Sunteți pe pagina 1din 10

ROMANIA DE LA CAROL I LA

FERDINAND

Cioc Roberto-Gabriel
Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său

complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringena

fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi

România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza.

Carol I este omul de la care a pornit totul: Familia Regală, statul modern, țara

independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui Rege

european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie.


O carte despre Casa Regală ajunsă la un secol şi jumătate de existenţă nu poate
începe decât cu fundamentala operă de construcţie a Regelui Carol.
Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai
ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran
Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de
Imperiul Otoman.
Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a
comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul
ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi
aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea
ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în
cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol
I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate.

La 10 mai 1877, Carol proclama România stat independent şi instituia, în


aceeaşi zi, Ordinul „Steaua României“. Suveranul s-a aflat efectiv în fruntea
armatelor române, în timpul Războiului de Independenţă din 1877–1878, pe frontul
din Bulgaria. Când îşi îndemna armata, spunea: „Înainte, copii!“. Mica lui armată
din 1866 s-a transformat, în 11 ani, în „viteaza lui armată“.
Ea număra, în anul 1877, 58 700 de oameni, 108 tunuri şi alţi 70 000 de
oameni formând Miliţia şi Garda Naţională.
De multe ori, Carol I a finanţat cu bani din propria sa listă civilă înzestrarea
armatei cu armament performant. Principele Carol a preluat în august 1877, după
ce armatele ruse suferiseră mai multe înfrângeri, comanda supremă a armatelor
ruso-române de la sudul Dunării, care aveau să cucerească Plevna de la otomani,
la 28 noiembrie/10 decembrie 1877. Românii luptă eroic şi la Griviţa, Rahova,
Smârdan.
Principele victorios a fost primit cu entuziasm de notabilii şi de populaţia
Bucureştilor.
După Războiul ruso-româno-turc, României avea să-i fie recunoscută
independenţa, prin Tratatul de la Berlin (semnat la 1/13 iulie 1878) şi avea să
primească în componenţa sa provincia istorică a Dobrogei, care îi oferea gurile
Dunării şi accesul la mare. Rusia anexa însă trei judeţe din sudul Basarabiei.
În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat
modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării
ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218
milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime11. În 1890,
producţia de cereale a ţării a fost de
3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone.
Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de
cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din
lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de
porumb, înaintea Statelor Unite).
Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39
la 17314.
România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului
1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi
Rusia.
Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care
putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa.
Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.
Au existat şi probleme — cum ar fi „chestiunea ţărănească“ şi distanţa
uneori uriaşă care separa majoritatea rurală de elita francofonă descrisă de
cronicarul monden Claymoor — pe care domnia lui Carol I nu le-a putut rezolva în
toată complexitatea lor şi pe care a trebuit să le transmită viitoarei domnii.

Dar amploarea fără precedent a saltului României, între 1866 şi 1914, este
greu de contestat.

Istoricul Neagu Djuvara scrie că preluarea modelelor occidentale s-a făcut,


în România, cu o viteză care ţine de domeniul miracolului şi că, poate, doar
Japonia a mai avut un salt atât de rapid, de la mijlocul secolului al XIX-lea până la
Primul Război Mondial.
Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865,


Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al
României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere
Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea
fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a
Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a
a Portugaliei.
Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de
Hohenzollern.
Începând cu 1889 a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în
urma renunțării tatălui și fratelui său mai mare, Wilhelm, la drepturile de
succesiune la coroana regală a României.
Din acel moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera
militară, având și o serie de comenzi onorifice, fiind înaintat până la gradul de
general de corp de armată.
Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub
denumirea de Ferdinand I, în urma morții unchiului său, regele Carol I. A condus
România în timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei
împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excluderea sa din Casa
Regală de Hohenzollern de către împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei.
Sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot a dus la
refacerea armatei române, care şi-a demonstrat eroismul, sub comanda
generalilor Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu, în bătăliile de la Mărăşti
(11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917) Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3
septembrie 1917) şi Oituz (26 iulie/8 august – 9/22 august 1917).
Regele nu a ratificat pacea separată cu Puterile Centrale (semnată la 24
aprilie/7 mai 1918), soluţie la care apelase guvernul de la Bucureşti din cauza
pierderii sprijinului Rusiei, ce intrase în nefasta zodie a revoluţiilor.
Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i victoria şi
alipirea provinciilor istorice aflate în afara Statului român.
Regele rămăsese, pe tot parcursul războiului, alături de armata sa, prin
desele vizite pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni în legătură cu
schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului.
La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, regele
spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea
neamului nostru.“.
Încă de la 26 septembrie/ 9 octombrie 1916, regele instituise cel mai înalt
ordin militar de război din România, Ordinul „Mihai Viteazul“.
Cea mai importantă operă legislativă din timpul domniei Regelui Ferdinand
rămâne noua Constituţie, publicată în Monitorul oficial la 29 martie 1923 şi care
înlocuia vechiul act fundamental de la 1866, oferind României stabilitate și un
remarcabil cadrul legislativ de dezvoltare.
La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizare a statului
național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și
Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand s-a
încoronat drept rege al României Mari.
În anii care au urmat Primului Război Mondial România a cunoscut o serie
de transformări profunde, în special prin aplicarea reformei agrare și a votului
universal.
Ferdinand a murit la Sinaia, la 20 iulie 1927, în urma unui cancer galopant la
colon. A fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș catolică a familiei
regale prusace de Hohenzollern.

S-ar putea să vă placă și