SEMIOLOGIE PSIHIATRICA

ATENTIA
DEFINIŢIE

 Atenţia este o funcţie sintetică a psihismului care constă

în orientarea şi concentrarea proceselor psihice spre un
anumit grup limitat de obiecte şi fenomene, în scopul
asigurării condiţiilor de claritate a grupului de imagini
percepute, cât şi a delimitării lor nete de câmpul
perceptiv.
ATENŢIA ESTE:
 Involuntară (neintenţională, primară) – constă în
orientarea şi concentrarea atenţiei fără un ţel precis, în
absenţa unui efort special. Aceasta este determinată de
stimuli senzoriali ce survin brusc în stare de nepregătire a
organismului sau care poartă o noutate informaţională.

 Voluntară, intenţională – are un scop şi cuprinde

intenţionalitate, efort, perseverenţă.

 Postvoluntară – exerciţiul de a fi atent - este caracterizată

prin starea de pregătire şi eventual de aşteptare în vederea
unei recepţii mai corecte şi mai clare a anumitor stimuli.
TULBURĂRI ALE ATENŢIEI

 Hiperprosexia – creşterea atenţiei

 Hipoprosexia – diminuarea atenţiei

 Aprosexia – abolirea atenţiei

HIPERPROSEXIA

Apare în condiţii obişnuite:

 în situaţii cu risc vital,

 în accidente de maşină,

 în stări de intoxicaţie uşoară cu alcool şi cofeină.

Patologic apare:
 cenestopaţi şi hipocondriaci când atenţia este orientată
asupra stării de sănătate a organismului;
 la melancolici este îndreptată asupra tematicii depresive,

 la fobici, nu-şi pot distrage atenţia de la obsesiile şi fobiile

lor.
 La paranoici hiperprosexia se corelează cu tema delirantă.
HIPOPROSEXIA

Se întâlneşte în:
 surmenaj,

 irascibilitate,

 anxietate,

 oboseală,

 stări depresive,

 schizofrenie,

 retard mental,

 demenţe (deteriorări cognitive).

 Hiperprosexia într-un anumit domeniu se asociază
cu hipoprosexia în alt domeniu.

(depresie, alcoolism)
APROSEXIA

Incapacitatea de a orienta şi de a menţine atenţia spre un

anumit stimul.

Apare în:
 retard mental sever,

 demenţe,

 stări confuzionale.
METODE DE INVESTIGARE
 seprezintă pacientului un număr de figuri într-un timp
limitat, ulterior el trebuie să reproducă un număr cât mai
mare a figurilor.

 Metoda Krepelin – i se cere bolnavului să numere de la

100 înapoi din 3 în 3, din 7 în 7 sau din 13 în 13. Această
metodă presupune concentrare şi stabilitate mare a atenţiei
pentru a evita greşelile. Bolnavii pot fi solicitaţi să pună în
ordine inversă zilele săptămânii sau lunile anului.

 Metoda Bourdon (proba barajului) – se oferă bolnavului

un text în care el trebuie să taie anumite litere.
TULBUĂRI DE SENZAŢIE ŞI
PERCEPŢIE
 Senzaţia:- este funcţia cea mai simplă prin care care se
reflectă o însuşire a mediului (formă, mărime, culoare)
- reflecţia realităţii fragmentată parţial
surprinzând obiectele unui element.

 Percepţia: - reflectă obiectele în totalitate (formă,

greutate, culoare), reflectă unitar realitatea şi are o formă
subiectivă.
TULBURĂRI DE PERCEPŢIE:

 Cantitative – hiperestezia
hipoestezia
sinestezia

 Calitative – iluzii
halucinaţii
agnozii
tulburări de simţ senzorial
SEMIOLOGIA SENZAŢIEI
 HIPERESTEZIA

 este reprezentată de o coborâre a pragului senzorial.

 Pacientul simte în mod exacerbat senzaţiile privind un singur

analizator (fotofobia) sau ansamblul lor – hiperestezie generală.
Subiectul se plânge de intensitatea luminii şi a zgomotelor, de
atingerile cutanate (pot fi până la dureroase cu toate că stimulul
exteroceptiv este de intensitate normală sau chiar redusă). Apare
în:
 surmenaj
 nevroze
 debutul psihozelor
 boli infectocontagioase, hipertiroidie, intoxicaţii.

 In cadrul hiperesteziei se descriu cenestopatiile. Cenestopatiile

(Dupres): senzaţii penibile, difuze, dezagrebile cu sediu variabil,
fără un substrat organic evidenţiabil, dar care mimează simptome
ale bolilor somatice: oboseală, jenă, discomfort, parestezii,
sufocare, înţepătură, durere. Ele sunt de fapt, pur psihogene.
HIPOESTEZIA
 este reprezentată de o creştere a pragului senzorial,
astfel intensitatea senzaţiilor este diminuată.

 Ambianţa e percepută cu neclaritate şi greutate.

 Apare în:
 depresii severe
 tulburări de conştiinţă
 stări de inducţie hipnotică
 psihoze.
SINESTEZIA
 constă în perceperea simultană a unui stimul prin
intermediul mai multor analizatori, dintre care unii nu au
fost stimulaţi. ex. Audiţie colorată.

 intoxicaţii cu cocaină, mescalină

SEMIOLOGIA PERCEPŢIEI
ILUZIILE
 Percepţia reală dar denaturată şi deformată a unui obiect.

 Iluziile apar la subiecţii normali – iluzii fiziologice –

care recunosc deformarea şi încearcă să o corecteze. În
iluziile patologice subiectul nu încearcă să corecteze
deformarea percepţiei, el o consideră veridică.
ILUZII FIZIOLOGICE
 prin modificarea condiţiilor perceptive

 prin modificarea mediului perceptual: stimulare monotonă, prelungită

 prin modificarea condiţiilor interne (subiective):

 tulb de atenţie (false identificări)
 din stări afective (frică, euforie)
 stări de oboseală, surmenaj
 modif fiziologice ale stării de conştienţă (iluzii
hipnapompice şi hipnogogice).

 în anumite condiţii de mediu: ceaţă, crepusculare

 insuficienţă perceptivă: superficialitate, plictiseală, distanţă mare.

ILUZII PATOLOGICE

 Falsele recunoaşteri – fenomene de tipul deja văzut,

deja cunoscut (deja vu, deja conu)

 Falsele nerecunoaşteri – fenomene de tipul niciodată

văzut, niciodată cunoscut, trăit.

 Iluzia sosiilor – în care aceeaşi identitate este atribuită

mai multor persoane.
 ÎN FUNCŢIE DE ANALIZATORI,
ILUZIILE SE CLASIFICĂ ÎN:
 Iluzii vizuale (metamorfopsii) – apar frecvent în patologia oculară, în
leziunile occipitale sau parieto-occipitale, mai ales în emisfera dreaptă.
Mai apar în stări de epuizare, suferinţe psihice, în fazele iniţiale ale
intoxicaţiei cu alcool, droguri, în perioada iniţială a delirului febril.

Iluziile vizuale sunt descrise în raport cu:

 Dimensiunea: Macropsii (mai mari)
 Micropsii (mai mici)
 Culoarea: Acromatopsii
 Discromatopsii
 Mişcarea obiectelor: Akinetopsii (imobile)
 Polikinetopsii (continue)
 Configuraţia obiectelor: Teleopsie (mai îndepărtate şi mai mici)
 Peleopsie (mai aproape şi mai mari)
 Multiplicarea obiectului unic: Diplopie
 Poleopie
 Iluziile auditive (paracuzii) – sunetele pot fi mai intense sau mai slabe, mai
nete sau mai şterse, mai apropiate sau mai îndepărtate decât în realitate.
Iluziile auditive apar în afecţiuni psihiatrice, epilepsii, tumori cerebrale,
traumatisme craniocerebrale.

 Iluzii olfactive (parosmii) – mai rare. Hiperosmia este intensificarea

percepţiei mirosului. Apare în mod obişnuit în urma descărcării cortexului
temporal anterior. Poate apare în sarcină.

 Iluzii gustative – hiperghezia este întărirea gustului – descărcare

suprainsulară operculară, rolandică sau parietală.

 Iluzii somatognozice – realizează senzaţiile de absenţă, de deformare, de

deplasare a unui membru sau a unui segment de corp. Iluziile de deplasare
a membrelor inferioare pot fi descrise de către paraplegici. Pot apare în
aura migrenoasă a epilepsiilor.
HALUCINAŢII
Definiţie: sunt percepţii fără un obiect real de perceput. Pentru
pacient ele sunt veridice şi nu pot fi dărâmate printr-o
contradicţie logică.

Caracteristicile halucinaţiilor sunt:

 proiecţie spaţială
 perceperea lor pe căile senzoriale normale, prin intermediul
organelor de simţ
 absenţa obiectului real
 convingerea bolnavului asupra realităţii lor.
 CLASIFICARE
Halucianţiile pot fi:
 fiziologice - apar în condiţii care modifică starea de vigilitate
 Hipnagogice – trecerea dintre veghe şi somn, la adormire
 Hipnopompice – trecerea dintre somn şi veghe, la trezire
 Patologice

Halucinaţii – elementare: pocnete, foşnete, ţiuituri

- comune: sunete cărora subiectul le atribuie o sursă:
dangăt de clopot, sunete muzicale, zgomotul unui motor)
- complexe: voci, scene

În funcţie de analizatori:
 H. auditive
 H. vizuale
 H. olfactive
 H. gustative
 H. tactile (haptice)
 H. corporeale (interoceptive, proprioceptive).
HALUCINAŢIILE AUDITIVE
 Pot fi: - Simple: zgomote, pocnete. Apar mai ales în
patologie ORL (otite, mastoidite), boli neurologice (leziuni
ale căilor de conducere, leziuni ale lobului temporal), aura
epileptică.
- Comune: lătrat de câine, dangăt de clopot, etc.
- Complexe: cuvinte, fraze, voci pe care le aude şi le înţelege.
Atunci când subiectul nu le înţelege - verbigeraţie halucinatorie.

 Vocile pot fi de bărbat sau de femeie, ale unor persoane cunoscute sau
necunoscute, în viaţă sau decedate.

 După intensitate:
- Vagi, slabe, antrenând atitudini de ascultare
- Puternice, obligă subiectul la măsuri de protejare a auzului, măsuri de
apărare (îşi acoperă urechile cu mâinile, capitonează camera, etc.)
 După contiunuitate:
- episodice
- continue, împiedicând bolnavul să se odihnească; ele dispar când bolnavul
vorbeşte sau este intens preocupat de ambianţă.

 După răsunetul afectiv:

- favorabile, încurajând, îndemnând, sfătuind bolnavul.
- nefavorabile, înjuriind, ameninţând bolnavul.
- Antagoniste, unele halucinaţii acuzându-l iar altele luându-i apărarea. La poligloţi,
vocile străine sunt de obicei ostile, iar vocile în limba maternă au un conţinut
amical.

 Pot fi:
- comentative – pot discuta subiectul.
- imperative – dă comenzi căruia bolnavul nu i se poate opune (pacientul poate să
comită acte de hetero sau autoagresiune) - !!! urgenţă psihiatrică – pot avea
repercursiuni medicolegale. Apar în schizofrenie şi în consum exagerat de alcool.
- dialogate.

 Pot fi percepute:
- unilateral
- bilateral
HALUCINAŢIILE VIZUALE
 Pot fi:
- simple: pete de lumină, puncte negre, fosfene, scotoame
- complexe: fiinţe, lucruri, scene

 După culoare:
- monocromatice
- policromatice

 După dinamică:
- statice – de tip panoramic
- dinamice – de tip cinematografic

 După mărime:
- macroscopice – în delirium tremens, intoxicaţie cu cocaină
- microscopice
 După intensitate:
- vagi, voalate
- distincte, clare

 După raportul faţă de dimensiunea reală a obiectelor.

- de mărime naturală
- muniscule (halucinaţii liliputane)
- gigantice (halucinaţii guliveriene)

 După răsunetul afectiv:

- pozitiv (plăcere, extaz)
- negativ, cel mai adesea (scene îngrozitoare, terifiante)

 După localizarea în câmpul vizual:

- intracampice
- extracampice
 Halucinaţia autoscopică (speculară) – pacientul vede
propria-i imagine în faţa ochilor săi, ca în oglindă, şi are
uneori impresia că are de-a face cu o altă persoană.

 „Imaginea dublă” poate fi identică cu originalul, urâţită

sau cel mai frecvent înfrumuseţată.
HALUCINAŢII OLFACTIVE ŞI GUSTATIVE

 Sunt percepute ca gusturi şi mirosuri neplăcute, sau mai

rar plăcute.

 Apar în schizofrenie, patologie de lob temporal (tumori,

epilepsie, leziuni).

 Aceste halucinaţii sunt asociate delirului de otrăvire, de

gelozie, sunt frecvente la potatorii cronici, determină o
diminuare a libidoului.
HALUCINAŢII TACTILE
 Apar sub formă de arsură, înţepătură, curent electric,
târârii unor insecte pe sub piele(parazitoze halucinatorii).

 Acestea pot fi epidermice sau hipodermice.

 Apar în alcoolism, intoxicaţii cu cocaină, schizofrenie.

HALUCINAŢII INTEROCEPTIVE
(VISCERALE)
 Sunt halucinaţii care apar la nivelul organelor interne.

 Bolnavii le descriu sub forma existenţei unor fiinţe în

corp, a schimbării poziţiei unor organe sau chiar a
dispariţiei acestora.

 Cele mai importante sunt cele localizate la nivel genital

care sunt trăite ca senzaţii de orgasm sau viol direct sau de
la distanţă. Apar în schizofrenie.
HALUCINAŢII PROPRIOCEPTIVE
(MOTORII SAU KINESTEZICE)

 Sunt percepute ca senzaţii de deplasare a unor organe sau

a corpului în întregime.

 Halucinaţiile kinestezice mai pot apare la unii pacienţi

care afirmă că sunt împinşi, îmbrânciţi.

 Acest tip de halucinaţii sunt însoţite de delir de

persecuţie sau delir de influenţă.
 Pseudohalucinaţiile: sunt descrise de către bolnav ca
halucinaţii care se petrec în cap, în minte, în interiorul
corpului, fără să fie percepute prin intermediul organelor de
simţ, nu au proiecţie spaţială. Se împart în pseudohalucinaţii
auditive, vizuale, gustative, olfactive, interoceptive,
proprioceptive.
AGNOZIILE

 Pacientul pierde capacitatea de a recunoaşte imaginile şi

persoanele după calităţile lor senzoriale.
AGNOZIA VIZUALĂ
(CECITATE PSIHICĂ)

 pacientul nu recunoaşte imaginile cu ajutorul analizatorului vizual,

deşi vederea este intactă şi conştienţa clară. Apare în leziuni ale
lobului occipital stâng.

 Agnozia obiectelor animate (agnozia fizionomiei) sa prosopagnozia,

bolnavul nu recunoaşte persoane foarte cunoscute sau nu se
recunoaşte în oglindă. Apare în leziuni ale emisferei drepte.


 Agnozia culorilor – apare în leziuni ale emisferei stângi, aria

occipitală 19 – nu diferenţiază culorile.
AGNOZIA SIMBOLURILOR GRAFICE
(CECITATE VERBALĂ):
 alexia - imposibilitatea de a citi un text. Există alexie
literală, silabică, a cuvintelor.

 agrafia – imposibilitatea scrierii cuvintelor.

 dislexie – sesizarea doar a primelor cuvinte din frază, cu

imposibilitatea continuării lecturii.

 alexia cifrelor, acalculia – incapaciatatea de recunoaştere

a cifrelor sau a semnelor aritmetice..
AGNOZIA SPAŢIALĂ

– tulburarea percepţiei spaţiale (deseori este limitată la un

hemicâmp) cu pierderea posibilităţilor de apreciere a
distanţelor, de localizare a obiectelor, de comparare a
mărimilor şi formelor.
AGNOZIA AUDITIVĂ
(SURDITATE PSIHICĂ)

 incapacitatea de a identifica sunete, zgomote sau cuvinte,

melodii (amuzie). Apare în leziuni bilaterale ale lobului
temporal.
AGNOZIA TACTILĂ

incapacitatea de a recunoaşte forma şi volumul obiectelor

(amorfognozie) sau a obiectelor înseşi (astereognozie)
prin explorarea tactilă. Apare în leziuni de lob
parietal.
AGNOZIILE SCHEMEI CORPORALE
 asomatognozia – nerecunoaşterea, ignorarea unuia sau
mai multor segmente ale corpului, sau a corpului în
întregime.

 hemiasomatognozia (somatoparafrenie) – negarea

jumătăţii corpului.

 anozodiaforia – indiferenţă faţă de boală

 anozognozia – nerecunoaşterea bolii proprii.

TULBURĂRI DE SIMŢ
PSIHOSENZORIALE

 integrarea spaţială – constă într-o percepere a

ambianţei în mod straniu, bizar, neadecvat. Apare în
schizofrenie, anxietate.

 trăirea temporală – perceperea accelerată a timpului

(în stări cu conţinut plăcut – mania), sau perceperea
lentă a timpului (în depresie). Trăirea este strict
subiectivă.
COMUNICAREA
NON-VERBALĂ
SE REFERĂ LA:

 ţinuta,
 mimica,

 pantomimica,

 privirea
ŢINUTA

 îmbrăcăminte
 starede igienă
 coafură

Ţinuta reflectă gradul de aderenţă a individului la

normele sociale şi evident reflectă nivelul socio-
economic. Analiza ţinutei ia în calcul adecvarea cu
vârsta şi sexul biologic al persoanei.
ŢINUTA POATE FI:

 dezordonată
 rafinată

 excentrică

 pervertită
 ŢINUTA DEZORDONATĂ

 dezordonată – în tulburări de conştienţă, stări

confuzionale, manie, schizofrenie.

 dezordonată în permanenţă – apare în retard

mental când pacientul nu are capacitatea de
autoîngrijire. Mai apare în demenţe când
pacientul îşi pierde capacitatea de autoîngrijire.
 ŢINUTA RAFINATĂ

 se manifestă printr-o grijă deosebită pentru aspectul

exterior. Se întâlneşte la homosexuali, la persoanele
isterice şi în unele forme de schizofrenie.
 ŢINUTA EXCENTRICĂ

 în tulburări de tip maniacal când fardul este foarte

strident sau neadecvat, accesoriile vestimentare sunt
stridente şi nepotrivite. Se întâlneşte în manie,
schizofrenie.
ŢINUTA PERVERTITĂ

 Transvestitismul– este caracteristică homosexualilor

sau persoanelor cu tulburări de identitate sexuală. Se
manifestă prin purtare pasageră sau permanentă a
vestimentaţiei sexului opus.

 Cisvestitismul – se manifestă prin adoptarea unei

ţinute care este nepotrivită situaţiei şi vârstei
persoanei. Poate fi întâlnită în manie.
MIMICA

 este în concordanţă cu starea afectivă şi cu

codurile şi normele socio-culturale.
TULBURĂRI CANTITATIVE:

 Hipermimia – faciesul este foarte mobil, privirea este vie şi

este în concordanţă cu starea afectivă a pacientului. Poate fi
întâlnită în manie sau hipomanie.

 Hipomimia – este întâlnită în stuporul expresiv (mimica este

împietrită, imobilă), în depresie (când faciesul este
caracteristic: lipsit de mobilitate, ridat, cu privire stinsă şi
exprimă de obicei durere) sau în impregnarea neuroleptică
(sindrom de tip diskinetic – când faciesul este imobil,
reacţionează cu întârziere la diverşi stimuli externi).
 TULBURĂRI CALITATIVE

 Paramimia – este reprezentată de surâsul

schizofrenicului care este foarte bizar, inadecvat, nu este
în concordanţă cu ceea ce relatează pacientul. Faciesul şi
râsul poate fi ca o mască.
PANTOMIMICA

 este reprezentată de mişcări voluntare sau involuntare

care au o valoare simbolică, care transmit un mesaj.
TICURILE

 sunt gesturi scurte, repetitive, fără o necesitate reală.

Pot fi simple (clipitul, tusea, rectificarea ţinutei) sau
complexe (tricotilomania – smulgerea genelor şi
sprâncenelor).
MANIERISMUL

 este o gestică foarte afectată, încărcată de preţiozitate. Sunt

întâlnite la homosexuali, histerici.
BIZARERIILE

 sunt gesturi care au un simbol cunoscut doar de pacient

iar pentru observator sunt bizare. Se întâlnesc în
schizofrenie.
NEGATIVISMUL

 constă în non-comunicare. Se întâlneşte în schizofrenie sau

depresii.
STEREOTIPIILE

 sunt conduite repetitive, fixe, inutile dar care pentru

pacient au un scop. Se întâlnesc în schizofrenie, retard
mental şi demenţe.

 De exemplu balansările înainte-înapoi ale corpului.

PRIVIREA

 tristeţe – depresie
 veselie, exaltare – manie

 frică, groază – anxietate

 furie

 perplexitate – derealizare, delir

 inexpresivă - stupor
TULBURĂRI DE MEMORIE
MEMORIA

 proces psihic complex cu ajutorul căruia se

realizează întipărirea (fixarea), păstrarea
(conservarea) şi evocarea (reactualizarea) unor
experienţe.
 TIMPI AI MEMORIEI
1. fixarea – capacitatea de înregistrare a unei informaţii
2. păstrarea (conservarea) informaţiilor achiziţionate
3. evocarea (reactualizarea) – readucerea la suprafaţă a
materialului achiziţionat.

 Evocarea cuprinde două aspecte:

a). recunoaşterea – când obiectul perceput este prezent. Este
utilizată la testele grilă
b). Reproducerea – când obiectul nu este perceput. La
examenele clasice unde apare şi amprenta personală.
MEMORIA ESTE DE MAI MULTE FELURI:
 Memoria imediată – reproducerea sau recunoaşterea
unui material are loc într-o perioadă ce nu depăşeşte 10
secunde de la prezentarea lui.

 Memoria recentă – reproducerea sau recunoaşterea unui

material are loc după un interval ce depăşeşte 10
secunde de la prezentarea lui.

 Memoria evenimentelor îndepărtate – se referă la

evenimente trăite de la începutul vieţii până în prezent.
 Memoria se dezvoltă rapid şi precis până la 25 de ani,
între 25-30 de ani există o fază de platou, iar după 50-
60 de ani apare un declin în care funcţionează perfect
legile uitării.
UITAREA
 permite ştergerea materialului achiziţionat. Se manifestă ca
incapacitatea individului de a-şi aminti datele memorate sau
de a recunoaşte situaţiile trăite. Se uită aspecte
neinteresante, inutile, incomode, amănunte.

Regulile uitării:
 se iută mai uşor evenimente recente dacât cele îndepărtate.
 Pierderea memoriei se face dinspre prezent înspre trecut, de
la noi la vechi.
DISMNEZII
Dismnezii cantitative:
 hipomneziile
 amneziile
 hipermneziile

Dismnezii calitative (paramnezii)

 tulburări ale sintezei mnezice imediate
 tulburări ale rememorării trecutului.
HIPOMNEZIA

 Reprezintă scăderea de diferite grade a forţei mnezice

 Apare în stări de surmenaj, stări nevrotice, datorită unor

deficite prosexice.

 Patologic – stări de insufucientă dezvoltare cognitivă –

oligofreii, stări de involuţie

 Lapsusul – evocarea unui nume sau a unui cuvânt

devine imposibilă.
AMNEZIA
 Pierderea totală a capacităţii mnezice.

 Amnezii anterograde
 Amnezii retrograde (de evocare)

 Amnezii anteroretrograde

 Amnezia lacunară

 Amnezia tardivă sau întârziată

 Amnezia electivă (tematică)

AMNEZII ANTEROGRADE

– se referă la evenimentele trăite după debutul bolii, fiind datorate

scăderii capacităţii de fixare ale evenimentelor noi (amnezie de
fixare).

Persoana este incapabilă să redea un eveniment trăit recent, în timp

ce amintirile anterior fixate sunt bine conservate, putând fi încă
redate.

Se întâlneşte în stări de confuzie mentală, sdr. Korsakov de etiologie

alcoolică, infecţioasă sau traumatică, psihoză maniaco-
depresivă, stări reactive, stări nevrotice, reacţii psihogene,
traumatisme craniocerebrale, traume psihice.
AMNEZII RETROGRADE (DE
EVOCARE)

tulburarea memoriei se întinde progresiv spre trecut, în sens

retrograd. Ceea ce s-a ăntâmplat înaintea momentului
traumatizant este uitat.
AMNEZII ANTERORETROGRADE

priveşte atât evenimentele de după deebutul bolii cât şi cele

dinaintea bolii. Apare în demenţe.
AMNEZIA LACUNARĂ

Persoana nu poate evoca ce s-a întâmplat de ex. Cu 2 ore, 1

zi înainte. Apare în stări confuzionale, TCC, stări de
beţie.
AMNEZIA TARDIVĂ SAU ÎNTÂRZIATĂ

este legată de o tulburare de conştienţă. Lacuna mnezică

asupra perioadei confuzionale nu se instalează imediat
consecutiv acesteia, ci treptat şi numai după o anumită
perioadă.
AMNEZIA ELECTIVĂ (TEMATICĂ)

evenimentele şi situaţiile respective au fost uitate; trăirea lor

a fist acompaniată de o stare afectiv negativă. Se uită
situaţii neplăcute: viol, adulter.
HIPERMNEZIA

 Amintiri (fie evenimente plăcute, fie cele traumatizante)

rapide, involuntare şi cu conţinut foarte bogat.

 Poate fi întâlnită în schizofrenie, în stări febrile, intoxicaţii.

 Viziunea retrospectivă – este o formă supremă de

hipermnezie – apare în timpul unor stări confuzionale,
psihogene, stări halucinatorii, crize de epilepsie temporală,
paroxisme anxioase, în situaţii de pericol existenţial –
persoanele au impresia că revăd şi retrăiesc în câteva
momente întreaga lor viaţă.
DISMNEZII CALITATIVE
(PARAMNEZII)

 Paramnezii – amintiri deformate, false, neconcordante cu

realitatea, eroarea referindu-se la încadrarea temporală,
spaţială sau la o confuzie de persoană.
TULBURĂRI ALE SINTEZEI MNEZICE
IMEDIATE

 CRIPTOMNEZIA
 ÎNSTRĂINAREA AMINTIRILOR

 FALSA RECUNOAŞTERE

 FALSA NERECUNOAŞTERE

 PARAMNEZIILE DE REDUPLICARE
 CRIPTOMNEZIA

 nerecunoaşterea ca fiind străin a unui material literal,

muzical pe care bolnavul îl recunoaşte ca fiind al său.
Apare în fazele avansate ale demenţei. Se deosebeşte de
plagiat care este o acţiune conştientă şi cu un anumit
scop.
ÎNSTRĂINAREA AMINTIRILOR

 este situaţia inversă în care pacientul crede că

evenimentele trăite au fost doar citite, auzite, văzute.
FALSA RECUNOAŞTERE
(FALSA IDENTIFICARE)
 apare în stări de surmenaj, stări de obnubilare a
conştienţei, stări maniacale, schizofrenii. Este starea
premergătoare a fenomenelor de deja vu, deja conu, deja
vecu.
FALSA NERECUNOAŞTERE

 pacientul are impresia de a nu fi văzut, cunoscut sau trăit

unele evenimente – jamais vu, jamais conu, jamais vecu.
PARAMNEZIILE DE REDUPLICARE

 dedublarea perpetuă a obiectelor şi situaţiilor trăite. Un

exemplu este bolnavul decris de Pick care susţinea că a
mai fost tratat într-o clinică identică de un medic care
semăna leit cu cel de acum.
TULBURĂRILE REMEMORĂRII
TRECUTULUI (ALLOMNEZIILE)

 Reproduceri false ale unor evenimente din trecut pe care

bolnavul le situează în mod fals în prezentul trăit.
PSEUDOREMINISCENŢELE

 reproducerea unor evenimente reale din trecutul

bolnavului pe care acesta le trăieşte ca evenimente
prezente.
CONFABULAŢIILE (HALUCINAŢIILE
DE MEMORIE).

 Apar o serie de producţii mnezice compensatorii lacunelor

mnezice pe care le are pacientul. Apare în demenţe, sdr.
Korsakov. Trebuie diferenţiate de minciună.
 Confabulaţii mnestice – bolnavul umple golurile unor
amintiri pierdute cu evenimente verosimile dar netrăite în
realitate.

 Confabulaţii fantastice – relatează evenimente fantastice

pe care le inserează între evenimentele reale trăite.

 Confabulaţii onirice – apar sub forma unor scene

asemănătoare celor din vis
ECMNEZIA

 pacientul confundă trecutul cu prezentul, întoarcerea

întregii personalităţi la perioade demult trăite de bolnav.

 Bolnaviisenili, de mult pensionaţi trăiesc în prezent

perioade trecute din viaţa lor profesională, sau se
consideră tineri, adolescenţi, femeile dându-şi numele
de fată.
ANECFORIA

 este o stare mai uşoară de tulburare a memoriei care poate fi

întâlnită în stări de surmenaj, demenţe, stări predemnţiale.

 Reprezintă posibilitatea reproducerii unor amintiri pe care

pacientul le credea uitate.

 Reproducerea este posibilă dacă se sugerează pacientului

unul sau mai multe elemente ale acelor evenimente.
METODE DE INVESTIGAŢIE
PSIHOLOGICĂ A MEMORIEI

 Metoda Vieregge
 Proba oraşelor

 Metoda Bernstein

 Wechsler Memory Scale

METODA VIEREGGE

 persoana de investigat repetă unele cifre ce le-

a pronunţat examinatorul.

 Se cere repetarea cifrelor după un minut

(petrecut în linişte) şi încă o repetare după un
alt minut, în care s-a încercat distragerea
atenţiei.

 Un adult sănătos poate repeta după primul

minut 6-8 cifre şi după al doilea 5-6 cifre.
PROBA ORAŞELOR

 se dau bolnavului 6-10 nume de oraşe şi i se atrage

atenţia că trebuie să le reţină.

 După ce i se distrage timp de un minut atenţia, este

solicitat să le reproducă.
METODA BERNSTEIN
 cuprinde două grupuri de figuri: în primul
rând sunt 9 figuri, iar în al doilea 25 de figuri
care le cuprinde şi pe primele 9.

 Prima grupare se prezintă subiectului timp de

30 sec, după care i se înfăţişează a doua
grupare din care trebuie să recunoască primele
9 figuri prezentate anterior.
WECHSLER MEMORY SCALE

 Scala Wechsler pentru memorie (WMS) este

cea mai completă şi cuprinde mai multe probe:
 de informaţie generală,
 de orientare,
 de „control mental”
 repetarea alfabetului, numărarea în sens invers,
 memorarea unui paragraf,
 memorarea imediată a cifrelor,
 memorarea perechilor de cuvinte.
TULBURĂRI DE
GÂNDIRE
TULBURĂRI ALE GÂNDIRII

 de ritm şi coherenţă
 de conţinut – idei dominante

- idei prevalente
- idei obsesive şi fobii
- idei delirante
IDEILE DELIRANTE

- o idee cu un conţinut fals,

- pacientul având însă convingerea fermă a veridicităţii

lor,

- neputând fi convins asupra faptului că sunt eronate

prin nici un argument logic sau dovezi.
CLASIFICARE:
 Idei delirante expansive (macromanice): idei de mărire şi
bogăţie (grandoare), idei de invenţie, idei de reformă, idei
de filiaţie, idei erotomanice, ideile mistice, religioase;

 Idei delirante depresive (micromanice): idei de persecuţie,

idei de revendicare, idei de gelozie, idei de relaţie, idei de
autoacuzare şi vinovăţie, idei hipocondriace, idei de
transformare şi posesiune, idei de negaţie;

 Idei delirante mixte (în sensul ca pot fi întâlnite atât pe

fond euforic cât şi pe fond depresiv): idei de influenţă, idei
metafizice, cosmogonice.
IDEILE DELIRANTE EXPANSIVE
(MACROMANICE):

1. Idei de mărire şi bogăţie– pacientul este convins că

este superior din punct de vedere fizic sau material.

Delirul megalomanic: calităţi personale, fizice şi

intelectuale excepţionale, situatia sociala
Delirul de grandoare: delir de bogăţie; principala
temă delirantă sunt averile fabuloase de care
dispune

Aceste idei se pot referi deci la: propria persoană

(capacităţile sale) sau averea sa (posesiuni).
2. Idei de invenţie – sunt legate de planuri sau experimente
pentru o tehnologie de excepţie care poate sa nu aibă
adesea nici un fel de legătură cu nivelul de pregătire şi
preocupările profesionale ale subiectului.

Esenţialul pentru delirant constă în monopolul absolut asupra

invenţiei lor.
3. Idei de reformă – se referă la schimbarea unor sisteme
filozofice, schimbări administrative, socio-politice sau
economice care ar schimba întreaga omenire prin soluţii
puerile.
4. Idei de filiaţie – constau în convingerea bolnavului că nu
aparţine familiei sale ci ar fi descendentul unei familii
renumite, foarte bogate, familii superioare, sau chiar ar
avea o descendenţă divină. Pacientul caută dovezi in
vederea legitimării

Apare la copii abandonaţi care nu şi-au cunoscut părinţii.

Corolarul acestor idei este nerecunoaşterea părinţilor naturali,

ura faţă de ei pentru substituţia la care îl supunpe
subiect.
5. Idei erotomanice – exprimă convingerea delirantă a
bolnavului de a fi iubit de către o persoană de obicei cu
un nivel socio-cultural superior şi căreia îi atribuie în
mod deliberat sentimente de dragoste faţă de el,
interpretând în acest sens orice act sau manifestare
întâmplătoare a acesteia.

Aceste idei pot rămâne pasive, dar uneori, după o anumită

perioadă, ele pot împinge pe cel în cauză, să dea curs, să
realizeze practic legătura lor ideo-afectivă.

Din faza dragostei, atunci când obiectul iubirii reacţionează

negativ sau ostil, se poate ajunge la răzbunare cu reacţii
agresive.
6. Ideile mistice, religioase – bolnavul are convingerea că
este purtătorul unei misiuni de ordin spiritual, religios, al
unui mesaj transcedental de a răspândi în lume pacea şi
credinţa în forţa divină.
 IDEILE DELIRANTE DEPRESIVE
(MICROMANICE)
1. Ideile de persecuţie – convingerea bolnavului că suferă prejudicii
morale, materiale sau fizice, simţind lumea ca ostilă.

Pacientul se va simţi jugnit de gesturi, cuvinte, atitudini, este convins că

este observat şi urmărit, că împotriva lui se complotează.

La început comportamentul este resemnat, situaţie în care pacienţii se

ascund, îşi schimbă domiciliul, evită lumea, îşi va împuţina relaţiile
interpersonale.

Apoi comportamentul poate deveni revendicativ: va recurge la plângeri,

acuze, revendicări, reclamaţii, mai târziu chiar la acte de violenţă.

În acest moment se realizează conversiunea persecutaţi-persecutori (se

face inversarea de roluri: persecutaţii devin persecutori).
2. Idei de revendicare – izvorăsc din convingerea unei
nedreptăţi şi se manifestă pe plan clinic printr-un
sentiment perpetuu de frustraţie.

Bolnavii îşi canalizează întreaga lor activitate spre

revendicarea drepturilor lor, ei recurg chiar la procese
sau la violenţe, agresiuni şi crime.
3. Idei de gelozie – interpretează atitudinea partenerului,
întârzierile, chiar când ele sunt deplin motivate,
dispoziţia afectivă a acestora, ca fiind probe ale
adulterului.

Ideea de gelozie este alimentată în general de false

recunoaşteri, tulburări de memorie, scăderea potenţei la
alcoolici.
4. Idei de relaţie – convingerea bolnavului că anturajul şi-a
schimbat atitudinea faţă de el, că exercită asupra sa o
influenţă negativă sau fac aprecieri defavorabile asupra
calităţilor sale morale, intelectuale, fizice sau sexuale.
5. Idei de autoacuzare şi vinovăţie – bolnavul se consideră
vinovat de situaţia grea în care se află, de nereuşita
copiilor, de necazurile prietenilor şi în general de
nenorocirile altora.
 Delirul de autoacuzare: analizează foarte atent acţiunile din trecut, işi atribuie
vinovăţii inexistente, solicită
 pedeapsă, se poate autodenunţa; prezintă un risc foarte mare de „omor
altruist“, urmat de suicid
6. Idei hipocondriace – (sunt considerate depresive deoarece
ele evoluează pe o stare depresiv-anxioasă) –
convingerea delirantă că ar avea o boală grea, incurabilă,
cu sfârşit letal, organele interne sunt măcinate de boli,
putrezesc; apare, de asemenea, mai ales in patologia
varstnicului

Unele tulburări efemere şi nesemnificative ale funcţiei

diverselor organe sunt interpretate şi amplificate.
7. Ideile de transformare şi posesiune – se referă la
transformarea corporală care conferă convingerea
metamorfozei fizice, parţiale sau generale, sau
transformarea în animale (idei ce dau conţinut delirului
metabolic sau zoontropic în care bolnavii poartă
convingerea că sunt transformaţi parţial sau total în
animale).
8. Ideile de negaţie – bolnavul nu recunoaşte realităţi
evidente, ajungând să nege realitatea funcţiilor vitale,
existenţa unor organe, a unor aspecte din realitate.
9. Sindromul Cotard: cuprinde delir de enormitate (se
referă la ansamblul simptomatologiei pe care o descrie
bolnavul), delir de negaţie (inăuntrul lui nu se află nimic,
„nu mănancă“, „nu respiră“), delir de imortalitate.
IDEILE DELIRANTE MIXTE

1. Idei de influenţă – exprimă convingerea bolnavului de a

se afla sub imperiul unei forţe xenopatice: diavol,
ocultism, sugestie, hipnoză, unde electromagnetice,
radiaţii atomice, raze cosmice.

Această forţă externă influenţează gândurile, sentimentele,

actele pacientului inhibându-le, amplificându-le sau
perturbându-le.

2. Ideile metafizice, cosmogonice – sunt orientate spre

elucidarea originii vieţii, a lumii, a sufletului, a
reîncarnării.
IDEI DOMINANTE

– se caracterizează prin faptul că la un moment dat se

impun gândirii, polarizează trecător tematica ideativă
spre o anumită temă: în perioada de creaţie artistică,
după psihotraume deosebite.
IDEI PREVALENTE

– subordonează restul ideilor şi a celorlalte interese. Ele

domină G cu toate că pacientul nu le recunoaşte
caracterul patologic căutând o serie de argumente în
favoarea susţinerii temei, fiind opac la contraargumet.
Sunt nucleul ideilor delirante.
IDEILE OBSESIVE

– sunt idei care acaparează întreaga gândire cu toate că

subiectul le recunoaşte ca fiind neconforme cu G
proprie, el făcând eforturi ptr a se debarasa de ele. Se
întâlnesc în oboseală, după o psihotraumă, în urma
unor situaţii penibile, umilitoare.
 Compulsia – o pornire irezistibilă spre a executa unele acte
lipsite de raţiune, inacceptabile, ridicole.

 Un exemplu sunt ritualurile – o serie de acţiuni care se

succed într-o anumită ordine, însoţite de anxietate mare.

 Anxietatea se atenuează numai dacă bolnavul îndeplineşte

suita respectivă da acţinui.
 Fobiile – reprezintă o frică exagerată faţă de anumite
situaţii, obiecte care în mod normal nu sunt o sursă de frică.

 Pacientul este conştient de caracterul iraţional al fricii sale

dar cu toate acestea el reacţionează trăind o tensiune
maximă sau evitând situaţia respectivă.
 FOBII
Frica de locuri: Frica de oameni, de boală, de moarte, de animale
 claustrofobia – teama de  monofobia – frica de singurătate

spaţii închise  petofobia – frica de societate

 agorafobia – teama de  ereutofobia – teama de a nu roşi în societate
spaţii deschise  nozofobia – teama de boli (sifilifobia,
 hipsofobia – teama de cancerofobia, rabiofobia)
înălţimi  misofobia – frica de a nu se murdări. (bolnavii iau
Frica de obiecte: măsuri, se spală exagerat de mult (ablutomania)
 aihmofobia - teama de  tanatofobie – frica obsesivă de moarte
obiecte scuţite  taferofobie – frica de a nu fi îngropat de viu
 hidrofobia – teama de  zoofobia – teama de animale
apă  arahnofobia – teama de paianjeni
 fobofobie – teama de a nu reveni vechile fobii
 pantofobie – fobiile nu apar izolate, ci grupate,
creând o stare de teamă de aspect general.
TULBURĂRI DE RITM ŞI
COHERENŢĂ ALE GÂNDIRII

Accelerarea ritmului ideativ:

 Tahipsihia

 Fuga de idei

 Icoherenţa gândirii

 Mentismul
TAHIPSIHIA

 accelerarea ritmului ideativ, succesiune rapidă a ideilor.

FUGA DE IDEI

 Este forma extremă a ideaţiei accelerate, a tahipsihiei.

 Asociaţiile între idei se fac la întâmplare, după aspecte

superficiale, după asonanţă, rimă.

 Bolanvii vorbesc mult, de obicei cu voce tare.

 Fuga de idei este asociată cu distractibilitate şi labilitate a

atenţiei.

 Apare în manie, stări de ebrietate, stări febrile.

INCOHERENŢA GÂNDIRII

 Asociaţiile pierd aproape total legăturile logice între

ideile enunţate.

 “iepure – vânt – fereastră – bou, duce – vânt – 53 – 101 –

tuc – tuc – tuc – tic!”
MENTISMUL
 este o formă mai particulară a accelerării ritmului ideativ.

 Se caracterizează prin numărul deosebit de mare de idei

care se succed cu mare viteză şi sunt deseori incoercibile.

 Apare în intoxicaţii ci alcool, consum exagerat de

droguri, stări de surmenaj, în situaţii de risc vital: război,
accidente.

 În schizofrenie apare în cadrul sindromului de

automatism mental, bolnavul având convigerea delirantă
că acest fenomen patoogic este impus de cineva.
ÎNCETINIREA RITMULUI IDEATIV:

 Bradipsihie
 Vâscozitatea psihică

 Fadingul mental

 Barajul ideativ

 Anideaţia
BRADIPSIHIA (LENTOAREA IDEATIVĂ)

 încetinirea gândirii.

 Numărul de idei este mult redus, asociaţiile sunt lente,

evocarea se face cu foarte multă greutate.

 Lentoarea ideativă e martorul nedezvoltării mintale –

oligofreni.

 Mai apare în demenţe, B Parkinson, depresii.

VÂSCOZITATEA PSIHICĂ

 încetinirea proceselor psihice,

 e caracteristică epilepsiei
FADING MENTAL

 lentoarea psihică se accentuează progresiv ajungându-se

la oprirea fluxului ideativ.

 Se întâlneşte mai ales în schizofrenie.

BARAJUL IDEATIV
 oprirea bruscă a ritmului ideativ.

 pacientul se opreşte brusc din discursul său (de obicei

este perturbat de halucinaţii), iar după o scurtă pauză,
fluxul ideativ întrerupt este brusc reluat, cu continuarea
liniei ideative sau cu începerea alteia noi.
ANIDEAŢIA
(DISPARIŢIA FLUXULUI IDEATIV)

 nu este sigură decât în stările comatoase.

 Trebuie diferenţiată de barajul ideativ.

TULBURĂRI ALE IMAGINAŢIEI
DEFINIŢIE:

 Imaginaţia este un proces psihic de prelucrare,

transformare şi sintetizare a reprezentărilor şi ideilor, în
scopul făuririi unor imagini noi şi idei.
 Imaginaţia este susţinută de gândire (al cărei element
esenţial este).

 Tulburările imaginaţiei sunt în strânsă legătură cu

dezvoltarea gândirii şi respectiv cu tulburările de
gândire.
1. SCĂDEREA IMAGINAŢIEI
 apare în toate stările de nedezvoltare cognitivă (oligofrenii).

 apare în deteriorări cognitive – demenţe.

 în stări confuzionale – apare o perturbare şi diminuare

temporară a imaginaţiei.

 poate fi scăzută în cursul stărilor de inhibiţie (trebuie

diferenţiate de negativism, mutacism, reticenţă). Imaginaţia
diminuă tranzitoriu în inhibiţia din stările depresive, nevroze
obsesionale, psihastenii.
2. EXALTAREA MORBIDĂ A IMAGINAŢIEI
– CREŞTEREA FORŢEI IMAGINATIVE

 intoxicaţii uşoare
 stări maniacale

 în delir cronic

 schizofrenie paranoidă.
 MITOMANIA
 dincolo de relatarea mitomanului, interlocutorul sesizează
irealitatea conţinutului.
 ideile merg unidirecţional spre supraestimarea persoanei
proprii. Mitomanul îşi clădeşte imaginea de sine pe baza
dorinţelor şi aşteptărilor interlocutorului.
 mitomanul trece de la simpla exagerare până la fabulaţie, în
virtutea scopului principal de a atrage atenţia şi interesul
celorlalţi asupra sa.
 mitomanul dezvoltă o stare de teamă legată de posibilitatea
descoperirii caracterului fabulator al relatării. Insuccesul sau
eşecul nu-l fac să se apropie de realitate, ci să fugă mai
departe de ea.
MITOMANIA APARE ÎN:
 perversiunile sexuale – este doar un mijloc de
negare a tulburării de instinct sexual.
 personalitatea histrionică

 debilitatea mintală – are un rol compensator al

insuficienţei cognitive.

Mitomania trebuie diferenţiată de minciună, şarlatanie

sau de escrocherie – cei implicaţi acţionează
deliberat, organizat, conform unui plan. Spre
deosebire de aceştia mitomanul apare naiv.
FABULAŢIA

 aparţine mitomaniei
CONFABULAŢIA

 Este acompaniată de tulburări mnezice şi scăderea

conştiinţei.

 Discursul este rupt de realitate, alimentat de

pseudoreminiscenţe.

 Unii autori o consideră deliberată ca fiind o tentativă de

disimulare a tulburărilor mnezice.

 Confabulaţia este relativ incoerentă şi tinde spre absurd.

 Minciuna – spre deosebire de mitomanie şi confabulaţie
– este alterarea intenţionată a adevărului, întâlnindu-se la
persoane cu conştiinţa clară şi cu posibilităţi cognitive
intacte.
SIMULAŢIA

 Este falsificarea adevărului în privinţa stării de sănătate.

 Pot fi simulate boli organice, în special neurologice, sau

boli psihice: stări de negativism şi stupoare, mutism,
agitaţie maniacală.

 Gradul şi fidelitatea simulării unei boli somatice sau

psihice este în funcţie de imaginaţia şi inteligenţa
simulatorului.
METASIMULAŢIA

 după un episod psihotic, acut, real (confuzie,

depresie, episod delirant), subiectul refăcut,
perseverează în acuzele sale anterioare.
SUPRASIMULAŢIA

 presupune o tulburare somatică sau psihică

preexistentă pe care bolnavul o amplifică.
DISIMULAREA

 ascunderea unor simptome psihice sau somatice, sau a

unei boli în scopul sustragerii de la un tratament
obligatoriu, obţinerii unui beneficiu sau punerii în
aplicare a unei idei delirante sau a unui act suicidar (în
tulburarea depresivă).
AFECTIVITATEA
DEFINIŢIE

 Afectivitatea reprezintă un ecou al faptelor pe care le

trăim, care generează anumite conduite şi adaptează
subiectul la viaţă şi la mediul exterior.
Afectivitatea este considerată patologică dacă starea
afectivă este:

 prea intensă
 scăzută

 absentă
1. HIPERTIMII POZITIVE:

 sunt stările afective care sunt agreabile: euforia, veselia,

râsul, bucuria.
EUFORIA
 secaracterizaeză printr-o încărcătură afectivă pozitivă, exagerarea
dispoziţiei în sensul veseliei, stării de bine general, de sănătate, de
putere, însoţite de fugă de idei, logoree, mimică expresivă bogată,
gestică amplă, tendinţa de supraapreciere a propriei persoane.

 Persoana este încrezătoare, comunicativă, are o stare de bună

dispoziţie, bucurie, veselie care sunt patologice, adică anormale
prin intensitate sau durată.

 Această stare poate avea un debut nemotivat şi poate şi nepotrivită

situaţiei.

 Seasociază cu sentimente de optimism, triumf, viziune în „roz a

lumii”.

 Se
întâlneşte în intoxicaţii uşoare cu alcool, cafea, tutun, episoade
maniacale.
MORIA

 este caracteristică tumorilor de lob frontal când există

mare discrepanţă între starea somatică care este foarte
afectată şi starea afectivă (pacientul este vesel).
2. HIPERTIMII NEGATIVE:

 Sunt stările afective care sunt dezagreabile: depresia,

disforia, anxietatea.
DEPRESIA
 se caracterizează printr-o trăire puternică,
participare afectivă intensă, cu sentimentul durerii
morale, al inutilităţii şi devalorizării.


 Se caracterizează prin dispoziţie deprimată, ideaţie

lentă, cu conţinut trist, dureros, se exteriorizează
pe plan motor prin inhibiţie marcată, mimica şi
pantomimica sunt în concordanţă cu trăirea
afectivă: fruntea încreţită în omega melancolic,
comisurile bucale coborâte, braţele cad pasiv pe
lângă corp.
DISFORIA
 dispoziţie depresivă, anxioasă, de rău general, de
discomfort somatic, de nelinişte care asociază logoree,
excitabilitate crescută, impulsivitate, comportament
coleros.

 Individul este morocănos şi ursuz.

 Se întâlneşte frecvent pe lângă tulburările depresive, la

alcoolicii cronici, în perioade de abstinenţă ale
toxicomanilor.
ANXIETATEA
 este o „teamă fără obiect”.

 Se manifestă prin nelinişte psihică şi motorie cu răsunet

neurovegetativ (palpitaţii, tulburări vasomotorii, oscilaţii
tensionale, transpiraţii).

 Se poate manifesta sub formă paroxistică (atacul de panică) sau

generalizată, latentă.

 În cazul în care anxietatea are un acompaniament somatic

resimţit printr-o senzaţie penibilă de disfuncţie a unui organ
(constricţie laringiană, toracică, precordialgii, etc) se numeşte
angoasă.
ANESTEZIA PSIHICĂ DUREROASĂ
 bolnavul invocă faptul că nu se mai poate bucura, întrista,
înduioşa.

 Este durerea morală a bolnavului care conştientizează

slăbirea sau pierderea capacităţii de rezonanţă afectivă.

 Se întâlneşte în fazele tardive ale unor depresii, în

sindroamele de depersonalizare şi derealizare, în unele
forme de debut ale schizofreniei.
HIPOTIMII

 Hipotimia
 Atimia
HIPOTIMIA
 o scădere în grade variabile a tensiunii afective şi a elanului
vital până la apatie şi indiferenţă.

 Se caracterizează prin expresivitatea mimică redusă.

 Se întâlneşte în oligofrenii, stări de deteriorare cognitivă,

TCC, stări confuzionale, stări de surmenaj, depresii.
ATIMIA – INDIFERENTISMUL AFECTIV
(ABSENŢA AFECTIVITĂŢII)

 foarte accentuată scădere a tonusului afectiv şi a capacităţii

de rezonanţă afectivă la ambianţă.

 Se caracterizează printr-o inexpresivitate mimoco-

pantomimică.

 Se întâlneşte în demenţe, stări confuzionale grave, catatonii.

 Este sinonimă cu apatia – lipsă de tonalitate afectivă şi

interes faţă de propria persoană şi ambianţă.
TULBURĂRI CALITATIVE

 1. Labilitatea afectivă
 2. Incontinenţa afectivă

 3. Inversiunea afectivă

 4. Ambivalenţa afectivă
1. LABILITATEA AFECTIVĂ
 se caracterizează printr-o trecere facilă de la o stare
sufletească la alta, alternanţa dispoziţiei între euforie şi
depresie sau chiar mânie.

 Această trecere se realizează fără motive, brusc, la

stimuli ambientali minori sau chiar în absenţa acestora.

 Se întâlneşte în manie (tristeţea are un caracter efemer şi

superficial).
2. INCONTINENŢA AFECTIVĂ

 este forma extremă a labilităţii afective – se

caracterizează prin trecerea rapidă sau incoercibilă de la
o stare emoţională la opusul ei.
3. INVERSIUNEA AFECTIVĂ

 bolnavul dezvoltă o stare de ostilitate faţă de persoanele pe

care înainte de îmbolnăvire le-a iubit, sau pe care în mod
firesc ar trebui să le iubească (părinţi, fraţi, copii).

 Poate fi însoţită de un comportament heteroagresiv.

 Se întâlneşte în schizofrenie, delir de gelozie.

4. AMBIVALENŢA AFECTIVĂ

 pacientul trăieşte concomitent sentimente contrarii

(dragoste-ură, atracţie-repulsie) faţă de aceeaşi persoană
sau situaţie.

 Este caracteristică schizofreniei.

TULBURĂRILE
ACTIVITĂŢII MOTORII
Activitatea motorie: reprezintă desfăşurarea unor acte cu
un anumit scop.

Tulburările activităţii motorii sunt:

 cantitative

 calitative
EXAGERAREA ACTIVITĂŢII MOTORII

 Hiperactivitatea (hiperkinezia sau tahikinezia)

 Instabilitatea (neliniştea) psihomotorie

 Agitaţia (excitaţia) psihomotorie

HIPERACTIVITATEA
(HIPERKINEZIA SAU TAHIKINEZIA)

 acţiunile se desfăşoară rapid, nu sunt finalizate, mimica

este foarte mobilă, expresivă, gestica este amplă, rapidă iar
vocea are o tonalitate amplă.

 Se întâlneşte în: episod maniacal, hipomaniacal, anxietate,

stări de uşoară intoxicaţie.
INSTABILITATEA (NELINIŞTEA)
PSIHOMOTORIE

 incapacitatea de a păstra mult timp aceeaşi poziţie

staţionară, pacientul simte nevoia să se mişte mereu.

 Pacientul nu deranjează ambianţa.

 Se întâlneşte în manie, demenţă.

AGITAŢIA (EXCITAŢIA)
PSIHOMOTORIE

 este o hiperactivitate excesivă; motilitatea este

necoordonată, aleatorie, scapă de sub voinţă.
 Uneori această tulburare este un răspuns al stării de
tensiune interioară, a anxietăţii.
 Se însoţeşte de acte de violenţă heteroagresive.
AGITAŢIA POATE FI ÎNTÂLNITĂ ÎN:

 impregnaţii neuroleptice – akatisie (imposibilitatea de a

sta linistit în şezut, culcat sau în picioare) şi tasikinezie
(tendinţa de a se deplasa încontinuu)
AGITAŢIA POATE FI ÎNTÂLNITĂ ÎN:
 deteriorări, regresiuni sau nedezvoltare cognitivă (demenţe
senile, vasculare, traumatice) – agitaţia se declanşează
brusc, la incitaţii minime din mediu, uneori pacienţii au
manifestări agresive faţă de cei din jur.

 La bătrâni această agitaţie îmbracă un aspect verbal şi

psihomotor, fără acţiuni agresive.

 La oligofreni agitaţia se manifestă sub formă de acte

agresive.
AGITAŢIA POATE FI ÎNTÂLNITĂ ÎN:

 stări maniacale – agitaţia este precedată de o stare

prodromală caracterizată prin irascibilitate.

 În forme grave sau în cazul suprimării bruşte a

neurolepticului incisiv, bolnavii pot izbucni într-o stare
de agitaţie extremă – „furor maniacal”
AGITAŢIA POATE FI ÎNTÂLNITĂ ÎN:

 stări depresive – izbucneşte la bolnavi aparent liniştiţi

anterior, apare brusc, fără un motiv anume.

 Este o stare de nelinişte extremă care poate include

violenţă, uneori loviri, omucideri sau impulsiuni de
autoliză – „Raptus melancolic”.
AGITAŢIA POATE FI ÎNTÂLNITĂ ÎN:

 schizofrenie – agitaţia apare în mod imprevizibil, fără

incitaţii din mediul extern.

 Se întâlneşte mai ales în stările hebefrenice şi

catatonice.
AGITAŢIA POATE FI ÎNTÂLNITĂ ÎN:

 epilepsie – se poate manifesta în timpul unei

echivalenţe epileptice sau intercritic.

 Agitaţia poate fi extremă – „furor epilepticus”.

 Bolnavii pot comite acte de mare violenţă şi cruzime

urmate de amnezia momentului respectiv.
AGITAŢIA POATE FI ÎNTÂLNITĂ ÎN:

 stări reactive – agitaţia din stările reactive este generată

de sentimentul acut de frustraţie şi de paroxismele
anxioase.

 Bolnavii, în neliniştea lor acută nu-şi pot păstra poziţia,

merg dintr-o parte în alta fără un scop anume, oftează,
îşi frâng mâinile, sau în cazuri extreme încearcă să-şi
rupă hainele, să-şi smulgă părul.
DIMINUAREA ACTIVITĂŢII
MOTORII (HIPOACTIVITATEA
MOTORIE)

 Lentoarea (bradikinezia)
 Hipokinezia

 Akinezia (inhibiţia psihomotorie)

 Lentoarea (bradikinezia) – se referă la scăderea
vitezei de efectuare a mişcărilor. Se întâlneşte în
depresie.

 Hipokinezia – diminuarea activităţii motorii. Se

asociază frecvent cu lentoarea, hipomimia şi bradilalia,
încetinirea cursului ideativ.
AKINEZIA (INHIBIŢIA
PSIHOMOTORIE)

 este extrema hipoactivităţii şi se caracterizează prin

abolirea activităţii motorii.
AKINEZIA SE MANIFESTĂ PRIN:
 baraj
motor – oprirea bruscă a oricăriei mişcări. Se însoţeşte
de oprirea bruscă a actului vorbirii.

 fading motor – diminuarea treptată a activităţii motorii până

la oprirea oricărui act sau gest.

 stuporul – imobilitate completă sau aproape completă în

care subiectul pare înţepenit, este lipsit de reacţie la anturaj,
şi are o mimică împietrită care exprimă durere sau anxietate
(în stări depresive), sau mimica este complet inexpresivă
(amimie) (în stările stuporoase din catatonie). Se însoţeşte
frecvent de refuzul de a se alimenta (anorexie), refuzul de a
comunica cu toate că pacientul este conştient perfect. Este
întâlnit în episoade depresive severe, schizofrenie.

 catatonie
CATATONIA
Catatonia interesează cu predilecţie activitatea motorie.

Sfera catatoniei cuprinde

 stereotipiile,

 sugestibilitatea şi

 negativismul.
STEREOTIPIILE
 sunt caracterizate prin tendinţa la repetare a uneia şi
aceleiaşi manifestări, de obicei bizare, în planul mimico-
pantomimic al atitudinii, limbajului sau scrisului.

 În cazul stereotipiilor de atitudine pacientul păstrează timp

îndelungat poziţii bizare şi incomode.

 Stereotipiile de mişcare se caracterizează prin perseverarea

unor mişcări sau repetarea unui gest, a unei acţiuni, a unui
cuvânt, a unor propoziţii sau fraze.
SUGESTIBILITATEA
 posibilitatea de a fi influenţat prin sugestie.

 Astfel, bolnavul acceptă cu uşurinţă recomandările

interlocutorului şi execută într-o manieră automată
ordinele examinatorului.
NEGATIVISMUL
 tendinţa unor bolnavi de a opune rezistenţă la
orice stimul extern şi uneori faţă de satisfacerea
propriilor nevoi fiziologice (alimentaţia,
deglutiţia, micţiunea, defecaţia). Bolnavul refuză
să se ridice din pat, să meargă, să mănânce
(negativism alimentar), să vorbească (negativism
verbal), să relaxeze sfincterele (negativism
intern). Acesta este un negativism pasiv.

 Existăşi un negativism activ când bolnavul, la

orice recomandare execută actul opus, astfel
bolnavul se îndepărtează când este chemat, îşi
retrage mâna atunci când i se întinde.
TULBURĂRILE CALITATIVE ALE
ACTIVITĂŢII MOTORII
 Manierisme motorii – sunt mişcări complexe, frecvente care par a
avea un scop pentru pacient dar, acestea par bizare observatorului care
le descrie ca fiind inutile, exagerate, teatrale, nepotrivite, nenaturale.
De exemplu mersul care poate fi săltat, dansat, în zig-zag. Se întâlnesc
în schizofrenia hebefrenă (dezorganizată).

 Stereotipiile – sunt mişcări repetitive, inutile, inadecvate

circumstanţial. De exmplu balansările înainte-înapoi ale trunchiului.
Se întâlnesc în schizofrenie.

 Ambitendenţa – prezenţa simultană a unor intenţionalităţi

contradictorii. La abaza ei stă indecizia. Se întâlneşte în schizofrenie.

 Comportamentul teatral – comportament cu gestică amplă,

caracteristic persoanelor isterice.
TULBURĂRI DE CONŞTIINŢĂ
TULBURĂRI CANTITATIVE ALE
CONŞTIINŢEI

 Starea de obtuzie
 Starea de hebetudine
 Starea de torpoare
 Starea de obnubilare
 Starea de stupoare
 Starea de sopor
 Starea comatoasă
STAREA DE OBTUZIE

 se caracterizează prin tulburări în planul senzorialităţii,

tulburări de recepţie a realităţii datorate ridicării
pragurilor senzoriale.

 Apar şi tulburări în plan ideativo-cognitiv: dificultăţi

asociative, pierderea mobilităţii ideative (pacientul le
trăieşte prin dificultatea de a-şi preciza şi formula ideile).
STAREA DE HEBETUDINE

 se caracterizează prin dezinserţia bolnavului din

realitate.

 Atitudinea bolnavului în această stare este aceea de

perplex, alteori de îndepărtat şi implicit indiferent faţă
e situaţia în care se află.
STAREA DE TORPOARE

 se caracterizează prin uşoară dezorientare,

hipokinezie, hipobulie, scăderea participării
afective, indiferentism, apatoe. Este comparabilă cu
starea de somnolenţă.
STAREA DE OBNUBILARE

 se caracterizează prin scăderea vigilităţii, afectarea

clarităţii şi lucidităţii câmpului actual de conştiinţă,
afectarea proceselor de gândire, tulburări de atenţie,
orientare, memorie, uneori percepţie.
STAREA DE STUPOARE

 constituie un grad accentuat de tulburare a

conştiinţei, activitatea psihomotorie a bolnavului
pare suspendată;

 acesta nu mai răspunde la întrebări, nu mai

reacţionează la excitanţii din mediu decât dacă sunt
foarte puternici, pacientul este rupt de mediu.
STAREA DE SOPOR

 este o agravare a stării de obnubilare.

 Reacţiile organismului la stimulipsiho-senzoriali

sunt extrem de diminuate.

 Clinic se aseamănă cu starea de somnolenţă

accentuată.
STAREA COMATOASĂ
 reprezintă pierderea completă a conştiinţei, o stare de
apsihism.

 În forma uşoară (subcomă) există posibilitatea regresiei

tulburării sub influenţa diverşilor excitanţi. (bolanul revine în
stare de obnubilare).

 În coma vigilă, care evoluează cu agitaţie psihomotorie se

menţine totuşi un grad de prezenţă în mediu şi o activitate
psihică profund confuză.

 Coma carus constituie gradul cel mai profund al

destructurării conştiinţei, în care este posibilă perturbarea
funcţiilor vegetative, respiratorii, circulatorii şi a reflexelor.
TULBURĂRI CALITATIVE ALE
CONŞTIINŢEI

 Tulburare de conştiinţă de tip delirant

 Starea oneiroidă
 Starea amentivă
 Starea crepusculară
TULBURARE DE CONŞTIINŢĂ DE TIP
DELIRANT

 se caracterizează prin dezorientare în timp şi spaţiu şi

prin tulburăiri masive de percepţie (halucinaţii
vizuale şi auditive, iluzii, fragmente de idei delirante
polimorfe şi de obicei absurde).
STAREA ONEIROIDĂ

 se caracterizează printr-o infiltrare a construcţiilor

visurilor în gândirea vigilă –

 trăirile apar ca un amestec ciudat între fragmente ale

realităţii reflectate şi reprezentări senzoriale plastice cu
conţinut fantastic.
STAREA AMENTIVĂ

 dezorientarea este totală, incoerenţa gândirii este

maximă, vorbirea ininteligibilă.

 Tabloul clinic este dominat de o stare de agitaţie

dezordonată, de obicei în limitele patului.
STAREA CREPUSCULARĂ

 profundă alterare a reflectării senzoriale, cu păstrarea

automatismelor motorii care oferă un caracter coordonat
şi coerent actelor comportamentale, în ciuda faptului că
aceastea pot fi determinate de idei delirante, halucinaţii
auditive imperative sau de halucinaţii vizuale terifiante
TULBURĂRI ALE LIMBAJULUI
VORBIT
TULBURĂRI CANTITATIVE

 tahilalia (consecutivă tahipsihiei) – este o vorbire foarte

rapidă, cu schimbări abrupte de teme, dar
comprehensibilă

 logorea (consecutivă debitului ideativ crescut) –

discursul este interminabil, incoercibil.
TULBURĂRI CANTITATIVE
 bradilalia (consecutivă bradipsihiei) – vorbirea este rară, cu
latenţe şi răspunsuri scurte

 sărăcia vorbirii (consecutivă sărăciei gândirii) – discursul este

laconic (cu puţine cuvinte) dar conţinutul informaţional nu este
afectat.

 sărăcia conţinutului informaţional al vorbirii – vorbirea

comunică puţine idei, indiferent de viteză şi debit.

 stereotipia verbală – repetă acelaşi răspuns la o serie de

întrebări diferite.

 întreruperea bruscă, de scurtă durată a discursului verbal cu

continuarea sau nu, ulterior, a ideii, corespunde barajului ideativ.
TULBURĂRI ALE
CONTROLULUI IMPULSURILOR
Au câteva elemente în comun.
 incapacitatea de a rezista unui impuls sau tentaţiei de a
da curs unui act dăunător care poate fi îndreptat asupra
propriei persoane sau a altora.

 persoane resimte TENSIUNE şi o stare de excitaţie

înaintea actului, PLĂCERE în timpul şi REGRETE după
săvârşire.
SUNT ÎN NUMĂR DE 5:

 Tulburarea explozivă intermitentă

 Cleptomania
 Piromania
 Tricotilomania
 Jocul de şansă (de noroc) patologic
TULBURAREA EXPLOZIVĂ
INTERMITENTĂ

 se caracterizează prin episoade bruşte de descărcări

agresive de o violenţă deosebită, fără un trigger
deosebit.
CLEPTOMANIA – FURTUL PATOLOGIC
 este o impulsiune de a fura obiecte lipsite de valoare sau de
trebuinţă.

 Sunt conciderate cleptomane persoanele cu un nivel social prosper,

produsele furate fiind aruncate.

 Acţiunea este repetitivă în ciuda imaginii şi lipsei de valoare a

obiectelor.

 Tulburarea este mai frecventă la femei.

 O variantă benignă a cleptomaniei sunt considerate cumpărăturile

impulsive.
PIROMANIA

 incendierea deliberată şi repetitivă a unor obiecte.

 Subiectul este fascinat de foc şi asistă ca spectator la

stingerea incendiilor.

 Se întâlneşte rar, apare de obicei la adolescenţi.

 Nu are scop criminal.

TRICOTILOMANIA

 smulgerea genelor şi sprâncenelor sau a firelor de păr

de pe corp.
JOCUL DE ŞANSĂ (DE NOROC)
PATOLOGIC
 este tentaţia irezistibilă de implicare în jocuri de noroc urmată de o
senzaţie de omnipotenţă în timpul jocului şi consecinţe
profesionale, familiale şi sociale.

 Aici sunt incluse: jocurile de noroc la aparate, jocuri din cazinouri

(poker, black-jack), cursele de cocoşi, pariuri hipice.

 Aproximativ 1-3% din populaţie suferă de joc de şansă patologic,

cu preponderenţă la bărbaţi.

 Debutează în adolescenţă, iar în familiile acestor jucători se

identifică consum de alcool, tulburări de personalitate.

 Se diferenţiază de jocul care se practică social şi de jocul de şansă

profesional.
TULBURĂRI DE VOINŢĂ
TULBURĂRI CANTITATIVE:

 Hiperbulia
 Hipobulia
 Abulia
HIPERBULIA

 constă în exagerarea forţei voliţionale.

 Apare în toxicomanii unde există o hiperbulie care are

un caracter unidirecţional şi electiv spre procurarea
toxicului. Această hiperbulie evoluează pe un fond
general hipobulic.
HIPOBULIA

 scăderea forţei voliţionale până la dispariţia ei (abulie).

 În plan comportamental, hipobulia se traduce prin

scăderea capacităţii de a acţiona.

 Hipobulia este comună întregii patologii: stări

nevrotice, toxicomani, oligofreii, demenţe.
ABULIA
 lipsa de iniţiativă şi incapacitatea de a acţiona.
 Apare în catatonie, în depresii profunde
TULBURĂRI CALITATIVE:
 Disbulia
 Parabulia
 Impulsivitatea
DISBULIA

 este caracterizată prin dificultatea de a trece la o acţiune

sau de a sfârşi o acţiune începută.

 Această stare este acompaniată de o oarecare

perplexitate şi de o notă afectivă negativă legată de
faptul că nu poate iniţia sau finaliza acţiunea.

 Apare în neurastenie, debutul schizofreniei.

PARABULIA

 constă într-o insuficienţă voliţională, determinată de

anumite dorinţe, pulsiuni sau acte paralele parazite.
IMPULSIVITATEA

 este o insuficienţă a voinţei pasive, frenatorii

 are ca rezultat comportamentul impusiv determinat de

dezechilibrul dintre tendinţa impulsivă şi controlul
voluntar.