Metode electroanalitice de control a poluanţilor

chimici
Metodele electroanalitice sunt un grup de tehnici care determină concentraţia unui analit
prin măsurarea potenţialului sau a curentului care ia naştere într-o celulă electrochimică ce
conţine analitul de interes.

Ele se clasifică în trei mari categorii în funcţie de proprietatea măsurată după cum urmează:
- Potenţiometria - măsoară diferenţa de potenţial care ia naştere între doi electrozi în
prezenţa unui anumit compus chimic
- Coulometria – măsoară curentul (intensitatea curentului) care ia naştere într-o celule
electrochimică în prezenţa unui anumit compus chimic
-Voltametria - măsoară curentul care ia naştere într-o celulă la diferite variaţii de potenţial

Din punct de vedere al controlului poluanţilor chimici cea mai aplicată metodă
electroanalitică este potenţiometria.
 Potenţiometria
Potențiometriea masoară potențialul care ia naştere între doi electrozi
( electrod de referinta si sun electrod indicator) ai unei celule. Potențialul este
apoi legat de concentrația uneia sau a mai multor substanțe de analizat .
În potenţiometrie se folosec, de obicei, electrozi selectivi sensibil la ioni de
interes (Ex: electrod fluor-selectiv, clor-selectiv etc.

Electrodul mai frecvent utilizat în determinările potențiometrice este electrodul cu

membrană de sticlă. Electrodul cu membrană de sticlă constă dintr-o membrană
sferică sudată la capătul unui tub de sticlă obişnuită. In interiorul bulei de sticlă se află
una dintre soluţii având rolul de soluţie de referinţă şi a cărei activitate este menţinută
constantă. Electrodul cu membrană se asociază cu un electrod de referinţă extern,
cufundat în soluţia cu activitatea a1 care va fi soluţia de analizat. De cele mai multe ori
electrodul de referinţă intern este un electrod de argint-clorură de argint iar cel extern
un electrod de calomel
Un electrod ion-selectiv (ISE), cunoscut
şi ca electrod ion specific (SIE), este un
traductor (sau senzor), care converteşte
activitatea unui ion specific dizolvat
într-o soluţie într-un potenţial electric,
care poate fi măsurat cu un voltametru
sau pH-metru.Tensiunea depinde
teoretic de logaritmul activității ionice,
conform ecuației lui Nernst.
Electrozii ion-selectivi sunt folosiţi în cercetări biochimice şi biofizice, dar şi în
determinări ale unor poluanţi în probe apoase sau gazoase. Aplicabilitatea la
probele de mediu a fost demonstrată în determinarea pHului, a conductivităţii
electrice, salinitate, total solide dizolvate, oxigen dizolvat, nitriţi, nitraţi etc.
În cazul probelor gazoase au fost dezvoltate o serie de analizoare capabile să
măsoare în timp real o serie de poluanţi gazoşi precum O3, CO, CO2, NOx, SO2, Cl,
NH3 etc.

Analizoarele electrochimice sunt aparate care măsoară un potenţial electrochimic

care ia naştere într-un senzor electrochimic în prezenţa unui gaz. Senzorii
electrochimici funcţionează pe principiul modificării potenţialului sau a curentului
între cel puţin doi electrozi aflaţi într-un electrolit, în urma interacţiunii cu analitul.
Senzorii potenţiometrici sunt alcătuiţi dintr-un electrod indicator (ionselectiv,
redox, etc.) al cărui potenţial este măsurat faţă de un electrod de referinţă adecvat
(de regulă în condiţii de curent net zero).
Un senzor electrochimic tipic este alcătuit dintr-un electrod de lucru şi un
contraelectrod, separate de un strat subţire de electrolit.

Gazul care intră în contact cu senzorul trece printr-o barieră de difuzie capilară şi
apoi difuzează printr-o membrană hidrofobă. Gazul care a trecut de membrană
reacţionează la suprafaţa electrodului de lucru printr-o reacţie de oxidare sau de
reducere. Aceste reacţii sunt catalizate de materialele electrodului, potrivite pentru
gazul de interes. Printr-un rezistor conectat între electrozi, apare un curent electric
proportional cu concentraţia gazului.
Controlul poluanţilor chimici prin metode optice
 Spectrofotometria de absorbţie moleculară în ultraviolet şi vizibil

Metodele optice de analiză utilizează ca mijloc de excitare a substanţelor (respectiv

atomilor componenţi ai moleculelor) radiaţia electromagnetică, în vederea obţinerii de
informaţii privind fie natura constituenţilor fie cantitatea acestora.
Ca şi definiţie: Spectrofotometria în fizică şi chimie reprezintă studiul cantitativ al
spectrului electromagnetic. Uzual studiul spectrului electromagnetic poartă numele de
spectroscopie motiv pentru care tehnica mai poartă numele de Spectroscopie UV-Vis.
Radiatia electromagnetică este tratată ca un fenomen caracterizat prin lungime de undă
şi frecvenţă.

Lungimea de undă este definită ca distanţa dintre două vârfuri adiacente, iar
frecvenţa reprezintă numărul de cicluri sinusoidale care traversează un punct fix în
unitatea de timp (cicluri pe secundă – hertz).
Spectrul electromagnetic cuprinde radiaţiile cosmice (fotoni), radiaţiile gama,
radiaţiile X, UV, Vis, IR, microunde şi unde radio. Împărţirea spectrului
electromagnetic în domenii este prezentată în figura următoare
Spectrofotometria UV-Vis se bazează pe absorbţia luminii din domeniul ultraviolet şi
vizibil (domenii notate în literatura internaţională UV-VIS). Tehnica s-a dezvoltat în
două variante şi anume
• colorimetria,
• fotometria şi spectrofotometria.
Colorimetria, reprezintă varianta în care intensitatea culorii probei se compară
vizual sau instrumental, în lumină albă, cu un set de soluţii etalon - preparate în
condiţii absolut identice cu proba.
Fotometria şi spectrofotometria măsoară instrumental lumina transmisă de o
soluţie colorată lucrând cu o sursă de lumină monocromatică. Când lumina incidentă
este filtrată, prin filtre optice, având un spectru mai larg, avem de a face cu o
fotometrie, iar când domeniul filtrat este mai îngust (utilizând monocromatoare)
vorbim de spectrofotometrie
Studiul cantitativ al spectrului electromagnetic are la bază proprietatea potrivit căreia
fiecare element sau compus chimic are propriul său spectru caracteristic obţinut prin
absorbţie de radiaţie la o anumită lungime de undă.
Aceasta absorbţie este posibilă deoarece anumiţi electroni pot absorbi radiaţie şi pot
efectua tranziţii de pe anumiţi orbitali moleculari (de legatură) cu energie joasă pe alţi
orbitali moleculari (de anti-legatură) cu energie ridicată, trecând astlel de pe niveluri
energetice inferioare pe niveluri energetice superioare
Când moleculele sunt supuse la o radiaţie (lumină) cu o energie care face posibilă tranziţiile
electronice în interiorul moleculei, o parte din energie este absorbită, iar electronii tranzitează
în orbitali cu energii mai mari.
Deoarece absorbanţa unei probe este direct proportională cu numărul de molecule care
absorb lumina (radiaţia) şi deoarece fiecare tip de moleculă absoarbe o anumită cantitate de
radiaţie, este necesar a se introduce un coeficient care să caracterizeze moleculele.
Legea Lambert-Beer
Reprezintă legea de bază folosită în analizele sau determinările spectrofotometrice.
Conform acestei legi cantitatea de radiaţie absorbită de o substanţă este direct
proportională cu concentraţia şi cu grosimea stratului de substanţă străbătut de radiaţie
Dacă considerăm o radiaţie incidentă monocromatică, Io, care cade pe o celulă conţinând
proba. Celula are lungimea ɩ, iar concentraţia substanţei ce absoarbe lumina, C. In urma
absorbţiei luminii, la trecerea prin celulă intensitatea finală (I), este mai mică decât cea
iniţială, (Io)
Se convine de asemenea să numim absorbanţă, notată A, logaritmul natural, cu semn
schimbat al transmitanţei:
 S-a găsit că coeficientul de absorbţie, k, este proporţional cu concentraţia substanţei
care absoarbe lumina, C adică

k = const.·C.

Prin urmare forma cea mai utilizată dar şi cea mai simplă a legii Lambert - Beer este:
A = εlC
Adică: cantitatea de radiaţie absorbită de o substanţa este direct proportională cu
concentraţia, cu grosimea stratului de substanţă străbătut de radiaţie şi cu coeficient
molar de extincţie al substanţei respective
Domeniul de concentraţii al metodei, pentru care se respectă liniaritatea funcţiei A = f(C),
de fapt al valabilităţii legii nu este prea larg motiv pentru care tehnica este aplicabilă doar
la soluţii diluate la care absorbanţa de regulă nu trebuie să depăşească valoare 2 sau 3.
În general, peste nivelurile de concentraţie de 10-2 mol/L curba de etalonare îşi modifică
panta (de regulă aceasta scade) astfel că ajungem în situaţia în care semnalul măsurat
variază invers proporţional cu concentraţia. De aceea, metoda este adecvată mai ales
pentru soluţii diluate şi nu este o metodă potrivită pentru analize de componente majore
(adică substanţe aflate în concentraţii de peste 10%) din orice fel de probe.
Trebuie menţionat faptul că fiecare substanţă are un spectru de absorbţie caracteristic, ca
formă generală, ca domeniu spectral, ca număr de maxime (denumite picuri) precum şi ca
raporturi între intensităţile diverselor picuri. În general un spectru este caracterizat prin
poziţia picului poziţie definită de valoarea maximă a absorbanţei (λmax). Astfel putem
denumi noţiunea de maxim de absorbţie atât vârful ca atare cât şi lungimea de undă care
corespunde maximului. Într-un spectru de absorbţie pot exista unul sau mai multe maxime
de absorbţie şi care corespund fiecare unor grupări cromofore existente în moleculă.
Numărul de maxime precum şi forma generală a curbei, reprezintă caracteristica calitativă
după care se pot identifica substanţele (un fel de amprentă în UV-Vis). Astfel se pot crea
librării de spectre după care se pot identifica anumite substanţe chimice prin simpla
comparare a spectrului obţinut cu cele existente în librăria de spectre.

De regulă în analizele curente nu se trasează tot spectrul unui compus la diferite

concentraţii ci se utilizează doar valorile absorbanţelor obţinute la lungimea de undă
maximă (λmax) denumită şi lungime de undă caracteristică.
 Spre exemplu pt diferite concentratii de azotati din atmosfera sunt reprezentate
spectrele de absorbţie (C1, C2, ... , C5) ale aceleiaşi substanţe în soluţie,

Pentru lungimea de undă λmax = 610 nm, valorile absorbanţei s-au notat A1, A2, ..., A5
corespunzătoare concentraţiilor soluţiilor. Acestea au fost reprezentate în coordonate A, C şi în
conformitate cu legea Lambert-Beer, toate se înscriu pe o dreaptă. Aceasta este curba de
etalonare sau de calibrare şi serveşte la analiza cantitativă a speciilor de interes.
Analiza calitativă
Se bazează pe compararea spectrelor de absorbţie ale substanţelor sau materialelor în
domeniul UV-VIS, adică 180-1100nm cu spectre cunoscute. Acest procedeu permite
identificarea unui anumit număr de specii chimice, dar numai pentru acele substanţe care
absorb în acest domeniu În substanţele formate din molecule covalente se cunosc aşa-
numitele grupări cromofore sau auxocrome, care sunt grupări de atomi care dau întregii
molecule calitatea de a absorbi lumina O grupare cromoforă reprezintă locul din moleculă
unde îşi au originea tranziţiile electronice.

Analiza cantitativă
Analiza chimică cantitativă în spectrofotometria de absorbţie se bazează pe legea Lambert-
Beer potivit căreia “cantitatea de radiatie absorbită de o substanţă este direct proportională
cu concentraţia şi cu grosimea stratului de substantă strabătut de radiaţie“. Întrucât la
aparatura modernă dimensiunile cuvei de probă sunt aceleaşi (1 cm), dependenţa radiaţiei
absorbite este funcţie de concentraţia speciei chimice. In aplicaţiile practice se utilizează o
curbă de calibrare: A = f(C), trasată pentru probe de concentraţii cunoscute, în aceleaşi
condiţii cu cele de analizat. Aflarea absorbanţelor soluţiilor de concentraţii diferite se face la
o lungime de undă cât mai riguros monocromatică ce corepunde maximului de absorbtie
(λmax) a spectrului de absorbţie a substanţei respective. Se alege un domeniu de
concentraţii, pe care se pregătesc 5-8 probe de concentratii cunoscute şi, după trasarea
dependenţei A = f(C), se poate trece la analiza cantitativă.
Domeniul pe care curba de etalonare este perfect liniară nu este foarte larg întrucât
Legea Lambert-Beer este valabilă numai în soluţii diluate. \
Din acest motiv este necasar a se respecta o serie de reguli practice importante pentru
obţinerea de rezultate analitice corecte:
- soluţiile trebuie să fie limpezi (fără suspensii) şi să nu fie fluoreşcente;
- în soluţiile supuse măsurătorilor nu trebuie să se petreacă transformări fotochimice
sau reacţii cu oxigenul din aer;
-substanţa de analizat nu trebuie să dea asociaţii, cu volume diferite de solvent;
- punctele de calibrare trebuie să se situeze cât mai riguros pe aceeaşi dreaptă şi
prelungirea dreptei să treacă cât mai aproape punctul de coordonate (0,0);
- absorbanţa măsurată pentru proba necunoscută, Ax, trebuie, pe cât posibil, să se
situeze pe porţiunea din mijloc a domeniului punctelor de etalonare.
Aplicaţii ale spectroscopiei UV-Vis în controlul poluanţilor chimici
În ceea ce priveşte controlul poluanţilor chimici ai mediului tehnica poate fi folosită
la:
Determinare specii anorganice
 Halogenuri
 Sulfaţi
 Azotaţi
 Azotiţi
 Amoniac
 Metale grele
 Gaze (CO2, CO, NOx etc)
Determinare specii organice
 Fenoli
 Hidrocarburi aromatice policiclice
 Formaldehidă
 Determinare medicamente
 Determinare compuşi organici volatil
Determinare detergenţi
 Anionici
 Cationici
 Neionici
 Spectrofotometria de absorbţie atomică
Spectrofotometria de absorbţie atomică face parte din metodele optice situate în domeniul
UV-Vis cu diferenţa că absorpţia de radiaţie se face de către atomi liberi şi nu de către
molecule.
Pentru ca să se realizeze acest lucru probele trebuie supuse unui proces termic în care
moleculele sunt descompuse în atomii constituenţi, proces care poartă numele de
atomizate. Ca principiu, proba lichidă este introdusă într-o flacără sau într-un cuptor de grafit
sub formă de aerosoli (acest lucru se realizează cu un dispozitiv numit nebulizator) unde
solventul este evaporat, iar proba este descompusă până la faza de atomi.

Există două metode de atomizare:

- Atomizare în flacără – caz în care este vorba de Spectrometria de absorbţie atomică în
flacără – FAAS
- Atomizare prin evaporare electrotermică – caz în care este vorba de Spectrometria de
absorbţie atomică cu evaporare electrotermică ETV-AAS)

Trebuie menţionat faptul că sensibilitatea metodei depinde de gradul de atomizare a probei

(cu cât în procesul de atomizare se produc mai mulţi atomi cu atât metoda este mai
sensibilă). Atomizarea prin evaporare electrotermică (ETV) este de 1000 ori mai sensibilă
decât atomizarea în flacără şi este folosită de regulă pentru analize situate ca şi nivel de
concentraţie de ordinul părţi pe miliard (ppb).
Atomizarea în flacără
– în această variantă de atomizare proba este introdusă continuu în flacără. Se folosesc
diferite tipuri de flăcări:
 Flacăra de propan-aer - (folosită la determinarea metalelor alcaline, Cu, Pb, Ag, Zn)
 Flacăra acetilenă-aer -(folosită la determinarea a 35 de elemente)
 Flacăra acetilenă-protoxid de azot-(folosită la determinarea a 65 de elemente)
Atomizarea prin evaporare electrotermică - în această variantă de atomizare proba este
introdusă discontinuu în sistemul de atomizare (cuptorul de grafit). După introducerea în
cuptor urmează un program termic de prelucrare ce constă în uscare, calcinare,
atomizare, curăţire, în urma căruia proba este descompusă în atomi.
Pentru evaporarea electrotermică se folosesc:
 Cuptor de grafit
 Filamente descoperite
 Cuptoare creuzet-verticale
Analiza cantitativă
Determinarile cantitative în AAS au la bază Legea Lambert-Beer potrivit căreia radiaţia
absorbită de către o populaţie de atomi liberi este direct proportională cu concentraţia
acestora.
A=kbc= log (I0/I)
unde: A - absorbanţa
k - coeficientul de absorbţie
b - lungimea stratului absorbant
c- concentraţia
Toate celelalte aspecte legate de analiza cantitativă din spectroscopia UV-Vis sunt valabile în
AAS (metoda valabilă numai pentru soluţii diluate, curbă de calibrare etc.)

Aplicaţii AAS în controlul poluanţilor chimici

Spectrometria de absorbţie atomică (AAS) este o metodă dedicată analizei de metale,
întrucât aceste specii chimice dau prin atomizare atomi liberi. Este folosită pentru:
-Determinare de metale grele în orice tip de matrice
- Determinare de metale alcaline şi alcalino-pământoase în orice tip de matrice
- Studiul mecanismului de transfer a poluanţilor între factorii de mediu
- Determinare compoziţie minerale şi minereuri etc.
Pentru a putea fi aplicată această metodă la analiza de metale, probele solide trebuie
aduse în soluţie. Aducerea în soluţie se face prin tratare la cald cu acizi minerali, etapa
purtând numele de mineralizare
 Metode optice bazate pe emisie de energie

Spectrofotometria de emisie în flacără şi în plasmă

Principiul acestor metode de analiza constă în introducerea

probei aflate în soluţie într-o flacără sau o plasmă unde în urma
evaporării şi a disocierii termice a moleculelor se produc atomi.
Aceşti atomii se ciocnesc cu speciile existente in flacără sau plasmă şi
absorb energie suficientă pentru a ajunge în stare excitată de unde
revin în stare fundamentală emitând radiaţii care vor fi analizate de
un spectrometru. Diferenţa între AAS şi AES sau ICP depinde de tipul
de energii imlicate în procesul de excitare a atomilor
Principiul spectrometriei de emisie în flacără
Se bazează pe atomizarea şi excitarea atomilor cu ajutorul unei flăcări şi
măsurarea fluxului luminos emis de aceştia. Flacăra are rolul de atomizare şi excitare
şi prin urmare instrumentaţia nu mai necesită sursă de radiaţie. Radiaţia emisă de
către flacără este concentrată cu o oglindă pe un dispozitiv de izolare şi selectare a λ
(filtre sau monocromator) apoi transmisă la un fotodetector.
Principiul spectrometriei de emisie în plasmă
Plasma - a patra stare energetică a materiei este un amestec de patru componente:
- electroni liberi,
-ioni pozitivi,
- atomi,
-molecule neutre care rezultă în urma atomizării şi ionizării
la temperaturi înalte - 4000-10000º K.
Plasmele analitice se obţin prin descărcări electrice în atmosferă de Ar, He, N2.
Există plasme neutre, oxidante sau reducătoare iar după modul de obţinere acestea
se pot calsifica în:
-Plasmă de curent continuu
- plasmă cuplată inductiv
- Plasmă cuplată capacitiv in radiofrecventa
- Plasme cu microunde
Aplicatii ale spectrofotometriei de emisie în flacără şi a celei de emisie în plasmă
Spectrofotometriei de emisie în flacără, respectiv cea de emisie în plasmă sunt cele mai
performante metode de determinare a speciilor metalice şi nemetalice din diversi factori
de mediu.
Cu ajutorul acestor metode pot fi detectaţi ioni negativi sau pozitivi putând fi utilizate la
determinarea metalelor care speciază (Cr, As, Hg). Deasemenea faptul că nu necesită
sursă monocromatică aceste metode pot fi folosite la analiza multielementală ceea ce
scurtează timpul necesar de analiză. Mai mult Spectrofotometriei de emisie în plasmă
poate fi cuplată cu spectrometria de masă şi prin acest cuplaj poate fi folosită la
determinarea unor specii necunoscute în diverse matrici. Se poate spune ca aceste tehnici
sunt cele mai folosite în analizele de rutină a speciilor metalice variate în toţi factorii de
mediu. Mai mult numeroase STAS-uri de analiză recomandă aceste metode mai mult
decât spectrofotometria de absorbţie atomică.
Alegerea uneia dintre cele trei metode pentru analiza metalelor rămâne însă la
latitudinea laboratoarelor care pot alege metoda în funcţie de dotarea acestora şi de
costurile necesare analizelor.
 Metode cromatografice de control a poluaţilor
chimici
Cromatografia este o metoda de separare a amestecurilor multicomponente care se bazează
pe distribuţia componentelor amestecului între două faze (una mobilă şi una staţionară) şi
are ca rezultat deplasarea cu viteze diferite a componentelor amestecului dea lungul fazei
stationare. Tehnicile cromatografice se mai numesc şi tehnici de separare, domeniul fiind
cunoscut sub denumirea de separatologie analitică.. Separarea cromatografică are la bază
interacţiunea diferentă a componenţilor unei probe faţă de două faze, numite: faza
staţionară şi faza mobilă şi are ca rezultat deplasarea cu viteze diferite a componentelor
probei purtate de către faza mobilă dea lungul fazei staţionare. Un rol important în orice
analiză îl are analiza cantitativă. În analiza cromatografică determinarea cantitativă se face
prin cuplarea separării cromatografice cu detecţia compuşilor separaţi, detecţie care se
bazează pe măsurarea unei proprietăţi fizico-chimice a compuşilor separaţi. Astfel putem
spune că o metodă cromatografică cuplază două tehnici una de separare şi una de detecţie.
Tehnicile cromatografice sunt printre cele mai utilizate tehnici de control a poluanţilor
chimici din mediu, fiind tehnicile capabile să determine într-o singură analiză compuşi cu
proprietăţi fizico-chimice asemănătoare dar şi diferite.
Metode cromatografice care pot fi clasificate astfel:
-După tipul fazei fazei mobile
 Cromatografie în fază gazoasă (de gaze)
 Cromatografie în fază lichidă (de lichide)
 Cromatografie cu fluide în stare supercritică
- După tipul fazei staţionare
 Cromatografie de adsorbţie (faza staţionară solidă)
 Gaz-solid
 Lichid-solid
 Cromatografie de repartiţie (faza mobilă lichidă)
 Gaz-lichid
 Lichid-lichid
 Cromatografie de adsorbţie-repartiţie
 Cromatografie prin schimb ionic (schimbători de ioni)
- După tipul de depunere a fazei staţionare
 Planară (faza stationară depusă pe o placă)
 Pe coloană etc.
Desigur că această clasificare este destul de complexă şi este utilizată doar într-un
cadru restrâns, în realiate clasificarea se face după faza mobilă şi după modul de dispunere
al fazei staţionare. Prin urmare în cele ce urmează vom aborda principalele metode
cromatografice utilizate în controlul poluanţilor chimici clasificate după faza mobilă şi faza
staţionară.
 Cele mai utilizate tehnici cromatografice în controlul poluanţilor chimici sunt:
-Cromatografia pe strat subtire (planară) (TLC, thyn layer chromatography)
- Cromatografia de lichide pe coloană (de înaltă performanţă, HPLC, High
performance liquid chromatography)
- Cromatografia prin schimb ionic (IC, ion chromatography)
- Cromatografia în fază gazoasă (de gaze) (GC, gas chromatography)
Cromatografia pe strat subţire (planară) Este cea mai simplă şi mai la îndemână tehnică de
separare şi de identificare datorită preţului scăzut al aparaturii şi uşurinţei de realizare.
Caracteristica acestei tehnici constă în modul de dispunere a fazei staţionare. Aşa cum derivă
şi din denumire faza staţionară este depusă pe o suprafaţă plană (placă de sticlă), într-un
strat subţire de 1-2 mm şi care este scufundată în faza mobilă. Faza mobilă este constituită
din solvenţi sau amestecuri de solvenţi de înaltă puritate şi care circulă prin faza staţionară
datorită fenomenului de capilaritate. Tot în categoria Cromatografiei pe strat subţire este
inclusă şi cromatografia pe hârtie, tehnică în care faza staţionară este constituită dintr-o
hârtie de filtru pe care este aplicată proba. Eluţia componenţilor amestecului se face în mod
asemănător ca şi în cazul cromatografie pe strat subţire.
Faza staţionară În cromatografia pe strat subţire se folosesc faze stţionare care se pot
clasifica după polaritate în faze staţionare polare şi nepolare (faze inverse) şi după starea de
agregare în faze staţionare solidă şi faze staţionare lichide. Fazele staţionare lichide sunt
constituite dintr-un lichid cu vâscozitate mare care ste depus pe un support solid.
Materialele folosite ca şi faze staţionare se mai numesc şi adsorbenţi, cei mai
utilizaţi fiind Silicagelul, Alumina, Florisilul, Kiselgurul etc.
Faza mobilă Ca şi faze mobile în cromatografia pe strat sunţire se folosesc solvenţi sau
amestecuri de solvenţi de înaltă puritate precum hexan, heptan, ciclohexan, cloroform,
CCl4, eteri, esteri, toluen, metanol, apă, soluţii tampon etc. Şi care sunt clasificaţi în serii
eluotrope de tărie. Selectivitate de separare a compuşilor depinde de tipul fazei staţionare
precum şi de tipul de solvent folosit. Utilizând faze staţionare diferite şi faze mobile diferite
se pot separa compuşi diferiţi. Operaţia de alegere a tipului de fază staţionară şi a tipului de
fază mobilă se numeşte optimizare a separării cromatografice.

Analiza calitativă – reprezintă acea operaţie de identificare a compuşilor prezenţi în amestec

pe baza unor parametri specifici sau pe baza unor prorietăţi fizico-chimice ale acestora.
Aceasta operaţie se face cu ajutorul unor etaloane ce conţin compuşi cunoscuţi luând în
considerare parametri de retenţie specifici fiecărui compus în parte. Pentru a uşura
identificarea, pe aceaşi placă se aplică atât soluţia etalon cât şi proba de analizat.
Identificarea compuşilor se poate face în trei moduri: - prin compararea parametrilor de
retenţie (Rf) - prin compararea culorilor obţinute în urma unor reacţii a compusului cu
reactivi specifici - prin compararea spectrelor
Analiza cantitativă – reprezintă acea operaţie de determinare a cantităţii în care un compus se
află într-un amestec. Aceasta operaţie se poate determina in situ (pe placă) sau după
scoaterea compusului de pe placă. In situ analiza se poate face utilizând o serie de proprietăţi
precum reflectanţa, transmitanţa, fluorescenţa, fotodensitrometrarea etc.

Mărimi utilizate în TLC

- Factorul de retenţie (Rf)
- Factorul de capacitate (k)
- Numărul de talere teoretice (N)
- Rezolutia (Rs)
Factorul de retenţie sau reţinere Rf este un parametru fundamental în TLC. Valoarea lui este
de fapt o viteză relativă dată de raportul dintre viteza de deplasare a componentului (u x)
(centrul zone (spotului)) şi viteza de deplasare a eluentului (solventului) (u f)
unde Zx reprezintă distanţa parcursă de
compus, iar Zf este distanţa parcursă de
faza mobilă (frontul de solvent). Rf are
valori cuprinse între 0 şi 1. Când este 0
compusul nu migrează de la linia de start,
iar cand este 1 nu se reţine pe placa
cromatografică şi migrază odată cu
frontul de solvent.
Factorul de capacitate (k) este definit ca fiind raportul dintre timpul petrecut de
component în faza staţionară şi cel petrecut în faza mobilă. Acesta este corelat cu factorul
de retenţie Rf prin ecuaţia:

Talerul teoretic - reprezintă lungimea de coloană pe care se poate realiza o separare

completă a unui compus. O placă cromatografică este caracterizată de o mărime N numită
numărul de talere teoretice. Pentru un compus dat numărul de talere teoretice este dat de
ecuaţia

Rezoluţia (Rs) - este o mărime utilizată pentru caracterizarea separabilităţi a doi compuşi. Ea
se mai foloseşte şi pentru caracterizarea selectivităţii şi eficacităţii unei plăci
cromatografice. Practic ete una dintre cele mai importante mărimi luate în considerare
atunci cînd se efectuează o separare cromastografică. Rezoluţia între două spoturi
(compuşi) se calculează cu relaţia:
 Aplicaţii ale cromatografie pe strat subţire în controlul calităţii
mediului
Cromatografia pe strat subţire este printre primele tehnici cromatografice utilizate în
analizele de rutină. Practic prin această metodă poate fi dezvoltată orice fel de aplicaţie
pentru determinarea compuşilor chimici în diverse matrici, pornind de la matrici simple
(probe de apă) la matrici complexe (probe biologice) şi de la amestecuri simple de compuşi
la amestecuri complexe.
O serie de aplicaţii la care această tehnică este folosită:
- Analize de pesticide organoclorurate şi organofosforice,
- Analize unor carbamaţi, insecticide, fungicide
- Analize de amine
-Analize de hidrocarburi
- - Analize de hidrocarburi aromatice policiclice
- - Analize de compuşi carbonilici (aldehide şi cetone)
- - Analize de compuşi fenolici şi acizi carboxilici
- - Analize de steroizi în probe de mediu
- - Analize de antibiotice şi medicamente antiinflamatoare
-- Analize de coloranţi sintetici în probe de apă
-- Analize de aflatoxine etc.