I

al Romaniei
-Istorie si Destin-

"Regele Ferdinand I al României... lealitate, iubire de dreptate, o

bunătate profundă şi o blajină sentimentalitate... iată calităţile
cu care a fost caracterizat de către contemporanii săi.", ne
spune dr. Ştefania Ciubotaru, de la Muzeul Naţional Cotroceni.
Platica-Terente Anca-Mihaela
XII D
Profesor coordonator: Butuc Ana
Liceul Teoretic „Grigore Moisil” Tulcea
 Ferdinand Victor Albert Mainrad, prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut
la 24 august 1865 la Sigmaringen, Germania, fiind al doilea fiu al prințului Leopold și al
prințesei Antonia de Hohenzollern-Sigmaringen.
Prin tată, se trăgea dintr-o veche ramură a familiei regale germane: Hohenzollern.
Prin mamă, se înrudea cu casa domnitoare portugheză și cu familia de Saxa-Coburg
și Gotha.
 Familia sa făcea parte din ramura minoră, catolică,
a familiei domnitoare prusace de Hohenzollern - este
de menționat astfel că Maria de Edinburgh - viitoarea
Regina Maria a României, avea un grad de rudenie
mai apropiat de ramura imperială a Hohenzollernilor
de la Berlin, decât chiar Regele Carol I sau Regele
Ferdinand I.

Ferdinand și-a petrecut copilăria la reședința familiei din Sigmaringen.

Urmează studiile gimnaziale și liceale la Dusseldorf, pe care le va absolvi în 1885.
După terminarea liceului a devenit elev al Școlii Militare din Kassel, absolvită
în 1897 cu gradul de sublocotenent. Urmează pentru trei semestre, până la începutul
anului 1889 când este nevoit să se mute în România, cursurile Universității din Leipzig și
ale Școlii Superioare de Științe Politice și Economice din Tübingen.
 Fiul preferat al mamei sale, „Ferdinand era un tânăr prezentabil, deși destul de lipsit de grație, extrem de timid și penibil
de tăcut. Deși urmase Academia de Război din Kassel și fusese vreme de doi ani în armata germană, era mai mult atras de
Biserica Catolică și de cărțile sale de botanică.”
În școală va manifesta un talent deosebit pentru învățarea limbilor străine, însușindu-și limbile franceză, engleză și rusă.
Din 1883 și până la stabilirea definitivă în România în 1889, a avut în permanență un profesor român trimis de regele Carol
I, profesorul Vasile D. Păun, fost director al Liceului Gheorghe Lazăr din București. Acesta avea obligația de a-l învăța limba
română și de a-i preda lecții de literatura, istoria și geografia românilor.

Educația sa a fost una destul de spartană, în ciuda originii sale princiare. Vasile D. Păun, profesorul său de limba
română pe perioada studiilor în Germania, o prezenta astfel:
„Nu înconjurat de dascăli aduși acasă, ca doctorii la patul unui slăbănog, ci trimis la gimnasiul public, ca și Împăratul de
acum al Germaniei, ca și Regele nostru, nu în trăsură, ci fie cât de rea vremea, pe jos, fără mănuși iarna și fără umbrelă de
soare vara; supus acasă la disciplină militară; sculat la șase dimineața, băgat într-o baie rece, la aceeași temperatură în tot
timpul; hrănit, negreșit mai bine decât un spartan dar îndestul de frugal; dus la biserică în toate duminicile; ținut departe
de toate petrecerile cari i-ar fi umplut mintea de vedenii deșarte și inima de doruri sterpe; obișnuit a dispune de sume
foarte neînsemnate de bani, dați lunar, cheltuiți cu rost, pe lucruri trebuincioase, și justificați până la cel din urmă pfennig;
priveghiat, apoi, de ochii neîndurați a doi pedagogi, unul civil și celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care
nu-i era dat s-o vadă decât la Sigmaringen, de trei ori pe an: la Crăciun, la Paști, și în vacanțele de vară; deprins, în sfârșit, a
auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale A. Sale Regale, Principele Carol-Anton: « Nu-i destul că v-ați născut principi ci
trebuie să munciți ca să dovediți că meritați titlul vostru ». ” - Prof. Vasile D. Păun, Principele Ferdinad de Hohenzollern
 Din momentul în care Ferdinand a devenit unul dintre principii moștenitori ai tronului României, viața și activitatea
tânărului prinț a fost constant în atenția opiniei publice din România. De exemplu o știre din 1887 spunea că „Se zice că
prințul Ferdinand de Hohenzollern este destul de serios bolnav la Duesseldorf.” O altă știre de la o dată ulterioară arăta
că „Principele Ferdinand în garnizoana Potsdamului își petrece admirabil de plăcut timpul.”
Nu erau neglijate nici aspectele referitoare la incertitudinea desemnării oficiale a unui succesor la tron. Astfel, deși prinții
sunt criticați pentru mai slabul interes în însușirea limbii române, li se găsesc circumstanțe atenuante în situația dinastică
neclară. „Auguștii nepoți ai Regelui nostru, nu își dau multă osteneală ca să învețe limba română. […] Poate că incertitudinea
care înconjură încă chestia succesiunei la Tronul României contribue și ea, în mare parte, la puțina îngrijire ce principii
Ferdinand și Carol arată pentru limba română.”
 Principe de Coroană
La 21 noiembrie 1880 șeful casei de Hohenzollern-Sigmaringen, principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen,
împreună cu fii săii Carol, rege al României, și prinții Leopold și Frederic încheie „Pactul de familie” prin care aceștia recunoșteau
dispozițiile constituționale relative la succesiunea tronului României. Prin acest act, prințul Leopold a renunțat la drepturile sale
de succesiune în favoarea fiilor săi.
Astfel, conform documentului, cei trei fii ai prințului Leopold, prinții Wilhelm, Ferdinand și Carol, au devenit din acel moment
„moștenitori prezumtivi” ai regelui României, Carol I.
La 14 martie 1881 adunările legiuitoare aprobă modificarea Constituției României, care este proclamată regat, iar domnitorul
Carol este proclamat rege. Ceremonia de încoronare s-a desfășurat la 10 mai 1881 și a fost urmată de 8 zile de sărbătoare
națională. Cu această ocazie, principele Ferdinand face prima sa călătorie în România, însoțindu-l pe tatăl său. Ulterior
Ferdinand, singur sau împreună cu fratele său Carol, a mai vizitat România în mai 1883, mai 1895 și noiembrie 1896.
După tatăl său (în 1880) și fratele său mai mare, Wilhelm (în 1886) a renunțat la drepturile sale succesorale la tronul
României.
„Chemat însă, ca principe ereditar de Hohenzollern, a îndeplini către Casa Noastră datorii de căpetenie, conștiința mea îmi
impune obligația să nu las nici o îndoială asupra posițiunei mele față cu așezămintele constituționale privitoare la succesiunea
Tronului românesc, la care familia noastră a aderat în mod solemn și deplin prin actul din 21 noiembrie 1880.
Mă călăuzesc dar de aceste sentimente aducând la cunoștința Majestății Voastre renunțarea mea la drepturile eventuale ce am
asupra Coroanei României, drepturi cari mi-ar fi dobândite în lipsa unui moștenitor direct al Majestății Voastre. Am însă
încrederea deplină că dacă Principele Ferdinand, fratele meu, ar fi chemat să urmeze marea operă începută de Majestatea
Voastră, el va pune în îndeplinirea acestei misiuni mărețe o voință hotărâtă, o muncă conștiincioasă și neobosită, și toată
onoarea sa.” - Scrisoarea de renunțare a prințului Wilhelm, Baden-Baden, 29 Decembrie 1886
La 14 noiembrie 1886, principele Ferdinand este încadrat în Armata României, cu gradul de sublocotenent în Regimentul 3
Linie.
 Prin renunțarea fratelui său mai mare Ferdinand a devenit, fără să își dorească, moștenitor al unchiului său, regele Carol I al
României. „Wilhelm, fratele mai mare al lui Ferdinand, a încercat să trăiască în Balcani vreme de un an, dar a găsit viața de
acolo nemulțumitoare. Preferind să trăiască în Germania ca Prinț de Hohenzollern, el a predat onorurile românești fratelui său
mai mic. Ferdinand, care își trăia viața mai mult prin absență, a fost prea slab să refuze o poziție care îi displăcea și pentru care
era extrem de nepotrivit.”
La 14 martie 1889 Senatul României a votat o moțiune de „a înscrie în apelul său nominal pe al doilea fiu al A. S. R. Principele
Leopold, Principele Ferdinand, cu următorul titlu «Alteta Sa Regală Ferdinand,Principe al Romaniei, moștenitor presumptiv al
Coroanei»”.
La 27 martie 1889, Ferdinand trimitea din Cannes președintelui Senatului o scrisoare de răspuns prin care lua act cu vie
mulțumire de decizia corpul legiuitor și transmitea intenția de a veni definitiv în România precum și hotărârea sa de a-și
îndeplini cu credință îndatoririle ce îi reveneau în noua sa calitate.
„ Să fiți bine convinși că toate actele mele vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire către țară, pe care mă voi sili a o
servi din toate puterile mele, luând călăuză pilda marilor săi Domni din trecut, inspirându-mă de frumoasele amintiri ce au
lăsa și având neîncetat sub ochi nobilul exemplu al regelui Carol I. Astfel sper a corespunde încrederei și așteptărilor
poporului român.” - Principele Ferdinand
La 17 aprilie 1889, primul ministru Lascăr Catargiu trimite se aprobare regelui, raportul nr. 705, prin care se cerea aprobarea
pentru publicare în Monitorul Oficial „a celor 4 acte relative la regularea succesiunei la Tron din 1880 [...], precum și a scrisorii A.
S. Principelui Guillaume, principe ereditar de Hohenzollern, din 29 Decembre 1886, care completează aceste acte.” Potrivit
Constituției, Ferdinand nu era nevoit să treacă la ortodoxism, însă se prevedea ca urmașii săi să fie botezați în religia ortodoxă.
Principele Ferdinand a sosit în România, în data de 19 aprilie 1889, îmbrăcat în uniforma de sublocotenent a Regimentului 3
Linie, fiind întâmpinat la Gara de Nord de oficialitățile statului, în frunte cu regele Carol și regina Elisabeta.
La 23 aprilie 1889, la propunerea ministrului de război, Ferdinand este înaintat „la alegere”, la gradul de locotenent, în cadrul
aceluiași regiment, al cărui comandant onorific era tatăl său, prințul Leopold. 
 Căsătoria

După curmarea din fașă de către regele Carol I a unei idile cu Elena Văcărescu, Ferdinand a devenit obiectul complicatului
balet politico-diplomatic al căsătoriilor monarhice europene din a doua parte a secolului XIX.
„În acea epocă nici nu se punea problema să ceri părerea copiilor, care trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau
de sentimente, ci de politică.” Casa Regală a României a început căutarea unei logodnice pentru prințul de coroană Ferdinand,
menite să asigure viitorul acestei dinastii. Astfel vor fi declanșate o serie de acțiuni menite să contribuie la cunoașterea și
apropierea dintre Ferdinand și principesa Maria de Edinburgh. Primele întâlniri din anul 1891 vor fi eșecuri totale, dar apoi
prin intervenția energică a împăratului german care îl cheamă pe timidul Ferdinand și îi ordonă să rezolve situația, simultan cu
presiunile făcute de marea ducesă Maria Alexandrovna asupra Mariei, lucrurile se vor aranja prin anunțarea logodnei noului
cuplu, în vara lui 1892.
Pentru oficializarea logodnei, regele Carol I a efectuat în toamna lui 1892 o vizită la Londra pentru a se întâlni cu ducele de
Edinburgh, tatăl Mariei, și apoi cu regina Victoria, care a fost de acord cu căsătoria preconizată, oferindu-i cu acest prilej lui
Carol Ordinul Jartierei.
La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Ferdinand, Prințul de Coroană al
României cu Alteța Sa Regală Marie de Edinburgh. Celebrarea a cuprins de fapt un număr de trei ceremonii de căsătorie:
civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei).
 Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind oficiată de Karl von Wedel,
mareșalul curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus
semnătura pe actul de căsătorie.
Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, fiind prima căsătorie a unei prințese
britanice cu un prinț catolic, după câteva sute de ani.
Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind oficiată în unul din saloanele
palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.
Deși regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat doar „Honigtag” („o zi de
miere”), proaspătul cuplul regal avea să petreacă totuși o lună de miere la castelul Krauchenwies din Bavaria.
De aici au plecat spre țară, cu o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină oficială, aceea de
a-l vizita pe împăratul Franz Josef.
Având în vedere situația politică delicată a momentului (era în plină desfășurare procesul memorandiștilor)
vizita avea să fie scurtă urmată de o traversare a Transilvaniei pe timp de noapte și cu luminile trenului stinse.
Cuplul princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei, la Predeal, urmată de o
serie întreagă de ceremonii și recepții oficiale.
Principele Ferdinand în anul
căsătoriei, 1893
Castelul din Sigmaringen, locul căsătorie
Castelul Krauchenwies - luna de miere
 Relațiile în familie
Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una complexă și cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce
a constituit o constantă a acestei relații a fost permanenta disocierea între viața publică și cea privată, pe care atât Ferdinand
cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor
publice pe care le aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod concertat, pentru îndeplinirea
misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi
făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune.”
Faptul că această căsătorie a fost stabilită din interese dinastice, fără ca cei doi viitori soți să aibă vreun cuvânt de spus, ca
și diferența de vârstă și temperament a lor, a făcut ca în primii ani de căsătorie relația celor doi să fie una destul de
tumultoasă și inegală.
„Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că mintea noastră lucrează complet altfel. În
tinerețea noastră ne făceam unul pe altul să suferim, eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme
asupra cărora cădeam de acord.” - Regina Maria, Însemnări zilnice
Cu timpul, cu apariția copiilor, cu o mai bună înțelegere din partea lui Ferdinand și cu mai buna integrare a principesei
Maria în Casa Regală și în societatea românească, perechea princiară a reușit să treacă peste cele mai multe dintre aceste
asperități, reprezentând un factor de stabilitate pentru viitorul dinastiei și al României în general. Cel mai bine a sintetizat
această perioadă tot regina Maria care îi mărturisea la un moment dat regelui Ferdinand ”ce păcat că a trebuit să irosim
atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să conviețuim!”
 Diferența de temperament dintre Maria și Ferdinand a indus în anumite momente percepția că acesta ar fi fost sub
dominația energicei sale soții, ceea ce era de multe ori doar o aparență. Chiar dacă Ferdinand lua hotărârile cu greutate și de
multe ori ajutat de alții, inclusiv regina, el nu lua decât acele hotărâri la care singur ajunsese la concluzia că sunt cele corecte.
„Părerea obișnuită este că era sub influența Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-au dus la gloria întregirii
neamului. Lucrul nu este exact. Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare
măsură. Chiar personalități mai puternice din apropierea lui l-au putut influența, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât
de hotărâtă, de vie ca a Suveranei. Însă o adevărată, o decisivă influență dânsa nu putea exercita, fiindcă legătura sufletească
dintre ei era prea slăbită, prea erau departe și străini unul de altul. În tinerețile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu
fusese însă împărtășită.” - Ion G. Duca, Amintiri
Dincolo de iubirile pasagere ale regelui Ferdinand și ale reginei Maria, relația lor de cuplu s-a consolidat ajungând ca între
ei să se stabilească o toleranță și o camaraderie bazate pe preocupările comune pentru țară și familie. Ea se închina în fața
superiorității sale ca rege și bărbat în public. El se pleca în fața ei în viața particulară. „Acum suntem cei mai buni asociați, cei
mai loiali tovarăși, dar viețile noastre se întretaie doar în anumite chestiuni.”
„Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. [...] Regele însă admira multe din însușirile soției lui —
voința, sinceritatea, vitalitatea, veselia dar atâta tot. Treceau săptămâni și luni fără să-și vorbească altceva decât banalități la
masă și față de martori. Nici o intimitate între două vieți îndreptate pe cărări despărțite. Tronul pe de o parte, încercările ei
repetate pe de altă parte, îi apropia din nou vrând ne vrând, dar nu destul. Este sigur că în fundul sufletului său el a avut față
de dânsa adevărata stimă și adevărata încredere, o cunoștea însă prea bine ca să nu se sfiască de ea.” - Ion G. Duca, Amintiri
Ferdinand și Maria ca rege și regină
 Viața la Curtea Regală

Ferdinand și Maria au trebuit să participe în perioada imediat revenirii în țară la o întreagă suită de manifestări oficiale
prilejuite de căsătoria cuplului princiar unde, deși au întâlnit toată elita politică, culturală și militară a României, regele Carol
veghea ca aceștia să nu-și facă prieteni în societatea românească deoarece „prietenii nu erau întotdeauna cei mai buni
sfătuitori, plus că favoritismul creează gelozii, așa că e mai sigur să nu ai prieteni.” 
Primii ani ai căsniciei nu au fost dintre cei mai fericiți, fiind marcați de faptul că, așa cum arăta Maria, „soțul meu era
subjugat de cultul pentru bătrânul de fier, tremurând mereu la gândul că acțiunile sale l-ar putea nemulțumi pe acest sclav al
datoriei care era capul familiei.”
În viziunea lui Carol, „acest rege conservator și maniac al disciplinei, care s-a zbătut mai mult decât oricine altcineva să
construiască România modernă”, singurul rol pe care perechea moștenitoare trebuia să îl joace era acela de a-și face datoria în
ducerea mai departe la îndeplinire a acestui proiect al său. În acest scop, i-a tratat pe Ferdinand și Maria fără nici un fel de
menajamente. „Regele Carol nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult
decât trebuia.” Cât despre Maria, Carol afirma simplu că „o prințesă moștenitoare are doar datorii și singurele sale drepturi
sunt cele care decurg din această situație.”
De asemenea, raporturile lui financiare cu perechea princiară au fost în aceeași notă: „i-a lăsat veșnic să se zbată cu ridicole
greutăți financiare, cu o numeroasă și costisitoare familie, când ar fi putut să le asigure traiul cuvenit, mărindu-le subvenția sa
numai cu câteva zeci de mii de lei în plus.”
 În martie 1896 cuplul moștenitor al coroanei României se mută în noua reședință princiară, Palatul Cotroceni, care,
începând cu 1892, începuse să fie amenajat special în acest scop de către Regele Carol I. Acest fapt va permite obținerea unui
grad mai mare de independență în viața privată a familiei princiare, și începutul unei desprinderi de tutela regelui. Tot Carol
va construi și o nouă reședință de vară pentru principii moștenitori, Castelul Pelișor, situat în complexul familiei regale de
la Sinaia, inaugurat în anul 1903.
În anul 1896, Ferdinand și Maria vor reprezenta familia regală română la festivitățile prilejuite
de încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.
În conformitate cu uzanțele caselor regale și într-o încercare de a asigura o implicare mai mare a principelui de coroană în
activitățile statului, Regele Carol I decide, în 1896, numirea principelui Ferdinand în calitate de comandant onorific al
Regimentului 4 Roșiori.
În 1897 principele Ferdinand se îmbolnăvește de o formă gravă de febră tifoidă, care a fost aproape de a-i cauza moartea.
După convalescența și însănătoșirea lui Ferdinand, perechea va pleca și va petrece iarna 1897/1898 pe Coasta de Azur, în
compania rudelor Mariei din familia imperială rusă, fapt care va provoca nemulțumirea regelui Carol.
Palatul regal la 1900
Palatul Cotroceni la 1900
Castelul Pelișor
 Copiii și educația acestora

Cuplul princiar (și apoi regal) Ferdinand și Maria va avea un număr de 6 copii, din care unul, principele
Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria
lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa
Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele
Mircea, născut în ianuarie 1913.
Relațiile dintre părinți și copii în familia regală Ferdinand și Maria au fost în aparență normale, dar în
fapt atât regele cât și regina nu s-au implicat în educația copiilor regali așa de mult pe cât ar fi fost necesar,
astfel încât aceștia să conștientizeze și să înțeleagă pe deplin misiunea care le revenea în cadrul societății
românești. Maria, fire copilăroasă și îndrăzneață, nu a reușit să-și supravegheze copiii cu strictețe, în vreme
ce Ferdinand, datorită incapacității sale de a lua hotărâri și mai ales datorită timidității sale excesive, nu a
reușit la rându-i să se impună în viața copiilor săi.
Copiii au primit, desigur, instrucția cuvenită rangului, dar Casa Regală nu putea ține locul unei adevărate
instituții pedagogice. Curtea a reprezentat mai degrabă un mediu delăsător, în care fiecare copil regal a
crescut în voia lui, fără o educație riguroasă, corespunzătoare viitoarei lor misiuni, formarea personalității
lor suferind de lacune serioase.
 Maria recunoștea că „nu aveam deloc fire de pedagog” iar în ceea ce-l privea pe principele Ferdinand,
spunea că: „Nando se ocupă de timbrele lui și de regulamentele militare lăsând educația copiilor în seama
primei persoane care insistă să o facă. La el groaza de a nu face cumva ceva ce nu se cuvine îl împiedică să facă
lucrurile pe care ar trebui să le facă.”
Peste toate acestea s-a mai suprapus și ingerința regală, Regele Carol I și regina Elisabeta luându-i pe micii
Carol și Elisabeta din mâinile părinților săi cât mai devreme, deoarece regele considera că educația viitorului
moștenitor al tronului era una din responsabilitățile sale și era dreptul său în calitate de șef al familiei și de
rege.
„Se știe că este o tradiție în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele raporturi cu moștenitorii lor.
Regele Carol nu s-a abătut de la această tradiție familiară. Nu avea nici o afecțiune pentru Principele
Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care pretindea
că-l iubește — mai puțin totuși decât pe Principele Nicolae, incontestabil nepotul sau răsfățat — nu s-a ocupat
de fel. A neglijat complet instrucția și educația lui, ca și cum ar fi vrut să lase României urmași cu totul
nepregătiți spre a-i lua succesiunea.” - Ion G. Duca, Amintiri politice
Eșecul educării copiilor familiei princiare în sensul înțelegerii rolului și menirii lor publice a fost „un produs al
cooperării dintre prea multe autorități și prea puțină disciplină”.
Principele Ferdinand, Principesa Maria și copiii
Carol, Elisabeta, Maria și Ileana, 1913.
Principesa Maria cu primii săi copii, Carol și
Elisabeta, în 1895.
 Rege al României
Neutralitatea
Principele Ferdinand a ajuns pe tronul României la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o
perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât
și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de
partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.
Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată. În parlament noua pereche
conducătoare a fost primită cu căldură și speranță, fiind aclamați îndelung.
În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, România a rămas
credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război.
Ferdinand reușește să reziste presiunilor interne și externe, pentru a se alătura uneia dintre tabere.
„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este foarte energic,
dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va
pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat.” - Regina Maria despre
regele Ferdinand
Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu s-au folosit de legăturile reginei Maria cu casele regale rusă și
britanică pentru a prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările
temeiurilor pe care se bazau aceste dorințe. Prin aceste contacte „neoficiale” a fost posibilă „ocolirea”
constrângerile neutralității și facerea cunoscută a poziței României.
După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat
politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului
Austro-Ungar.
 Războiul și Conferința de Pace

În perioada în care România a rămas neutră, misiunea principală a armatei a constat în asigurarea granițelor

țării, concomitent cu organizarea și desfășurarea pregătirii marilor unități și unităților din subordine pentru o
eventuală intrare în război, cu temeinicie dar cu discreție și fără să pară provocatoare. Misiunea era îngreunată de
faptul că cei doi vecini, Rusia și Austro‑Ungaria erau angrenați în înfruntări militare de amploare, chiar
la frontiera României, pe frontul din Bucovina și Galiția.
La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu din București, primul ministru Ionel Brătianu a semnat în secret,
din partea României, documentele prin care România se angaja să intre în război de partea Antantei.
La 14 august 1916 regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre
dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. La aflarea veștii că România s-a aliat
cu Antanta, familia din Germania l-a renegat, iar la Castelul Hohenzollern s-a arborat în doliu stindardul heraldic al
familiei.
Cu tot entuziasmul din faza inițială a războiului, favorizat de înaintarea rapidă în Transilvania, o serie de decizii
politice și militare eronate, precum și intrarea Bulgariei în război, a făcut ca situația de pe câmpul de luptă să se
întoarcă rapid, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale.
În armată, pe fondul incompetenței manifestate de o bună parte din corpul superior de comandă, începuse să
se manifeste o atitudine defetistă și resemnată, pe care regele a încercat să o combată cu fermitate.
 Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în decembrie 1916, la Iași. Pentru rege și familia sa a fost o perioadă
extrem de grea, întrucât în noiembrie 1916, murise de febră tifoidă, la numai 3 ani, principele Mircea, cel de-al șaselea copil
al cuplului regal. Au fost nevoiți să-l îngroape în grabă, regina Maria amintind în memoriile ei durerea de a nu putea vizita
mormântul din cauza ocupației.
În timpul războiului, Ferdinand și mai ales Maria au contribuit esențial la concentrarea efortului de război și la păstrarea
moralului armatei.
După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie 1917, relațiile dintre Regina Maria pe de o
parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții divergente privind
acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl
consideră o manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din
acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva să „strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea
umilitoarei păci separate.
Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern defavorabil, îl silesc pe
Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie 1918, care,
pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege din casele regale austriecă sau
germană. „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”,
consemnează Alexandru Marghiloman.
 Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace
separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de pace, în conformitate cu prevederile tratatului din
august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa
ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență
semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătianu și Știrbey. Într-un act
fără precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru
prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama.
Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană din 3
martie 1918 s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care
să ajute pe Regina să nu semneze o pace înjositoare”.
Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată
respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat
pe Ferdinad să facă tot ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război,
majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a contribuit la conservarea
drepturilor României ca stat aliat, recunoscând meritele acțiunii regelui și reginei în luarea și ducerea la
îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile.
În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari,
situația războiului s-a întors împotriva puterilor centrale și Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei,
trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă. Armata Română a ajuns până la
Budapesta, eliberând Ungaria de un regim comunist.
 Rege al României Mari
Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia.
Viața politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus de frații Ion
Brătianu și Vintilă Brătianu. Unirea cu Transilvania a lărgit, însă, baza electorală a opoziției, a căror partide principale s-au
unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc.

Criza dinastică

Contrar succeselor dobândite în urma războiului, încununtate prin realizarea României Mari, viața personală a
regelui se confrunta cu probleme cauzate de Carol, prințul moștenitor, care trăia o viață scandaloasă și, încălcând
legea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Căsătoria a fost, în cele din urmă, anulată la
Tribunalul Ilfov, Ioana Lambrino fiind exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol iar principele fiind trimis într-o
lungă călătorie în jurul lumii, pentru „a o uita” pe Ioana Lambrino.
La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica regelui Constantin I al Greciei, iar în anul 1921,
Ferdinand a trăit nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Dar cu toate acestea, mariajul dintre Carol și
Elena nu avea să fie de durată, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul și plecând la Paris împreună cu amanta
sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, în decembrie 1925, Ferdinand îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său,
Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.
Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, de cancer intestinal și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub
o regență formată din trei persoane, din care făcea parte și cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, prințul Nicolae.
 Reforme

"Regele Ferdinand I a fost «Întregitorul de ţară», sub sceptrul căruia s-a realizat Marea Unire din 1918 - cel mai important
act din istoria poporului român, primul rege al tuturor românilor, a fost omul reformei agrare şi al celei electorale, precum şi
al acţiunilor vizând consolidarea statului naţional unitar român. În 1914 când a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane de
locuitori şi 137.000 de km, pentru ca în 1927 la moartea sa, ţara să numere 17 milioane de locuitori şi 295.049 de km. 
Realizarea unităţii statale din 1918, a impus adoptarea unei noi Constituţii care să reflecte noile realităţii economico-sociale,
politice, etnice şi instituţionale.
Consolidarea unităţii naţionale reclama dotarea României cu o nouă Constituţie propusă de guvernul liberal condus de Ion
I.C. Brătianu şi votată de Parlament la 28 martie 1923.
Noua Constituţie a preluat integral sau parţial circa 60 % din textele Constituţiei din 1866 şi reformele votate la Iaşi în
1917.
Constituţia din martie 1923 a avut un rol important în consolidarea statului naţional unitar român, a independenţei şi
suveranităţii sale, definind mai precis trăsăturile şi conţinutul regimului politic din România, fiind o lege fundamentală
considerată printre cele mai avansate din Europa interbelică. Ea a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetăţenilor,
grupărilor şi formaţiunilor politice şi accesul la viaţa politică pentru categorii sociale foarte largi.   
În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile: cultural, politic,
economic, un dinamism cu adevărat remarcabil care demonstra vocaţia şi inteligenţa poporului român." s emai arată în
documentarul pus la dispoziţie de dr. Ştefania Ciubotaru, de la Muzeul Naţional Cotroceni.
 "Ca om, regele Ferdinand era total diferit de unchiul său - regele Carol I. Odată cu urcarea lui pe tron, viaţa la Curtea Regală s-
a schimbat considerabil, regele integrându-se în lumea românească a vremii cu calităţile şi defectele ei, ajungând să cunoască
bine mentalitatea poporului român şi să se acomodeze cu ambianţa societăţii în care trăia. Se simţea bine nu numai la Palatul
Cotroceni, dar şi la Castelul Pelişor din Sinaia, Scroviştea, sau la Buftea în palatul lui Barbu Ştirbey." 

Regele Ferdinand avea o vastă cultură,  ştia limba latină şi limba elină , germana şi română, limba engleză, franceză şi chiar
rusă. În toate aceste limbi avea un accent surprinzător de bun. Îşi scria singur discursurile. Era pasionat de botanică.

"Regele Ferdinand a fost şi un om deosebit de evlavios, încă din copilărie fiind crescut în mijlocul preoţilor şi călugărilor
catolici, de unde şi suferinţa pe care i-a provocat-o excomunicarea Papei, pentru că şi-a botezat copiii în religia ortodoxă. Ca
urmare, regele Ferdinand şi-a dorit tot timpul să scape de anatema papală, lucru care nu s-a întâmplat decât la 10 mai 1927 (cu
două luni înainte de a se stinge din viaţă), când ministrul Vasile Goldiş şi cardinalul Gasparri au semnat "Concordatul" cu
Vaticanul. După semnarea Concordatului, ca un gest de bunăvoinţă, Papa a anunţat ridicarea excomunicării regelui Ferdinand,
astfel încât, acesta a putut să-şi trăiască resemnat şi liniştit ultimile luni de viaţă."

Regele Ferdinand s-a stins din viaţă în noaptea de 20 iulie 1927, la Castelul Pelişor. A fost înmormântat în biserica Mănăstirii
Curtea de Argeş - necropola familiei regale a României - în prezenţa familiei regale, a membrilor Regenţei, guvernului, Sfântului
Sinod şi a altor persoane oficiale. Moartea regelui a îndurerat profund poporul român, la adresa sa scriindu-se atât în presa din
ţară, cât şi în cea din străinătate, numeroase articole elogioase, despre omul şi regele Ferdinand.
Regele Ferdinand, regina Maria si
principele Nicolae
Regele Ferdinand dupa incoronare in
1914
Principele Ferdinand dupa casatoria cu
Maria de Edinburgh in 1893
Principele Ferdinand in uniforma de
capitan de vanatori in anul 1892