Mihai Eminescu

Mihai Eminescu ( pronunțat română: [miraj eminescianu] ( asculta )Despre acest sunet , născut Mihail
Minovici , 1/cincisprezece/1850-6/cincisprezece/1889) a fost un român romantic poet din Moldova ,
prozator și jurnalist, în general , considerate ca fiind cel mai cunoscut și influent poet român. Eminescu a
fost membru activ al societății literare Junimea și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul („Timpul”), ziarul
oficial al Partidului Conservator (1880–1918i.
Poezia sa a fost publicată pentru prima dată când avea 16 ani și a plecat la Viena ,Austria să studieze la
vârsta de 19 ani. Manuscrisele poetului , cuprinzând 46 de volume și aproximativ 14.000 de pagini, au fost
oferite de Titu Maiorescu în dar Academiei Române în cadrul ședinței care a avut loc la 25 ianuarie 1902.
[3] Printre lucrări remarcabile se numără Luceafărul. ( The Vesper/The Evening Star/The Lucifer/The
Daystar ), Odă în metru antic ( Ode in Ancient Meter ), and the five Letters ( Epistole/Satires ). În poeziile
sale a folosit frecvent subiecte metafizice, mitologice și istorice.
Tatăl său era Gheorghe Eminovici, un aristocrat din Bucovina , care făcea pe atunci parte a Imperiului
Austriac (în timp ce tatăl său venea din Banat ). A trecut granița în Moldova , stabilindu-se la Ipotești , lângă
orașul Botoșani . S-a căsătorit cu Raluca Iurașcu, moștenitoare a unei vechi familii nobiliare. Într-un registru
Junimea, Eminescu a notat data nașterii sale ca 22 decembrie 1849, în timp ce în documentele Gimnaziului
Cernăuți , unde a studiat Eminescu, data nașterii lui este 15 ianuarie 1850. Cu toate acestea, Titu Maiorescu ,
în lucrarea sa Eminescu și poeziile sale(1889) a citat cercetările lui ND Giurescu și a adoptat concluzia
acestuia cu privire la data și locul nașterii lui Mihai Eminescu, ca fiind 15 ianuarie 1850, la Botoșani. Această
dată a rezultat din mai multe surse, printre care se afla un dosar de însemnări despre botezuri din arhivele
Bisericii Uspenia (domnească) din Botoșani; in interiorul acestui dosar data nasterii era „15 ianuarie 1850”
iar data botezului era data de 21 a aceleiasi luni. Data nașterii sale a fost confirmată de sora mai mare a
poetului, Aglae Drogli, care a afirmat că locul nașterii a fost satul Ipotești, județul Botoșani .
 Mihail (așa cum apare în actele de botez) sau Mihai (forma cea mai comună a numelui pe care a folosit-o) s-
a născut la Botoșani , Moldova . Și-a petrecut prima copilărie la Botoșani și Ipotești , în casa părintească.
Din 1858 până în 1866 a urmat școala la Cernăuți . A terminat clasa a IV-a ca fiind al 5-lea din 82 de elevi,
după care a urmat doi ani de gimnaziu . Prima dovada a lui Eminescu ca scriitor este în 1866. În luna
ianuarie a acelui an românesc profesor Aron Pumnul a murit și studenții săi în Cernăuțiul a publicat un
pamflet, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști (Lacrimile Gymnasium Studenților ) , în care un poem
intitulat La Mormantul lui Aron Pumnul ( la mormântul lui Aron Pumnul ) apare, semnat "M. Eminovici". La
25 februarie poemul său De-as avea ( dacă am avut ) a fost publicată în Iosif Vulcan revistă literară e Familia
din Pesta . Aceasta a început o serie constantă de poezii publicate (și ocazional traducere din germană). De
asemenea, lui Iosif Vulcan, căruia nu-i plăcea sufixul sursă slavă „ -ici ” al numelui de familie al tânărului
poet, a ales pentru el cel mai aparent românesc „ nom de plume ” Mihai Eminescu .
În 1867, s-a alăturat trupei lui Iorgu Caragiale ca funcţionar şi sufler; în anul următor se transferă în trupa lui
Mihai Pascaly . Amândoi se numărau printre trupele de teatru românești de prim rang ale vremii lor, acestea
din urmă incluzându-i pe Matei Millo și Fanny Tardini-Vlădicescu [ ro ] . La scurt timp se stabileşte la
Bucureşti , unde la sfârşitul lunii noiembrie a devenit funcţionar şi copist la Teatrul Naţional . În toată
această perioadă, a continuat să scrie și să publice poezii. Și-a plătit și chiria traducând sute de pagini dintr-o
carte de Heinrich Theodor Rotscher, deși acest lucru nu a dus niciodată la o lucrare finalizată. De asemenea ,
în acest moment a început romanul lui Pustiu Geniu ( Genius a fost dată ), publicată postum în 1904 într - o
formă nefinisată.
 La 1 aprilie 1869, a fost unul dintre co-fondatorii cercului literar „Orient”, ale cărui interese includ
adunarea folclorului românesc și a documentelor referitoare la istoria literară românească. Pe 29 iunie,
diverși membri ai grupului „Orient” au fost însărcinați să meargă în diferite provincii. Eminescu a fost
repartizat Moldova . În acea vară, a dat întâmplător de fratele său Iorgu, ofițer militar, în Grădinile
Cișmigiu , dar a respins ferm încercarea lui Iorgu de a-l determina să-și reînnoiască legăturile cu familia.
Tot în vara anului 1869, a părăsit trupa lui Pascaly şi a călătorit la Cernăuţi şi Iaşi . Și-a reînnoit legăturile cu
familia sa; tatăl său i-a promis o indemnizație regulată pentru a urma studiile la Viena în toamnă. Ca
întotdeauna, a continuat să scrie și să publice poezie; în special, cu ocazia morții fostului domnitor al Țării
Românești , Barbu Dimitrie Știrbei , a publicat un pliant, La moartea principelui Știrbei .
Din octombrie 1869 până în 1872 Eminescu a studiat la Viena . Neîndeplinind cerințele pentru a deveni
universitar (neavând diplomă de bacalaureat), a urmat cursurile ca așa-zis „auditor extraordinar” la
Facultatea de Filosofie și Drept. A fost activ în viața de student, s-a împrietenit cu Ioan Slavici și a cunoscut
Viena prin Veronica Micle ; el a devenit un factor care contribuie la Convorbiri literare ( Conversații
literare ), editată de Junimea ( Tinerețea ). Conducătorii acestei organizații culturale, Petre P. Carp , Vasile
Pogor , Theodor Rosetti , Iacob Negruzziși Titu Maiorescu și-au exercitat influența politică și culturală
asupra lui Eminescu pentru tot restul vieții. Impresionat de una dintre poeziile lui Eminescu, Venere și
Madonă ( Venus și Madonna ), Iacob Negruzzi , redactorul Convorbiri Literare , a călătorit la Viena pentru a-
l întâlni. Negruzzi avea să scrie mai târziu cum l-a putut alege pe Eminescu dintr-o mulțime de tineri dintr-o
cafenea vieneză după aspectul său „romantic”: părul lung și privirea pierdută în gânduri.
in 1870, Eminescu a scris trei articole sub pseudonimul „Varro” în Federația în Pest , despre situația
românilor și a altor minorități din Imperiul Austro-Ungar . A devenit apoi jurnalist la ziarul Albina ( Albina )
din Pest. Din 1872 până în 1874 a continuat ca student la Berlin , datorită unei burse oferite de Junimea .
Din 1874-1877, a lucrat ca director al Bibliotecii Centrale din Iași , profesor suplinitor, revizor școlar pentru
județele Iași și Vaslui , și redactor al ziarului Curierul de Iași ( Curierul de Iași ), toate datorită prieteniei sale
cu Titu Maiorescu , liderul Junimea și rectorul Universității din Iași . A continuat să publice în Convorbiri
Literare . A fost și bun prieten cu Ion Creangă , scriitor, pe care l-a convins să devină scriitor și l-a prezentat
clubului literar Junimea .
În 1877 se mută la București , unde până în 1883 a fost mai întâi jurnalist, apoi (1880) redactor-șef al
ziarului Timpul ( Timpul ). În această perioadă a scris Scrisorile , Luceafărul , Odă în metru antic etc.
Majoritatea lucrărilor sale editoriale notabile aparțin acestei perioade, când România lupta cu Imperiul
Otoman în războiul ruso-turc din 1877–1878 și pe parcursul cursei diplomatice care în cele din urmă a adus
recunoașterea internațională a independenței României, dar cu condiția acordării cetățeniei române tuturor
supușilor de credință evreiască. Eminescu s-a opus acestei clauze și altei clauze a Tratatului de la Berlin:
România trebuie să dea sudul Basarabiei Rusiei în schimbul Dobrogei de Nord , o fostă provincie otomană la
Marea Neagră .
Anii 1880 au fost o perioadă de criză și deteriorare a vieții poetului, culminând cu moartea sa în 1889.
Detaliile acestui lucru sunt încă dezbătute.

Din 1883 – când devin evidente criza personală a lui Eminescu și problemele sale mai problematice de
sănătate – până în 1886, poetul a fost tratat în Austria și Italia, de specialiști care au reușit să-l pună pe
picioare, mărturisește bunul său prieten, scriitorul Ioan Slavici . [5] În 1886, Eminescu a suferit o criză de
nervi și a fost tratat de medici români, în special de Julian Bogdan și Panait Zosin. Diagnosticat imediat cu
sifilis, dupa ce a fost spitalizat in boli ospiciu nervos în Mănăstirea Neamț , [6] poetul a fost tratat cu mercur
. În primul rând, masaje la Botoșani , aplicate de Dr. Itszak, iar apoi la București la Dr. Alexandru A.
SuțuSanatoriul lui, unde în perioada februarie-iunie 1889 i s-a injectat clorură de mercur . [7] Profesorul
doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române și președinte al Academiei de Științe
Medicale din România, afirmă că Eminescu a murit din cauza otrăvirii cu mercur. Mai spune că poetul a fost
„tratat” de un grup de medici incompetenți și ținut în mizerie, ceea ce i-a scurtat și viața. [8] Mercurul a fost
interzis ca tratament al sifilisului în Europa de Vest în secolul al XIX-lea, din cauza efectelor sale adverse.
Mihai Eminescu a murit la ora 4 dimineața, la 15 iunie 1889, la Institutul Caritas, sanatoriu condus de dr.
Suțu și situat pe strada Plantelor Sector 2, București . [7] Ultima dorință a lui Eminescu a fost un pahar cu
lapte, pe care medicul curant l-a strecurat prin vizorul metalic al „celulei” în care și-a petrecut ultimele ore
din viață. Ca răspuns la această favoare, se spunea că a șoptit: „Sunt prăbușit”. A doua zi, la 16 iunie 1889, a
fost declarat oficial decedat, iar actele legale în acest sens au fost întocmite de medicii Suțu și Petrescu, care
au depus raportul oficial. Această documentație este văzută ca ambiguă, deoarece cauza morții poetuluinu
este precizat clar și nu a existat nicio indicație privind vreo altă afecțiune care ar fi putut duce atât de brusc
la moartea sa. [9] De fapt, atât fișa medicală a poetului, cât și raportul de autopsie indică simptome ale unei
tulburări psihice și nu fizice. Mai mult, la autopsia efectuată de dr. Tomescu și apoi de dr. Marinescu de la
laboratorul Universității Babeș-Bolyai , creierul nu a putut fi studiat, deoarece o asistentă l-a uitat din
neatenție pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid.
Una dintre primele ipoteze care nu a fost de acord cu constatările post mortem pentru cauza morții lui
Eminescu a fost tipărită la 28 iunie 1926 într-un articol din ziarul Universul . Acest articol trimite mai
departe ipoteza că Eminescu a murit după un alt pacient, Petre Poenaru, fost director de școală din Craiova ,
[7] l -au lovit în cap cu o placă. [10]

ediţia din 20 iunie 1889 a Curierul Român care anunţa moartea lui Eminescu

Mormântul lui Eminescu de pe Aleea Artiștilor din cimitirul Bellu

Dr. Vineș, medicul repartizat lui Eminescu la Caritas a susținut la acea vreme că moartea poetului a fost
rezultatul unei infecții secundare traumatismei la cap. Mai exact, el spune că rana de la cap a fost infectată,
transformându-se într-un erizipel , care apoi s-a extins pe față, gât , membrele superioare , torace și
abdomen . [9] În același raport, citat de Nicolae Georgescu în lucrarea sa, Eminescu târziu , Vineș
precizează că „ Moartea lui Eminescu nu s-a datorat unui traumatism cranian survenit cu 25 de zile mai
devreme și care se vindecase complet, ci a fost consecința unei endocardite mai vechi ( diagnosticată de
regretatul profesor N. Tomescu)
Specialiștii contemporani, în primul rând medici care s-au ocupat de cazul Eminescu, resping ambele ipoteze
privind cauza morții poetului. Potrivit acestora, poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator cauzat de
otrăvirea cu mercur . [12] Eminescu a fost greșit diagnosticat și tratat, urmărindu-se îndepărtarea sa din viața
publică, așa cum susțin unii eminescologi. [6] Eminescu a fost diagnosticat încă din 1886 de dr. Julian
Bogdan din Iași ca sifilitic, paralitic și în pragul demenței din cauza abuzului de alcool și a gingiilor
sifilitice .a apărut pe creier. Același diagnostic îl pune și dr. Panait Zosin, care l-a consultat pe Eminescu la 6
noiembrie 1886 și a scris că pacientul Eminescu suferea de o „alienare psihică”, cauzată de apariția sifilisului
și agravată de alcoolism. Cercetările ulterioare au arătat că poetul nu suferea de sifilis.

Un monument dedicat în comun lui Eminescu și Allama Iqbal a fost ridicat la Islamabad , Pakistan, pe 15
ianuarie 2004, comemorând legăturile pakistano-române, precum și dialogul dintre civilizații care este
posibil prin aprecierea interculturală a moștenirilor lor poetice.
Compozitoarea Rodica Sutzu a folosit textul lui Eminescu pentru piesa ei „Gazel, opus 15
Compozitoarea Rodica Sutzu a folosit textul lui Eminescu pentru piesa ei „Gazel, opus 15
Un bulevard care trece pe lângă ambasada României la Sofia , Bulgaria, poartă numele lui Eminescu.

În 2021, artistul olandez Kasper Peters realizează un spectacol de teatru intitulat „Eminescu”, dedicat
poetului.
Datorită concepțiilor sale naționaliste conservatoare , Eminescu a fost ușor adoptat ca icoană de dreapta
română. Un obstacol major în calea îmbrățișării lor pe deplin a fost faptul că nu s-a identificat niciodată ca
creștin [ necesită citare ], iar poezia sa folosește mai degrabă teme păgâne și folclorice.

După un deceniu atunci când lucrările lui Eminescu au fost criticate ca fiind „mistic“ și „burghez“,
comuniștii români sa încheiat prin adoptarea pe Eminescu majore poet român. Ceea ce a deschis ușa acestui
dezgheț a fost poemul Împărat și proletar ( Împărat și proletar ) pe care Eminescu l-a scris sub influența
evenimentelor din Franța din 1870–1871 și care s-a încheiat cu o critică schopenhaueriana a vieții umane. O
versiune expurgată nu arăta decât strofele care l-ar putea prezenta pe Eminescu drept un poet interesat de
soarta proletarilor.

De asemenea, a mai fost dezvăluit că Eminescu a cerut o legislație puternică antievreiască pe model german,
spunând, printre altele, că „evreul nu merită niciun drept nicăieri în Europa pentru că nu lucrează”. Aceasta
nu a fost, totuși, o poziție neobișnuită de adoptat în mediul cultural și literar al epocii sale.