MATERIALUL

GENETIC

MANOLACHE CEZAR PETRU

 ACIZI NUCLEICI
ADN-ul și ARN-ul sunt cei doi acizi nucleici care joacă rolul fundamental în ereditatea
umană, ei fiind purtătorii informației genetice.
Structură chimică

Noțiunea de acid nucleic a fost emisă în 1870 de către

Johann Friedrich Miescher care, cercetând nucleul
leucocitului uman a descoperit o substanță cu caracter
slab acid căreia nu i-a putut preciza funcția. Apoi, în
1920 cercetătorii au stabilit că acizii nucleici sunt
componenta majoritară a cromozomilor.
Acizii nucleici sunt substanțe chimice macromoleculare
și reprezintă cei mai lungi polimeri din lumea vie.
Unitățile structurale ale acestora se numesc monomeri
și sunt reprezentați de nucleotide, macromolecula de
acid nucleic fiind un polinucleotid.
Nucleotidul este o structură simplă alcătuită din 3
componente:
• O bază azotată
• O pentoză (monozaharid)
• Un rest de acid fosforic (fosfat anorganic)
ADN VS ARN
• Diferența dintre ADN și ARN este dată de tipul de zahăr pentozic pe care îl conțin
nucleotidele lor: dezoxiriboză-D pentru ADN și riboză- R pentru ARN. ADN-ul (acid
dezoxiribonucleic) este alcătuit din două lanțuri (catene) polinucleotidice, iar ARN-
ul (acid ribonucleic) are doar o singură catenă polinucleotidică. Pentozele și
radicalul fosforic sunt comune tuturor macromoleculelor de ADN din lumea vie,
bazele azotate fiind cele care conferă specificitate în cadrul fenomenului ereditar.
Radicalul fosfat conferă caracter acid și sarcini negative moleculelor de ADN și ARN.
Fiecare acid nucleic conține 4 tipuri de nucleotide, diferența dintre ele constând în
bazele azotate care intră în structura lor: adenina (A), guanina (G), citozina (C) și
timina (T) pentru ADN și adenină, guanină, citozină și uracil (U) pentru ARN.
Bazele azotate sunt și ele de 2 tipuri:
- Purinice: adenina (A) și guanina (G)
- Pirimidinice : citozină (C), timină (T) și uracil (U)
Structură chimică
Cele purinice au la bază două cicluri condensate ce însumează 5 atomi de carbon (C) și 4
atomi de azot (N), iar cele pirimidinice au un singur ciclu cu 4 atomi de carbon și 2 atomi de
azot. Între nucleotidele macromoleculelor de acizi nucleici se stabilesc 2 tipuri de legături:
- Intracatenare: sunt legături covalente fosfodiesterice, de înaltă energie, pe care le
realizează radicalul fosfat (P) cu pentozele între al treilea carbon (C3) al unui nucleotid și al
cincilea carbon (C5) al pentozei nucleotidului următor. Aceste legături sunt baza structurii
primare (monocatenare) a ADN- ului și ARN-ului această structură fiind scheletul de care se
leagă bazele azotate.
- Intercatenare: sunt legăturile dintre nucleotide aparținând celor 2 catene polinucleotidice
și se realizează între bazele azotate purinice și cele pirimidinice. Sunt legături de hidrogen,
cu energie joasă, bazele azotate fiind plasate într-un mod foarte precis în moleculele acizilor
nucleici. În ADN întotdeauna adenina este legată de timină prin legături duble, iar citozina
legată de guanină prin legături triple, la fel și în ARN, cu excepția faptului că timina este
înlocuită de uracil care realizează o legătură dublă cu adenina.
Structură chimică
Astfel, cele 4 tipuri de nucleotide corespunzătoare celor 4 baze azotate sunt:

Pentru ADN: P- D- A P- D- G P- D- C P- D- T
Pentru ARN: P- R- A P- R- G P- R- C P- R- U

Există doar 4 tipuri de nucleotide pentru fiecare acid nucleic însă posibilitățile de
recombinare, codificare biochimică și implicit de realizare de seturi diferite de
informație ereditară sunt teoretic infinite. În mod normal secvența activă de
nucleotide a macromoleculelor de acizi nucleici conține minim 3.000 de nucleotide,
ajungând la limite superioare de sute de mii de milioane de nucleotide. În plus,
unitățile de tip A-T și C- G pot alterna și se pot repeta de 2,3 ori. Prin urmare, acizii
nucleici dețin un enorm potențial de codificare asigurând transmiterea informației
genetice de la o generație la alta în cursul procesului de diviziune celulară.
ADN-ul

Este suportul material al eredității și variabilității, existând numeroase

dovezi experimentale în acest sens:
- ADN-ul are o structură specifică fiecărei specii, specificitate datorată
ordonării aperiodice a bazelor azotate din structura moleculei
- Are capacitatea de replicare, deci de a transmite informația genetică de la o
generație la alta
- În nucleul celulelor somatice diploide (ce conțin perechi de cromozomi
omologi), indiferent de țesut, conținutul în ADN este aproximativ egal
- În nucleul celulelor gametice haploide (cu cromozomi nepereche), cantitatea
de ADN este redusă la jumătate.
- Cantitatea de ADN este direct proporțională cu numărul cromozomilor:
diploid sau haploid și este dependentă de fazele ciclului celular
Structură primară și secundară

ADN- ul este o substanță macromoleculară bicatenară formată din două catene polinucleotidice care
se răsucesc helicoideal în jurul unui ax comun.
Structura primară monocatenară a ADN este rezultatul esterificării și ordonării liniare a nucleotidelor
în catena moleculei de acid nucleic, aceasta fiind modalitatea sub care informația ereditară este
codificată biochimic. Legăturile 3’- 5’ sau 5’- 3’ fosfodiesterice dintre radicalul fosfat al unui nucleotid și
hidroxilul pentozei din poziția 3’ sau 5’ a nucleotidului adiacent se succed formând catene lungi,
neramificate rezultând dispunerea în tandem a macromoleculelor ADN în cromozom conferindu-i
acestuia o structură tridimensională.
Marea diversitate a moleculelor ADN și specificitatea stuctural-funcțională a moleculei, precum și
controlul genetic al sintezei proteice este asigurată de ordonarea aperiodică a nucleotidelor.
Structura secundară bicatenară este dată de ansamblarea a celor două catene mononucleotidice sub
forma unui dublu helix cu diametrul de 2nm (20 angströmi -Å) și spira de 3, 4nm (34 Å), fiecare spiră a
dublului helix cuprinzând 10 nucleotide.
Lanțurile polinucleotidice sunt antiparalele, legăturile fosfodiesterice fiind realizate pe primul lanț între
C3 al dezoxiribozei unei nucleotide și C5 al nucleotidei următoare, iar la nivelul celuilalt lanț legăturile
fosfodiesterice sunt realizate invers: C5- C3.
 Principiul complementarității

În cazul structurii secundare, secvența bazelor dintr-o catenă determină secvența bazelor
din catena opusă datorită faptului că acestea au secvențe complemetare, adenina fiind
complementară timinei iar guanina complementară citozinei. Există două punți de
hidrogen între adenină și timină și trei între guanină și citozină, punți care se desfac la
căldură și conduc la separarea monocatenelor de ADN, având loc denaturarea ADN-ului.
Legăturile G-C care conțin 3 legături de H se desfac mai greu decât A-T care au 2 legături.
Prin răcirea lentă a amestecului monocatenelor denaturate, acestea se asociază pe baza
complementarității și refac structura inițială (renaturare). Așa se explică modul în care se
produc replicarea ADN, repararea ADN sau transcrierea informației.
Capacitatea de autoreproducere a ADN-ului este dată de complementaritatea și
antiparalelitatea bazelor copolimerice, astfel informația se conservă în succesiunea
generațiilor celulare. Prin intermediul ARN-m care decodifică mesajul genetic se asigură
determinismul genetic și exprimarea fenotipică a caracterelor ereditare.
Structura terțiară a ADN

Este dată de distribuția spațială, tridimensională a celor două catene helicoidale. Watson și Crick au arătat că sceletul
fosfo-glucidic al macromoleculei se află spre exterior iar bazele azotate spre interior, planul perechilor de baze fiind
perpendicular pe axul lung al moleculei, între perechi existând interacțiuni hidrofobe care cresc stabilitatea structurii.
În funcție de structura terțiară există mai multe tipuri de molecule ADN care sunt izomorfe: de tip A și B (dextrogire-
rotesc planul luminii polarizate spre dreapta) și de tip Z (levogir- rotește planul luminii polarizate spre stânga).
La eucariote, ADN-ul este asociat cu histone (proteine) prin legături saline, rezultând nucleoproteina. Proteinele
măresc diametrul moleculei de ADN la 200 Å și împreună cu ionii de calciu (Ca 2+) stabilizează arhitectura spațială a
ADN-ului. Combinat cu proteine, ADN-ul are lungimea de aproximativ 4000 Å dar prin îndepărtarea histonelor poate
ajunge la 7000- 8000 Å și un diametru de 20 Å. Masa sa moleculară este de 12-16 x 106 daltoni iar o celulă somatică
diploidă umană conține aprox. 7 x 10-9 mg ADN.

Structura bicatenară a ADN are o mare stabilitate fizică asigurată pe verticală de punțile fosfodiesterice intracatenare
și pe orizontală de punțile de hidrogen intercatenare. Moleculele de dezoxiriboză se așează pe o catenă cu oxigenul
inelului moleculei orientat în sus și pe cealaltă catenă cu oxigenul orientat în jos, astfel întreaga moleculă este
obligată să se spiralizeze formând o structură spiralată tridimensională în dublu helix. Fiecare pereche succesivă de
baze azotate se întoarce cu 36 de grade în direcția acelor de ceasornic (răsucire dextrogiră), iar dublul helix face un
tur complet de 360 de grade la fiecare 10 perechi de baze azotate.
Sinteza ADN

Procesul de sinteză al ADN-ului este cel mai important eveniment în cazul diviziunii celulare care asigură
transmiterea integrală a informației genetice stocată în ADN-ul cromozomial. Faptul că ADN-ul nu se
epuizează în cursul diviziunii se datorează procesului de replicare (autocopiere), proces programat
genetic de separare a catenelor și de ansamblarea complementară de nucleotide pe fiecare catenă
matriță creându-se astfel noi molecule de ADN.
Replicarea este semiconservativă și se face după modelul fermoarului propus de Watson și Crick, conform
căruia dublul helix se desface progresiv similar cu un fermoar și expune baze libere de pe fiecare catenă.
Datorită complementarității, fiecare bază expusă se va lega de baza sa complementară.

Enzimele implicate în procesul de replicare sunt:

Topoizomeraza - inițiază desfacerea dublului helix al ADN-ului parental
Helicaza - implicată în desfacerea legăturilor dintre cele 2 catene parentale alături de topoizomerază
SSB - proteină care stabilizează catenele separate și oprește recombinarea celor 2 matrițe
ADN-polimeraza - familie de enzime care asigură creșterea lanțului ADN nou format prin legarea
nucleotidelor complementare la catena matriță. Implicate și în corectarea erorilor apărute în replicare.
Ligaza - legarea segmentelor scurte de ADN nou-formate la catena matriță
Principii

1. Fiecare catenă de ADN expusă este matriță pentru sinteza unei catene noi
2. În moleculele de ADN rezultate prin replicare va exista întotdeauna o catenă
veche (matrița) și una nou sintetizată prin legarea bazelor azotate complementare.
Enzima implicată în sinteza noii catene de ADN se numește ADN- polimerază care
este implicată în proces împreună cu 4 nucleotid-trifosfați (dATP, dCTP, dGTP și
dTTP), a ionilor de Magneziu, a unui primer și a catenelor de ADN parentale matriță.

Creșterea lanțului de ADN cu ajutorul ADN-polimerazei necesită ca gruparea 3’- OH

a dezoxiribozei să fie liberă, sinteza decurgând continuu în direcția 5’- 3’, enzima
având 2 proprietăți esențiale:
- lungește catena preexistentă de ADN primer (matrița)
- catalizează adăugarea nucleotidelor la capătul 3’- OH menținând creșterea în
direcția 5’- 3’.
Replicarea ADN

Inițial are loc denaturarea fiziologică progresivă a macromoleculei bicatenare de

ADN, despiralizarea prin desfacerea legăturilor de hidrogen în prezența helicazei
(protein-enzimă de despiralizare) care este distribuită pe fiecare monocatenă de
ADN. Helicaza acționează după modelul desfacerii unui fermoar, despărțind cele
două catene începând din punctul de inițiere și progresând până la punctul
terminus. În cursul procesului macromolecula capătă aspect de Y, punctul de
ramificație fiind numit furcă de replicare. Desfacerea progresează până la capătul
celălalt al helixului însă la final nu apar 2 catene polinucleotidice izolate, așa cum
ne-am aștepta, deoarece odată cu avansarea procesului de desfacere a spiralei
aceasta începe să se refacă.
Desfacerea punților de hidrogen și separarea celor două catene complementare din
dublul helix duce la expunerea grupărilor chimice libere ale dezoxiribonucleotidelor
care se asociază succesiv, pe baza complementarității cu dezoxiribonucleotidele
libere din citoplasma celulară care aderă la catena ADN ce joacă rol de matriță.
Apoi, între 2 nucleotide aliniate succesiv se realizează legătura covalentă
fosfodiesterică a grupului 3’- OH al primei nucleotide cu 5’ fosfatul celei de-a doua
nucleotide și rezultă o catenă polinucleotidică nouă. Catenele noi rămân atașate
prin punți de hidrogen de catenele matriță.
Astfel rezultă 2 molecule fiice de ADN identice cu cea inițială care se vor insera în
cele două celule fiice rezultate în timpul diviziunii, fiecare moleculă conținând
matrița și o catenă nouă, deci replicarea are loc după modelul semiconservativ,
adică fiecare moleculă nouă de ADN moștenește una dintre cele 2 catene matriță
parentale.
Repararea ADN
Într-un proces atât de complex cum este sinteza semiconservativă a ADN-ului pot apare
frecvent erori, mai ale sub acțiunea factorilor de mediu precum radiații ionizante sau
substanțe toxice care, acționând în timpul replicării ADN-ului sau în stadiul interfazic G1
(prima fază a ciclului celular de diviziune) pot produce erori în secvența macromoleculei
ADN care trebuie corectate, pentru a nu se produce mutații genetice.
Dacă ADN-polimeraza ar introduce eronat un nucleotid, ar rezulta o eroare genetică de 10-
4 (1 eroare la 10 la a patra baze create) însă în realitate eroarea este de 10-8 datorită
capacității ADN-polimerazelor de detectare și corectare imediată a erorilor din timpul
replicării.
În timpul replicării, polimeraza înconjoară ADN-ul ca o capsulă iar când baza azotată care
urmează să se cupleze de matriță nu este complementară, se modifică structura spațială a
ADN-ului prin creșterea în volum a moleculei și se blochează activitatea ADN-polimerazei și
excizarea bazei necomplementare corectându-se astfel eroarea.
Tipuri de ADN celular
În celula eucariotă există 2 tipuri de ADN, nuclear și mitocondrial, acestea fiind împărțite la
rândul lor în mai multe subtipuri.
Tipuri de ADN nuclear:
• Repetitiv. Este non-informațional și o parte din el este implicat în sinteza ARN ribozomal
și ARN de transport. Se află grupat în jurul centromerului cromozomial și este împărțit în
ADN înalt repetitiv și ADN moderat repetitiv
• Nerepetitiv. Este informațional iar secvențele sale nucleotidice sunt unice în genom.
Reprezintă 5-10% din totalitatea ADN-ului nuclear la Homo Sapiens, restul de 90-95% fiind
ADN repetitiv care nu are funcție de depozitare și transmitere a informației genetice.

ADN-ul mitocondrial este materialul genetic al mitocondriilor, organite celulare cu funcție

oxido-reducătoare implicate în respirația celulară. Acest tip de ADN este responsabil de
sinteza enzimelor respiratorii. Replicarea sa este inhibată de rifampicină și cloramfenicol,
antibiotice care însă nu au efect asupra ADN-ului nuclear.
Tipurile A, B și Z de ADN
Au fost evidențiate în urma studiilor cu raze X a dublului helix, fiind 3 conformații izomorfe
ale moleculei ADN.
- Forma B este predominantă, fiind un dublu helix dextrogir, cu 10 perechi de baze azotate pe
fiecare spiră și bogat în cupluri A-T. Un coeficient ridicat de umiditate în mediu îi determină
structura. Poate fi convertit în tipul A prin schimbarea procentului de hidratare al mediului
- Forma A rezultă din B într-un mediu mai uscat, având un helix dextrogir cu 11 baze pe spiră
și o moleculă mai compactă.
Și forma A și forma B au în structura lor 2 tipuri de depresiuni, minor și major în care se
deplasează enzimele implicate în procesul de replicare și reparare a moleculei de ADN
precum și cele implicate în transcripția ADN- ARN.
- Forma Z a fost evidențiată în unele regiuni de ADN repetitiv. Este de tip levogir și are 12
baze pe fiecare spiră. Are stabilitate mică și este predispus la mutații
Prin rearanjările arhitecturale ale structurii terțiare a macromoleculei ADN apar numeroase
modificări în procesele biochimice celulare.
STRUCTURA ARN-ULUI
Lafel ca și ADN-ul, ARN-ul are structură primară, secundară și terțiară. Unitatea de bază a structurii primare
este nucleotidul alcătuit din bază azotată, pentoză și radical fosfat. Este mai puțin stabil decât ADN-ul întrucât
pentoza sa are o grupare hidroxil (OH) liberă în poziția 2’. Legăturile fosfodiesterice dintre nucleotidele
succesive, realizate între radicalul fosfat și riboză sunt similare ADN.
Structura secundară apare numai la ARN de transfer (ARNt) și ARN ribozomal (ARNr) este reprezentată de ARN-
ul dublu catenar format pe baza complementarității bazelor azotate legate între ele prin legături de hidrogen,
între adenină (A) și uracil (U) existând 2 legături de hidrogen, iar între guanină (G) și citozină (C) existând 3
legături. Structura secundară conferă mai multă stabilitate moleculei.
Structura terțiară este responsabilă de aspectul tridimensional al macromoleculei și de dispunerea spațială a
buclelor. Acizii ribonucleici cu catenă polinucleotidică mai lungă se pliază, iar părțile pliate se leagă prin punți de
hidrogen pe baza complementarității bazelor azotate. Cu cât dimensiunea moleculei ARN este mai mare, cu
atât stabilitatea ei se reduce, prin urmare ARN-ul nu poate crește foarte mult în dimensiuni.
SINTEZA ARN-ULUI
Sinteza ARN-ului sau transcripția se realizează folosind ca bază ADN-ul. O catenă nouă de ARN se
construiește pe principiul complementarității bazelor azotate la fel ca în cazul replicării ADN-ului,
însă de data aceasta responsabilă este ARN-polimeraza. Enzima acționează în momentul în care
cele 2 catene de ADN matriță se despart, dar spre deosebire de replicarea ADN-ului care se face
folosind ambele catene ADN, sinteza ARN-ului se face folosind doar una dintre catenele moleculei
de ADN matriță, numită catenă sens. Sinteza este inițiată prin legarea enzimei de secvență
promotor din ADN, aceasta progresând de-a lungul catenei matriță în direcția 3’- 5’. Nucleotidele
libere în citoplasmă, care se vor alinia pe baza complementarității în catena nouă de ARN vor
conține riboza, iar în dreptul adeninei de pe catena matriță se va atașa uracilul în catena nou
sintetizată. Polimerizarea ribonucleotidelor (elongarea) cu construirea noii catene se va
desfășura în același sens ca reacția de polimerizare a dezoxiribonucleotidelor în sinteza ADN-ului
și anume de la 5’ la 3’. O secvență terminus specifică din molecula de ADN va dicta terminarea
sintezei, când catena nouă de ARN va atinge numărul suficient de nucleotide polimerizate în lanț.
ARN-ul astfel transcris din ADN-ul matriță se numește ARN mesager precursor (ARNmp).
TIPURI DE ARN
Deoarece există diferențe între structura ADN și ARN, trecerea
informației genetice de la ADN la proteine nu se poate face direct, ci
este necesară interpunerea unor molecule adaptatoare de ARN care să
decodifice această informație. Acestea sunt:
1. ARN mesager (ARNm)

Are 150-200 de nucleotide. Este cel care transportă informația de la ADN la ribozomi, care sunt sediul
intracelular al sintezei proteinelor (translației). Informația transportată de acesta este codată sub formă de
codoni. Codonul este o structură alcătuită din 3 nucleotide și fiecare codon corespunde unui aminoacid
specific. În total sunt 64 de codoni dintre care 61 sunt implicați direct în sinteza proteică. Precursorul ARNm
sau ARN mesager matur este catena de ARNmp sintetizată matrița ADN, iar maturarea ARNmp presupune
îndepărtarea intronilor (secvențe non-informaționale) din catena primară ARNmp prin procesul de feliere, tot
atunci având loc acoperirea catenei cu un strat proteic protector și poliadenilarea capătului 3’. Catena ARNm
finală este compusă doar din secvențe informaționale sau exoni.
Prin urmare, ARNm este o copie a ADN nuclear și poartă mesajul genetic înscris în secvența sa de
ribonucleotide. Este monocatenar și are o lungime variabilă în funcție de lungimea catenei ADN din care a fost
transcris și de cantitatea de mesaj genetic pe carel îl poartă. Este transportat de la nucleu la citoplasmă unde
se asociază cu ribozomii. La acest nivel este translatat în proteina corespunzătoare pe baza codonilor din care
rezultă aminoacizi specifici în funcție de informația codificată biochimic. Translația nu se poate face fără
ajutorul ARNt. După ce molecula de ARNm și-a îndeplinit funcția, este supusă hidrolizei enzimatice realizată de
ribonucleaze (enzime litice ribozomale) și degradată la nucleotidele componente care vor rămâne libere în
citoplasmă și disponibile pentru sinteza de noi acizi nucleici pe baza principiului complementarității bazelor
azotate ale nucleotidelor libere cu bazele azotate ale catenei matriță.
2. ARN de transfer (ARNt)

este un lanț scurt de 80 de nucleotide care aduce aminoacizii la locul sintezei

proteice (translației) prin preluarea aminoacizilor liberi în citoplasmă,
aminoacizi care rezultă din codonii ARNm. Aceștia sunt transportați la
ribozomi, organite citoplasmatice care reprezintă sediul sintezei proteice.
Sinteza ARNt se face în nucleu, acesta având o structură bicatenară și aspectul
spațial al unei frunze de trifoi. Are 2 poli funcționali: unul de care se atașează
aminoacidul liber în citoplasmă și altul care conține anticodonul, o secvență
de 3 baze azotate cu ajutorul căreia ARNt recunoaște la nivelul ribozomului
codonul din ARNm corespunzător aminoacidului pe care îl transportă. În
procesul de sinteză al catenei polipeptidice, ARNt transferă aminoacidul în
locul specific pe care acesta trebuie să îl ocupe în catenă pe baza recunoașterii
codon-anticodon ce are loc în ribozom în timpul sintezei proteice.
3. ARN ribozomal (ARNr)
Intră în constituția ribozomilor alături de proteinele ribozomale. La celula eucariotă există 3 tipuri
de ARNr: 5S, 18S, și 28S la om (această formă este variabilă în funcție de specie între 25S și 30S). S
reprezintă subunitatea ribozomală în care se află tipul respectiv de ARNr. Este sintetizat în nucleu,
tot prin transcriere din ADN după care catena sa se pliază și formează porțiuni bicatenare pe baza
complementarității bazelor azotate. Se combină cu proteinele ribozomale citoplasmatice și
formează o nucleoproteină numită ribozom, în care se realizează sinteza proteică. Este cel mai
bine reprezentat cantitativ în celulă, constituind 80-85% din ARN-ul celular, având o masă
moleculară mare (10 la puterea 5 daltoni).

ARNm este ARN codant deoarece conține mesajul genetic codificat sub formă de codoni. ARNt și
ARNr sunt necodante. Un alt tip de ARN necodant este ARN reglator, care controlează
expresivitatea genică și catalizează anumite reacții chimice. Există mai multe feluri de ARN reglator
dintre care: micro ARN și small interfering ARN care pot amplifica sau diminua transcripția și ARN
lung necodant situat la femei pe cromozomul X.
Funcțiile acizilor nucleici

ADN-ul codifică biochimic informația genetică sub forma unei secvențe

specifice de baze azotate care se poate autoreproduce și poate fi transferată
prin transcriere moleculelor ARN, pe baza principiului complementarității
bazelor azotate. Mesajul genetic purtat de ARNm este tradus (translatat) la
nivelul ribozomilor, sediul sintezei proteice.
Cele 2 funcții îndeplinite de acizii nucleici sunt:

1. Autocatalitică sau replicarea ADN-ului prin mecanism semiconservativ cu

dublarea informației genetice.
2. Heterocatalitică sau biosinteza proteică decodificarea informației genetice și
transformarea ei într-o proteină specifică prin transcripție și translație.
1.Funcția autocatalitică

Cantitatea de ADN este dependentă de fazele ciclului celular. Interfaza, prima fază a ciclului de diviziune este împărțită în:
- perioada G1 sau primul gol sintetic. În celulă găsim 2n cromozomi și o cantitate 2n constantă de ADN. Cromozomii sunt
monocromatidici deoarece au fost despicați prin clivaj longitudinal și împărțiți în două jumătăți (cromatide). Fiecare cromozom este
format dintr-o maleculă de ADN dispusă pe 2 cromoneme (filamente cromozomiale).
- perioada S, de sinteză. Are loc replicarea ADN și cantitatea acestuia se dublează- 4n, cromozomii devin bicromatidici și sunt formați
din 4 molecule de ADN dispuse pe 4 cromoneme.
- perioada G2 sau al doilea gol sintetic în care cantitatea de ADN rămâne constantă- 4n

La sfârșitul ciclului mitotic și începutul următorului ciclu celular vom găsi 2n cromozomi, 2n ADN și 1 cromatidă pentru fiecare
cromozom.
Am constatat astfel că în timpul diviziunii celulare cantitatea de ADN este variabilă între diferitele faze ale procesului. Prin urmare în
primele 2 perioade ale mitozei (profaza și metafaza), cromozomii sunt bicromatidici iar cantitatea de ADN din celulă este aceeași cu
cantitatea de ADN a celulei care a intrat în diviziune. În anafază cromozomii redevin monocromatidici prin clivarea longitudinală a
celor bicromatidici iar în faza finală a diviziunii celulare (telofaza) rezultă două celule fiice cu același număr de cromozomi și aceeași
cantitate de ADN ca celula parentală.
Diviziunea mitotică se desfășoară în toate celulele organismului cu excepția celor reproducătoare în care are loc diviziunea meiotică.
În meioză se pornește de la celule diploide (2n) cu cromozomi omologi și un număr de 46 de cromozomi și se ajunge la celule
haploide (n) prin reducerea la jumătate a numărului de cromozomi și a cantității de ADN. Astfel, celulele somatice au cantitate duplă
de ADN față de celulele gametice. ADN-ul celulelor gametice se dublează în momentul concepției, când gameții se unesc și formează
zigotul diploid.
2. Funcția heterocatalitică

Reprezentată de capacitatea materialului genetic de a sintetiza proteine. Proteinele sunt macromolecule constituite
dintr-un număr specific de aminoacizi care se sintetizează la nivelul ribozomilor unde are loc polimerizarea
aminoacizilor cu formarea de punți peptidice între gruparea carboxil (-COOH) a uui aminoacid și gruparea amino
(NH2) a altui aminoacid. Prin formarea de punți peptidice succesive între aminoacizii dispuși înlănțuit rezultă o
catenă polipeptidică. Această catenă reprezintă structura primară a proteinei. Proteinele sunt foarte diferite
datorită faptului că aminoacizii se dispun diferit în structura lor. Unele poti fi alcătuite dintr-o singură catenă
polipeptidică, altele din mai multe catene identice iar altele din mai multe catene polipeptidice diferite.
Structura secundară a proteinei este dată de punțile de sulf sau de hidrogen dintre aminoacizii catenelor care o
compun, iar structura terțiară de dispunerea spațial-tridimensională a catenelor.
Doar 20 de aminoacizi participă la sinteza proteinelor dar structurile proteice rezultate sunt de o imensă varietate
pentru că aminoacizii se dispun diferit de-a lungul catenei, proteinele pot avea 1 sau mai multe catene în structură
iar rolurile fiziologice pe care le îndeplinesc sunt extrem de diferite.
Unele proteine au rol morfologic sau structural iar altele au rol funcțional. Altele sunt enzime care catalizează
procesele biochimice în reacții care se succed ordonat formând lanțuri metabolice. Variabilitatea proteinelor
constituente și transformările succesive suferite de acestea în cursul reacțiilor chimice conferă caracterele fenotipice
specifice fiecărui organism.
Ereditatea - asemanarea parinte-copil

Ereditatea reprezintă transmiterea informației genetice de la părinți la urmași în succesiunea

generațiilor. Mai poate fi definită și ca proprietatea unui individ de a transmite urmașilor atât
caracterele biologice proprii cât și caracterele speciei din care provine. Prin informația codificată în
ADN-ul gameților care se unesc pentru a forma zigotul sunt transmise de la părinți la copii genele
responsabile de apariția caracterelor fenotipice ale noului organism. Un anumit caracter fenotipic
este rezultatul interacțiunii dintre gena parentală și mediul ambiant. De aceea, copiii au în comun
numeroase trăsături și similarități comportamentale cu părinții și rudele lor și seamănă mai puțin cu
ceilalți indivizi ai populației umane cu care nu se înrudesc direct.

Fiecare trăsătură fenotipică a unui organism ce poate fi detectată și caracterizată poartă denumirea
de caracter biologic. Modul în care un caracter biologic se transmite depinde de felul în care este
condiționat genetic. Astfel caracterele biologice, fie că sunt normale, fie că sunt patologice pot fi:
- condiționate monogenic sau simple. Unui anumit caracter îi corespunde o anumită genă
- condiționate poligenic sau cantitative. Sunt influențate de mediu și au o distribuție continuă
- condiționate monogenic sau poligenic dar și de factorii de mediu sau complexe
Caracterele ereditare

Ereditatea este atât o funcție a speciei, cât și un proces informațional

care presupune stocarea și transmiterea informației necesare pentru
constituirea caracterelor noului individ.
Substratul molecular al eredității este ADN-ul situat în nucleul celular și
localizat pe cromozomi, acesta având ca funcții majore deținerea
informației ereditare, expresia informației ereditare și transmiterea
informației ereditare către următoarea generație.
Caracterele ereditare
Caracterele ereditare sunt 100% determinate de genotip (totalitatea
informației genetice a individului codată în ADN și localizată pe
cromozomi sub formă de gene) . Aceste caractere sunt reprezentate de
diferențele care există între indivizi, deși aceștia aparțin aceleiași specii.
Pentru că se transmit de la o generație la alta, de la ascendență la
descendență în succesiunea generațiilor au fost denumite ereditare.
Caracterul pe care îl observăm este caracterul fenotipic iar formele
alternative ale acestui caracter (păr roșcat, blond, brunet) sunt
determinate de alelele unei gene.
Caracterul fenotipic
Caracterul fenotipic este determinat de genă, un fragmnet din
molecula de ADN care controlează apariția unui caracter ereditar.
Fenotipul este exprimarea fizică a constituției genetice a unui individ,
adică a genotipului, iar caracterele vizibile și diferențele dintre indivizi
sunt datorate modului diferit în care se exprimă informația genetică în
constituirea unui caracter, adică fenotipului, deoarece informația
genetică sau genotipul este supus modificărilor date de factorii
ambientali, prin urmare expresia finală a caracterelor este condiționată
fenotipic.
Alelele
Alelele sunt genele situate pe loci omologi în cadrul cromozomilor (în aceeași
poziție pe cromozomii omologi) și ele alcătuiesc un cuplu alelic, deoarece o alelă
este de origine maternă iar omoloaga ei este de origine paternă. Caracterul care
este condiționat de un cuplu alelic se numește caracter monogenic.
Dacă cele două alele din cuplu sunt identice, individul va fi homozigot (AA) și va
putea exprima un singur caracter fenotipic. Dacă cele două alele sunt diferite,
individul va fi heterozigot (Aa), iar relația dintre cele două gene va condiționa
exprimarea caracterului. Relația poate fi de dominanță- recesivitate sau de
codominanță, iar gena dominantă notată cu majusculă (A) este cea care se
exprimă întotdeauna fenotipic atât în caz de homozigoție cât și de heterozigoție.
Gena recesivă (a) se poate exprima numai în caz de homozigoție (aa).
Polialelia
În momentul în care există mai multe alele cu potențial de ocupare al aceluiași
locus pe cromozom, apare fenomenul de polialelie sau alelie multiplă, ca în cazul
sistemului poligenic A, B, O al grupelor sanguine în cadrul căruia există relația de
dominanță-recesivitate (între genele A sau B și gena O) și relația de codominanță
sau dominanță reciprocă (între genele A și B). Astfel, grupa sanguină A este dat
de genotipul homozigot AA sau de genotipul heterozigot AO în care A este gena
dominantă și O este gena recesivă. În momentul în care cele două alele
dominante A și B sunt prezente simultan, are loc exprimarea fenotipică a
amândurora, individul va fi heterozigot din punct de vedere genotipic, iar
fenotipic va exprima grupul sanguin AB.
Un individ poate fi homozigot pentru anumite gene și heterozigot pentru altele.
Populația mendeliană

Deoarece orice organism cu reproducere sexuată are pentru fiecare caracter elementar 2 alele situate pe
cei doi cromozomi omologi, unul de origine maternă și unul de origine paternă, iar gena care transmite un
anumit caracter poate fi situată fie pe cromozomii autozomali, fie pe gonozomi, și poate fi dominantă sau
recesivă, există două tipuri de ereditate : autozomală și legată de sex.
Populația mendeliană este acea populație caracterizată prin reproducere sexuată, astfel indivizii care o
compun provin din câte 2 părinți diferiți genetic. Populația umană este o populație mendeliană.
Importanța biologică și genetică a acestei populații este dată de panmixie sau încrucișarea liberă dintre
doi genitori îndepărtați din punct de vedere genetic între care se realizează un amestec unic de gene. Prin
urmare vor fi transmise urmașilor o variație mare de genotipuri individuale. Fenomenele prin care se
produc diferențele genetice dintre indivizii unei populații precum și între populații diferite sunt încadrate
sub termenul de variabilitate. Există trei surse ale variabilității:
- Recombinările genetice care au loc în meioză și fecundare
- Mutațiile genetice- fenomene anormale ce se produc datorită unor erori în cursul diviziunilor celulare
- Migrațiile populaționale și încrucișarea unor indivizi proveniți din populații diferite ale aceleiași specii
Datorită variabilității, fiecare individ va avea o structură genetică unică și specifică.
Ereditatea mendeliană

Caracterul monogenic sau mendelian este caracterul normal sau patologic

determinat de o singură pereche de gene alele situate pe același locus în
perechea de cromozomi omologi. Determinanții ereditari sau genele
reprezintă structurile de bază ale eredității monogenice sau mendeliene, prin
care se asigură transmiterea caracterelor de la părinți la urmași.
Genele care controlează același caracter se găsesc pe același locus în cei doi
cromozomi omologi matern și patern. Individul poate fi heterozigot pentru
gena dată (alelele situate pe cromozomii omologi sunt diferite între ele) sau
homozigot pentru gena dată (alelele sunt identice). Gena dominantă a
cuplului alelic se manifestă atât în stare homozigotă cât și în stare
heterozigotă, în timp ce gena recesivă se manifestă doar în stare homozigotă.
Ereditatea mendeliană
Există mai multe feluri de ereditate monogenică sau mendeliană, diferențiate
în funcție de următoarele 2 criterii:
1. Tipul de cromozom pe care este situată gena care determină caracterul
mendelian. Cromozomul poate fi autozomal, gena fiind situată pe una dintre
cele 22 de perechi de autozomi sau gonozomal, gena fiind situată pe
cromozomii sexuali. Astfel există ereditate autozomală și ereditate
gonozomală. Cea gonozomală este legată de cromozomul X, fiind numită X-
linkat, deoarece există un număr foarte mic de gene care exprimă caractere
somatice pe cromozomul Y.
2. Modul prin care gena responsabilă de caracterul mendelian se exprimă
fenotipic. Există 2 moduri de exprimare fenotipică a genei: dominant sau
recesiv
Ereditatea mendeliană
În funcție de cele 2 criterii au fost stabilite 5 tipuri de ereditate mendeliană:
• Autozomal dominantă (AD)
• Autozomal recesivă (AR)
• X-linkată dominantă (XD)
• X-linkată recesivă (XR)
• Y-linkată (Holandrică)

Ereditatea monogenică autozomală este acea formă de ereditate în care

caracterele genetice normale sau patologice transmise generației următoare sunt
controlate de o genă situată pe un cromozom autozom (pe una din perechile 1-22
de cromozomi). Caracterele ereditare autozomale pot fi sau dominante sau
recesive, în funcție de activitatea fenotipică a genei care le controlează.
Ereditatea autozomal dominantă

Caracterele autozomal dominante sunt controlate o singură genă,

aceea find alela dominantă (A) din cuplul alelic situat pe autozomi.
Această genă poate fi homozigotă sau heterozigotă. Caracterele
autozomal dominante se manifestă în mod egal la ambele sexe.
O genă mutantă se va exprima doar în forma heterozigotă (ea fiind o
genă recesivă), deoarece genele mutante dominante sunt foarte rare.
Genele mutante dominante au o expresie fenotipică extrem de severă
în stare homozigotă, chiar letală, de aceea indivizii cu caractere
mutante homozigote sunt extrem de rar întâlniți. Prin urmare, un
caracter patologic transmis autozomal dominant se va exprima doar la
persoanele heterozigote, indiferent de sex.
Particularitățile eredității autozomal dominante

- caracterul autozomal dominant, indiferent dacă este normal sau patologic se manifestă în mod egal la ambele sexe,
acest caracter fiind determinat de o alelă dominantă situată pe una din perechile de autozomi
- caracterul este prezent la toate generațiile, fiind evidențiat în mod constant în familia respectivă de indivizi,
deoarece se transmite pe verticală, în mod continuu, de la o generație la alta
- indivizii care prezintă caracterul autozomal dominant normal sau patologic au cel puțin un părinte cu același
caracter
- individul heterozigot va transmite gena normală sau patologică ce condiționează caracterul respectiv normal sau
patologic la jumătate dintre descendenții săi, indiferent de sex
- individul sănătos nu va transmite boala descendenților
- mutațiile autozomal dominante heterozigote au consecințe mai puțin severe decât mutațiile autozomal recesive sau
cele recesive legate de sex
- riscul de recurență este ridicat, fiind de 50% când unul dintre părinți este heterozigot și de 75% când ambii părinți
sunt heterozigoți, depinzând de homozigoția sau heterozigoția părintelui afectat și de numărul părinților afectați
- caracterele transmise autozomal dominant se pot manifesta oricând în timpul vieții dar cele mai multe se observă la
naștere. Boala se poate manifesta clinic oricând în timpul vieții
- severitatea manifestărilor clinice ale bolii autozomal dominante poate varia de la individ la individ în cadrul aceleiași
familii
- prevalența bolilor autozomal dominante: 1% din nou născuți
Boli autozomal dominante

polidactilia, acondroplazia, sindromul Marfan, neurofibromatoza von

Recklinghausen, alopecia aerata, strabismul, retinoblastomul,
sindromul Raynaud, tumora Wilms, trombocitopenia familială, paralizia
spastică, porfiria acută intermitentă, rinichiul polichistic al adultului,
boala Alzheimer, cataracta congenitală, coreea Huntington.
Ereditatea autozomal recesivă

Caracterele monogenice cu determinism autozomal recesiv sunt controlate de o

singură genă recesivă (a) situată în cadrul unui cuplu alelic de pe perechile 1-22 de
cromozomi autozomi. Caracterele autozomal recesive se manifestă în mod egal la
ambele sexe, gena responsabilă de caracterul respectiv fiind numai în formă
homozigotă (aa).
În cazul în care există o genă mutantă (anormală), subiecții heterozigoți (Aa) pentru
gena respectivă sunt sănătoși clinic dar genetic sunt purtători. Pentru ca gena
mutantă autozomal recesivă să se exprime fenotipic și să provoace caracterul
patologic, este necesar ca individul bolnav să moștenească aceeași genă mutantă de
la fiecare din părinți, ambii părinți fiind obligatoriu heterozigoți (Aa), individul
rezultat fiind homozigot (aa). Bolile cu determinism autozomal recesiv sunt destul de
frecvente. Genele mutante autozomal recesive se asociază cu mutații și anomalii
grave, deoarece expresia lor fenotipică este strict homozigotă.
Particularitățile eredității autozomal recesive

- individul bolnav are ambii părinți sănătoși, părinții având caracterul de purtători
- caracterul determinat recesiv, fie el normal sau patologic se manifestă la ambele sexe în mod egal
- caracterul apare în general într-o singură generație (în cazul în care este patologic toți frații sunt
bolnavi), expresia lui fiind independentă de sex
- bolile autozomal recesive sunt mai severe decât cele autozomal dominante
- individul afectat este obligatoriu homozigot pentru alela ce codifică caracterul respectiv, purtătorii
fiind obligatoriu heterozigoți sănătoși, ei transmițând caracterul descendenților
- riscul pentru afecțiuni recesive crește odată cu cosangvinitatea, multe mutații fiind descoperite în
populații izolate. Coeficientul de cosangvinitate este probabilitatea ca doi indivizi cosangvini să aibă
aceeași genă. El este proporțional cu gradul de rudenie existent între indivizii respectivi.
- individul afectat are obligatoriu ca părinți doi purtători sănătoși, riscul de recurență pentru fiecare
dintre descendenții acestei familii fiind de 25%
- prevalența: 2-3, 5 la mia de locuitori, bolile autozomal recesive fiind mai rare decât cele autozomal
dominante.
Boli autozomal recesive

albinismul generalizat, hemoglobinopatiile inclusiv beta-talasemia,

boala Gaucher, boala Niemann- Pick, boala Wilson, fenilcetonuria,
epilepsia mioclonică, microcefalia, retinopatia pigmentară, unele forme
de surditate, sindromul adreno-genital, mucoviscidoza, galactozemia,
glaucomul congenital, hipotiroidismul primar, ciroza hepatică juvenilă.
Ereditatea legată de sex

Caracterele monogenice legate de sex se transmit printr-o genă situată pe un

cromozom sexual sau gonozom. Genele situate pe acești cromozomi sunt
distribuite inegal la bărbați și la femei deoarece bărbații au un cromozom X și unul
Y iar femeile doi cromozomi X, pe cromozomul Y cunoscându-se ca active doar
genele implicate în determinarea caracterelor sexuale primare și secundare. Prin
urmare, distribuția inegală a genelor pe cromozomii sexuali în cadrul aceleiași
familii produce modele diferite de transmitere a caracterelor legate de sex,
modelul de transmitere depinzând de cromozomul sexual pe care este situată
gena mutantă și de modul dominant sau recesiv de exprimare fenotipică a genei.
Ereditatea legată de cromozomul X reprezintă transmiterea către descendenți a
genelor normale sau anormale situate pe cromozomul X. 6,5% din totalul
caracterelor monogenice sunt legate de cromozomul X.
Ereditatea X-linkat dominantă

Caracterul monogenic cu transmitere dominantă legată de cromozomul

X este determinat de o genă situată pe cromozomul X care se exprimă
fenotipic la sexul feminin atât homozigot cât și heterozigot. Dacă gena
este prezentă pe cromozomul X masculin, ea se va exprima fenotipic.
Există puține gene mutante dominante pe cromozomul X, prin urmare
bolile date de acest tip de transmitere sunt extrem de rare.
Particularitățile eredității dominante X-linkat

- alela anormală care o determină este situată pe cromozomul X

- persoanele afectate de boală sunt predominant de sex feminin, dar o
mamă bolnavă va avea atât băieți cât și fete afectate.
- raportul dintre descendenții afectați ai unei familii și descendenții
normali este 1:1, cu 50% din indivizi afectați, similar eredității
autozomal dominante
- femeile afectate sunt heterozigote
- bărbații afectați prezintă manifestări clinice mult mai severe decțt
femeile afectate
- un tată bolnav va transmite boala numai fiicelor lui care vor fi toate
bolnave. Afecțiunea nu se transmite niciodată de la tată la fiu
Boli X-linkat dominante

boala lui Siemens, sindromul Aicardi, sindromul Alport, rahitismul

vitamino-D-rezistent
Ereditatea X-linkat recesivă

Caracterul monogenic cu transmitere recesivă legată de cromozomul X este determinat de o

genă localizată pe acest cromozom care se exprimă fenotipic la sexul feminin doar în formă
homozigotă. Dacă gena există pe cromozomul X masculin ea se va exprima obligatoriu
fenotipic, deoarece, nu se poate forma un cuplu alelic, pe cromozomul Y neexistând o genă
omoloagă care să o contracareze. Dacă pe unicul cromozom X masculin se află gena normală
pentru caracterul respectiv, individul masculin descendent va fi un hemizigot normal. Dacă pe
cromozomul Y există gena mutantă, individul masculin descendent va fi bolnav și va avea un
genotip hemizigot anormal.
Cromozomul Y fiind unic, un individ masculin nu poate fi numit nici homozigot nici heterozigot
în raport cu genele situate pe cromozomul X, deoarece între genele cromozomilor X și Y nu se
pot forma cupluri alelice, cei doi cromozomi nefiind omoloogi. Situația în care, pentru
caracterizarea genotipului unui individ masculin sunt luate în calcul doar genele cromozomului
X se numește hemizigoție. Caracterele genetice conținute în cromozomul X unic se vor
exprima întotdeauna, indiferent dacă genele care le codifică sunt dominante sau recesive.
Particularitățile eredității recesive X-linkat

- caracterul codificat recesiv X-linkat se exprimă fenotipic doar la indivizii

de sex masculin, iar în cazul în care acesta este patologic sunt afectați
doar bărbații care prezintă gena mutantă pe unicul lor cromozom X
- femeile heterozigote sunt purtătoare sănătoase și transmit boala doar
către descendenții de sex masculin care vor fi 50% bolnavi, 50%
sănătoși, fetele fiind sănătoase fenotipic dar purtătoare ale mutației
- afecțiunea nu se transmite niciodată de la tată la fiu
- femeile heterozigote purtătoare sănătoase sunt normale clinic sau
prezintă manifestări minore, iar pentru ca o femeie să manifeste boala
este necesar ca ea să fie homozigotă pentru alela mutantă.
- prevalență 0,5-2%
Boli X-linkat recesive

agamaglobulinemia congenitală, retinopatia pigmentară, distrofia

musculară Duchenne, deficiența de glucozo-6-fosfat-dehidrogenază,
daltonismul, distrofia musculară Becker, hemofilia A și hemofilia B,
imperforație anală, hipoparatiroidismul X-linkat, nistagmus congenital,
sindromul Lowe.
În unele boli X-linkat recesive, ca în cazul hemofiliei, mamele sunt
constant purtătoare sănătoase, afecțiunea transmițându-se constant
de-a lungul generațiilor aceleiași familii.
Ereditatea Y-linkată (Holandrică)

Caracterul monogenic normal sau patologic cu transmitere legată de

cromozomul Y este determinat de o genă normală sau mutantă situată
pe acest cromozom. Gena se exprimă fenotipic doar la indivizii de sex
masculin, neavând alelă omoloagă pe cromozomul X și fiind unică în
genotip. Holandric înseamnă strict bărbătesc, întrucât caracterul
fenotipic dat de o genă situată pe cromozomul Y se exprimă doar la
bărbați.
Particularitățile

acestui tip de ereditate constau în faptul că afectează numai bărbații iar

în cazul în care gena ce codifică acel caracter este mutantă, boala se
transmite doar din tată în fiu, atât tații cât și fiii fiind bolnavi.
Boli Y-linkate

azoospermia, infertilitatea, hipertricoza, retinopatia pigmentară.

Concluzie - ereditare
Cu ajutorul eredității și a mecanismelor ei complexe, este stabilită legătura
dintre generații și asemănarea părinți-urmași precum și transmiterea
caracterelor genetice către descendenți. Mecanismele ereditare sunt puternic
influențate atât de recombinările de material genetic produse în timpul
fecundației, cât și de factorii ambientali astfel manifestându-se variabilitatea
caracterelor, care este responsabilă de diferențele dintre indivizii aceleiași
familii, aceleiași populații sau indivizi aparținând unor populații diferite.
Anomaliile care apar în transmiterea, decodificarea și recombinarea
materialului genetic determină bolile ereditare. Acestea se pot transmite atât
de la un părinte purtător sănătos către urmaș, cât și de la un părinte bolnav
către urmaș datorită modului diferit de procesare și recombinare a informației
genetice.
BIBLIOGRAFIE

• 1. Mihai Isvoranu, Dinu Albu- Genetica Umană, editura Infomedica

2.Nucleic acids- Michigan State University, department of Chemistry
Link: http://www2.chemistry.msu.edu/faculty/reusch/VirtTxtJml/nucacids.htm
3.Aurel Ardelean- Atlas de genetica, editura Corint
• 4.DNA- RNA- Protein, Nobel Prize Organization
Link: http://www.nobelprize.org/educational/medicine/dna/index.html
• 5.Emilia Severin, Crenguța Albu- Genetică umană, concepții și aplicații practice-
Editura Medicală
6.Emilia Severin- Genetică umană, Editura Scripta
7.Crăciun T- Mecanismele Eredității- Editura Albatros
Va multumim pentru
atentie!

MANOLACHE CEZAR PETRU