CONVENȚIA EUROPEANĂ A

DREPTURILOR OMULUI:
INFLUENȚELE ASUPRA
SISTEMELOR DE DREPT
NAȚIONALE
 
 STRUCTURĂ
I. Scurt istoric al ocrotirii drepturilor omului
II. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
III. Raportul între dispozițiile Convenției și sistemele
de drept intern ale statelor contractante
IV. Influențele Convenției europene asupra dreptului
român
V. Gradul de respectare a prevederilor Convenției
Europene a Drepturilor Omului de către statul
român
 I. Scurt istoric al ocrotirii drepturilor omului

Încă din Antichitate au existat preocupări pentru ocrotirea drepturilor omului. În

această epocă au apărut primele idei filozofice asupra drepturilor omului, precum și
anumite reprezentări despre echitate și justiție. Astfel, potrivit lui Platon, ideea de
justiție se regăsește atât în fiecare individ, cât și în organizarea cetății, el susținând că
omul nu trebuie să răspundă ,,la o nedreptate cu alta, nici la rău cu rău", orice i-ar
face alt om.

Voltaire a fost primul care a folosit noțiunea de drepturile omului, care semnificau
,,libertatea deplină a persoanei și a bunurilor sale, libertatea de a se exprima prin
pana sa, aceea de a nu fi judecat în materie penală decât de un juriu format din
oameni independenți, libertatea de a nu fi judecat decât în conformitate cu
dispozițiile precise ale legii și aceea de a practica în pace religia pe care o adoptă
fiecare" .
 Un moment istoric semnificativ în cristalizarea noțiunii enunțate de Voltaire, l-a
constituit adoptarea de către Adunarea Națională a Franței, la 26 august 1789, a
Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului.

În cuprinsul Declarației Revoluției franceze proclamă valorile esențiale ale democrației,

anume libertatea, egalitatea și legalitatea, care vor constitui fundamentul constituțiilor
statelor moderne, cât și a tratatelor și pactelor internaționale privitoare la materia
drepturilor omului.

În data de 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declarația

Universală a Drepturilor Omului, care a fost primul act de drept internațional public ce
conține o enumerare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

Din punct de vedere juridic, Declarația Universală a Drepturilor Omului este un act
internațional lipsit de forță obligatorie, nefiind un tratat internațional semnat și ratificat
de către state, care devine obligatoriu pentru acestea. Această Declarație reprezintă un
reper deosebit în construcția națională a edificiului actual al protecției drepturilor
omului.
 II. Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Cel mai important document în materia protecției drepturilor omului elaborat la nivelul
Consiliului Europei este Convenția europeană, semnată la Roma la data de 4 noiembrie
1950, care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

Convenția europeană consacră o serie de drepturi și libertăți civile și politice, stabilind un

sistem în vederea garantării și respectării de către statele contractante a obligațiilor asumate.

Convenția Europeană a fost modificată și completată prin 14 protocoale adiționale care

promovează și garantează următoarele drepturi: dreptul la educație, dreptul de proprietate,
dreptul de a organiza alegeri libere, dreptul oricărei personae de a circula liber pe teritoriul
unui stat unde se găsește în mod legal și de a-și părăsi țara, interdicția de a fi expulzat,
printr-o măsură individuală sau colectivă, dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui
cetățean este, abolirea pedepsei cu moartea, garanții procedurale în cazul expulzărilor de
străini, dreptul la două grade de jurisdicție, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară,
dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, egalitatea între soți și interzicerea
generală a discriminării.
 III. Raportul între dispozițiile Convenției și sistemele de drept intern ale statelor
contractante

Principiul subsidiarității guvernează raporturile între sistemele de drept naționale și

Convenția europeană, care presupune garantarea drepturilor și libertăților consacrate de
Convenție, cât și înlăturarea consecințelor eventualelor încălcări suferite de titularii lor,
are a fi asigurată de fiecare stat contractant.

În speță, primul judecător al Convenției este judecătorul national, iar jurisdicția

internațională este reprezentată de Curtea de la Strasbourg, care intervine numai în
situația în care reclamantul nu a obținut satisfacție pe plan national.

Mecanismul de protecție a drepturilor prevăzut de Convenție are un caracter subsidiar în

raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului. Curtea a exprimat acest
principiu în cauza Handyside c/ Regatului Unit. Principiul subsidiarității implică
recunoașterea autonomiei autorităților naționale în aplicarea Convenției și stă la baza
teoriei "marjei de apreciere".
În aplicarea principiului subsidiarității, Curtea europeană a recunoscut autorităților
naționale libertatea de alegere a măsurilor de punere în practică a obligațiilor asumate
prin Convenție. Controlul exercitat de Curte nu se referă decât la conformitatea acestor
măsuri cu Convenția. Astfel, Curtea refuză să se erijeze în legislator si să edicteze norme
generale ce stabilesc comportamentul statelor. Din caracterul subsidiar al sistemului
european de protecție a drepturilor omului, Curtea a dedus o consecință nescrisă în
Convenție: statele dispun de o anumită marjă de apreciere în aplicarea C.E.D.O. Teoria
marjei de apreciere conferă statelor o putere discretionară în aplicarea limitărilor
drepturilor protejate. Ea stabilește întinderea acestei puteri discreționare si, pe cale de
consecință, întinderea controlului exercitat de Curte asupra acestor măsuri limitative.
Doctrina marjei de apreciere a apărut din jurisprudența Curtii Europene, ca o necesitate
atât functională, cât și ideologică, în procesul de interpretare si aplicare a Convenției de
către aceasta instanță. Ea este considerată un instrument de "auto-limitare judiciară" a
Curții, având un rol esențial în interpretarea Convenției de către aceasta. Marja de
apreciere semnifică, în principal, ca statelor li se permite un anumit grad de discreție,
supusă totuși supravegherii instanței europene, atunci când iau măsuri legislative,
administrative sau judiciare în aplicarea vreunei dispoziții a Convenției
Încorporarea dispozițiilor Convenției europene în dreptul intern implică în prezent o mare diversitate. Spre
exemplu, în unele state, cum ar fi Irlanda, aceste norme nu fac parte din dreptul intern, deoarece în asemenea
țări normele internaționale au o valoare juridică doar în planul raporturilor interstatale.

În alte state membre ale Consiliului Europei a fost adoptat sistemul dualist (sisitem non-integrator), potrivit
căruia prevederile Convenției europene sunt aplicabile în dreptul intern numai prin intervenția unei legi
propria (speciale) prin care se recunoaște valabilitatea pe plan intern a dispozițiilor convenționale (este cazul
Finlandei, Maltei, Suediei, Norvegiei, Danemarcei și Marii Britanii).

În țări precum Germania, Spania, Franța, Olanda, Portugalia și Belgia există sisiteme moniste (sisteme
integratoare), Convenția europeană fiind încorporată direct, automat în ordinea juridică internă prin efectul
dispozițiilor constituționale naționale.

Poziția Convenției europene în raport cu prevederile Constituțiilor naționale diferă de la stat la stat. În
Olanda, de pildă, Convenția europeană are rang supra-constituțional, făcând parte din dreptul ginților. În
Austria, acest document are rang constituțional, iar în țări precum Franța, Spania, Cipru, Portugalia are rang
infra-constituțional, adică forța juridică a normelor Convenției europene este superioară legii interne, dar
inferioară normelor constituționale. De asemenea, în Germania, Convenția europeană are statutul de lege
federală, inferior legii fundamentale, dar superior reglementărilor statelor membre ale federației.

În fine, în Italia, Turcia, San Marino, Lichtenstein, Finlanda, Ungaria, Convenția europeană a dobândit după
ratificare caracterul unei legi ordinare.
 IV. Influențele Convenției europene asupra dreptului român

Constituția României stipulează că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac

parte din dreptul intern. Este și cazul Convenției europene a drepturilor omului, ratificată
de România prin Legea nr. 30/18.05.1994. Aceasta înseamnă că, după ratificare,
Convenția a devenit parte integrantă a sistemului român de drept și a dobândit, în cadrul
acestuia, aplicabilitate direct.

Ca principiu general, dispozițiile Convenției au forță constituțională și supralegislativă.

În conformitate cu prevederile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor
au a fi interpretate și applicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. În caz de
neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale,
cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Persoana ale cărei drepturi protejate de Convenția europeană sunt încălcate printr-o
dispoziție din legislația internă în materie penală (codul penal, codul de procedură
penală, legi speciale cu dispoziții penale) poate solicita direct în fața instanțelor
judecătorești să constate inaplicabilitatea normei interne care contravine Convenției
europene și jurisprudenței Curții Europene și aplicarea directă a standardului european.
Constatarea încălcării drepturilor omului de către instanțele de judecată produce efecte
numai în cauza penală în care s-a dispus această măsură fără a invalida cu efect erga
omnes dispoziția legală.
 V. Gradul de respectare a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului de către
statul român

Promovarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale constituie un vector

important al statului de drept, iar maturitatea și evoluția democrațiilor naționale sunt reflectate în
gradul de respectare a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, a fost înființată Curtea Europeană a Drepturilor Omului care reprezintă un tribunal
internațional care are sediul la Strasbourg. El este compus dintr-un număr de judecători egal cu cel
al statelor membre ale Consiliului Europei care au ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor
omului si a libertaților fundamentale. Acestea sunt astăzi în număr de 47. Judecătorii acționează la
Curte cu titlu individual si nu reprezintă nici un stat.

Din anul 1998 si până în prezent, România a plătit 320 de milioane de lei românilor care au
câștigat procese la C.E.D.O. Un document întocmit de Ministerul de Finante arată că cele mai mari
daune au fost plătite în 2010, respectiv 48 de milioane de lei.

O condamnare la C.E.D.O. înseamnă că țara respectivă a încălcat unul dintre drepturile prevăzute
în Convenție, iar România este în topul european la acest capitol.
Cele mai multe cauze pierdute la C.E.D.O. sunt referitoare la
 încălcarea dreptului la protecția proprietății — privesc imobilele preluate în mod abuziv
în perioada regimului comunist. Urmează cauze legate de: dreptul la un proces echitabil,
dreptul de a nu fi supus tratamentelor inumane și degradante, durata procedurilor
judiciare, dreptul la libertate și siguranță, lipsa unei anchete eficiente, dreptul la viață
privată, ne-executarea hotărârilor judecătorești, interzicerea discriminării, dreptul la
libertatea de exprimare, dreptul la un recurs efectiv, dreptul la alegeri libere,
condamnarea fără bază legală, libertatea de conștiință și religie. 

Majoritatea condamnărilor împotriva României apar din cauza unui sistem de justiție
nefuncțional. Implementarea hotărârilor C.E.D.O. ar presupune o reformă semnificativă
a sistemului legislativ.
Mai este și problema lipsei de dezbatere în spațiul public asupra necesității
implementării hotărârilor C.E.D.O. Nu se întâmplă ca în țări precum Norvegia, unde, în
urma unei condamnări la C.E.D.O., statul comunică publicului într-un limbaj simplist ce
s-a întâmplat și ce are de gând să facă pentru a remedia încălcarea de drepturi constatată.
VĂ MULȚUMESC PENTRU
ATENȚIE!