şi chiar în tulburări de tipul stresului
posttraumatic, schizofrenie şi catatonia periodică fără nici o specifi­ci­tate etiologică.
Stupoarea poate fi acompaniată de:
• catalepsie, negativism şi de opoziţionism.
• Catalepsia se caracterizează prin pierderea momentană a sen­sibi­
lităţii contractilităţii voluntare a muşchilor, situaţii în care bolnavul
păstrează, fără vreo oboseală aparentă postura care i se imprimă
(„flexibilitate ceroasă“). Uneori catalepticul poate lăsa impresia că
este mort, iar aceste crize cataleptice pot dura ore şi chiar luni de
zile. Ele se pot instala în urma unor psihotraume puternice în
special la persoa­nele histrionice, în hipnoză şi cel mai frecvent în
schizofrenia catatonică.
• Bolnavul cataleptic rămâne imobil, în mutism complect şi uneori fixat
în poziţiile cele mai uimitoare (înţepeniri, chirciţi, ghemuiţi) timp ce
câteva ore, zile şi chiar săptămâni În „marea isterie” atacurile cata­
lep­tice extatice alternează uneori cu crize de somnambulism.
Semnele unei catalepsii mai uşoare sunt: raritatea clipitului fixitatea
privirii, încetineala răspunsurilor reflexelor osteo-tendinoase,
hipomimie şi gestică redusă.
 Negativismul
• se caracterizează printr-un comportament de opoziţie şi
refuz la sugestiile şi solicitările semenilor. Este o
manifestare ciudată a activităţii motorii şi cu atât mai
paradoxală cu cât se întâlneşte la stuporoşii cataleptici
care opun rezistenţă şi opoziţie faţă de mişcările
imprimate, cu blocarea şi înţepenirea invincibilă, în
vederea menţinerii atitudinii primitive. De exemplu, dacă
vrem să-i întindem braţul îndoit, vom constata o
rezistenţă extremă, cu contracturi musculare care tind să
împiedece realizarea mişcării prevăzute şi care cresc
proporţional cu forţa pe care o depune observatorul.
Negativismul se poate întâlni la toate segmentele
corpului, începând cu ocluziunea palpebrală sau a
buzelor şi până la marea catalepsie rigidificată în
totalitate.
 Opoziţionismul,
• constituie o atitudine ostilă care se exteriorizează prin rezistenţă
pasivă sau printr-o acţiune contrară care se doreşte. El reprezintă
încă un grad de negativism constituit din executarea gestului sau
mişcării opuse celei solicitate. Deci, catalepsia, negativismul şi
opoziţionismul pot coexista la acelaşi bolnav într-o combinaţie
variabilă, ce dau tablouri clinice derutante. Opoziţia poate fi activă
exprimându-se prin disciplină, neascultare, revoltă, conduite
delicvenţiale, sau poate fi pasivă manifestându-se prin mutism,
anorexie, etc. Uneori ea poate fi premeditată, calculată, dar adesea
este şi inconştientă. Reacţii de opoziţie durabile întâlnim la subiecţii
cu tulburări caracteriale, în unele stări nevrotice şi psihotice. După
ieşirea din episodul stuporos - negativist, unii bolnavi afirmă că au
suportat cu greutate starea lor, explicând comportamentul lor
paradoxal astfel: „era împotriva dorinţei mele“, „nu aveam voinţă“,
„nu aş fi vrut să reacţionez aşa“, „eram supărat că nu puteam spune
tot ce simţeam“ etc.
 Catatonia
• este o stare psihopatologică ce reuneşte stupoarea (inhibiţia motrică sau
cea profundă cu catalepsia, mutism, inerţie, oprirea activităţii sfincteriene)
cu crize de agitaţie psihomotorie paradoxală. Aşezat, culcat sau ghemuit,
catatonicul nu caută să se alimenteze, fiind capabil să-şi reţină fecalele şi
urina timp destul de prelungit; el trebuie sculat, culcat, sondat şi alimentat.
Frecvent tabloul clinic este asociat cu disfuncţii neurovegetative, tahicardie,
sau bradicardie, transpiraţii, acrocianoză etc.
• Catatonia întâlnită în special în schizofrenie şi mai rara în anumite boli
infecţioase cum este encefalita psihozică azotemică acută (delirul acut) se
caracterizează, în esenţă printr-o stare de pasivitate, stuporoasă,
conservarea posturilor impuse (flexibilitatea ceroasă) şi negativism (refuzul
de a vorbi, de a se alimenta) Impulsuri subite pun capăt uneori acestui
tablou: strigăte, acte de violenţă, furie, agitaţie psihomotorie bizară, care îl
fac pe bolnav periculos pentru anturajul său. Astfel, catatonicul poate
prezenta manifestări episodice uimitoare: hiperkinezii paradoxale, mişcări
parazite, pulsiuni paradoxale şi crize patetice.
 Mişcările parazitare
• se exteriorizează prin grimase (strâmbături
ale feţei) tremurături, ticuri, repetarea unor
cuvinte, fraze, gesturi, diverse dintre care
scămoşarea stofelor este tipic, în
asemenea situaţii vorbim de stereotipii
verbale şi/sau motorii
 Pulsiunile paradoxale
• sunt manifestări motrice bruşte, complexe, bine
coordonate, ca de pildă: plimbări, fugă, mâncare
lacomă, furie, mânie distrugătoare, tentative
suicidare sau de crimă realizate automat
(executate ca un robot). Paradoxul constă
deasemenea şi în dezlănţu­irea bruscă a acestui
bolnav, până atunci încremenit, mut, de zile sau
săptămâni şi care revine la fel de brusc la starea
sa anterioară fără nici o logică sau motiv
 Crizele patetice
• sunt reacţii paroxistice caracterizate prin mişcări ample,
încordări ale muşchilor, atitudini pasionale, frenezii
ritmate, poziţii teatrale etc, care evoluează în mod
episodic cu bruscheţe la început şi la sfârşitul lor şi
reîntoarcere la starea cataleptică anterioară. Aceste
crize care dau un aspect „de comedie“ nu trebuie
confundate cu epilepsia temporală şi nici cu isteria. De
altfel catatonia în mod obişnuit este asociată cu evoluţia
schizofreniei dar de asemenea ea poate fi întâlnită şi în
depresia melancoliformă, în confuzii mintale şi totodată
ea poate fi simptomul unor tumori sau atrofii.
 SENZAŢIILE ŞI PERCEPŢIILE:
ASPECTE PSIHOLOGICE ŞI
•
NEUROFIZIOLOGICE
reflectarea conştienta a realităţii, adică la oglindirea sau
reproducerea în mintea noastră a unui obiect sau
fenomen, care acţionează, prin proprietăţile sale, asupra
organelor receptoare.
• Dar, reflectarea corectă şi conştientă depinde atât de
calităţile obiectului cât şi de cele ale organelor de simţ,
stimulate de obiect, şi de integritatea morfo-funcţională a
sistemului nervos central.
• În plus percepţia este legată şi de timp şi spaţiu, timpul
reflectând momentul în care se realizează percepţia
(durata, periodicitatea, succesiunea etc. ), iar spaţiul
locul în care este situat obiectul sau fenomenul (formă,
volum. distanţă, direcţia mişcării etc).
SENZAŢIILE ŞI PERCEPŢIILE:
• Din punct de vedere psiho-neurofiziologic reflectarea
senzorială se realizează prin intermediul a trei segmente
funcţionale:
• 1. Receptorul sau segmentul periferic, la nivelul căruia
se produce acţiunea directă a excitantului (fie din mediul
extern, fie din mediul intern), care declanşează o reacţie
specifică: impulsul bioelectric;
• 2. Segmentul de conducere (cale a sensibilităţii
specifice şi nespecifice), prin intermediul căreia impulsul
declanşat se transmite la
• 3. Segmentul cortical de proiecţie (analizatorul central),
unde prin analiza şi sinteza diferitelor excitaţii se
organizează recepţia centrală ce dă naştere senzaţiilor şi
percepţiilor propriu zise
SENZAŢIILE ŞI PERCEPŢIILE:
• În schimb, până să ajungă mesajul transmis prin impulsul bio­electric
la cortex unde are loc cea mai superioară formă de integrare, el mai
suportă o „filtrare“ la nivelul unor structuri subcorticale (Talamus,
Formaţia reticulată. Hipotalamus etc;), „staţii” care pregătesc
excitabilitatea corticală, intervenind deci în pregătirea cortexului
pentru recepţie.
• Totodată, şi cortexul printr-un mecanism de „feed-back” (legătură
inversă), efectuează un control selectiv asupra mesajelor ce vin de
la etajele subjacente şi prin acest mecanism, acţionează asupra
stimulilor acordându-le o importanţă mai mare sau mai mică în
raport direct cu semnificaţia lor psiho-biologică. După ce cortexul a
recepţionat mesajul se trece la evaluarea acestuia, ajungându-se
astfel la ceea ce de fapt reprezintă conştientizarea senzaţiilor şi
percepţiilor.
SENZAŢIILE ŞI PERCEPŢIILE:
• Senzaţiile, ca proces psihic elementar „mono-modal” de
cunoaş­tere, ne oferă primele informaţii despre realitatea
externă şi despre propriul organism. Ca model
informaţional unidimensional, senzaţiile ne furnizează
date despre însuşiri singulare ale obiectelor şi fenome­
nelor care acţionează în mod direct asupra organelor de
simţ şi ca atare numai pe baza datelor furnizate de ele
este posibilă dezvoltarea şi desfăşurarea ulterioară a
celorlalte procese psihice: percepţia, reprezentările,
gândirea, memoria, limbajul etc. Actualmente se consi­
deră că cel mai adecvat criteriu de clasificare este cel al
sursei şi naturii conţinutului informaţional corelat cu cel
anatomo-structural, în funcţie de care putem delimita
următoarele trei categorii de senzaţii
SENZAŢIILE ŞI PERCEPŢIILE:
• 1. Senzaţii ce ne informează despre obiectele
şi fenomenele lumii externe: vizuale, auditive,
tactile, olfactive, gustative;
• 2. Senzaţii care ne furnizează informaţii despre
poziţia segmentelor corpului şi despre mişcările
pe care le efectuăm: proprioceptive, kinestezice,
echilibru;
• 3. Senzaţii ce ne aduc informaţii despre
modificările mediului intern al organismului şi
despre trebuinţele biologice primare: foame,
sete, tensiune, relaxare, durere, plăcere, etc.
SENZAŢIILE ŞI PERCEPŢIILE:
• Dar, adaptarea optimă la ambianţă reclamă nu numai reflec­tarea
unor proprietăţi şi dimensiuni singulare, ci şi a obiectelor şi
fenomenelor în unitatea şi multitudinea aspectelor lor realizate prin
intermediul percepţiilor. Prin reflectarea mai multor proprietăţi şi
dimensiuni ale obiectelor şi fenomenelor, percepţiile marchează
saltul calitativ, de la modelele informaţionale monomodale şi
fragmentare (proprii senzaţiilor) la modele informaţionale
multimodale. Astfel se realizează posibilitatea raportării specifice şi
diferenţiate la fiecare din mulţimea obiectelor şi fenomenelor ce
stimulează organele de simţ precum şi reglarea şi integrarea în
scheme funcţionale unitare a mişcă­rilor de vehiculare, în scopuri
adaptative a obiectelor percepute. De fapt, percepţia ca act complex
de cunoaştere este constituită din totalitatea senzaţiilor ce vin de la
organele de simţ, determinate de obiectele şi fenomenele realităţii,
la care se asociază întotdeauna o notă subiectivă legată de
experienţele anterioare.
SENZAŢIILE ŞI PERCEPŢIILE:
• Funcţia perceptivă presupune o integrare armonioasă a
recep­to­rilor periferici senzoriali, a structurilor nervoase
centrale şi o „ucenicie” a discriminării, a recunoaşterii, şi
în sfârşit a identificării obiectelor (sunete, mirosuri,
gusturi etc.), având un nume şi o funcţie definită de un
grup social. Acestea fiind dobândită, există două
modalităţi de a lua cunoştinţă de un obiect:
• - Percepţia senzorială a unui obiect, prezent în spaţiul
extern;
• - Reprezentarea mentală a obiectului care poate fi
făcută într-un mod imaginar şi subiectiv într-un spaţiu
imaginar.
SENZAŢIILE ŞI PERCEPŢIILE:
• În general, în decursul filogenezei şi ontogenezei, activitatea
senzorială se perfecţionează în mod progresiv, prin plasticitatea
arhitecturală a lanţurilor neuronale din scoarţa cerebrală care, prin
efectuarea unui control raţional asupra mesajelor (informaţiilor)
senzoriale (pe care le selectează şi le corectează), comparându-le
cu experienţele trecute şi prezente, creează cele mai prielnice
posibilităţi de reflectare reală a lumii, Strâns legată de senzaţie, dar
calitativ superioară, percepţia reflectă obiectele şi fenomenele, mai
mult sau mai puţin în totalitatea trăsăturilor şi însuşirile lor. La baza
percepţiilor stă şi experienţa anterioară şi cu cât aceasta este mai
bogată, cu atât şi percepţiile noastre vor fi mai complete chiar dacă,
destul de frecvent, nu vom primi decât un singur element specific
obiectului perceput (de exemplu auzind ciripitul unei vrăbii, avem
posibilitatea de a o percepe fără a fi necesar să o şi vedem).
SENZAŢIILE ŞI PERCEPŢIILE:
• Tulburările de percepţie se întâlnesc destul de
frecvent în maladiile psihice şi neurologice,
putând fi cauzate de diferite leziuni ale celor trei
segmente amintite, a staţiilor intermediare de
filtrare şi a celor de control al mesajelor
(percepţiilor). Cu toate că formele prin care se
prezintă tulburările de percepţie sunt destul de
numeroase, ele pot fi grupate în trei categorii de
tulburări: cantitative, calitative şi particulare, dar,
înainte de-a aborda aceste categorii ne oprim
puţin asupra „derea­lizării” şi a „sinesteziilor”:
SENZAŢIILE ŞI PERCEPŢIILE:
• “Derealizarea” se caracterizează prin faptul că deşi pe plan
senzorial nu există alterări ale percepţiei; obiectele şi fenomenele
reale sunt percepute şi resimţite ca fiind stranii, ciudate, insolite şi
bizare, situaţie în care lucrurile apar ca fiind false, artificiale şi
persoanele modificate: urâte, îmbătrânite, lipsite de aerul personal.
Derealizarea este acompaniată şi de un oarecare grad de alterare al
conştiinţei. Acest fenomen se întâlneşte mai frecvent în schizofrenii,
episoade depresive majore cu elemente psihotice, intoxicaţii cu
mescalină, fiind deseori acompaniat şi de „depersonalizare”.
• Sinesteziile se definesc prin asocierea senzaţiilor proprii unui
analizator cu senzaţii caracteristice altor analizatori fără a fi
determinate de un stimul direct. În acest sens excitaţia unui
analizator suportă o modulaţie determinată de alt analizator, în care
cortexul, în mod asociativ joacă un rol important; condiţii în care
senzaţiile tactile, termice, gustative, auditive etc. pot fi dublate de
senzaţii de culoare (denumite „fotisme”), întâlnite mai frecvent după
consum de mescalină şi psilocibină.
 Sinesteziile
• -cortexul prefrontal, (zona supraorbitala-
Balaceanu-Stolnici)
• Neuronii fusiformi von Economo care fac
legatura intre diferiti lobi cerebrali (se
intalnesc doar la primate superioare,
caracatite..);
• Neuronii in oglinda
 depersonalizarea
• Depersonalizarea este o modificare a constiintei
de sine in sensul unui sentiment de irealitate a
propriei persoane.
• Starile de depersonalizare si derealizare sunt
descrise cu dificultate de pacienti.
• Pacientii cu depersonalizare se descriu pe ei
insisi ca avand un sentiment de detasare de
mediul inconjurator, incapacitate de a simti
emotii in mod autentic ci ca si cum ar juca un rol.
 depersonalizarea
• Tulburarile de schema corporala, modificari ale
experientei timpului trait, autoscopia sunt cele mai
frecvente fenomene insotitoare depersonalizarii.
• Schema sau imaginea corporala este reprezentarea
subiectiva conform careia este apreciata integritatea
corpului si sunt evaluate pozitia si miscarile acestuia.
• -modelul postural- prim nivel de organizare al schemei
corporale
• -nivele psihologice mai inalte, bazate pe afectivitate,
personalitate si pe interactiuni sociale.
• Lishman 1987/ Lukianowicz
tulburările cantitative ale senzaţiilor:
• A. Hiperestezia senzorială este caracterizată prin creşterea
patologică a intensităţii senzaţiilor şi percepţiilor determinate de
scăderea pragului de excitabilitate, situaţii în care un zgomot banal,
tic-tacul ceasului şi alte sunete minore pot avea o rezonanţă foarte
intensă, culoarea unui obiect poate deveni foarte vie, orbitoare (în
special în stările confuzionale şi toxice). De asemenea, mirosurile,
atingerile tactile, gustul, căldura etc,. sunt percepute în mod dureros
şi supărător de către subiectul hiperestezic, care ajunge în cele din
urmă la iritabilitate, reacţii comportamentale exagerate, oboseală şi
la diminuarea capacităţii de muncă. Hiperesteziile se întâlnesc mai
frecvent în tulburările nevrotice, surmenaj, intoxicaţii cronice
(cafeină, nicotinism, amfetamine etc), şi în debutul unor psihoze
(confuzii, hipomanii, manie, schizofrenii). Ea poate fi globală
(cuprinzând majoritatea analizatorilor) sau parţială (atingând un
număr redus de analizatori).
tulburările cantitative ale senzaţiilor
• B. Hipoestezia senzorială, definită prin
diminuarea activităţii perceptive, situaţii în care
excitanţii externi şi interni sunt percepuţi în mod
nedesluşit, neclar, estompaţi ca prin ceaţă,
pierzându-se astfel caracterul concret al
sensibilităţii. Hipoestezicii se plâng de faptul că
deşi fac eforturi vizibile de a se încadra eficient
în mediu, ei nu reuşesc decât parţial acest lucru.
Această atonie perceptuală se observă în
tulburările depresive oboseală, epuizare
nervoasă, obnubilare, catatonii inhibate, debili
mintali, schizofrenii, demenţe etc.
 C. Cenestopatia
• se poate rezuma la perceperea unor senzaţii
penibile sau dureroase, cu localizări precise sau
neprecise asupra unuia sau a mai multor organe
interne (creier, inimă, stomac etc), acuze care
nu sunt însoţite de semne obiective care să le
poată explica. În descrierea lor, subiectul
foloseşte o mimică foarte expresivă, apelând la
tot felul de comparaţii mai mult sau mai puţin
plastice (arsuri constricţii, vid interior, dureri,
parestezii, înţepături, torsiuni, palpitaţii etc).
 D. Anestezia
• este caracterizată prin pierderea globală sau parţială a
sensibilităţii (pe lângă prezenţa ei în boli organice: stări
comatoase, intoxicaţii profunde, accidente vasculare etc.
), se poate observa şi în acuzele unor bolnavi cu
tulburări psihice ca de exemplu: tulburări factice şi
somatoforme, nevroza de conversiune, simulare etc. În
nevroza de conversiune acuzele pseudoneurologice
(anestezie sau paralizie) au o distribuţie inadecvată şi
bizară, de pildă: „anestezie în mănuşă” sau în alte forme
care nu corespund sensibilităţii segmentare
neurofiziologice.
 anestezia psihică dureroasă”
• În domeniul psihiatriei se mai întâlneşte
„anestezia psihică dureroasă” al cărui element
esenţial este pierderea capacităţii de a răspunde
afectiv-emoţional în mod adecvat la stimulii din
mediul înconjurător, adică bolnavul nu se poate
bucura de nimic din ceea ce anterior îmbol­năvirii
îi producea plăcere. Anestezia psihică dureroasă
se întâlneşte mai frecvent în episoadele
depresive majore cu elemente melancoliforme
 Categoria percepţiilor false sau
deformate
• 1. „Iluziile” =definite ca- percepţii deformate şi inexacte ale
obiectelor şi fenomenelor reale. Prezenţa obligatorie a obiectului
sau fenomenului real, dar percepute fals sau deformat reprezintă
elementul esenţial de diferenţiere a “iluziilor” de “Halucinaţii”-
2.“Halucinaţii” = „percepţii fără obiect de perceput”.
• Iluziile se observă frecvent şi la oameni sănătoşi la care erorile de
percepţie sunt determinate de prezenţa unor factori sau condiţii
nefavorabile de perceput (distanţa prea mare, întuneric, frica sau
emoţii puternice, zgomot, dificultăţi vizuale, auditive etc), dar în
măsura în care aceste dificultăţi sunt înlăturate, omul sănătos îşi
corectează în mod conştient percepţiile deformate, dar nu acelaşi
lucru se poate spune despre iluziile observate la bolnavii psihici
care, susţin cu convingere existenţa lor, ceea ce le dă şi caracterul
lor psihopatologic.
 forme de iluzii
• Prin clasificarea tulburărilor deformate de percepţie în
raport cu organele de simţ prin intermediul cărora se
produc, avem următoarele forme de iluzii: auditive,
vizuale, tactile, olfactive, gustative şi viscerale. Din
categoria acestora, cel mai frecvent întâlnite sunt cele
vizuale şi auditive, în timp ce iluziile tactile, olfactive şi
gustative se deosebesc destul de greu de halucinaţii.
Totuşi, în cadrul tulburărilor deformate de percepţie se
întâlnesc câteva forme de iluzii mai complexe, cum sunt:
falsele recunoaşteri, sosiile, paraidoliile, eidetismul şi
metamorfopsiile.
 forme de iluzii
• Falsele recunoaşteri sau tulburări de identificare perceptivă caracterizate
prin faptul că individul are impresia că recunoaşte persoane diferite decât
acele care se află în câmpul percepţiei sale sau confundă unele persoane
necunoscute cu cele cunoscute. Falsele recunoaşteri, instalate pe fondul
unor alterări ale memoriei şi conştiinţei, se întâlnesc mai frecvent în:
episoadele maniacale, stări confuzive, şi psihoze delirante cronice.
• Iluzia sosiilor (sau dublurii), are un element caracteristic esenţial, adică
imposibilitatea individului de a recunoaşte (identifica) o persoană cunoscută,
având convingerea că se află în faţa unei alte persoane (dubluri) perfect
asemănătoare (sosie). Această tulburare de identificare se poate observa
în: delirele de persecuţie şi în schizofrenia paranoidă. De altfel, prin
noţiunea de „sosie” se înţelege existenţa unor persoane diferite care
datorită asemănării lor perfecte nu se pot deosebi una de alta, iar prin iluzia
sosiilor se înţelege un fenomen aproape invers, în care bolnavul acordă
aceeaşi identitate mai multor persoane care se aseamănă foarte puţin între
ele sau nu se aseamănă de loc.
 Pareidoliile 
• iluzii vizuale patologice constituite din imagini vii şi
intense, care îmbracă aspectul unei „entităţi materiale“
(asemănătoare oarecum „mirajului“). În acest context,
subiectul, percepe imagini banale, anodine (desene de
pe covoare, tapiţerie, nori, umbre, jocul de lumini, şi
umbre ce străbat frunzişul copacilor etc. ), ca fiind fiinţe
sau obiecte monstruoase, sau fantastice, brodând cu
ajutorul imaginaţiei, adevărate povestiri fantastice. Se
pot observa în stări confuzionale, schizofrenie, epilepsie,
stări toxice, infecţioase şi post-traumatice (dar şi la copii
şi adolescenţi la care de obicei nu au semnificaţii
patologice).
   Metamorfopsiile
• Metamorfopsiile sunt iluzii vii, vizuale
caracterizate prin perceperea deformată a
formei şi a dimensiuni obiectelor ca şi a spaţiului
perceput. Când obiectele sunt percepute în
dimensiuni mai mari decât în realitate vorbim de
„macropsii“, iar când sunt percepute mai mici
decât în realitate vorbim de „micropsii“.
Metamorfopsiile se întâlnesc în diferite leziuni
temporalo-parieto-occipitale, stări onirice de
natură toxi-infecţioase (delir tremens), epilepsie,
schizofrenie şi la consumatorii de
psihodisleptice.
 Perceperea deformată a scurgerii
timpului.
• Este cunoscut şi faptul obişnuit că în
trăirea unor situaţii neplăcute sau în
aşteptarea unor rezolvări, timpul se scurge
foarte lent sau chiar că s-a împotmolit, în
timp ce în situaţii plăcute scurgerea
timpului pare a se face cu repeziciune.
Perceperea încetinirii sau opririi scurgerii
timpului este mult mai evidentă în
tulburările depresive, iar cea a scurgerii
prea rapide în episoadele maniacale.
 Halucinaţiile
• sunt cele mai grave şi patognonomice tulburări
de percepţie pe care le putem defini ca fiind
„percepţii fără obiect“ (BALL) sau „percepţii fără
obiect de perceput“ (H. EY).
• De menţionat că o singură formă de halucinaţie,
fără semnificaţie patologică întâlnită la subiecţii
sănătoşi, o reprezintă halucinaţiile „hipnagogice”
(întâlnite în perioada de trecere de la veghe la
somn) şi „hipnapompice“ (ivite în perioada de
trecere de la somn la veghe).
 Halucinaţiile
• Halucinaţiile psihosenzoriale adevărate, care pot viza toate
domeniile perceptive, au următoarele caracteristici:
• Modalităţi senzoriale (senzorialitate), bolnavul le prezintă ca fiind
percepute prin intermediul organelor de simţ;
• Spaţialitatea (localizarea sau proiectarea în spaţiu) a halucinaţiilor
ca de exemplu: plasate în exterior, la o anumită distanţă apropiată
sau îndepărtată, în câmpul sau în afara câmpului analizatorilor
halucinaţii extracampice (vede în spatele lui) sau alteori, localizate
în propriul corp, de obicei în creier;
• Convingerea subiectivă (subiectivitatea), adică susţinerea cu
convingerea caracterului real a formei şi conţinutului halucinaţiior, în
timp ce alţii pot avea îndoieli sau chiar recunosc caracterul lor ireal;
• Intensitatea, claritatea şi durata lor, ca de exemplu tonalitatea vocii,
culoarea şi relieful celor vizuale şi durata episodică sau prelungită a
halucinaţiilor;
 Halucinaţiile
• Complexitatea şi conţinutul halucinaţiilor sunt
legate într-o oarecare măsură atât de boală cât
şi de experienţa profesională a bolnavului; ele
putând fii elementare (acufene: zgomote, vâjâit
în urechi) fosfene: puncte sau steluţe luminoase,
sau foarte complexe, ajungând până la situaţii în
care halucinaţiile sunt percepute ca
desfăşurându-se într-o formă scenică; de obicei
sunt de tip profesional, oniric (asemănător unor
vise) sau fantastic; şi
 Halucinaţiile
• Rezonanţa afectivă asupra subiectului
halucinator, în majoritatea cazurilor, este
neplăcută, fiind determinată de conţinutul
halucinaţiilor (jigniri, ameninţări, mirosuri şi
gusturi ciudate, ordine, scene terifiante etc.) şi
foarte rar plăcute. În funcţie de rezonanţa
afectivă bolnavii I-au o serie de atitudini, ca de
exemplu: îşi acoperă capul cu pătura, îşi astupă
urechile, situaţii în care uneori măsurile lor de
apărare pot fi periculoase atât pentru bolnav cât
şi pentru cei din jur.
 Clasificarea halucinaţiilor
• 1: pornind de la următoarele caracteristici
esenţiale: -senzorialitate,- spaţialitate, şi
-convingere subiectivă,
• halucinaţiile se clasifică în:
 Halucinaţiile
• I. Halucinaţii adevărate, caracteristice prin apariţia lor pe fondul unor stări confuzive
(fiind apanajul psihozelor exogene) sunt plasate de bolnav în exteriorul corpului său,
uneori chiar în afara câmpului vizual, iar în prezenţa lor subiectivă este susţinută cu
fermitate de pacient, fără a putea fii convins că ele sunt fenomene ireale şi
patologice.
• II. Halucinaţii psihice (pseudohalucinaţii KADINSKI, 1885), sunt considerate ca fiind
false pentru că prin proiectarea lor intrapsihică pierd indicii lor de senzorialitate şi
spaţialitate, fiind reprezentate doar pe plan medical. Deci, pseudohalucinaţiile se
individualizează prin:
• - Absenţa senzorialităţii, fiind vorba de un limbaj interior, de o trans­­mitere de
gânduri, „telepatie”, idei impuse, formaţiuni primite prin linia comunicării inefabile
(inexprimabile) în care lipseşte întotdeauna caracterul percepţiilor auditive;
• - Absenţa subiectivităţii; subiectul nu consideră că ar fi al său conţinutul a ceea
ce gândeşte, îl încearcă şi îl trăieşte. Această dimensiune fundamentală a
halucinaţiilor psihice este aceea a extranietăţii a „xenopatiei” şi a proiecţiei (cum ar fi
atribuirea altuia sau exteriorului a ceea ce nu aparţine subiectului).
• - Intruziunea altuia în intimitatea sinelui (subiectului) este o caracte­ristică
suplimentară a acestor halucinaţii. Percepţia vocilor interioare de către subiectul care
le obiectivează, semnifică că ele rezultă din imixtiunea indiscretă a unui altuia în
intimitatea conştiinţei sale
 Halucinaţiile
• Pseudohalucinaţiile prevalează în sindroame întâlnite frecvent în patologia psihiatrică
cum sunt:
• a. Sindromul de influenţă, este o rezultantă a multiplelor fenomene parazitate şi
impuse, trăite de bolnav ca fiindu-i impuse sau emanate printr-o acţiune xenopatică.
Subiectul e convins de o piedică în dinamica gândirii sale, mai apoi el constată că
ideile şi sentimentele sale sunt devastate, repetate în ecou (ecoul gândirii), sau furate
(„furtul gândirii „); actele sale sunt comandate sau comentate, îi sunt impuse viziuni,
se vede nevoit să pronunţe înşiruiri de cuvinte, secvenţe de fraze pe care nu le
recunoaşte ca fiind ale sale. Bolnavul îşi însuşeşte o impresie de închidere, de
chinuire („sunt forţat să ies, sunt obligat să gândesc tot felul de nerozii, să proferez
cuvinte murdare „) care-l conduc în cele din urmă să se simtă expropiat din el însuşi.
Uneori are impresia că acel ceva vorbeşte în gâtul său, în stomacul său, sau în alte
părţi ale corpului: cuvinte sau strigăte. Cu timpul sindromul de influenţă ajunge la o
mecanizare a vieţii psihice a cărei ambigui­tate a subliniat-o H. EY în felul următor:
„subiectul se simte cum s-ar spune în acelaşi timp dedublat şi dublat de un altul,
redublat de acţiunea sa exterioară (influenţă) şi acţiunea sa interioară (posesie)
puterea pe care o exercită asupra bolnavului l-a transformat în obiectul acestei
contraziceri sau într-un servilism total.
 Halucinaţiile
• b. Sindromul de automatism mental (CLERMBAULT), este caracte­rizat prin
funcţionarea automată, spontană a oricărei părţi a vieţii psihice a subiectului, în
cadrul căruia sunt descrise: automatismul mental minor, este primul care apare,
constituind soclul pe care se instalează evenimentele şi celelalte elemente ale
sindromului. El este constituit din fenomene ciudate ce stau la baza intuiţiilor
abstracte de depănare „mută“ a amintirilor, a uitărilor, a opririlor gândirii, a veleităţilor
inconştiente. Din acest „sindrom pasiv“ decurg în continuare: fenomene de dedublare
mecanică a gândirii (ecoul gândirii, ecoul lecturii şi a actelor) şi de enunţare a
gesturilor şi intenţiilor: repetiţia, comentariul gândirii şi actelor, contradicţia
sistematică putând fi consecutivă, anticipată, sau simultană cu o actualizare în curs:
automatismul mintal triplu: ideatic şi ideo-verbal este constituit de mişcări parazite,
ticuri, senzaţii de deplasare impuse subiectului, de derulări incoercibile ale ideilor
(mentism, ecmnezie, ideoree), enunţări de însuşiri de cuvinte, jocuri silabice, frânturi
verbale, psitacism. Sindromul se poate asocia cu automatismele senzitive: senzaţii
parazite vizând sensibilitatea generală prin tipuri de unde sau de curenţi electrici, de
acuze cenestopatice profunde.
• Halucinaţiile psihice (pseudohalucinaţiile) se întâlnesc mai frecvent în bufeele
halucinator-delirante polimorfe şi sunt durabile în psihozele halucinatorii cronice şi în
schizofrenia halucinator- paranoidă.
 .
• Halucinatiile psihice= pseudohalucinatiile
reprezinta false perceptii in care obiectul
de perceput nu exista; in acelasi timp
perceptia este localizata intr-un spatiu
diferit de cel obisnuit si se utilizeaza o cale
anormala de percepere.
• Senzorialitate , spatialitate, convingere
deliranta
 Halucinaţiile
• III. Halucinozele sunt tulburări de percepţie,
caracterizate prin prezenţa unor halucinaţii faţă
de care bolnavul are o atitudine critică
recunoscându-le caracterul patologic ceea ce
constituie elementele esenţiale prin care se
deosebesc de halucinaţiile adevărate şi
halucinaţiile psihice sau intrapsihice. După
LHERMITTE şi CLAUDE, halucinozele sunt
determinate de leziuni cerebrale produse de
consumul de toxice (alcool, barbiturice) toxi-
infecţii, vasculopatii cerebrale etc.
 A doua modalitate de clasificare
a halucinaţiilor
• descrierea lor legată în mod direct de analizatorii prin intermediul cărora se produc,
=>următoarele forme:
• 1. Halucinaţii auditive, întâlnite cel mai frecvent;
• se pot manifesta sub o formă elementară (acufene: pocnituri, ţiuituri, zgomote,
zumzet etc),
• sau sub o formă complexă (de la simple cuvinte, propoziţii sau fraze până la
monologuri, dialoguri, certuri, melodii etc).
• În funcţie de intensitate ele pot fi percepute difuz, estompate, normal, exagerat sau
chiar asurzitor, şi pot să dea impresia că vin din apropierea urechii, de la diferite
distanţe mari (chiar din afara posibilităţilor naturale de percepere auditivă) sau chiar
din interiorul corpului său (sub formă de comentarii, enunţul acţiunii ce le face sau
urmează să le facă: „se spală”, „va mânca”, „se enervează” etc;).
• Bolnavul poate să atribuie halucinaţiile unor persoane vii sau moarte, (femei, bărbaţi,
copii) cunoscute sau necunoscute, sau din contră unor fiinţe supranaturale (îngeri,
profeţi, demoni, Dumnezeu etc) sau chiar unor animale, păsări sau obiecte; iar ca
rezonanţă afectivă în majoritatea cazurilor au un caracter neplăcut şi defavorabil
bolnavului şi mult mai rar plăcut şi favorabil.
 .
• În general, este vorba de cuvinte sau propoziţii scurte,
dar întotdeauna pline de semnificaţie: injurii (nebunule,
ticălosule, criminalule, stricat-o, urât-o etc), ameninţări
(te vom ucide, nu scapi nici în gaură de şarpe, te
prindem etc), mistice (eşti profet, eşti păcătos, posteşte,
roagă-te etc), imperative (omoară-te, ucide copilul,
ascunde-te, spân­zură-te, aruncă-te în apă, dă foc casei
şi alte ordine); ultimele fiind periculoase atât pentru
bolnav cât şi pentru cei din jur şi bunurile materiale.
Totuşi, rareori se pot observa şi prezenţa unor halucinaţii
plăcute şi de ajutor: curaj, sosim, te apărăm etc. În
cazuri rare se întâlnesc şi halucinaţii antagoniste,
bolnavul auzind simultan sau succesiv, cu o ureche
cuvinte măgulitoare, încurajatoare şi plăcute în timp ce
cu cealaltă ureche are cuvinte jignitoare şi neplăcute.
 H. auditive
• Deci, indiferent că halucinaţiile auditive vin din
apropierea urechilor sau de la distanţe mai mici sau mai
mari, de la fiinţe umane cunoscute sau necunoscute, sau
infailibile, ele vectorizează un mesaj, ordine imperative,
injurii sau comentarii, în funcţie de care pacientul îşi
condţionează atitudinea de ascultare (întoarcerea
capului şi atenţia în direcţia din care vin vocile),
răspunsuri (dialoguri halucinatoare), conduite de apărare
pentru a nu le auzi (dopuri de ceară în urechi etc).
• Acest tip de halucinaţii se întâlnesc mai frecvent:
episoade psihotice de sorginte variabilă, schizofrenii,
leziuni ale lobilor temporali, epilepsie temporală,
halucinoză alcoolică.
 2. Halucinaţii vizuale,
• dotate cu calităţile percepţiei vizuale (formă, relief, culoare, mişcare,
dimensiuni), pot fi elementare (fosfene: puncte negre sau colorate,
scântei, flăcări, forme geometrice etc, ) şi complexe (începând cu un
personaj izolat până la viziuni panoramice şi specta­cole, (în mişcare
sau statice). Mărimea halucinaţiilor este variabilă mergând de la
aspecte normale până la perceperea lor mărită (“macroscopice”).
sau mai mici (microscopice”).
• Halucinaţiile pot fi percepute în culori naturale: alb, negru foarte viu
colorate, forme şi contururi difuze sau foarte clar delimitate.
Percepţia de animale teribile şi ameninţătoare (“zoopsii”), este
destul de carac­te­ristică „delirului tremens”. Apariţiile divine au un
caracter senzorial (deseori polisenzorial) intens şi sunt, în general,
exaltate, inducând contemplări extatice.
 halucinaţii vizuale
• În cadrul halucinaţiilor vizuale se întâlnesc
următoarele forme:
• Halucinaţii liliputane (prezente frecvent în
cocainomanie), ele se desfăşoară sub
forma unor scene jucate de personaje
foarte mici îmbrăcate în haine
strălucitoare;
 halucinaţii vizuale
• Halucinaţii heautoscopice (imagini în oglindă),
întâlnite rar, se caracterizează prin viziunea
propriei persoane în spaţiu, a dublurii sale
perfect asemănătoare, deformată sau doar
viziunea unor fragmente din corp;
• Halucinaţii autoscopice - în care bolnavul îşi
vede organele sale interne în diferite aspecte şi
grade de alterare sau deformare;
• Halucinaţii extracampice, caracterizate prin
perceperea lor în afara câmpului vizual al
bolnavului (adică în spatele lui);
 Zoopsiile
• sunt o formă de halucinaţii vizuale, prezente mai ales în
psihozele alcoolice (delirium tremens), şi sunt constituite
din scene terifiante de animale mici sau foarte mari, care
atacă bolnavul, motiv pentru care el face tot felul de
gesturi şi acţiuni pentru a se apăra.
• De altfel, conţinutul halucinaţiilor vizuale poate induce o
stare de teamă, nelinişte, anxietate sau disperare mai
ales halucinaţiile terifiante, sau dimpotrivă curiozitate,
interes şi rareori chiar încântare.
• Halucinaţiile vizuale se întâlnesc mai frecvent în
psihozele toxi-infecţioase, schizofrenii, alcoolism cronic,
procese organice cerebrale, şi în bufeuri halucinator-
delirante.
 3. Halucinaţiile tactile,
• întâlnite mai frecvent decât precedentele, se caracterizează prin perceperea
la nivelul tegumentelor sau mucoaselor a unor senzaţii de înţepături,
furnicături, căldură, răceală, arsuri, curenţi electrici, sau chiar de existenţa
subcutanat a unor animale sau insecte de mici dimensiuni. La nivelul
mucoaselor cavităţii bucale, gâtului, anusului, şi/sau vaginului, halucinaţiile
pot lua un caracter mai complex, ca de exemplu: a unei masturbări, a unui
raport sexual, a unui act de sodomie sau de violare de la distanţă Împotriva
acestor halucinaţii bolnavii i-au măsuri de apărare încercând să-şi înlăture
insectele sau paraziţii de pe tegumente, mucoase şi de subcutanat, adică
să-şi protejeze organismul, măsuri prin care îşi pot provoca complicaţii sau
leziuni grave la nivelul mucoaselor şi tegumentelor. Cele mai frecvente
măsuri protective luate de bolnavi sunt: scoaterea insectelor sau paraziţilor
subcutanaţi prin grataj excesiv sau alte mijloace, folosirea insecticidelor în
mod abuziv, centuri de siguranţă, scuturi de tablă sau alte materiale spre a-
se apăra împotriva violatorilor şi onanizatorilor[T1] , care abuzează de ei, de
la distanţă etc. prezenţa acestor halucinaţii o putem observa în stări
confuzive, delirul tremens, schizofrenii, episoade depresive cu elemente
psihotice etc,  [T1]onaniştilor?
 4. Halucinaţiile olfactive
• se caracterizează prin perceperea unor mirosuri
neplăcute (de: duhoare, putrefacţie, gaze, cadavre,
fecale etc) şi foarte rar mirosuri plăcute (de flori şi
parfumuri). Ele au un caracter spaţial mai puţin net
delimitat decât precedentele. Aceste halucinaţii se
întâlnesc mai frecvent în leziunile lobilor temporali, de
obicei izolate, dar destul de frecvent şi asociate cu
halucinaţii gustative care sunt caracterizate prin
perceperea unor gusturi dezagreabile, dezgustătoare
(acru, amar, otrăvitor etc). De asemenea, halucinaţiile
olfactive şi gustative sunt combinate destul de frecvent
cu greţuri, hipersalivaţie, grimase şi măsuri de apărare
(astuparea nărilor cu tampoane de vată, protejarea gurii
cu batiste etc.
 5. Halucinaţiile cenestezice
(interoceptive)
• legate în mod direct de sensibilitate internă se
caracterizează prin perceperea transformării totale a
corpului „metamorfopsie”, deteriorarea sau absenţa unor
organe vitale (inimă, ficat, rinichi, creier etc), sau
prezenţa în interiorul corpului (mai frecvent în abdomen
a unor fiinţe mici (şopârle şerpi, râme, viermi etc),
obiecte străine: imobile sau în mişcare sau posesiuni
diabolice. De asemenea, pacienţii pot prezenta şi alte
forme de percepţii, localizate în diferite forme ale
corpului, cum ar fi: mângâieri, atingeri, orgasme,
penetraţii anale, intestine, ficat sau rinichi putred, în
sfera abdominală, inimă, şi/sau plămâni pietrificaţi, etc.
Aceste halucinaţii, prezente mai frecvent în psihoze
organice, schizofrenii dau bolnavilor senzaţii foarte
neplăcute şi o tensiune de disconfort intern foarte mare.
 6. Halucinaţiile kinestezice şi
vestibulare
• sunt legate de sistemul locomotor şi vestibular pot fi
simţite şi prezentate de bolnavi sub forma unor deplasări
şi mişcări pasive ale corpului sau membrelor, iar alteori
printr-o senzaţie de ameţeală cu plutirea corpului,
mişcări de plutire care se fac prin intermediul unor „forţe
străine”(xenopatice). În unele situaţii bolnavii pot
interpreta în mod greşit că au fost împinşi, bruscaţi, loviţi
etc. de persoane ce se află în apropierea lor, faţă de
care pot avea unele atitudini sau reacţii inadecvate.
Prezentarea acestor halucinaţii se observă rareori în
schizofrenie şi în psihozele halucinator delirante cronice.
 7. Halucinaţii sinestezice
• reprezintă o tulburare de percepţie mai
complexă, produsă prin interacţiunea dintre doi
sau mai mulţi analizatori, situaţii în care o
halucinaţie antrenează după ea o altă
halucinaţie care o complectează pe prima, dar
care totodată este percepută de un alt
analizator. Datorită acestui caracter ele
trebuiesc deosebite de halucinaţiile
polisenzoriale. Astfel uneori, în schizofrenie şi
epilepsie se poate întâlni fenomenul „audiţiei
colorate”, bolnavul percepând şi vizual
halucinaţiile sale auditive.
 Mecanismul formării halucinaţiilor
• Dintre ipotezele şi teoriile explicative ale mecanismului
formării halucinaţiilor ne vom opri, rezumativ, asupra
următoarelor:
• Teoria centripetă sau periferică a halucinaţiilor are doar o
valoare istorică, fiind cea mai veche, în funcţie de care
halucinaţiile ar fi o consecinţă directă a leziunilor
sistemelor de recepţie periferică (nervul optic, retinei,
cristalinului, urechi interne şi externe, receptorilor tactili
etc). observaţiile clinice au infirmat această teorie care a
pornit de la un număr restrâns de cazuri, incomplet
explorate.
• Teoria centrifugă este prima care explică originea
halucinaţiilor printr-un mecanism anatomo-fiziologic
 Teoria corticală
• consideră că halucinaţiile sunt un rezultat direct al
hiperesteziei centrilor senzitivi ai scoarţei cerebrale. În
spiritul acestei teorii, condiţia de bază pentru apariţia
halucinaţiilor ar fi determinată de reducerea iritabilităţii
corticale faţă de stimulii externi şi la creşterea ei la
excitanţii somato-endogeni, MOURGUE susţine că prin
intoxicaţii şi psiho-stresuri se produc unele dezechilibre
ale sistemului nervos care, odată cu perturbarea
conştiinţei, apariţia depersonalizării, slăbirii „elanului
vital”, şi trăirile instinctuale bazate pe funcţiile organo-
vegetative ar pătrunde în sfera de orientare, momente în
care ar apare şi halucinaţiile..
 Teoria corticală
• Deci, autorul conchide că halucinaţiile ar fi determinate
de tulburările vegetativ-proprioceptive complicate cu
depersonalizarea şi apariţia tulburărilor de conştiinţă.
Teoria lui MOURGUE are meritul de a fi evidenţiat rolul
perturbărilor de conştiinţă şi al funcţiilor vegetative şi
proprioceptive în geneza tulburărilor de percepţie.
• De altfel, Korsakov consideră halucinaţiile ca fiind un
fenomen psihopatologic de origine centrală şi nu
periferică, iar Pavlov susţine că halucinaţiile ar fi
rezultanta unor focare patologice de excitaţie stagnantă
la nivelul scoarţei cerebrale; admiţând, totodată că
halucinaţiile pot să apară şi prin alte mecanisme, cum ar
fi cele de „inhibiţie” întâlnite mai ales în stările de
obnubilare.
 .
• După cum se vede, halucinaţiile constituie
un fenomen complex şi diferit de la caz la
caz, în fiziopatologia lor putând interveni
diferite leziuni organice, tulburări
biochimice şi de conştiinţă, starea afectivă,
imaginaţia şi experienţa psihomotrică cât
şi alte elemente care în cele din urmă duc
într-o formă sau alta la disoluţia proceselor
de integrare psihosenzorială a subiectului
bolnav.
 Examinarea tulburărilor de
percepţie
• Întrucât tulburările de percepţie au o mare semnificaţie în
precizarea diagnosticului unor maladii psihiatrice, e bine
ca halucinaţiilor să li se dea o importanţă cuvenită.
• Caracterul „extatic” este esenţial în definirea
halucinaţiilor care sunt privite şi motivate de bolnavi ca
fenomene senzoriale autentice cu caractere fizice
echivalente cu cele ale percepţiei normale.
• Iată de ce, fără a exercita o interogare cu prea multe
întrebări (pentru a nu sugera răspunsul), totuşi se poate
insista cu răbdare şi bunăvoinţă, ca bolnavul să-şi
expună caracterul precis al senzaţiilor şi percepţiilor sale.
• Întrebările trebui puse în aşa fel, încât ele să nu devină
jignitoare şi să-i producă o reacţie negativă.
 .
• Destul de frecvent pacienţii îşi expun cu lux de
amănunte tulburările de percepţie, dar sunt şi
cazuri care neagă existenţa haluci­naţiilor, cu
toate că prin gesturile, atitudinile şi
comportamentul lor se poate deduce în mod
obiectiv prezenţa tulburărilor de percepţie.
• În acest context, din partea examinatorului se
cere o atenţie şi un spirit de observaţie bun,
pentru a sesiza din comportamentul bolnavilor
prezenţa unor simptome semnificative din punct
de vedere psiho­patologic (poziţie, privire,
gesturi, reacţii etc).
 .
• De fapt, pacienţii îşi trădează prezenţa
halucinaţiilor prin modul cum priveşte cu
atenţie în direcţia unde se desfăşoară
scenele în cazul halucinaţiilor vizuale, sau
ascultă concentrat la uşă, fereastra, de
unde vin vocile.
• În realizările lor scrise sau verbale cât şi în
producţiile artistice, halucinaţiile sunt
descrise cu lux de amănunte.
 .
• Astfel, în timpul halucinaţiilor unii dau impresia că sunt
absorbiţi de preocupări meditative, alţii ascultă (“trag cu
urechea”), privirea poate fi fixată într-un punct apropiat
sau îndepărtat, alteori se retrag din grup într-un colţ
oarecare pentru a percepe mai bine halucinaţiile, iar
mimica lor trădează o stare de surpriză, anxietate,
groază şi spaimă, stupoare şi mai rar de plăcere etc.
• Uneori, sub imperiul halucinaţiilor bolnavii pot prezenta
stări de agitaţie şi agresivitate îndreptată împotriva
pretinşilor persecutori, iar alteori pot lua o atitudine
bizară, de auto­pedepsire, pot efectua automutilări şi
chiar autosuprimări
 .
• O parte din bolnavi încearcă să se sustragă
halucinaţiilor prin astuparea urechilor, nărilor şi a
altor cavităţi cu tampoane de vată, sau poartă
ochelari negri, se apără, pe unele zone
corporale cu bucăţi de tablă metalică, material
plastic, îşi închid şi baricadează uşile şi ferestrei
sau se claustrează în camere insonore şi în
locuri ascunse.
• Halucinaţiile mai pot fi evidenţiate ăi prin
relatările scrise (sau producţiile lor artistice) ale
bolnavilor.
 metode directe
• În cazurile în care presupunem existenţa halucinaţiilor, dar la care
prin discuţii şi simple observaţii nu putem evidenţia prezenţa lor,
putem apela la unele metode directe care stimulează în mod direct
exteriorizarea halucinaţiilor. ca de pildă:
• Metoda lui LIPMAN, se efectuată prin apăsarea uşoară a globilor
oculari închişi ai bolnavului timp în care punem întrebări asupra
lucrurilor pe care, eventual, le vede (de exemplu dacă vede o
câmpie, flori, animale etc). Se aplică la pacienţii alcoolici aflaţi în
perioada predelirului tremens. (halucinaţii vizuale);
• Metoda RIEGER-REICHARDT, prin care se dă pacientului o coală
de hârtie albă, rugându-l să citească ce scrie pe ea (halucinaţii
vizuale);
• Metoda AUSCHAFFENBURG se realizează cu ajutorul unui
receptor telefonic, sau a unui telefon mobil închis, pe care-l dăm
bolnavului cu rugămintea să vorbească cu o persoană care-l caută.
(De menţionat, că receptorul şi telefonul mobil erau lipsite de posibi­
lităţi de comunicare).
 .

ATENŢIA ŞI TULBURĂRILE EI
ATENŢIA ŞI TULBURĂRILE EI
• Un rol important în procesul psiho-fiziologic al
atenţiei îl are concentrarea excitaţiei în zone de
excitabilitate optime precumpănitoare
(dominantă) la un moment dat în activitatea
nervoasă superioară, reuşind în acelaşi timp să
producă în mod consecutiv o inhibiţie asupra
zonelor învecinate (sau al altor focare de
excitaţie) până când se va realiza o reacţie
corespunzătoare sau va apare o nouă
dominantă.
 atentia
• În procesul de constituire ale acestor zone
de excitaţie optimă, intervine şi
formaţiunea reticulată prin „sistemul
aferent nespecific“ şi „sistemul activator
ascendent“, printr-un mecanism de
„conexiune inversă“ (feed-back). Astfel,
sistemul activator ascendent nespecific ar
avea rolul de a întări numai excitaţiile ce
vin de la periferie, care au anumite
semnificaţii pentru individ.
 atentia
• Se susţine că numai aceste excitaţii
întărite reuşesc să întrerupă blocajul
activităţii bio-electrice corticale (de tip
alfa), ritm caracteristic activităţii corticale
care ar bloca şi pătrunderea stimulilor
periferici până la nivelul cortexului şi să
producă o excitaţie specifică în celulele
corticale.
 atentia
• Urmărind traseul electroencefalografic
efectuat în stadii de vigilitate a individului
examinat, se constată că concomitent cu
orientarea şi concentraţia atenţiei asupra
unui obiect sau probleme ritmul alfa
dispare fiind înlocuit cu ritmuri mai rapide
de amplitudine mai redusă şi uşor
neregulate.
 . atentia
• De fapt, odată cu augmentarea unor
excitaţii ce vin prin intermediul anumitor
receptori, sistemul reticulat nespecific nu
va mai întări şi alte excitaţii concomitente
ce vin de la alţi receptori şi astfel prin aşa
zisul „fenomen de ocluzie“ în sfera atenţiei
va intra numai un anumit stimul.
 atentia
• Observaţiile de mai sus subliniaza faptul că pe lângă o
funcţie generalizată formaţia reticulată mai are şi o
funcţie semnificativă în orientarea şi selectivitatea
atenţiei.
• În procesul de apariţie spontană sau involuntară cât şi în
concentrarea atenţiei, pe lângă importanţa integrităţii
morfo-funcţionale a sistemului nervos central un rol la fel
de important revine şi stimulilor percepuţi care trebuie să
prezinte o anumită intensitate şi unele trăsături capabile
să dezvolte curiozitatea şi interesul faţă de ei.
• De fapt concentrarea atenţiei poate să aibă loc şi asupra
unor stimuli care nu au caracterul de mai sus, dar acest
lucru se realizează prin intervenţii voluntare.
După modul de intervenţie a voinţei
în procesul atenţiei
• se descriu următoarele trei forme şi anume:
• A - Atenţia involuntară, care apare în mod spontan, fără partici­parea
voinţei şi fără nici un scop sub acţiunea diferiţilor stimuli nespecifici ce
acţionează asupra organelor de simţ, în stare de veghe. Această atenţie,
care constituie un reflex de orientare şi acomodare de moment a individului
la condiţiile şi schimburile din mediu.
• B - Atenţia voluntară, în care voinţa participă în mod direct cu scopul
de a realiza unele activităţi propuse ce solicită o atenţie voluntară mărită.
Dezvoltarea atenţiei. este strâns legată de procesul muncii. Remarcăm
faptul că cele două forme de atenţie amintite nu se pot delimita în mod
precis, deoarece între ele există relaţii strânse de interdependenţă, putând
trece una în cealaltă.
• C - Atenţia post-voluntară, este tocmai o consecinţă utilă a
transformării ei într-o atenţie involuntară în urma unor activităţi repetate
judicios, şi care în cele din urmă s-au transformat în deprinderi profesionale
care se pot manifesta în mod stereotip sau automatizat.
 De altfel, atenţia are următoarele
trăsături importante:
• Selectivitatea: însuşire prin care se realizează orientarea
selectivă a atenţiei asupra obiectelor, fenomenelor şi a
problemelor ce se ivesc în viaţa şi activitatea fiinţei
umane conştiente;
• Concentrarea sau intensitatea atenţiei, este
caracterizată prin capa­ci­ta­tea atenţiei: de focalizare
maximă şi delimitare precisă asupra obiectului sau ale
altor activităţi;
• Volumul reflectă posibilitatea de cuprindere simultană a
unui număr de 4-5 obiecte sau activităţi în cadrul
atenţiei. De fapt, în funcţie de cunoştinţele mai temeinice
sau mai reduse avute într-un domeniu oarecare numărul
acţiunilor cuprinse în volumul atenţiei va fi mai ridicat sau
mai redus.
 .
• Tenacitatea, reprezintă durata de timp în care ne putem
menţine atenţia concentrată, în mod optim, asupra unui
obiect, fenomen sau acţiuni. Această însuşire variază de
o mulţime de factori (vârstă, stare de sănătate generală,
oboseală, poluare sonoră, interes, pasiune etc), dar în
medie ea este optimă în condiţii normale între 20 şi 50
de minute.
• Distribuţia, funcţie prin care se evidenţiază capacitatea
de cuprindere şi exercitării simultane a două sau chiar a
mai multor acţiuni, în timp ce numai una dintre ele este
preponderentă, celelalte fiind exercitate mai mult sau mai
puţin stereotip.
 .
• Mobilitatea - receptiv-vigilitatea - este o
însuşire care se leagă de posibilitatea de
comutare sau de deplasare, în mod voit şi
cu uşurinţă a atenţiei de la o acţiune sau
activitate la alta. Mobilitatea atenţiei
trebuie să fie elastică sau fluidă pentru a
se putea adapta cu uşurinţă la
împrejurările ce se ivesc şi ne interesează.
 Tulburările atenţiei

• În practica clinico-psihiatrică perturbările

funcţionale, parţiale sau globale, psihogene sau
organice ale atenţiei, sunt foarte frecvent
întâlnite. În cazurile în care sunt mai grave sunt
observate şi de cei din jur, iar când sunt mai
uşoare sunt recunoscute şi sesizate mai ales de
bolnavi. În cadrul tulburărilor atenţiei putem
încadra următoarele forme:
Hiperprosexia (atenţie exagerată),
• manifestată printr-o exagerare a sesizării
elementelor noi ce apar în mediul ambiant,
uneori inutile (fenomen care poartă
denumirea de hipervigilitate, în timp ce
tenaci­tatea voluntară a atenţiei este foarte
diminuată (fiind vorba de hipo­tenacitate).
 hiperprosexie
• Hiperprosexia cu cele două aspecte particulare:
„hipervigilitate” şi „hipotenacitate”, se întâlneşte mai
frecvent în episoadele maniacale,
• pacienţii sunt inundaţi de stimulii ce vin de la
evenimentele ce se petrec în jurul lor,
• sesizează şi caută să dea răspunsuri la stimulii noi,
nereuşind să realizez o reflectare corectă şi completă
• şi ca atare nu îşi pot menţine atenţia focalizată pentru un
timp optim asupra unui obiect sau fenomen, trecând
rapid la alte obiecte şi stimuli.
• În aceste episoade maniacale atenţia involuntară şi
spontană este foarte exagerată în defavoarea atenţiei
voluntare, putând fi definită şi ca o „atenţie instabilă sau
labilă”.
 O formă particulară de
hiperprosexie
• o întâlnim în cadrul „sindroamelor paranoide”,
manifestându-se printr-o hipervigilitate selectiv-parţială,
adică centrată spre sesizarea şi memorarea tuturor
detaliilor nesemnificative din punct de vedere realist, cu
scopul de a-şi argumenta ideile delirant-interpretative.
• asupra acestor aspecte nesemnificative bolnavii
paranoizi îşi concentrează atenţia în mod selectiv
• neacordând nici o atenţie altor probleme existente în
afara delirului său,
• ceea ce înseamnă că la acest tip de bolnavi
hiperprosexia parţial-selectivă este acompaniată şi de o
hipotonie  parţială referitoare la evenimentele lipsite de o
relaţie mai mult sau mai puţin semnificativă cu conţinutul
propriei teme delirante.
 hiperprosexie
• Sub o altă formă acest tip de
hiperprosexie şi hipotenacitate îl putem
întâlni şi în cadrul
• - tulburărilor depresive,
• - hipocondriace,
• -obsesiv-compulsivo-fobice
 Hipoprosexia
• este un termen ce defineşte o scădere
semnificativă şi globală a atenţiei, situaţii
în care bolnavii se plâng că nu pot sesiza
desfăşurarea evenimentelor ce se petrec
în ambientul lot (“hipo­vigilitate”), şi că în
acelaşi timp nu-şi pot concentra atenţia
vigilă în mod optim asupra unei probleme
sau situaţii „hipotenacitate”, cu toate că fac
eforturi susţinute în acest scop.
 Hipoprosexia
• este un termen ce defineşte o scădere
semnificativă şi globală a atenţiei, situaţii
în care bolnavii se plâng că nu pot sesiza
desfăşurarea evenimentelor ce se petrec
în ambientul lot (“hipo­vigilitate”), şi că în
acelaşi timp nu-şi pot concentra atenţia
vigilă în mod optim asupra unei probleme
sau situaţii „hipotenacitate”, cu toate că fac
eforturi susţinute în acest scop.
 Aprosexia
• Aprosexia, se caracterizează prin lipsa
totală sau aproape totală a atenţiei
voluntare.
• Această tulburare se întâlneşte la idioţi şi
demenţi, precum şi în unele stări
comatoase de diferite origini.
 Metode de apreciere a atenţiei

• Putem aprecia atenţia încă din primele

conversaţii cu bolnavii şi mai ales în cadrul
examenului psihiatric când urmărim modul în
care îşi concentrează atenţia, stabilitatea şi
mobilitatea ei.
• În acelaşi timp se pot urmări şi unele
manifestări obiective care acompaniază procesul
atenţiei şi anume: mimica, poziţia, respiraţia,
pulsul şi altele. Aceste manifestări obiective pot
fi înregistrate grafic, obiectivând starea atenţiei.
metodă de examinare a atenţiei
• O altă metodă de examinare a atenţiei o
reprezintă „tahistoscopului”, aparat care
ne permite să prezentăm pacientului
pentru un timp foarte scurt (câteva
secunde) unele figuri, cuvinte, litere etc.
pe care le-a perceput şi să le recunoască
ulterior.
metodă de examinare a atenţiei
• În schimb cele mai utilizate metode de cercetare ale
atenţiei sunt următoarele:
• Metoda prin care se recomandă subiectului să numere
din 7 în 7 sau din 11 în 11 până la 100 şi invers până la
0.
• Metoda prin care se recomandă celui examinat să
haşureze o anumită literă dintr-un text dat, într-o anumită
perioadă de timp, pe care o cronometrăm;
• Se mai pot utiliza texte şi desene cu greşeli mai mult sau
mai puţin bizare, urmărind dacă subiectul le descoperă şi
le corectează sau nu le sesizează.
• În general, orice metodă psihologică am folosi, ea are
valoare apreciabilă numai în cazul în care va fi corelată
cu totalitatea datelor clinice evidenţiate de bolnav.
 MEMORIA
• Memoria este o funcţie extrem de importantă şi
durabilă a creierului. Fără ea este greu să ne imaginăm
viaţa şi ca atare recurgem la ea, fără să ne dăm seama:
amintiri, deprinderi, experienţe emoţii etc. Fără memorie,
omul ar trăii numai în prezent, nu şi-ar putea regla
comportamentul în funcţie de experienţa lui anterioară şi
nu ar putea prevedea viitorul.
• Altfel spus, memoria ne asigură continuitatea în timp
şi spaţiu, identificându-se cu un veritabil liant, cu
semnificaţia unei punţi de legătură între „prezentul” şi
„trecutul” nostru fără (care), trecutul şi proiectarea în
viitor dispar .
 Memoria
• Memoria este un proces psihic al orientării
retrospective prin fixare, păstrare şi evocare, oglindind
experienţa anterioară şi constituind totodată rezervorul
gândirii şi imaginaţiei, suportul de bază al funcţiilor
cognitive.
• Prin participarea ei la reţinerea şi reactualizarea
imaginilor senzoriale şi a conţinuturilor ideative, memoria
asigură şi exprimă unitatea celor două modalităţi de
cunoaştere:
• Senzorială (directă prin intermediul senzaţiilor şi
percepţiilor); şi
• Ideativă (mijlocită prin intermediul limbajului)
 Memoria
• După BARBIZET, memoria este definită
prin capacitatea ei de a memora, de a
conserva şi de a rememora informaţii, iar
pentru SUTTER, „faptul de a memora este
de fiecare dată când comportamentul
intelectual al unui individ se ordonează în
funcţie de o experienţă anterior trăită”:
 memorie
• Aceste definiţii complementare specifică că
procesul de memorie presupune înscrierea unei
achiziţii, a unei învăţări, a unei emoţii prealabile
aranjărilor succesive de comportament în funcţie
de experienţa trecută.
• A memora înseamnă în primul rând fixarea
informaţiei (procesul de integrare, de
engramare), mai apoi conservarea ei (procesul
de stocaj) şi în sfârşit restituirea ei (procesul de
rememorare sau evocare).
 Memoria
• Sunt forme diferite de memorie
(verbală, auditivă, vizuală etc, ), şi chiar la
acelaşi subiect există, de obicei, o
predilecţie pentru un anume mod de
învăţare mai mult decât altul.
 DELLAY distinge trei nivele ale
memoriei:

• 1. Nivelul elementar „senzorio-motor”, comun

oamenilor şi animalelor, privind în mod exclusiv
senzaţiile şi mişcările;
• 2. Nivelul cel mai înalt „memoria socială”,
propriu omului care trăieşte în societate şi se
caracterizează printr-o logică relaţională, şi ca
atare, memoria socială se instalează odată cu
dezvoltarea şi însuşirea categoriilor logice,
 DELLAY
• 3. Între aceste două nivele se situează
„memoria autistică”, memorie care îşi
extrage materialele din senzaţii, şi situaţii
trăite, dar care nu ascultă decât de legile
inconştientului, furnizând elementele
visului şi alimentând stările delirante,
trecutul nemaifiind recunoscut ca atare,
fiind trăit ca prezent, ceea ce duce la o
nediferenţiere a trecutului de prezent, a
realului de imaginar.
 Memoria
• Procesele de fixare, stocare şi evocare
depind de: integritatea şi calitatea morfo-
funcţională a sistemului nervos central,
starea somato-psihică generală: starea de
conştiinţă şi de motivaţie, atenţie, voinţă,
logica gândirii, numărul de repetiţii, vârstă,
emoţii etc.
 factori ce facilitează integrarea
mnezică
• anumiţi factori facilitează integrarea mnezică ca
de exemplu:
• vârsta (capacitatea de achiziţii noi este maximă
înspre vârsta de 20 de ani),
• repetiţia învăţării,
• atenţia şi vigilenţa ridicate,
• motivaţia şi coloratura emoţională pozitivă ale
informaţiilor (sunt mai bine integrate informaţiile
şi amintirile cu o tonalitate afectivă agreabilă)
• şi organizarea materialului de informat într-un
ansamblu logic şi semnificativ.
 Memoria
• În funcţie de modul şi ponderea în care participă
unii analizatori sau funcţii psihice în procesul de
memorare, păstrare şi evocare vorbim de:
• Memorie logică (elemente esenţiale de gândire
logică) şi
• Memorie mecanică (fără participarea gândirii:
debili mintali);
• Memorie voluntară (cu participarea voinţei), şi
• Memorie involuntară (fără participarea voinţei).
 Tipuri de memorie
• Memorie vizuală (participarea psihosenzorială a ochilor),
• Memoria auditivă (participarea psiho-senzorială a
urechilor),
şi
• Memoria motorie (participarea neuro-motorie şi
vestibulara),
• Memoria autistică (este lumea visurilor şi delirelor,
dirijată de dinamisme inconştiente, fiind lipsită de
organizare cronologică dar cu rezonanţe afective
diferite),
• Memoria socială (implică ordine raţională şi socială cu
ordonare cronologică).
 Timpii memoriei
• Fixarea şi depozitarea amintirilor este legată atât de
calităţile mai sus menţionate cât şi de calitatea
materialului de memorat, iar integrarea elementelor în
depozitul de amintiri existent favorizează reţinerea.
Reactualizarea memoriei, care niciodată nu este perfect
ideală, se poate realiza în următoarele două forme:
• Recunoaşterea, adică în prezenţa obiectului memorat
anterior, în care precizia depinde de stabilitatea urmelor
engramate. Dacă recunoaşterea se bazează pe însuşiri
neesenţiale privind suprapunerea cu engramele vechi a
percepţiilor actuale se poate ajunge la falsificare;
 Timpii memoriei
• Evocarea, adică reactualizarea urmelor
unui element sau fenomen în absenţa lui.
De obicei, amintirea evocată este
falsificată, deoarece ea corespunde unei
reconstrucţii a inteligenţei, pentru că
memoria nu este un automatism cerebral,
ci un act al psihismului, expresia
persoanei în întregul ei.
 Memoria Uitarea
• Uitarea este un fenomen particular
complex: răspunde mai întâi stării
normale, necesităţii de a opera o alegere
selectivă a ceea ce trebuie reţinut.
• Nonstocajul sau ştergerea amintirilor sunt
favorizate de dispoziţii personale negative
şi de asemenea de vârsta înaintată,
oboseală, dezinteres, absenţa învăţării şi
repetării.
 Uitarea
• În psihopatologie valoarea economică a
uitării e diferită şi dobândeşte un interes
fundamental.
• Uitarea trebuie considerată aici ca „fixarea
unei amintiri în inconştient cu titlu de
virtualitate” şi înfăţişată ca un proces
dinamic de inhibiţie a memoriei.
 a uita
• FREUD a introdus o concepţie psihogenetică a uitării,
care apare determinată de afectivitate şi subordonată
unui proces activ de refulare, a unei dorinţe având un
raport cu nişte pulsiuni interzise.
• Întoarcerea dorinţei refulate datorită regulilor educative,
morale şi sociale, se manifestă mai mult sau mai puţin
explicit în vise şi în sarea vigilă, în lapsusuri şi în acte
ratate. Se pot realiza anumite compromisuri şi se
manifestă într-o manieră deghizată în simptome
nevrotice.
• Funcţia de a uita conservă deci o intenţionalitate
particulară
 legea lui RIBOT
• Putem spune că la polul opus memorării,
păstrării şi reactualizării se află polul uitării
care se produce, în general, după (după
care amintirile cele mai recente şi
complete, fără semnificaţie afectivă se
şterg mai uşor din memorie decât
amintirile vechi, simple, dar încărcate
emoţional), caracterizându-se prin
imposibilitatea reactua­lizării unor amintiri
trăite (stingere amnestică)
 uitarea
• Uitarea poate să fie neuropsihofiziologică
(uitarea lucrurilor sau a unor aspecte
neesenţiale),
• sau patologică în care (datorită unor
leziuni cerebrale), uitarea şterge amintirile
recente urmând în mod progresiv cele din
trecutul subiectului.
Tulburările memoriei se pot delimita
în:

• 1. Dismnezii cantitative (hipermnezii,

hipomneziile, amneziile);
• 2. Dismnezii calitative sau
paramnezii(tulburări ale sintezei amnezice
imediate, false recunoaşteri);
• 3. Tulburări ale memoriei trecutului
(confabulaţii, ecmnezii, anecforii) etc).
 Dismneziile cantitative sunt
reprezentate prin:
• A. Hipermnezii, tulburări cantitative
caracterizate cu predilecţie prin exagerarea
evocărilor care apar multiple, tumultoase, şi mai
ales involuntar îndepărtând subiectul de
preocupările sale principale, impuse de
conjunctura prezentă.
• Evocările, fără legătură cu tema principală a
gândirii, se fac cu lux de amănunte, subiectul
amintindu-şi lucruri pe care le considera ca fiind
de mult uitate.
 hipermnezia
• În clinica psihiatrică hipermnezia se
observă mai ales în situaţiile în care
psihismul pacienţilor este orientat în mod
selectiv spre o anumită trăire sau
preocupare, cum este cazul tulburărilor de
personalitate de tip paranoid, în paranoia,
tulburării obsesionale şi histrionice,
excitaţii maniacale, boli febrile, intoxicaţii
cu eter, cloroform, barbiturice şi în
consumul de substanţe psihodisleptice.
 hipermnezia
• Referitor la psihodisleptice, fumătorii de
opiu afirmă că memoria lor este inundată
de cele mai mici evenimente ale copilăriei
şi tinereţii, scenele uitate din primii ani de
viaţă reapar reînsufleţite ceea ce le dă
impresia că trăiesc „un secol„.
 hipermnezia.
• În tulburările interpretativ-delirante
hipermnezia uimitoare, dar parţială este
axată asupra tuturor elementelor care le
justifică convingerea delirantă, în timp ce
în partea opusă putem întâlni o
hipomnezie, reţinând cu exactitate
uimitoare, date, nume, fapte, adrese,
dosare, etc., adică tot ceea ce se leagă de
sistemul lor delirant.
 hipermnezia mecanică
• Rareori hipermnezia mecanică se poate
întâlni şi la- oligofreni,- hidrocefali, care au
posibilităţi excepţionale de memorare a
unor date, cifre, poezii etc., lipsite însă de
eficienţă pragmatică sau teoretică (“idioţi
savanţi”).
 „mentismul’’
• O formă particulară de hipermnezie o reprezintă
„mentismul”,
• caracterizat printr-o invazie involuntară de idei şi
amintiri pe care subiectul nu le poate controla,
• devenind astfel un veritabil spectator la
desfăşurarea incoercibilă şi tumultoasă a ideilor
şi amintirilor sale,
• este de fapt o situaţie în care el este incapabil
să memoreze, pentru că orice efort prosexic, de
fixare a atenţiei este oprit de derularea
caleidoscopică a unor imagini pe ecranul
conştiinţei.
 mentismul
• Uneori, mentismul poate fi expresia unor
stări de oboseală şi surmenaj, situaţii în
care fenomenul este trăit în mod penibil
constituind şi cauza insomniilor de
adormire.
 “Viziunea panoramică” şi „Viziunea
retrospectivă panoramică”
• sunt două fenomene mai complexe de
hipermnezie.
• Prima se caracterizează printr-o alterare a
conştiinţei în cadrul căreia subiectul are impresia
că retrăieşte un episod din viaţa sa anterioară şi
se comportă de parcă s-ar afla în situaţia
respectivă, acompaniat şi de o stare
dispoziţională adecvată.
• Această stare se apropie foarte mult de aşa
zisele „stări de vis” (Dream state).
 „Viziunea retrospectivă
panoramică”
• A doua formă, „Viziunea retrospectiv-
panoramică” se exprimă prin impresia pe care o
are subiectul că revede şi retrăieşte în mod
intens într-un interval de câteva momente (ca
într-un film), întreaga sa existenţă anterioară.
• Acest tip de hipermnezie se observă în special,
în situaţiile în care pericolul existenţial este
iminent (tulburări anxioase-paroxistice, epilepsie
temporală, episoade confuzional-delirante, înec
etc).
 hipermnezia în limitele normalităţii
• Totuşi, nu putem trece cu vederea că
hipermnezia fără a avea un caracter
psihopatologic se poate întâlni şi la subiecţi aflaţi
în limitele normalităţii, dar în declanşarea ei
joacă un rol important evenimentele de viaţă
stresante acompaniate de o puternică rezonanţă
afectivă asupra indivizilor (cum ar fi de exemplu:
evenimentele cu un puternic conţinut plăcut sau
neplăcut; succese sau eşecuri, situaţii
dramatice).
• Totodată unii subiecţi sunt dotaţi cu capacităţi
mnezice prodigioase şi permanente.
 B. Hipomnezia
• este tocmai starea opusă hipermneziei, adică
diminuarea capacităţii de memorare,
caracterizată prin: evocări lente, incomplete şi
penibile în ciuda eforturilor considerabile pe care
le face subiectul pentru a-şi aminti în mod fidel o
anumită situaţie sau informaţie.
• Hipoprosexia este legată şi de un deficit al
atenţiei ceea ce o diferenţiază de amnezie, în
care este implicată deteriorarea, în primul rând a
funcţiei mnezice.
• Ca forme particulare ale hipomneziei avem:
“Lapsusul”, “Anecforia”.
 “Lapsusul”,
• “Lapsusul”, exteriorizat prin imposibilitate
temporară de a evoca unele cuvinte,
având ca efect un aspect lacunar al frazei;
şi
 Anecforia
• “Anecforia”, caracterizată prin posibilitatea
subiectului de a evoca cu ajutorul
anturajului care îi dau unele elemente
legate de eveniment), situaţii sau amintiri
pe care le considera uitate.
 Hipomnezia
• Hipomnezia nu are în mod neapărat un
caracter patologic, ea fiind frecvent
întâlnită atât în viaţa cotidiană în stări de
oboseală, surmenaj, (ca deficit prosexic),
cât şi în psihopatologia psihiatrică, ca stări
de nedezvoltare suficientă a funcţiilor
cognitive (oligofrenii) sau de diminuare ale
acestor funcţii (demenţe) etc.
 C. Amneziile
• ca fenomene patologice sunt caracterizate
prin (slăbirea) pierderea memoriei, nu
trebuie confundate cu uitarea, care este
un fenomen normal.
 amneziile
• Schematic, amneziile sunt delimitate în
două forme de alterare a capacităţii
mnezice:
• „amnezia de fixare” (sau „amnezie
anterogradă”), = dificultăţile şi chiar
imposibilitatea de reţinere a amintirilor,
• „amnezia de evocare” (sau „amnezia
retrogradă”) = imposibilitatea a-şi
rememora amintirile.
 Amnezia anterogradă (de fixare
sau memorare)
• se manifestă prin imposibilitatea de a-şi
converti situaţiile trăite în amintiri. Este o
tulburare a înregistrării mnezice, legată în
mod cvasiconstant de o tulburare generală
a conştiinţei şi chiar a vigilităţii, perturbând
prezentul şi organizarea (transformarea)
lui în trecut memorat.
 KORSAKOV
• De altfel, primul autor care a relevat
contrastul frapant între imposibilitatea de
fixare a evenimentelor prezentului şi
conservarea celor din trecut a fost
KORSAKOV, descriind un caz care îşi
evoca foarte logic şi cu vivacitate
călătoriile sale anterioare îmbolnăvirii, dar
uită complet că repetă aceeaşi povestire
pentru a zecea oară pe parcursul unei
singure ore.
 Amnezia de fixare
• Amnezia de fixare o putem întâlni în
• sindromul KORSAKOV, (preponderent de
etiologie alcoolică, infecţioasă sau
traumatică),
• confuzii mintale,
• presbiofrenie
• şi în unele reacţii psihogene induse de
evenimente de viaţă stresante.
 amneziile psihogene
• În amneziile psihogene, când subiectul
poate uita totul, inclusiv identitatea sa,
amnezia de fixare este de sorginte
emoţională (“amnezie afectivă”);
• ea acţionând ca un mecanism de apărare
împotriva anxietăţii, ca refuz a unei realităţi
apăsătoare sau insuportabilă.
 Amnezia retrogradă (de evocare),
• se caracterizează prin imposibilitatea din
ce în ce mai pronunţată de a evoca total
sau parţial un trecut corect în sens
retrograd, organizat şi ca atare, de obicei,
având un mers regresiv pe timp
îndelungat.
 .
• În sens retrograd, dinaintea debutului bolii
până în copilărie ceea ce îi conferă
aspectul unei amnezii retrograde
progresive.
• În aceste situaţii destructurarea funcţiilor
psihice nu este atât de accentuată încât să
împiedice orice posibilitate de fixare sau
memorie.
 Amnezia lacunară
• Explorarea clinică a tulburărilor de
memorie arată în multe cazuri o asociere
între tulburarea capacitatii de fixare în
memorie imediată şi a capacitatii de
conservare şi de convertire în amintiri a
evenimentelor trăite, ajungându-se astfel
la: amnezia lacunară.
 Amnezia lacunară,
• întâlnită mai frecvent în: crizele comiţiale, accesele
delirante şi confuzionale post-traumatice.
• Amnezia lacunară se caracterizează prin „goluri”
survenite în bagajul mnestic ca urmare a unor perioade
în care a fost suspendată capacitatea de fixare, aşa cum
se întâmplă uneori în traumatismele cranio-cerebrale.
• O lacună amnezică acoperă de obicei, perioada în care
evenimentele trăite nu s-au fixat în amintiri putând să o
depăşească anterograd şi/sau retrograd, situaţii în care
vorbim de o amnezie „antero - retrogradă „.
 Amnezia retro-anterogradă
• se manifestă prin dezorientare din ce în ce
mai profundă, false recunoaşteri, erori de
dată, reminiscenţe, amintiri exacte dar
nesituate în datele lor în trecut,
acompaniate de un deficit în sfera
funcţiilor cognitive.
 Amnezia retro-anterogradă
• Observarea că bolnavul nu-şi aminteşte numele
şi numărul nepoţilor în timp ce spune cu uşurinţă
numele colegilor din liceu sau din armată, de
acum 40-50 de ani este întotdeauna frapantă.
• amnezia anteroretrogradă, formă mixă sau
formă globală este cel mai des întâlnită şi se
manifestă prin imposibilitatea de a achiziţiona
amintiri noi, se asociază cu o ştergere parţială
sau globală a amintirilor vechi. Esenţialmente ea
este caracteristică sindroamelor demenţiale
 amnezia lacunară
• În general, amnezia lacunară, poate fi
comparată cu o perioadă din viaţa subiectului
care nu a fost trăită. Uneori el defineşte perfect
începutul şi sfârşitul acestei perioade lacunare,
iar alteori aceste limite rămân vagi. Deşi
diagnosticul pare uşor, trebuie să fim prudenţi
când subiecţii au comis acte antisociale şi susţin
că „nu-şi aduc aminte de perioada respectivă”
pentru că prin simulare ei speră să poată evita
rigorile legii.
 Ictusul amnezic
• Ictusul amnezic (sindrom cu: eclipsă amnezică, amnezie
globală tranzitorie sau suspensie mnezică tranzitorie),
este o tulburare de memorie, caracterizată prin
instalarea bruscă a unei stări particulare, în care
subiectul nu mai memorează nimic, uită rapid ceea ce a
făcut sau a afirmat, întâlnită de obicei la bărbaţi între 50
– 70 de ani cu o predispoziţie spre emotivitate,
meticulozitate, şi hiperactivitate.
• De asemenea se poate extinde şi asupra unei perioade
premergătoare instalării episodului amnestic acut
(amnezie retrogradă) în care individul acţionează şi se
comportă aparent normal.
 Ictusul amnezic
• Instalarea bruscă, consecutivă unei psihotraume
afective sau surmenajului, cu o dezorientare
temporară de la 1- 8 minute la câteva ore (fără
afectări neurologice), se desfăşoară pe fundalul
unei anxietăţi acompaniată de perplexitatea
subiectului care nu înţelege ce s-a întâmplat cu
el rămânând cu o amnezie lacunară asupra
eclipsei care se disipează fără a lăsa alt deficit
decât un „scotom”, vizând durata ictusului.
 Ictusul amnezic
• Totuşi ictusul amnezic, ca stare de
sideraţie bruscă a funcţiilor mnezice se
observă mai frecvent în -vasculopatiile
cerebrale, incipiente,- tumori cerebrale,
sau temporale,- insuficienţă circulatorie
carotido-bazilară,- ocluzie tranzitorie în
teritoriul cerebralei posterioare,
-hipoglicemie, -leziuni ale structurilor
limbice şi hipocampice.
Din grupa amneziilor psihogene fac
parte:
• amnezia electivă, periodică şi postemoţională.
Caracteristicile de bază ale amneziilor
psihogene sunt:
• Imposibilitatea bruscă de a evoca unele
informaţii personale, în absenţa unui factor
organic precipitant;
• Posibilitatea lor de a fi globale (pentru toată
durata vieţii), pe perioade lungi ale vieţii,
acompaniate şi de pierderea identităţii
personale;
 amneziile psihogene
• Se deosebesc de amneziile organice prin: absenţa
tulburărilor de conştiinţă, absenţa afectării funcţiilor
cognitive, tendinţa de remisie spontană şi completă în
câteva zile sau săptămâni.
• Amnezia electivă simplă, constă în uitarea unui nume,
titlu, adrese, unor fapte banale sau unei anumite
persoane. Amnezia electivă mai complexă cuprinde
toate amintirile legate de o perioadă a vieţii (cum ar fi
copilăria sau a unei situaţii traumatizante. Mecanismul
psiho-dinamic şi selectiv dar determinat de refularea unui
context tematic insuportabil, întâlnit la personalităţi
histrionice sau la unii deliranţi.
 amneziile psihogene
• Amnezia periodică se manifestă sub forma
unor stări secunde, stări crepusculare,
accese somnambulice, alterând cu
personalitatea vigilentă a subiectului (de
obicei histrionic) fuga, cleptomania,
pseudo­demenţe, şi sindromul Ganser,
care nu conservă într-o stare normală
amintirea a ceea ce a făcut sau a exprimat
în timpul acestor stări.
 amneziile psihogene
• Amnezia postemoţională se instalează după un
eveniment de viaţă stresant, un şoc emoţional
violent şi inopinat de ordin fizic (accident,
agresiune, cataclism) sau psihic (abandon, doliu,
etc). Tot aici amintim simulanţii, la care există
dorinţa de a evita responsabilitatea de acte
ilegale pe care nu au interesul să şi le
amintească. Acest tip de amnezii psihogene se
observă în cadrul tulburărilor nevrotice,
psihotraume şi în confuziile postemoţionale.
 D. Paramnezii sau iluziile
memoriei
• sunt tulburări de memorie constând din evocarea şi
recunoaşterea eronată a unor evenimente care au avut
loc în realitate sau reproducerea unor întâmplări sau
evenimente false sau imaginare neconcordante cu
realitatea prezentă sau trecută, trăită de bolnav şi
totodată nerespectând ordinea crono­logică firească a
desfăşurării evenimentelor evocate. Ele pot să vizeze
obiecte, situaţii, persoane, (false recunoaşteri) sau să
substituie amintiri reale cu altele inventate. De altfel
paramneziile alimentează în general fabulaţiile şi
confabulaţiile (relatării imaginare prezentate ca fiind
reale) korsakovienilor şi demenţilor presbiofreni,
atenuând carenţele mnezice prin amintiri fictive care
atunci când sunt bogate şi luxuriante creează adevărate
„deliruri imaginare „.
 În categoria paramneziilor intră:

• Paramneziile prin tulburări ale evocării

evenimentelor din trecutul mai mult sau
mai puţin îndepărtat al subiectului:
confabulaţia, ecmnezia, deja vu;
• Paramneziile prin tulburări ale sintezei
mnezice imediate: criptomnezia şi falsele
recunoaşteri.
 Confabulaţia
• Confabulaţia este constituită din relatări
imaginare (trăite, citite, văzute sau visate)
a unor situaţii, fenomene sau evenimente
(trăite sau netrăite de bolnav). Ele sunt
expuse în mod eronat în timp şi spaţiu,
ceea ce dă impresia că ar fi o
compensaţie a unui deficit de memorie
privind trecutul sau prezentul (adică o
tendinţă inconştientă de a-şi umple golurile
din memorie).
 Confabulaţia
• prin inserţia în conversaţie a unor evenimente
imaginare, adesea bizare, contradictorii, lipsite
de constanţă şi rău plasate în timp şi spaţiu ar
avea drept scop suplinirea deteriorării mnezice
(lacună).
• Instalată de obicei pe un fond de deficit organic,
confabulaţia se întâlneşte în: sindromul
Korsakov, confuzii mintale, psihoze senile,
presbiofrenie, şi la oligofreni.
 Confabulaţia
• În sindromul Korsakov confabularea (ca
element esenţial de diagnostic), poate
avea un caracter spontan sau provocat
(prin întrebări stimulative), datorită
amneziei lacunare existente, devenind
variabilă, schimbân­du-se de la un moment
la altul.
 Ecmnezia
• este o tulburare de memorie caracterizată
printr-o reviviscenţă excesivă a unor
evenimente din trecut, mai mult sau mai
puţin îndepărtat, asociată frecvent cu un
deficit al memoriei de fixare. Prin erupţia
trecutului în prezent, subiectul se întoarce
în trecut, pentru a-şi retrăi evenimentele
propriei existenţe, convertite, „ca
experienţe ale trăirii actuale” manifestată
şi sub aspect comportamental.
 Ecmnezia
• Ecmnezia, intensă şi prelungită rău criticată de bolnav
care admite transpunerea în trecut şi îşi adaptează
activitatea şi conduita comportamentală, limbajul şi chiar
vestimentaţia la condiţiile acestui trecut (în care se crede
că a redevenit copil sau adolescent), se observă odată
cu instalarea demenţelor, schizofreniei tardive,
personalităţi histrionic - structurate, crize de epilepsie
temporală cu manifestări dismnezice dar şi în consumul
de droguri halucinogene, adică în stările în care
vigilitatea este modificată cum este visul şi confuzia
mintală.
 ecmnezia
• Ecmnezia trebuie diferenţiată de
echivalenţele comiţiale şi de scenele de
puerilism isteric.
• ecmnezia (sau halucinaţia trecutului)
constă în faptul că amintirile vechi sunt
convertite în experienţe trăite actual, adică
retrăirea activă în prezent a unor
evenimente din trecut.
 Criptomnezia
• Criptomnezia este o paramnezie care se
caracterizează prin nerecunoaşterea, ca
fiindu-i străin un material literar, artistic,
ştiinţific, sau de altă natură pe care
bolnavul l-a citit sau auzit în realitate, dar
pe care în mod iluzoriu şi-l atribuie ca fiind
creaţia lui proprie.
 criptomnezia
• - ar putea fi considerată ca expresie a diminuării
forţei discriminatorii între evenimentele
personale şi cele străine, între evenimentele
trăite şi cele auzite, citite sau petrecute în vis;
• -invers, ceea ce bolnavul consideră că
evenimentele trăite sunt doar citite, auzite sau
văzute, poartă denumirea de „înstrăinarea
amintirilor“.
• Criptomnezia este întâlnită mai frecvent în
schizofrenie şi în delirurile sistematizate precum
şi în unele demenţe traumatice (senile,
arteriosclerotice şi la paranoide).
 Falsele recunoaşteri
• se manifestă prin recunoaşterea unor
obiecte, persoane sau trăiri necunoscute,
de fapt, subiectului, care mai poartă şi
denumirea de „iluzii de memorie“. Astfel,
falsa identificare sau recunoaştere este o
iluzie sau o halucinaţie a memoriei
prezente, determinată de jocul dintre
prezent şi trecut, dintre percepţie şi
personare.
 Falsele recunoaşteri
• -această tulburare constă în recunoaşterea a ceea ce în
realitate subiectul nu cunoaşte şi invers nerecunoaşterea
unor persoane cunoscute.
• - se observă în stări de surmenaj, stări de obnubilare a
conştiinţei, sindroame maniacale, schizofrenii, şi psihoze
delirante cronice, legate de tulburări de percepţie şi
generând în unele cazuri efecte medico-legale.
• Se presupune că falsa recunoaştere ar fi o stare
premergătoare fenomenelor de „déjà vu“, „déjà connu“,
„déjà éprouve“ în care pacientul are impresia de a fi
văzut, cunoscut etc, persoanele sau situaţiile respective.
Rareori el trăieşte sentimentul că în situaţiile amintite a
avut (ca şi acum) aceeaşi stare afectivă, fapt pentru care
se poate utiliza noţiunea „déjà vécu“.
GÂNDIREA ŞI TULBURĂRILE EI
• Cogito ergo sum
• René Descartes (31 martie 1596 – 11
februarie 1650), cunoscut de asemenea
cu numele latin Cartesius, a fost un
filozof şi matematician francez
Cartezianismul
 patru reguli „pentru îndrumarea
minții”.
• prima regulă, cea a evidenței, impune acceptarea ca adevărate
numai a acelor ideilor simple care apar clar și distinct intelectului,
printr-un act de cunoaștere nemediat, respectiv prin intuiție.
• A doua regulă, regula analizei, presupune explicitarea detaliată a
conținutului conceptului despre lucrul compus sau realitatea de fapt
de studiat.
• Astfel explicitat, conceptul va fi reunit prin metoda deducției, în mod
strict rațional, rezultând un concept pe deplin inteligibil și deci posibil
de cunoscut și de verificat intersubiectiv, ceea ce formează
conținutul penultimei reguli, regula sintezei.
• În sfârșit, regula enumerării presupune verificarea riguroasă a
analizei și demonstrației prezentate anterior. [1]
 Gândirea
• Gândirea este un proces intrapsihic prin intermediul
căruia se realizează cunoaşterea mijlocită a ambianţei şi
a lumii , reflectând nu numai trăsăturile generale şi
exterioare ale obiectelor, ci mai ales esenţa raporturilor
dintre ele, astfel cunoscând lumea nu în mod static ci în
mişcarea ei dinamică. Altfel spus, la baza gândirii stau
datele furnizate de senzaţii şi percepţii care reflectă
doar unele aspecte individuale ale obiectelor şi
fenomenelor naturii fără a pătrunde în esenţa şi
raporturile dintre ele, aspecte care sunt reflectate numai
prin intermediul gândirii.
 .
• substratul “material” al gândirii îl constituie
limbajul şi tocmai de aceea spunem că prin
gândire se realizează o cunoaştere mijlocită
pentru că acest proces are nevoie de cuvinte şi
noţiuni în lipsa cărora nu putem vorbi de
gândire.Concomitent cu apariţia limbajului a
devenit posibilă reflectarea generalizată în
gândire a realităţii obiective, reflectare realizată
prin intermediul noţiunilor,
judecăţilor,raţionamentelor şi ale operaţiilor şi
legilor
 .
• Prin noţiuni înţelegem reflectarea însuşirilor generale şi
esenţiale ale obiectelor
• şi fenomenelor , care au de fapt un caracter logic ,
deoarece noţiunile cu care operează gândirea rămân pe
tot parcursul vieţii aceleaşi chiar dacă conţinutul lor se
schimbă .De exemplu unul era conţinutul noţiunii de
atom de peste 2 milenii şi altul este azi .Noţiunea de
ceas – trăsătura esenţială este legată de măsurarea
timpului , indiferent că este ceas de mână , buzunar ,
masă , perete, clepsidră , etc. iar cea de haină se referă
la îmbrăcăminte , indiferent de formă , material , etc.
 .
• Aceste legi ( primele 3 enunţate de ARISTOTEL ) stabilesc
principalele raporturi asociative după cum urmează :
• Asociaţiile prin contiguitate , se referă la faptul că percepţia sau
• reprezentarea unui obiect sau fenomen , aduce concomitent cu sine
şi amintirea altor obiecte sau fenomene apropiate în timp şi spaţiu.
• Asociaţiile prin asonanţă , în conformitate cu asociaţiile dintre
noţiuni se pot face
• după formă sau conţinut .
• Asociaţiile prin contrar , evidenţiază faptul că asociaţia dintre noţiuni
( obiecte şi
• fenomene ) se face şi prin evocarea contrastului lor .
• Asociaţia prin cauzalitate , după care evenimentele , fenomenele
• sau obiectele ( noţiunile ) sunt asociate în raport cu cauza sau
factorii care le-au produs .
 operaţii de bază ale gandirii
• Pe lângă noţiuni , judecăţi , raţionamente şi
asociaţiile amintite,în
• vederea reflectării cât mai corecte a realităţii
gândirea, mai are şi anumite operaţii de bază :
• Analiza ( descompunerea obiectelor sau
fenomenelor în părţile lor componente
• şi studierea fiecărei părţi în mod separat .
• Sinteza ( reunirea într-un tot unitar a
elementelor studiate şi obţinute prin
• analiză .
 operaţii de bază ale gandirii
• Compararea ( descoperirea asemănărilor şi deosebirilor dintre
obiecte ,
• fenomene sau idei , comparându-le între ele ).
• Generalizarea ( evidenţierea trăsăturilor comune unui grup de
obiecte , fiinţe
• sau fenomene şi extinderea acestor trăsături pe plan mintal ) asupra
tuturor obiectelor , fiinţe sau fenomene ce fac parte din categoria
respectivă , este strâns legată de :
• Abstractizare este definită ca fiinf posibilitatea de a degaja din
mulţimea
• însuşirilor şi legăturile unui obiect sau mai multor obiecte, fenomene
pe cele fundamentale, esenţiale, generale, neluând în considerare
(ignorând) vremelnic pe cele neesenţiale şi de a opera cu aceste
trăsături în lipsa unui grup de obiecte sau fenomene în paralel cu
neglijarea trărăturilor sau însuşirilor particulare:
 operaţii de bază ale gandirii
• Concretizarea ( trecerea de la însuşirile
general-abstracte le verificarea senzorială şi
experienţă , sau dirijarea gândirii de la un gen
spre speciile şi subspeciile acestuia . Deci ,
caracterizarea se opune abstractizării ).
• Clasificarea ( gruparea obiectelor ,
fenomenelor , ideilor , etc.) pe baza unor criterii
de asemănare , în diferite clase , plecând de la
individual spre general .
 Tulburările de gândire
• Tulburările cantitative se caracterizează
prin modificarea
• exagerată sau încetinită a ritmului normal
de desfăşurare şi asociere ideativă în
gândire . În ritmul accelerat al procesului
ideativ întâlnim o succesiune rapidă a
ideilor ( condiţionate de stimulii din mediu )
a căror asociaţie se face de obicei după
asonanţă şi contiguitate .
 .
• Diferitele noţiuni , judecăţi şi raţionamente sau
silogisme , care prin apariţia lor , tumultoasă
( fiind condiţionate de legături întâmplătoare ) ,
inundă gândirea bolnavului , dându-i un caracter
de superficialitate şi instabilitate, dezordine ,
incoerenţă , sterilitate şi improductivitate.De fapt
această derulare rapidă apărută pe fondul unei “
tahipsihii “ ( excitarea tuturor funcţiilor psihice )
se manifestă verbal prin “ logoree “, adică
subiecţii vorbesc foart mult cu voce tare, motiv
penru care de cele mai multe ori sunt răguşiţi ,
trecând cu mare uşurinţă de la o ideie la alta.
• Această asociere rapidă a ideilor realizată mai ales prin
asonanţă,duce la “fuga de idei”,simptomul cel mai caracteristic al
acestui tip de gândire, prezent de fapt în episoadele maniacale, dar
uneori şi în intoxicaţii moderate, precum şi în unele reacţii la
evenimentele de viaţă stresante sau de altă natură.
• Totodată,derularea rapidă, haotică şi autonomă, fără legături
logice între noţiuni şi ideile expuse, poartă denumirea de
“automatism mintal” întâlnit în: intoxicaţii cu psihodisleptice,
schizofazie, toxicomanii şi insomnii.
• Mentismul,alt simptom de accelerare a ritmului gândirii, se
manifestă printr-un fel de reverie în care ideile şi amintirile defilează
rapid într-un mod tumultos nestăvilit şi fără oprire,având uneori
pentru bolnav un caracter impus, incoercibil şi obsedant.. Aceste
tulburări de ritm rapid ale gândirii se întâlnesc în : intoxicaţii,
schizofrenii şi insomnii.
• Încetinirea sau inhibiţia gândirii , instalată pe fondul unei
lentori a funcţiilor psihice globale (denumită “bradipsihism”),
se caracterizează printr-o desfăşurare ideativă dificilă şi greoaie .
• Evocarea amintirilor, asocierea ideativă, cât şi trecerea de la o
idee la alta se fac în mod lent.
• Răspunsurile, de obicei, întârziate se produc printr-o vorbire
lentă şi de tonalitate joasă ( bradilalie ), la care se mai pot adăuga
numeroase întreruperi, oftaturi, neterminarea frazei începute,
repetarea unor cuvinte sau fragmente de frază ( “ perseveraţie “ )
urmată de mişcări şi gesturi încetinite (“ bradichinezie“).
• Această tulburare de ritm este prezentă în episoadele depresive ,
afecţiuni vasculare cerebrale , intoxicaţii , oligofrenie , demenţă ,
parkinsonism şi în surmenaj .
 Disoluţia sau destrămarea gândirii ,
• întâlnită mai ales în schizofrenii şi mai rar în stările confuzive,
• este legată de modul în care se realizează asociaţiile ideative şi
mult mai puţin de ritmul şi forma gramaticală a desfăşurării verbale.
• Astfel, prin apariţia în cursul gândirii a unor idei de moment fără
nici o legătură cu precedentele idei, bolnavii ajung la expunerea
unor absurdităţi într-o formă cursivă şi gramaticală aproape sau
chiar corectă.
• Datorită faptului că asocierea ideativă se face fără a se ţine cont
de logică şi coerenţă, urmărirea discursului sau a unei idei de bază
este imposibilă.
• Acest fenomen poartă denumirea de “incoerenţă a gandirii”, iar în
cazul în care incoerenţa este şi mai accentuată, culminând doar prin
înşiruirea unor cuvinte fără sens şi corelaţii între ele, vorbim de
“salată de cuvinte”.
• Încetinirea ritmului gândirii este un
fenomen întâlnit frecvent în domeniul psihiatriei,
caracterăzându-se prin : inhibiţia funcţiilor
psihice (bradipsihism), vorbire lentă de tonalitate
joasă (bradilalie), plângându-se de oboseală
marcată şi diminuarea iniţiativei şi
spontaneităţii).
• Lentoarea ideativă se întâlneşte şi în stările
depresive, epuizare psihofizică, intoxicaţii,
afecţiuni vascular-cerebrale şi alte suferinţe
psihosomatice.
 .
• Vâscozitatea psihică, prezentă mai frecvent la
hipofreni, epileptici şi la personalităţile de tip dependent.
Ea se manifestă prin dificultăţi sau imposibilitatea de
moment, de a se putea desprinde sau dataşa de o idee
sau o anumită situaţie începută, în jurul cărora se
învârtesc mereu şi abuzând de iteraţii, devine astfel
plictisitori pentru cei din jur, iar în cazul în care nu-I
asculţi, impulsiv şi jignitor. Acest fenomen se aseamănă
foate mult cu simptomul “detaliilor” şi “fuga de idei”în
care pentru a expune esenţialul este necesară de multă
răbdare şi timp.
• De exemplu una din pacientele noastre ne-a oferit următoarea
“porţie de vâscozitate ideativă : “Am fost o fată sănătoasă până la
această dată, când eu cu sora mea mai mare şi cu prietenul ei, am
plecat împreună la prietena surorii mele mai mari, care locuia la
capătul satului. Aceasta s-a întâmplat acum trei zile, când eu şi cu
sora mea mai mare şi prietenul ei am plecat la prietena surorii mele
care locuia la capătul satului, dar care nu era şi prietena mea, dar
până atunci acum trei zile eu eram sănătoasă.. în momentul acela
când mergeam cu sora mea la prietena surorii mele din capătul
satului eram sănătoasă, deoarece prietena surorii mele nu era şi
prietena mea, dar până atunci eram sănătoasă şi atunci când
mergeam cu sora mea la prietena ei din capătul satului am simţit
că-mi pierd vederea şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar până
arunci eram sănătoasă...”
 .
Perseveraţiile sau “intoxicarea prin cuvânt”,
- sunt caracterizate prin întârzâierea sau oprirea activităţii asociative .

- Ele sunt acompaniate uneori şi de repetarea stereotipă a unui gest,

mişcări sau cel mai frecvent repetarea aceloraşi cuvinte sau
propoziţii ( reprezentări , situaţii în care subiectul examinat repetă la
toate întrebările unul şi acelaşi răspuns, , ca de exemplu :
• “Cum vă cheamă pe d-voastră ?
- Popescu Ana
• Câţi ani aveţi ? -
Popescu Ana
• De unde sunteţi ? “
- Popescu Ana
 .
• Barajul gândirii,
• se defineşte printr-o oprire bruscă şi nemotivată a gândirii, iar după un timp oarecare
poate să-şi reia ideea intreruptă sau să treacă la o altă idee fără nici o legătură
logică cu cea întreruptă. Este un simptom caracteristic schizofreniior.
• Gândirea autistică,
• este de asemenea, comună schizofrenicilor şi se caracterizează prin întreruperea
legăturilor cu lumea reală , trăind la periferia realitaţii în care se interiorizează,
considerând că nu este necesar să comunice cu cei din jur. Este vorba de o gândire
alogică.
• Destrămarea gândirii ,
• este o tulburare severă în care suferă mai puţin ritmul gândirii ci mai mult structura
ideiilor din cauza întreruperii legăturilor de conţinut dintre reprezentări şi noţiuni, ăn
timp ce forma gramaticală poatte fi corectă. Ideile se leagă între ele fără conţinut,
motiv pentru care ele nu pot fi urmărite, având adeseori un caracter absurd şi cu toate
că vorbesc cursiv nu pot fi înţeleşi, ceea ce reprezintă un simptom de bază al
schizofreniilor, denumit “Gândire incoerentă”, prin care uneori se poate ajunge chiar
la “salată de cuvinte”iar “anideaţia” sau lipsa gândirii este proprie demenţilor
profunzi, idioţilor afllaţi în stadii de “ automatism visceral ” şi a comatoşilor.
 .
• În categoria tulburărilor de conţinut ale
gândirii se încadrează următoarele forme:
-ideile fixe,
• -obsesiile, fobiile şi
• - ideile delirante :
 .
• Ideile fixe sunt constituite din reprezentări intelectuale care prin insistenţa lor se
impun ajungând în cele din urmă să realizeze în cadrul gândirii un veritabil “
monoideism ” pe care subiectul, nerecunoscându-le caracterul morbid le acceptă în
mod conştient. Ideile prevalente întâlnite în situaţii normale prin intensitata şi
caracterul lor (de durată psiho-fiziologiă), captează atenţia şi orientează toate funcţiile
psihice spre realizarea unei probleme sau activităţi (ştiinţifice, artistice, sau de altă
natură), fiind chiar utile în activităţile oamenilor. În schimb, în majoritatea cazurilor,
ideile fixe sunt patologice pentru că pe tot parcursul lor sunt acompaniate de
scăderea atât a capacităţii de concentrare cât şi a randamentului profesional,
fenomene care generează o stare de tensiune ş disconfot psihic, cefalee şi
indispoziţie, iar alteori ideile fixe au un caracter patologic activ dublate de un
comportament antisocial, ca de exemplu reacţiile din cadrul stărilor pasionale
(iubire, ură, gelozie etc ) , în care acţiunile morbide constituie abateri foarte grave de
la normele existenţei sociale. Asemenea fenomene se pot întâlni şi în unele stări
cenestopatice şi hipocondriace în care pacienţii apelează la tot felul de consultaţii şi
analize cu scopul de a li se descoperii boala de care suferă şi pe care medicii nu o
cunosc.Ideile fixe se întâlnesc în stările post-onirice, depresii, alcoolism, deliruri,
tulburările de personalitate, ele pot constiui uneori punctul de pornire al unor delire
sistematizate.
 .
• Ideile obsesive au o persistenţă mai lungă decât ideile fixe,
parazitând conştiinţa şi întreaga viaţă psihică, şi cu toate că
subiectul este conştient de caracterul lor morbid şi luptă împotriva
lor, el nu le poate înlătura devenind şi mai slab în faţa lor. Obsesiile
au un caracter dominant, sunt irealizabile şi deranjează pacienţii.
Totodată sunt acompaniate de un sentiment penibil de constrângeri
repetitive, anxietate şi o trăire ideo-afectivă penibilă.
• În funcţiie de aspectul, conţinutul şi complexitatea lor
sunt descrise :
• Idei obsesive caracteristice prin aparişia unei idei dominante de
aspect bizar
• sau absurd, care nu are nicio legătură cu ocupaţiile şi preocupările
individului .În cadrul acestor obsesii ideative subiecţii se află într-o
permanentă stare de incertitudine şi autointegrare asupra unor
probleme sau aspecte diferite pe care nu le poate rezolva şi astfel
ideea devine tot mai insistentă şi constrângătoare.
 .
• a. - Obsesia (sau psihoza) îndoielii, manifestată printr-o
incertitudine penibilă asupra propriilor acţiuni săvârşite în mod
curent de obsedant, cum ar fi .
• Incertitudinea mediclui dacă a pus un diagnostic corect;
• incertitudinea medicului dacă a prescris o reţetă adecvată ;
• abulia profesională : îndoiala dacă subiectul a executat corect o
activitate profesională sau de altă natură ; etc.
• b.- Meditaţii bolnăvicioase caracterizate prin trăirea obsedantului
a
• unor sentimente penibile de constrângere spre o meditaţie sterilă
asupra unor probleme bizare, ca de pildă :
• de ce pământul nu este cilindric ?
• de ce omul nu are trei ochi ?
• unde ar trebui plasat al treilea ochi? etc.
 .
• c.- Boala scrupulelor, este caracterizată printr-o idee şi un sentiment
• penibil dominat de îndoiala că nu şi-a plătit o datorie în mod civilizat, că nu a fost destul de
politicos sau că prin atitudinea lui a jignit sau deranjat pe cineva , motiv pentru care îşi repetă de
mai multe ori scuzele şi mulţumirile, devenind deja plicticos.
• d.- boala pipăitului, prin care pentru a se autolinişti, subiectul pipăie tot ce se
află în apropierea lui, având mai mare încredere în pipăit decât în vedere.
• e.- Obsesia perfecţiunii ;
• f.- Anomatomania , constrângerea gândirii de a itera anumite cuvinte ;
• g.-Aritmomania, impulsul constrictiv de a număra unele obiecte sau
fenomene ce se află în jur ( copaci, case, animale, oameni, autoturisme etc), sau de face
anumite operaţii aritmetice etc);
• h.- Obsesii prin contrast ; se caracterizează prin apariţia în gândire odată cu
o idee sau o imagine normală pregătită de subiect tocmai a ideii sau imaginii contrare care aduce
odată cu sine îndoiala şi impulsiunea . Această obsesie o întâlnim mai frecvent în tulburările
nevrotiforme cu elemente religioase şi din alte domenii .Astfel un bolnav credincios de câte ori
mergea la biserică sau vroia să se roage îi veneau în minte scene mai urâte şi cuvinte obscene
şi impulsie grosolană să înjure .
• B .- Acţiuni obsedante , sunt foarte strâns legate de obsesiile ideative ,
deoarece orice obsesie are asociată şi o tendinţă impulsivă mai mult sau mai puţin evidenţiată .
Astfel bolnavul obsedat simte mereu tendinţa impulsivă de a-şi verifica actele de care se
îndoieşte ( ex. dacă a închis uşa , gazul , lumina , roinetele la apă , dacă a pus timbru şi a scris
adresa corectă pe plic etc.)
 .
• .-Fobiile sunt extrem de numeroase şi variate , iar
terminologia lor se realizează cu ajutorul cuvintelor
greceşti care preced termenul “ fobic “ şi care
desemnează obiectul fobiei .Prin fobic înţelegem o trăire
dominată de teamă ( anxietate ) sau desgust faţă de un
obiect , fiinţă , fenomen sau situaţii trăire pe care cu
toate că bolnavul o consideră absurdă şi iraţională
( recunoscându-i caracterul patologic ) şi luptă împotriva
ei , cu tot felul de argumente raţionale , el nu reuşeşete
să o învingă , iar pe măsură ce această trăire
angoasantă îl terorizează tot mai mult , bolnavul ajunge
în cele din urmă să-şi schimbe comportamentul în aşa
fel încât să evite contactul cu mobilul angoasei anxietăţii
( fobiei ) sale .
 .
• În situaţiile în care anxietatea apare numai
în prezenţa obiectului sau fenomenului,
care rămân mereu aceleaşi şi pe care
bolnavul le evită, vorbim de “ fobii simple ”,
iar în situaţiile în care starea de anxietate
apar chiar numai gândindu-se la ele e
vorba de “ fobii extensive ”. Aşa cum am
amintit , fobiile se găsesc în număr infinit,
tocmai pentru faptul că orice obiect,
fenomen , etc. poate da naştere unei fobii
 .
• Ideile delirante constituie tulburări ale gândirii care nu au nimic
comun cu realitatea, şi ca atare sunt idei false, dar în care bolnavul
are încredere deplină şi luptă pentru a le demonstra justeţea. Pe
lângă ideile delirante vom întâlni şi o alterare a conştiinţei bolnavului
şi ale percepţiilor acestuia (apărând destul de frecvent iluziile şi
halucinaţiile). Caracteristicile ideilor delirante ca produs patologic al
gândirii se deosebesc de erorile de judecată prin :
• convingerea subiectivă în exactitatea ideii delirante ;
• imposibilitatea de a o corecta prin argumente,verificări şi judecăţi ;
• incorectitudinea conţinutului delirant : verosimil, absurd , fantastic ;
• desfăşurarea delirului sub formă monomorfă sau polimorfă ;
• dezvoltarea delirului pornind de la o idee prevalentă sau fixă ;
• debut : brusc sau lent ;
• natura autistică şi disociaţia morbidă a gândirii.
• Temele ideilor delirante sunt e
 Tulburarile de gandire
• 1. tulburari de forma
• Apar datorita modificarilor vitezei de desfasurare a proceselor cognitive.
• Tahipsihie – viteza gandirii este mult mai mare decat in mod normal, cu o bogatie
aparenta de elemente dar analizate mai atent dovedesc prezenta superficialitatii si a
hazardului. Pe plan verbal exponentul cel mai cunoscut este logoreea.
• Bradipsihia – incetinirea vitezei fluxului gandirii, greutate, lentoare in desfasurarea
gandirii; ideatia se desfasoara lent, asociatiile sunt vascoase, frazele pot ramane
neterminate sau au loc repetitii monotone de propozitii concomitent cu pierderea in
detalii.
• Fuga de idei=avalansa de notiuni care inunda campul gandirii, eliminand in larga
masura posibilitatea unei insiruiri logice a faptelor sau a evenimentelor.
• Mentismul= ruminatie intelectuala in cadrul careia ideile se deruleaza cu o rapiditate
de nestapanit, incoercibila. Apare in insomnie, la psihastenici.
• Barajul ideator= aparitia unei opriri bruste in timpul unei expuneri si amestecul de
idei( salata de cuvinte); caracterizeaza in primul rand disociatia schizofrenica.
• Sterotipiile de gandire= perseverari sau repetari la scurte intervale de timp a unor
expresii ce paraziteaza desfasurarea asociatiilor de idei si ingreuneaza intelegerea
continut
• 2.modificarile de fond ale gandirii
• Idei prevalente- in desfasurarea normala a gandirii , functioneaza
corespunzator principiului dominanteiUhtomski, permitand
realizarea unei activitati optime pe o tema data prin inhibitia
elementelor ce ar tulbura concentrarea; preocupari excesive ce
monopolizeaza campul constiintei, sunt in acord cu felul persoanei
de a fi( egosintone) dar pot fi modificate prin contraargumentatie
logica.
• Ideea obsesiva- repetitiva, egodistona, ce paraziteaza campul
constiintei, fata de care subiectul lupta se opune, incearca sa o
elimine. Paraziteaza prin prezenta sa desfasurarea normala a
gandirii, constrangand mereu subiectul sa o ia on seama. Repetitia
sa obositoare epuizeaza si indispune; cu toate ca-si da seama de
absurditatea acesteia, subiectul nu poate sa o elimine si de aceea
se simte constrans si jenat.
• Ideea obsesiva exista rar sub forma pura; in majoritatea
cazurilor produc o traire afectiva neplacuta care merge
pana la anxietate- = ideea fobica
• Constantele asociative obsesivo-fobice se intalnesc in
orice stare de nevroza vera
• Ideea deliranta= convingere indestructibila despre
veridicitatea sa
• Delirurile sunt intr-o larga masura corelate cu
halucinatiile care fie preced delirul anticipand astfel pe
plan senzorial tematica prin viziuni, voci,.. fie apar
concomitent cu acesta si il sustin, subliniind in felul
acesta si mai mult experienta sa.
• O eventualitate mult mai rara este aceea in care
halucinatiile urmeaza delirul, motivandu-i in timp
temeinicia.
• Halucinatiile care insotesc delirul sunt de cele
mai multe ori complexe, polisenzoriale si se
axeaza pe tema principala a sistemului delirant.
• Cand bolnavul poate argumenta paralogic la
intrebarile de ce si cum , cand, pentru ce = delir
sistematizat.
 IMAGINATIA

• NOTIUNI GENERALE DESPRE IMAGINATIE

• Constiinta umana primeste datele informationale
despre realitate prin:
• -mecanismele reflectarii directe (senzatii,
perceptii, reprezentari);
• -mecanismele reflectarii indirecte, sau
mijlocite (functiile memoriei verbal-logice si operatiile
gandirii).
• Asa se creaza imaginea universului – dar aceasta
nu este suficienta, pentru ca omul nu dispune numai de
capacitatea de a-si reprezenta realitatea asa cum ESTE
ea, sau cum A FOST!, ci poate sa-si inchipuie cum va
deveni realitatea obiectiva! Aici rolul primordial ii revine
IMAGINATIEI.
 IMAGINATIA

• IMAGINATIA este un proces de elaborare

a unor reprezentari si idei noi, prin
combinarea intr-o forma originala a datelor
experientei cognitive a omului.
• In functie de valoarea produselor
realizate, precum si de nivelul de
constientizare a combinarilor imaginative,
se poate face distinctia intre mai multe
feluri de imaginatie.
 IMAGINATIA

• -a)-imaginatia creatoare si reproductiva – cand

se ia in consideratie criteriul valorii;
• -b)-imaginatia voluntara (intentionata)
**
• -imaginatia involuntara
(neintentionata)
• ** sub aspectul autocontrolului si al
reglarii constiente a procesului de reconstructie
a experientei cognitive.
• -c)-visarea si reveria.
• Adancimea procesarii si intentionalitatea invatarii
• Craik si Lockhart au introdus notiunea de adancime a
procesarii. Procesarea unui stimul este cu atat mai
adanca cu cat se trece de la caracteristicile sale fizice
spre cele conceptuale sau semantice.
• Cu cat mai intens prelucram un stimul, cu atat mai bine
este pastrat in MLD.
• Initial s-a propus existenta a 3 niveluri de procesare –
perceptiv, verbal si semantic.
• O serie de investigatii au ajuns la concluzia ca
adancimea procesarii este- in majoritatea cazurilor mai
importanta decat volumul procesarilor
 LIMBAJUL ŞI TULBURĂRILE LUI
• LIMBAJUL
• NOTIUNI GENERALE DESPRE LIMBAJ SI LIMBA
• Fiind prin natura sa un proces prin excelenta psihologic – fiind deci in primul rand obiectul
de cercetare al psihologiei – limbajul a preocupat dintotdeauna pe oamenii de stiinta din cele mai
variate domenii. Psihologii utilizeaza date oferite de diverse alte discipline, ca: anatomia si
fiziologia, lingvistica, fizica iar in ultimul timp teoria informatiei si cibernetica.
• Apare astfel evidenta necesitatea contributiei unor discipline de granita, precum
psiholingvistica si neurolingvistica.
• Omul este SINGURA FIINTA VORBITOARE. Fara limbaj, nu se poate comcepe nici
existenta omului ca fiinta sociala, nici existenta societatii insasi.
• Oamenii sunt nevoiti – in cadrul procesului de productie – sa intre in relatie unii cu altii,
realizand intre ei un schimb de experienta; acesta – schimbul! – asigura coordonarea actiunilor
fiecarui individ in raport cu scopul si directia principala a activitatii comune.
• Coordonarea activitatii colective presupune posibilitatea comunicarii reciproce intre
oameni. In procesul comunicarii, oamenii folosesc variate mijloace de comunicare, dintre care:
• unele sunt NEVERBALE (actiunile concrete cu obiectele, gesturile, mimica);
• altele sunt VERBALE (sonore, grafice).
• Mijloacele verbale si in special cele sonore au dobandit un rol fundamental in comunicarea
interumana. Ansamblul mijloacelor verbale de comunicare constituie fenomenul LIMBA, fenomen
care este prezent numai in societatea umana!
• Omul este SINGURA FIINTA VORBITOARE. Fara limbaj, nu se
poate comcepe nici existenta omului ca fiinta sociala, nici existenta
societatii insasi.
• Oamenii sunt nevoiti – in cadrul procesului de productie – sa
intre in relatie unii cu altii, realizand intre ei un schimb de
experienta; acesta – schimbul! – asigura coordonarea actiunilor
fiecarui individ in raport cu scopul si directia principala a activitatii
comune.
• Coordonarea activitatii colective presupune posibilitatea
comunicarii reciproce intre oameni. In procesul comunicarii, oamenii
folosesc variate mijloace de comunicare, dintre care:
• unele sunt NEVERBALE (actiunile concrete cu obiectele, gesturile,
mimica);
• altele sunt VERBALE (sonore, grafice).
• Mijloacele verbale si in special cele sonore
au dobandit un rol fundamental in
comunicarea interumana.
• Ansamblul mijloacelor verbale de
comunicare constituie fenomenul LIMBA,
fenomen care este prezent numai in
societatea umana!
• Nu orice proces de comunicare intre
oameni poate fi considerat LIMBAJ, in
sensul propriu al cuvantului. In
acceptiunea sa stricta, termenul de
LIMBAJ se refera la COMUNICAREA
VERBALA.
• Natura limbajului nu poate fi elucidata
fara a se preciza care este CONTINUTUL
COMUNICARII VERBALE.
• Principalul continut al comunicarii verbale
il formeaza gandirea. Cu ajutorul unitatilor
lingvistice (ex. cuvinte, propozitii, fraze)
sunt vehiculate notiunile, judecatile,
rationamentele, ideile, de fapt continutul
abstract si generalizat al reflectarii realitatii
obiective in mintea omului.
• Ca definitii complete:
• LIMBAJUL VERBAL este o activitate specific umana in care cu
autorul limbii, se realizeaza, pe de-o parte – comunicarea verbala
intre oameni, iar pe de alta parte – gandirea verbala, notionala a
omului.
• LIMBA este un sistem de mijloace lingvistice (fonetice, lexicale
si gramaticale) istoriceste constituite, cu ajutorul carora se
realizeaza comunicarea reciproca dintre oameni, adica limbajul.
• Limba este un fenomen social-istoric, care se dezvolta in
cursul dezvoltarii unui popor. Ea este un fenomen “extraindividual”.
• Limbajul este o manifestare individuala a limbii. Limbajul este
limba in actiune. Sub acest aspect, limbajul este un fenomen
psihofiziologic, care se constituie si se dezvolta in ontogeneza.
 NOTIUNI GENERALE DESPRE
IMAGINATIE
• Constiinta umana primeste datele informationale despre
realitate prin:
• -mecanismele reflectarii directe (senzatii, perceptii, reprezentari);
• -mecanismele reflectarii indirecte, sau mijlocite (functiile memoriei
verbal-logice si operatiile gandirii).
• Asa se creaza imaginea universului – dar aceasta nu este
suficienta, pentru ca omul nu dispune numai de capacitatea de a-si
reprezenta realitatea asa cum ESTE ea, sau cum A FOST!, ci poate
sa-si inchipuie cum va deveni realitatea obiectiva! Aici rolul
primordial ii revine IMAGINATIEI.
• Pentru a construi ceva in plan ideal, trebuie folosita intreaga
experienta cognitiva acumulata pana la momentul dat.
• Este vorba aici despre combinarea si recombinarea
elementelor vechiului, intr-o forma inedita de sinteza mintala,
impletita in permanenta cu o analiza corespunzatoare.
 IMAGINATIA
• IMAGINATIA este un proces de elaborare a unor reprezentari si idei
noi, prin combinarea intr-o forma originala a datelor experientei
cognitive a omului.
• Tipuri de imaginatie functie de-valoarea produselor realizate si
• de -nivelul de constientizare a combinarilor imaginative
• -a)-imaginatia creatoare si reproductiva – cand se ia in
consideratie criteriul valorii;
• -b)-imaginatia voluntara (intentionata) **
• -imaginatia involuntara (neintentionata)
• ** sub aspectul autocontrolului si al reglarii
constiente a procesului de reconstructie a experientei cognitive.
• -c)-visarea si reveria.
 VOINŢA: ASPECTE
PSIHOLOGICE
ŞI PSIHOPATOLOGICE
INTELIGENŢA
DATE GENERALE DESPRE
INSTINCTE
CONŞTIINŢA ASPECTE
PSIHOLOGICE
ŞI PSIHOPATOLOGIICE
 PERTURBĂRI ALE
CONDUITELOR SOCIALE