Matei cap.

24

3
El a şezut jos pe muntele Măslinilor.
Şi ucenicii Lui au venit la El la o
parte, şi I-au zis:
"Spune-ne, când se vor întâmpla
aceste lucruri? Şi care va fi semnul
venirii Tale şi al sfârşitului veacului
acestuia?"
 Matei cap. 24
4
Drept răspuns, Isus le-a zis:
"Băgaţi de seamă să nu vă înşele
cineva.
5
Fiindcă vor veni mulţi în Numele
Meu, şi vor zice:
,Eu sunt Hristosul!'
Şi vor înşela pe mulţi.
 Matei cap. 24

6
Veţi auzi de războaie şi veşti
de războaie...
7
Un neam se va scula
împotriva altui neam,
şi o împărăţie împotriva altei
împărăţii...
Zone de război:

Afganistan
Siria
Coreea, Iran
 Matei cap. 24

...şi, pe alocurea, vor fi

7

cutremure de pământ,
foamete şi ciumi.
Cutremur Iran, 9 aprilie 2013
Cutremur Iran, 16 aprilie 2013
 Gripa aviară
 Virusul H7N9 a provocat decesul
a 16 persoane în China.
 Apocalipsa
Descoperirea lui Isus Hristos
 Apocalipsa cap. 1

1
Descoperirea lui Isus Hristos,
pe care l-a dat-o Dumnezeu,
ca să arate robilor Săi lucrurile
care au să se întâmple în
curând.
 Apocalipsa cap. 1

3
Ferice de cine citeşte,
şi de cei ce ascultă cuvintele
acestei proorocii,
şi păzesc lucrurile scrise în
ea! Căci vremea este aproape!
 Apocalipsa cap. 17

3
...Şi am văzut o femeie, şezând pe o
fiară de culoare stacojie, plină cu nume
de hulă, şi avea şapte capete şi zece
coarne.
4
Femeia aceasta era îmbrăcată cu
purpură şi stacojiu; era împodobită cu
aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare.
 Culoarea pentru episcopi şi
alţi prelaţi este purpuriu,
pentru cardinali, stacojiu.
Crucea purtată pe piept
trebuie făcută din aur şi
decorată cu pietre scumpe.
(Biserica Romano - Catolică)
 Apocalipsa cap. 17

6
Şi am văzut pe femeia aceasta,
îmbătată de sângele sfinţilor şi de
sângele mucenicilor lui Isus. Când
am văzut-o, m-am mirat minune
mare.
 Apocalipsa cap. 17

9
...Cele şapte capete sunt
şapte munţi, pe care stă
femeia.
 Apocalipsa cap. 17

10
Sunt şi şapte împăraţi:
cinci au căzut, unul este,
celălalt n-a venit încă,
şi când va veni,
el va rămânea puţină vreme.
Tratatul de la Lateran
11 februarie 1929
1) Pius al XI-lea 1922 – 1939
2) Pius al XII-lea 1939 – 1958
3) Ioan al XXIII-lea 1958 – 1963
4) Paul al VI-lea 1963 – 1978
5) Ioan Paul I 1978
6) Ioan Paul al II-lea 1978 – 2005
7) Benedict al XVI-lea 2005 – 2013
8) Francisc I 2013 - ?
cinci au căzut
 1.
PAPA PIUS
al XI - lea

1922 - 1939
(17 ani)
 2.
PAPA PIUS
al XII - lea

1939 - 1958
(19 ani)
 3.
PAPA IOAN
al XXIII - lea

1958 - 1963
(5 ani)
 4.
PAPA PAUL
al VI - lea

1963 - 1978
(15 ani)
 5.
PAPA
IOAN PAUL I

1978
(33 zile)
unul este
 6.
PAPA
IOAN PAUL II

1978 - 2005
(27 ani)
celălalt n-a venit
încă,
şi când va veni,
el va rămânea
puţină vreme
 7.
PAPA
BENEDICT
al XVI - lea

2005 - 2013
(8 ani)
 Apocalipsa cap. 17

11
Şi fiara, care era, şi nu mai este,
ea însăşi este al optulea împărat:
este din numărul celor şapte, şi
merge la pierzare.
 8.
PAPA
FRANCISC I

2013 - ?
STEAGUL IEZUIT

UCIDE DOAR REGII RĂI

 După ce termină teologia
catolică, cine vrea să intre în
Ordinul iezuit, mai studiază
încă 14 ani, după care
depune jurământul în faţa
steagului negru iezuit, care
are pe el un craniu şi două
oase încrucişate!, şi rosteşte
următorul jurământ:
„Eu…preot, în prezenţa Atotputernicului Dumnezeu
şi a binecuvântatei Fecioare Maria, a
binecuvântatului Arhanghel Mihail şi a
binecuvântatului Sf. Ioan Botezătorul şi a sfinţilor
apostoli Petru şi Pavel şi a tuturor sfinţilor din
oastea cerească, precum şi în prezenţa voastră, a
părinţilor mei sufleteşti şi a generalului suprem al
societăţii iezuite, organizaţie întemeiată din
pântecele Fecioarei Maria, declar şi jur că Sfinţia  Sa
Papa este vice-rege al lui Hristos, capul universal al
Bisericii Catolice de pe întregul Pământ şi că prin
virtutea cheilor de a lega şi a dezlega, date sfinţilor
de însuşi Iisus, Papa are puterea să detroneze regi,
prinţi, state, Comonwealth-ul şi guvernatori eretici,
tot ce nu are confirmarea Sfântului Scaun şi că ei pot
fi cu siguranţă distruşi.
De aceea, cu tot efortul şi puterea
mea, eu voi apăra doctrina,
tradiţiile Bisericii şi pe Papa,
împotriva tuturor uzurpatorilor,
dintre autorităţile protestante şi
în special Biserica Luterană din
Germania, Olanda, Danemarca,
Suedia, Norvegia şi Anglia,
precum şi de pe continentul
american şi oriunde s-ar afla
protestanţii pe glob.
 Eu nu mă voi supune
niciodată unui rege eretic,
sau să ascult legile unei ţări
protestante sau liberale. Eu
declar că voi ajuta şi voi
asista anunţând pe
Preasfinţia Sa de tot ce pare
a fi primejdios intereselor
Bisericii.
 Oriunde m-aş afla pe Glob, eu voi
depune un efort maxim de a extirpa
toată pretinsa lor putere, în mod legal
sau pe orice altă cale. Eu declar că
nu-mi voi asuma nici o doctrină eretică,
propagând interesele Bisericii mamă,
păstrând strict sfaturile agenţilor iezuiţi
care m-au instruit pe mine, precum şi să
nu divulg direct sau indirect, în scris
sau verbal, ceva din planurile
organizaţiei iezuite şi, în acelaşi timp, să
execut tot ce-mi vor porunci superiorii
mei, în frunte cu Papa.
 Eu declar că nu voi avea
opinia mea proprie sau
orice rezervă mintală, la fel
ca un cadavru şi nu voi ezita
să ascult orice poruncă pe
care o voi primi de la Papă,
superiorii mei din poliţia
Vaticanului sau de la Iisus.
 Eu declar că voi merge în
orice parte a Globului fără
să murmur, supunându-mă
oricărui ordin încredinţat
mie. 
Declar că, ori de câte ori mi se
va prezenta ocazia, voi purta
război necruţător, în secret
sau pe faţă, împotriva tuturor
protestanţilor eretici şi voi
încerca, direct sau indirect,
să-i extirp sau să-i extermin de
pe faţa Pământului, necruţând
nici sex, nici vârstă şi nici o
altă circumstanţă.
 Mă angajez să-i prind, să-i
distrug şi să-i spulber, fie prin
strangulare, fie arşi sau fierţi în
cazane sau îngropându-i de vii
pe toţi aceşti eretici. Voi
spinteca pântecele mamelor
însărcinate, le voi scoate plodul
şi îi voi zdrobi capul de piatră,
desfiinţând pentru totdeauna
această sectă periculoasă.
 Când nu voi putea acţiona
deschis împotriva acestor
eretici, eu voi folosi în secret
cupa cu otravă, lame sau seringi
otrăvitoare şi gloanţe de plumb,
indiferent de rang, demnitate
sau autoritate, în orice condiţii.
Eu voi fi un ostaş credincios
Papei sau superiorilor mei din
Ordinul Iezuit”
 Călcarea jurământului în 
faţa steagului negru nu cere
altă pedeapsă decât
moartea.
 Ellen White despre iezuiţi
În întreaga creştinătate, protestantismul era
ameninţat de duşmani redutabili. După ce
primele biruinţe asupra Reformei au trecut,
Roma adusese forţe noi, nădăjduind să-şi
desăvârşească distrugerea. În vremea aceea a
fost creat ordinul iezuiţilor, cel mai tiran, cel
mai lipsit de conştiinţă şi puternic dintre toţi
apărătorii papalităţii.
Călugării acestui ordin erau cu totul
izolaţi de orice fel de legături
pământeşti şi interese omeneşti,
morţi faţă de cerinţele afecţiunii
naturale, cu raţiunea şi conştiinţa
complet înăbuşite, ei nu cunoşteau
nici o regulă, nici o legătură, în afară
de aceea a ordinului lor, şi nici o
datorie în afară de aceea a extinderii
puterii lui.
 Evanghelia lui Hristos i-a făcut în
stare pe aderenţii ei să facă faţă
primejdiei şi să suporte suferinţele,
fără să se descurajeze din cauza
frigului, a foamei, a trudei şi a
sărăciei, ca să înalţe steagul
adevărului, făcând faţă scaunului de
tortură, temniţei şi rugului.
 Pentru a lupta împotriva acestor
forţe, iezuismul îi inspira pe urmaşii
lui cu un fanatism care-i făcea în
stare să îndure şi ei primejdii
asemănătoare ca să opună puterii
adevărului toate mijloacele de
amăgire.
 N-a existat o crimă mai
oribilă pe care să n-o
săvârşească, nici o amăgire
prea josnică pentru a o
practica, nici o prefăcătorie
prea perfidă la care să nu
recurgă.
Legaţi prin jurământ pentru o
sărăcie şi umilinţă continuă, ei
aveau scopul de a câştiga
bogăţie şi putere, ca să fie
devotaţi înăbuşirii
protestantismului şi
restabilirii supremaţiei
papale.
Ca membri ai ordinului lor, aveau
un aparent veşmânt de sfinţenie,
vizitând închisori şi spitale,
ajutându-i pe bolnavi şi pe săraci,
mărturisind că au renunţat la
lume şi purtând numele sfânt al
lui Isus care a venit să facă binele.
 Însă, sub această înfăţişare
exterioară fără reproş, se
ascundeau adesea planurile cele
mai josnice şi criminale.
Un principiu fundamental al
ordinului era acela că
scopul scuză mijloacele.
 Şi în virtutea acestui principiu,
minciunile, furturile, jurămintele
false, asasinatele erau nu numai
scuzate, dar erau şi recomandate
atunci când slujeau interesele
bisericii. Sub diverse deghizări,
iezuiţii îşi croiau drum în funcţii de
stat, devenind chiar consilieri ai
regelui şi conducând astfel politica
naţiunilor.
 Deveneau servitori pentru a-i
spiona pe stăpânii lor. Înfiinţau
şcoli pentru copiii prinţilor şi ai
nobililor şi şcoli pentru poporul
de rând, în care copiii
protestanţilor erau atraşi şi
educaţi în păzirea ritualurilor
catolice.
 Toată pompa şi manifestarea
exterioară de atunci a cultului
romano-catolic avea drept scop să
producă confuzie, să uimească şi
să cucerească imaginaţia şi în felul
acesta libertatea, pentru care
părinţii luptaseră şi muriseră, să
fie trădată de copii.
 Iezuiţii s-au răspândit cu
repeziciune în Europa şi oriunde
ajungeau se producea o
reînviorare a papalităţii.
Pentru a le da o putere mai mare,
a fost dată o bulă papală care
împuternicea Inchiziţia.
 În ciuda faptului că era privit cu
oroare chiar şi în ţările catolice,
acest tribunal groaznic a fost din
nou înfiinţat de către conducătorii
papistaşi, astfel cruzimile prea
groaznice pentru a suporta
lumina zilei au fost repetate în
temniţe ascunse.
În multe ţări, mii şi mii de oameni
chiar din floarea naţiunii, cei mai
sinceri şi mai nobili, cei mai
inteligenţi, mai educaţi, pastori
evlavioşi şi devotaţi, cetăţeni
harnici şi patrioţi, savanţi
eminenţi, artişti talentaţi şi
meseriaşi pricepuţi, erau omorâţi
sau obligaţi să fugă în alte ţări.
 Acestea au fost mijloacele la care a
recurs Roma pentru a stinge lumina
Reformei, pentru a-i despărţi pe
oameni de Biblie şi pentru a restabili
ignoranţa şi superstiţia evului mediu.
Dar, sub binecuvântarea lui
Dumnezeu şi prin lucrarea acelor
bărbaţi nobili pe care El i-a ridicat să
continue lucrarea lui Luther,
protestantismul n-a fost distrus.
 Tragedia Veacurilor
cap. 12
Reformaţiunea în Franţa
pag. 234, 235 în original
Napoleon

Bonaparte

despre

iezuiţi
Iezuiţii sunt o organizaţie militară,
nu un ordin religios.
Conducătorul lor este un general de
armată, nu un simplu părinte de
mănăstire.
Şi ţinta principală a acestei
organizaţii este: PUTEREA.
Putere în cea mai despotică practică
posibilă.
 Putere absolută, putere
universală, putere
să controleze lumea, după
plăcerea unui singur om.
Iezuismul este absolutul
despotismului şi,
în acelaşi timp, cel mai mare şi
enorm abuz.
Generalul Iezuiţilor insistă în a se
considera maestru, suveran,
mai sus de suverani.
Oriunde iezuiţii sunt acceptaţi,
vor fi maeştri, coste aceasta
cât ar costa.
Societatea lor este, din natură,
dictatorială. De aceea, este
inamicul ireconciliabil
al oricărei autorităţi
constituite.
 Orice act, crimă,
oricât de feroce, este considerată
o acţiune meritorie
dacă este întreprinsă
în interesul societăţii iezuite,
sau din ordinul generalului.
 Francisc I:

"Toţi aceia care sunt bãnuiţi

de erezia lutheranã sã fie
prinşi. Îi voi extermina pe toţi."
Regele s-a hotãrât sã
treacã întru totul de partea
Romei.
 Francisc I se mândrise, ca fiind
promotorul marii mişcãri de
redeşteptare culturalã ce marca
începutul secolului al XVI-lea. Îi plãcea
sã adune la curtea lui oameni erudiţi din
orice ţarã. Tocmai datoritã dragostei lui
faţã de ştiinţã şi a nemulţumirii sale cu
privire la ignoranţa şi superstiţia
cãlugãrilor se datora, în mare mãsurã,
îngãduinţa care fusese acordatã
Reformei.
 Dar, inspirat de zelul de a stârpi
erezia, acest ocrotitor al ştiinţelor
a dat un edict, prin care tipãrirea
a fost desfiinţatã în toatã Franţa.
Francisc I ne oferã unul din acele
exemple nenumãrate care
dovedesc cã a fi intelectual nu
este o garanţie de ocrotire
împotriva intoleranţei şi
persecuţiei religioase.
 Franţa, printr-o ceremonie solemnã
şi publicã, urma sã se consacre cu
totul operei de distrugere a
protestantismului. Preoţii au cerut ca
insulta adresatã Cerului prin
condamnarea liturghiei sã fie
ispãşitã în sânge, iar regele, pentru
binele poporului, sã-şi dea în mod
public consimţãmântul pentru
aceastã îngrozitoare lucrare.
Ziua de 21 ianuarie 1535 a fost stabilitã
pentru acest ceremonial lugubru. Au
fost stârnite temerile superstiţioase şi
ura fanaticã a întregii naţiuni, iar
Parisul a fost asaltat de mulţimile care
au umplut strãzile venind din toate
împrejurimile. Ziua urma sã fie
inauguratã printr-o procesiune vastã şi
impunãtoare. "Casele de pe drumul pe
care urma sã treacã procesiunea erau
drapate în doliu şi din loc în loc erau
ridicate altare."
 În faţa fiecãrei uşi era aprinsã o
torţã în cinstea "sfântului
sacrament". Înainte de zorii zilei,
procesiunea s-a format la palatul
regelui. "În faţã mergeau steagurile
şi crucile mai multor parohii; dupã
aceea locuitorii, mergând doi câte
doi şi ducând torţe." Urmau cele
patru ordine cãlugãreşti, fiecare în
costumul lui specific.
Apoi venea o colecţie de renumite
moaşte. Dupã toate acestea,
ecleziasticii trufaşi veneau cãlãri
în mantiile lor de purpurã şi
stacojiu, împodobiţi cu pietre
preţioase, o demonstraţie
pompoasã şi strãlucitoare.
 "Ostia era purtatã de episcopul
Parisului sub un baldachin mãreţ...
purtat de patru prinţi de sânge
nobil. Dupã ostie urma regele... În
ziua aceea Francisc I nu purta nici
coroana şi nici haina de domnitor.
Cu capul descoperit, cu ochii
plecaţi şi în mânã cu o lumânare
aprinsã, regele Franţei a apãrut în
postura de penitent."
La fiecare altar se pleca în umilinţã,
nu pentru ticãloşiile care-i întinau
sufletul, nici pentru sângele
nevinovat care-i pãta mâinile, ci
pentru pãcatul groaznic al supuşilor
sãi care îndrãzniserã sã condamne
liturghia. Dupã el veneau regina şi
demnitarii statului, mergând şi ei doi
câte doi, fiecare cu câte o torţã
aprinsã.
 Ca o parte a slujbelor zilei, însuşi
monarhul s-a adresat oficialitãţilor
regatului în sala cea mare a
palatului episcopului. Cu o faţã
plinã de amãrãciune a apãrut
înaintea lor şi, în cuvinte de o
elocvenţã mişcãtoare, a deplâns
"crima, hula, ziua de durere şi de
dispreţ" care venise peste naţiune.
 Şi i-a chemat pe toţi supuşii credincioşi sã
ajute la stârpirea ereziei otrãvitoare care
ameninţa Franţa cu ruina. "Cât este de
adevãrat, domnilor, cã eu sunt regele
vostru", spunea el, "dacã aş vedea unul din
membrele mele pãtate sau infectate de
aceastã putreziciune detestabilã, vi l-aş da
sã-mi fie tãiat... Mai mult, dacã l-aş vedea
pe vreunul dintre copiii mei pãtaţi de ea,
nu l-aş cruţa. L-aş da şi l-aş jertfi lui
Dumnezeu".
Şi încetinindu-şi pledoaria înecat
în lacrimi, toatã adunarea
plângea, exclamând într-un glas:
"Vrem sã trãim şi sã murim
pentru religia catolicã!"
 Un jurãmânt solemn de a stârpi
erezia a fost fãcut în marea
catedralã, în care trei sute de ani mai
târziu urma sã fie întronatã zeiţa
raţiunii de cãtre o naţiune care-L
uitase pe Dumnezeul cel viu. Din nou
s-a pornit procesiunea, iar
reprezentanţii Franţei s-au hotãrât sã
înceapã lucrarea pe care juraserã sã
o aducã la îndeplinire.
 "La distanţe mici fuseserã
ridicate eşafoduri, pe care urmau
sã fie arşi de vii unii creştini
protestanţi şi s-a aranjat ca
lemnele sã fie aprinse în clipa în
care se apropia regele, iar
procesiunea sã se opreascã pentru
a vedea execuţia."
 Procesiunea se oprea din când în
când la locurile de torturã. Dupã ce
a ajuns iarãşi la locul de unde
plecase, la palatul regal, mulţimea
s-a împrãştiat, iar regele şi prelaţii
s-au retras, mulţumiţi de realizãrile
zilei şi felicitându-se cã lucrarea
începutã avea sã fie continuatã
pânã la distrugerea totalã a ereziei.
 Tragedia Veacurilor
cap. 12
Reformaţiunea în Franţa
pag. 227 - 230 în original
 Coincidenţe ?

21 ianuarie 1535 procesiunea

amintită

21 ianuarie 1793 revoluţia

franceză
 Coincidenţe ?

Francisc I (rege) protestanţii

sunt arşi pe
rug

Francisc I (papă) ?
 Matei cap. 24

8
Dar toate aceste lucruri nu
vor fi decât începutul durerilor.

9
Atunci vă vor da să fiţi
chinuiţi, şi vă vor omorî...
 Matei cap. 24

13
Dar cine va răbda
până la sfârşit,
va fi mântuit.
 Matei cap. 24

25
Pentru că oricine va vrea să-şi
scape viaţa, o va pierde;
dar oricine îşi va pierde viaţa
pentru Mine, o va câştiga.
 Apocalipsa cap. 17
14
Ei se vor război cu Mielul;
dar Mielul îi va birui, pentru că
El este Domnul domnilor şi
Împăratul împăraţilor. Şi cei
chemaţi, aleşi şi credincioşi,
care sunt cu El, de asemenea
îi vor birui.