LUCIAN BLAGA

ANDREEA RĂDUCAN

DIANA MONUȘ

G O R D A N A P O PA

G I O VA N A M E C A
 Portarul înaripat mai ține întins

un cotor de spadă fără de flăcări.

Nu se luptă cu nimeni,

dar se simte învins.

Pretutindeni pe pajiști și pe ogor

serafimi cu păr lins

Paradis în destrămare însetează dupa adevăr,

dar apele din fântâni

de Lucian refuză gălețile lor.

Blaga Arând fără îndemn

cu pluguri de lemn

arhanghelii se plâng

de greutatea aripelor.

Trece printre sori vecini

Porumbelul sfântului duh,

cu pliscul stinge cele din urmă lumini.

Noaptea îngeri goi

zgribulind se culcă în fân:

vai, mie,vai ție,

Păienjeni mulți au umplut apa vie,

odată vor putrezi și îngerii sub glie,

țărâna va seca poveștile

din trupul trist.

 Un fulger nu trăiește
Poezia
singur, în lumina sa,
de Lucian
decât o clipă,cât îi ține
Blaga
drumul din norpână-n copacul

dorit, cu care se unește.

Și poezia este- așa.

Singură-n lumina sa

ea ține pe cât ține:

din nour până la copac,

de la mine pan’ la tine.


Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept cînd te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintîi,
din lumina aceea-nsetată adînc de
Lumina vieață?
Lucian Blaga Nimicul zăcea-n agonie,
cînd singur plutea-n întuneric și
dat-a
un semn Nepătrunsul:
"Să fie lumină!„
O mare
și-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă :
o sete era de păcate, de
doruri, de-avînturi, de
patimi,
o sete de lume și de soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci-cine știe?
Lumina, ce-o simt
năvălindu-mi
în piept cînd te văd-
minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua
dintîi.
 Prima strofă și strofa a cincea
prezintă monologul eului liric
adresat ființei iubite

3 secvențe strofele 2-3 creionează un tablou

poetice cosmogonic,

strofa a patra ilustrează neliniștea

provocată de misterioasa lumină
Prima secvență poetică

Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept cînd te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintîi,
din lumina aceea-nsetată adînc de
vieață?
Lumina, ce-o simt năvălindu-mi
în piept cînd te văd-minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintîi.
DOUĂ prezentul trecutul
PLANURI
TEMPORALE (iubirea) (mitul)
 In incipitul poeziei este prezentat lumina, ca trăire a vocii
lirice pe care o resimte și o percepe ca senzație (Lumina ce-o
simt/ năvălindu-mi în piept).

Misterul iubirii se află în strânsă legătură cu miracolul

Prima secvență Creaţiei. 

poetică Ultima strofă  reia prima strofă, fiind tot un monolog liric
adresat iubitei. 

Eul liric se simte în extaz datorită sentimentului de iubire pe

care o simte „năvălindu-i pieptul” în momentul vederii
persoanei iubite.
 Nimicul zăcea-n agonie,
cînd singur plutea-n întuneric și dat-a
un semn Nepătrunsul:
"Să fie lumină!"

A doua secvență O mare

poetică și-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă :
o sete era de păcate, de doruri, de-avînturi, de
patimi,
o sete de lume și de soare.
Următoarele 2 strofe conțin un tablou cosmogonic, care se
retrage în momentul nașterii luminii.

„Nimicul” – haosul primar, „zăcea-n agonie” şi „plutea-n

întuneric”. A doua
secvență
La semnul Anonimului, lumina însetată de viață (vifor nebun de
lumină) naște dorințele lumii abia născute. poetică

Relaţiile de opoziţie „întuneric” / „lumină” susţin ideea nașterii

luminii când Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric.
SĂ FIE
LUMINĂ!
 A treia
secvență Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci-cine știe?

poetică
A treia secvență poetică
Prezintă ideea dispariției luminii orbitoare din prima zi a Creației.

„Cine știe?” – incertitudinea misterelor lumii

 Eu

Vei plânge mult nu mă căiesc,

ori vei zâmbi? c-am adunat în suflet şi noroi-

dar mă gândesc la tine.

de Lucian Cu gheare de lumină
Blaga
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,

că sufletul mi-aşa curat,

cum gândul tău il vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plânge mult atunci ori vei ierta?

Vei plânge mult ori vei zâmbi

de razele acelei dimineţi,

în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:

„Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi? „

„Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund
cresc nuferi? „
 Spre soare râd!

Eu nu-mi am inima în în cap,

nici creieri n-am în inimă .

Sunt beat de lume și-s păgân!

Dar oare ar rodi-n ogorul meu

Lumina raiului Atâta râs făr’ de căldura raului?

de Lucian Și-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,

Blaga
de n-ai fi framântată,

Sfânto,

De voluptatea-ascunsă a păcatului?

Ca un eretic stau pe gânduri și mă-ntreb:

De unde-și are raiul-

Lumina?- Știu: Îl luminează iadul

Cu flăcările lui!
Secvențele poetice
Poezia este împărțită în trei secvențe poetice.

prima secvență prezintă starea firii, cum se vede eul liric pe sine însuși în raport cu lumea
interioară, unde face o delimitare clară între simțirea și judecată, și lumea exterioară unde își
exprimă pasiunea pentru viață și iubirea pentru lume.

a doua secvență poetică este reprezentata de o întrebare care nu pare retorica fiind adresată unei
singure persoane prin substantivul în vocativ „Sfânto”, însă defapt este pentru ca se adresează
femeii în general pe care eul liric o vede în mod ironic ca pe o sfântă frământată de păcat.

ultima secvență ne descrie din nou starea eului liric în raport cu lumea exterioară considerându-se
pe sine un neadaptat la legile văzute ca fiind normale,un eretic și ne prezintă viziunea filozofică a
vocii poetice care sublinează nevoia binelui de rău.
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr’ de căldura raului?
Și-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frămîntată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?

...
 În bolta înstelată-mi scald privirea
Şi ştiu că şi eu port în suflet
Stele multe, multe,
Şi căi lactee,
Minunile întunericului,

Mi-aștept amurgul
Dar nu le văd,
Am prea mult soare-n mine
De aceea nu le văd.
Aştept să îmi apună ziua
Şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,
Mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea
Şi să răsară-n mine stelele,
Stelele mele
Pe care încă niciodată
Nu le-am văzut...
În bolta înstelată-mi scald privirea -se aprinde un dor sau o dorință de viață veșnică
Şi ştiu că şi eu port în suflet
Stele multe, multe,
Şi căi lactee, -Sufletul uman aparține înălțimilor boltei cerului
Minunile întunericului,
Dar nu le văd,
Am prea mult soare-n mine -Oximoron, devine soare întunecat, reprezintă focul patimilor
De aceea nu le văd.
Aştept să îmi apună ziua -...printr-o iluminare interioară, într-o inversiune a luminii
originare cu minunile întunericului
Şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,
Mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea
Şi să răsară-n mine stelele, -Acolo unde răsar stelele frumuseții spirituale
Stelele mele
Pe care încă niciodată
Nu le-am văzut...
 Lumina raiului
Lumina
Spre soare râd!
Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept cînd te văd,
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
oare nu e un strop din lumina
Atâta râs făr’ de căldura raului?
creată în ziua dintîi,
din lumina aceea-nsetată adînc de vieață?
De unde-și are raiul-
Lumina?- Știu: Îl luminează iadul
"Să fie lumină!"
Cu flăcările lui!

Mi-aștept amurgul
Vei plânge mult ori vei zâmbi?
În bolta înstelată-mi scald privirea
Cu gheare de lumină
Şi ştiu că şi eu port în suflet
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
Stele multe, multe,
că sufletul mi-aşa curat,
Şi căi lactee,
cum gândul tău il vrea,
Minunile întunericului,
cum inima iubirii tale-l crede.
Dar nu le văd,
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Am prea mult soare-n mine
Vei plânge mult ori vei zâmbi
De aceea nu le văd.
de razele acelei dimineţi,
Aştept să îmi apună ziua
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
Şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,
Sunt cele patru poeme construite în jurul metaforei
luminii - lumina primordială?

Ne putem lega de religie, de o parte divină?

Este interiorul el însuți o lumină?

A „folosit” Blaga lumina într-un singur motiv, o singură

prezență, un singur scop?