Elemente

romantice în
z
lirica
eminesciană
elev: Amaicei Ciprian

materie: Limba și literatura română

 z
Cuprins:

 1. Definiția romantismului;

 2. Teme întâlnite în opera eminesciană;

 3. Tripla dramă;

 4. Tema cosmogonică și tema naturii;

 5. Luceafărul;

 6. Bibliografie.
 z

Romantismul este un curent literar și artistic ce a apărut la sfârșitul 
secolului al XVIII-lea
ca o reacție împotriva clasicismului și a excesului de raționalism din g
ândirea iluministă.

În literatura română, putem vorbi despre romantism odată

cu apariţia paşoptiştilor, manifestul lor fiind de fapt Introducţia la
Dacia literară, semnat de Mihail Kogălniceanu, ulterior, prin
opera lirică a lui Mihai Eminescu, ce intelectualizează şi
rafinează tematica şi viziunea paşoptiştilor, realizând totodată şi
prima revoluţionare a limbajului poetic din literatura română.
 z

Poezia eminesciana sintetizează toate O altă temă

temele și motivele de factură romantică. eminesciană
este tema
Tema istorică este abordată de către socială care în
Mihai Eminescu sub două aspecte: unul unele poezii
elegiac și unul satiric. În unele poezii reflectă
inechitarea
apare sentimentul patriotismului, altele socială, în altele
evocă misterul etnogenezei sau sunt societatea
meditații partiotice. coruptă.
 z

Una din temele fundamentale ale poetului este tema

filosofică. Preluată de la filosoful german Schopenhauer,
aceasta este tema dramei omului de geniu. Geniul
eminescian trăiește o triplă dramă: drama neînțelegerii,
drama inadaptabilității și drama solitudinii.
 Tema
z cosmogonică include câteva motive specifice:
meditația asupra macrocosmosului, meditația asupra
macrotimpului, geneza universului și apocalipsa. Meditația
asupra timpului stă sub influența filosofiei schopenhaueriene.
Un motiv subordonat acestei teme este cel al prezentului
etern.

Tema naturii și a iubirii coexistă în poezia eminesciană,

natura fiind văzută ca un refugiu pentru îndrăgostiți,
ocrotitoare a iubirii sau martoră a fericirii sau nefericirii
terestre.

Tema naturii include câteva elemente cu valoare de motive

poetice: slenarul, codrul, solarul, lacul, salcâmul, teiul, etc.
 z

Luceafărul este un poem epic ce prezintă alegoria

condiţiei omului de geniu, văzut ca o fiinţă sfâşiată de
contradicţii adânci şi în antiteză cu omul mediocru,
fără aspiraţii spirituale.
 z

Temele secundare întregesc complexul de semnificaţii al

poemului: natura terestră şi cosmică, iubirea în dublă
ipostază, pământeană şi împlinită şi cea între două entităţi
ce aparţin unor lumi incompatibile, fragilitatea şi
efemeritatea condiţiei umane, devenirea universală,
călătoria la originile universului, în timp şi spaţiu cosmic.
 z
Fără a avea pretenţia de a

le enumera în totalitate, motivele specifice imaginarului 

eminescian ţin, în cea mai mare parte,

de estetica romantismului: aspiraţia spre o stea sau luceafărul

pun în lumină condiţia omului de geniu care doreşte să cuprin

dă spiritual universul, visul favorizează accesul la un alt tip

de realitate.
z

Îngerul şi demonul se regăsesc în metamorfozările

luceafărului în sacrificiul lui suprem de renunţare la
condiţia divină, fortuna labilis şi vanitas vanitatum et
omnia vanitas sunt repere ale existenţei terestre, iar
teiul, codrul protector, luna ca astru tutelar, izvorul
compun natura sălbatică pe fundalul căreia se reface
cuplul adamic în final.
 z

Sursele de inspiraţie sunt de natură folclorică sau filozofică,

ceea ce reprezintă un element al esteticiii romantice. Cele
romantice sunt reprezentate pe de o parte de basmele
româneşti culese de călătorul german Richard
Kunisch Frumoasa fără corp  şi Fata-n grădina de aur, pe de
altă parte de mitul Zburătorului, considerat de Călinescu unul
dintre cele patru mituri fundamentale ale culturii române, se
regăseşte în prima parte a poemului: Luceafărul i se arată
fetei de împărat în vis, are o înfăţişare luminoasă, îi provoacă
o stare de melancolie diurnă, se metamorfozează în tineri cu
înfăţişare frumoasă. 
z
Influenţele filozofiei lui Arthur Schopenhauer legate de
concepţia despre geniu se regpsesc într-o notaţie a
poetului pe marginea manuscrisului, din care se
deduce că geniul este, în ciuda privilegiului nemuririi,
condamnat la nefericire şi singurătate, idee preluată
de la filozoful german.
Ilustrativ pentru lirica măştior, Luceafărul are un fir
epic în care sunt integrate mai multe personaje. 
 z
Preferinţa poetului pentru antiteze se reflectă în organizarea
poemului, prin opoziţiile stabilite între cele patru tablouri se poate
observa interferenţa planurilor uman-terestru şi cosmic, prin aspiraţia
fetei de împărat spre Luceafăr, posibilă numai în plan oniric, planul
terestru, ce cuprinde lecţia de iubire dionisiacă a lui Cătălin către un
corespondent din ordinea umană, Cătălina, planul cosmic este
prezentat prin două secvenţe, zborul lui Hyperion către haosul iniţial
de dinaintea Genezei pentru a cere dezlegarea de
nemurire, respectiv replica Demiurgului, ce accentuează antiteza
dintre efemeritatea ordinii fenomenale şi eterna devenire a lumii cat
si planul uman-terestru regasit în idila celor „doi tineri singuri”.
z
Bibliografie: