RELATIILE PLANTELOR LEGUMICOLE

CU FACTORII DE MEDIU
Mediul de viaţa al plantelor legumicole, care condiţioneaza creşterea şi fructificarea
acestora, este reprezentat de totalitatea factorilor de mediu care actioneaza in mod
permanent.
Aceştia sunt lumina, caldura, apa, aerul, solul şi hrana (elemenetele nutritive),
factori abiotici, obligatorii, indispensabili şi de valoare egala pentru viaţa plantelor.
Între aceşti factori trebuie să se menţină în permanenţa o relatie de interdependenţă,
specifică fiecărei specii legumicole, datorita careia orice schimbare a unuia dintre factori implică
şi o modificare a celorlalti factori, cu determinare asupra nivelului şi calităţii producţiei de
legume.
În caz de restricţie a unuia sau mai multor factori de vegetaţie, se crează o anumită
ierarhizare a rolului şi importanţei acestora pentru viaţa plantelor legumicole, în conformitate
cu evoluţia filogenetică şi condiţiile mediului ambiant (Davidescu D., Velicica Davidescu, 1992).
În timpul evoluţiei ontogenetice, speciile legumicole au cerinţe diferite faţă de factorii de
vegetaţie, specifice fiecărei fenofaze în parte. Cunoaşterea acestora şi a posibilităţilor de asigurare
în optim fundamentează măsurile tehnologice necesare manifestării la maximum a potenţialului
biologic al fiecărei specii în parte.
Cunoaşterea limitelor de acţiune a factorilor de mediu asupra proceselor fiziologice şi
biochimice din plante asigură posibilitatea dirijării cu deosebită atenţie a acestora.
În condiţiile practicării culturilor forţate şi protejate, numai prin corelarea
armonioasă a factorilor de vegetaţie se poate asigura valorificarea superioară a
potenţialului de producţie al speciilor, respectiv, al cultivarelor ce aparţin diferitelor
specii legumicole.
 1. Lumina
Lumina este un factor deosebit de important deoarece, prin parametrii săi
specifici – intensitate, durata de iluminare (fotoperioada) şi compoziţia
spectrală (calitatea) – influenţează fotosinteza şi celelalte procese fiziologice
care asigură formarea şi acumularea masei biologice şi desfăşurarea normală a
morfogenezei.
Ca urmare, creşterea şi fructificarea normala a plantelor legumicole nu pot
avea loc în absenţa luminii, iar cerinţele în aceasta privinţă sunt foarte diferite şi
specifice.
Lumina solară naturală variază în timp (pe parcursul unei zile, de la o zi la
alta, de la o lună la alta, de la un anotimp la altul) dar şi în spaţiu (de la un punct
geografic la altul în funcţie de latitudine, longitudine, altitudine etc).
Plantele legumicole au faţă de lumină cerinţe particulare, în special, ca
urmare a originii ecogeografice diferite.
Numai prin buna cunoaştere a pretenţiilor speciilor legumicole faţă de
factorul lumină se pot aplica măsuri tehnologice care să conducă la sigurarea
acestuia în intervalul de optim, atât la culturile de câmp cât mai ales la cele din
spaţii (sere solarii, răsadniţe etc).
Distanta medie dintre pamant si
soare este de aproximativ 150
milioane de kilometri. Pamantul
atinge punctul cel mai apropiat de
soare (periheliu - 147 milioane de
kilometri) la inceputul lunii ianuarie in
fiecare an. Dupa 6 luni, la data de 4
iulie, pamantul atinge punctul cel mai
indepartat fata de soare (afeliu - 152
milioane de kilometri). Aceasta
inseamna ca, datorita acestor
distante diferite, radiatia solara
directa care ajunge la atmosfera
pamantului este cu 7% mai intensa in
ianuarie decat este la 4 iulie (vedeti
imaginea de mai jos).
 Radiaţiile luminoase (ca radiaţii electromagnetice) se deosebesc prin :
- lungimea de undă
- culoare
- conţinut de energie
Radiaţia luminoasă vizibilă are lungimea de undă cuprinsă între 380 – 780 nm
(nanometrii), iar componentele sale sunt absorbite de către plante selectiv.
În prezent, oamenii de ştiinţă sunt interesaţi în primul rând de lumina care este
responsabilă cu producerea fotosintezei, respectiv porţiunea din banda luminii
cuprinsă între 400 – 700 nm.
Această bandă este denumită radiaţia fotosintezei active (PAR), în acest
domeniu, intensitatea este factorul decisiv împreună cu perioada de lumină.
Din largul spectru al radiaţiei solare, radiaţia luminoasă este cea care are cea
mai mare importanţă pentru viaţa plantelor şi reprezintă factorul de mediu
hotărâtor pentru declanşarea şi desfăşurarea principalelor procese fiziologice ale
acestora (fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, absorbţia apei şi elementelor nutritive,
creşterea şi dezvoltarea).
Este motivul pentru care aceasta a fost supranumită radiaţia fotosintetic activă
(RFA), adică acea radiaţie folosită de către plante pentru producerea materiei
organice (Doniţă şi colab., 1977).
Mărirea capacităţii fotosintetice a plantelor este un obiectiv prin care energia
solară, ca sursă energetică inepuizabilă, poate conduce la sporirea productivităţii
plantelor la obţinerea unor cantităţi mai mari de compuşi de sinteză. (Christos, M.,
Olimpios, 2000).
 În condiţiile climatului temperat din ţara noastră, trebuie să se acorde o
atenţie deosebită particularităţilor legate de factorul lumină, deoarece
numeroase specii legumicole se cultivă pe tot parcurul anului şi, deci, nu
beneficiază în mod constant de acelaşi regim al radiaţiei luminoase
naturale.
Aceste particularităţi stau la baza:
 stabilirii zonelor de favorabilitate pentru cultura legumelor,
la stabilirea schemelor optime de cultivare,
stabilirea schemelor de succesiune şi asociere a plantelor legumicole
în câmp şi spaţii protejate,
stabilirea epocii optime de înfiinţare şi desfiinţare a culturilor,
îmbunătăţirea calităţii unor legume – etiolarea - organelor comestibile
la diferite specii (sparanghel, praz, ţelina de peţiol, conopida, cicoarea de
grădină, andivle etc.) conduce la frăgezirea organelor comestibile, acestea
devenind mai suculente şi mai gustoase).
 Intensitatea radiaţiei solare este dependentă de latitudine,
altitudide, anotimp, lună, relief, nebulozitate, grad de poluare
atmosferică, moment din zi etc.
În zonele temperate din emisfera nordică, zonă în care se găseşte şi
ţara noastră, cel mai mult interesează intervalul octombrie – martie,
când lumina devine factor limitativ pentru culturile din sere, solarii şi
răsadniţe.
Plantele legumicole valorifică mai bine lumina difuză în
comparaţie cu cea directă, deoarece aceasta conţine 60 – 90 % din
radiaţia fiziologic activă, radiaţie care este absorbită mai intens de
clorofilă.
Intensitatea luminii, corespunzătoare intervalului optim de
asimilaţie este de 20 000 – 30 000 de lucşi, iar între 500 – 1000 lucşi
fotosinteza nu se declanşează pentru majoritatea speciilor legumicole.
 In ceea ce priveşte cerinţele faţa de intensitatea luminii, în cazul plantelor
legumicole se evidenţiaza trei grupe distincte:
- plante nepretenţioase, cu cerinţe reduse, care reuşesc să crească în mod
corespunzător la o intensitate a luminii de 1000 - 3000 lucşi şi pot fi cultivate cu
succes primăvara devreme, toamna târziu sau iarna (în sere şi solarii), precum şi în
culturi asociate sau intercalate, aşa cum sunt: ceapa pentru frunze (stufat), mazarea,
sfecla de frunze (mangoldul), salata etc.sau unele plante perene (ştevia, măcrişul,
ceapa de tuns, ceapa de iarnă);
- plante puţin pretenţioase, cu cerinţe medii, care necesită o intensitate a
luminii de 4000-6000 lucşi şi se pot cultiva primavara devreme, în zonele mai
nordice, pe versanţii care nu au expoziţie sudică sau la altitudine mai mare, cum
sunt, de exemplu: spanacul, ridichile de luna, mărarul, pătrunjelul, morcovul, ţelina,
reventul etc.
- plante foarte preteţioase, cu cerinţe mari, care au nevoie de cel puţin 8000
lucşi pentru creştere şi fructificare optime şi se cultivă în zonele cele mai favorabile
în ceea ce priveşte lumina, în câmp sau în spaţii protejate, pe baza unor tehnologii
specifice, aşa cum sunt: tomatele, ardeii, patlagelele vinete, castraveţii, pepenii
galbeni, pepenii verzi, bamele, fasolea.
 Plantle legumicole au cerinţe specifice faţă de intensitatea luminii şi în funcţie de
fenofază.
Cele mai mari cerinţe sunt în faza de răsad din momentul răsăririi, în faza de
acumulare a substanţelor de rezervă, precum şi în fazele de îmbobocire, înflorire şi
fructificare.
Reacţia plantelor la insuficienţa luminii este in functie de fenofază (faza in care se
afla).
Astfel, la speciile pretenţioase, in faza de rasad (tomate, ardei, patlagele vinete,
castraved) are loc alungirea tulpinii, etiolarea plantei (mai ales a tulpinii) şi reducerea
rezistenţei sale mecanice, creşterea redusa a aparatului foliar (frunzelor), evoluţia
nesatisfacatoare a primelor inflorescence şi a primelor flori, intarzierea infloritului,
avortarea florilor.
La aceeaşi categorie de specii, cand se afla în cultură forţată, insuficienţa luminii
determina debilitarea progresivă a plantelor, formarea unui numar mai redus de
puncte de fructificare, avortarea unui numar mare de flori, creşterea duratei de timp
pentru formarea şi maturarea fructelor, sensibilizarea frunzelor aflate la baza plantei şi
epuizarea lor prematură, dereglarea proceselor fiziologice (fotosinteza, respiraţie şi
transpiraţie), obţinerea unor fructe de calitate slabă, atât din punct de vedere comercial,
cât şi din cel al conţinutului în principii nutritive etc.
 La speciile mai puţin pretenţioase (salata, spanac etc.), insuficienţa luminii duce
la:
•modificarea biologiei plantelor (plantele nu dau tulpini florale şi nu formează
inflorescenţe);
•sensibilizarea plantelor la atacul de boli şi dăunători;
•creşterea mai lentă;
•mărirea duratei de timp până la obţinerea părţii comestibile;
•reducerea conţinutului în substanţă uscată, săruri minerale şi vitamine al părţii
comestibile.
În România, insuficienţa luminii se manifestă cu precădere în intervalul
octombrie – martie. În acest caz este necesar să se cunoască, pe lângă cerinţele
generale faţă de lumină, şi nivelul "punctului de compensaţie", care, reprezintă acea
valoare a intensităţii luminoase la care asimilaţia este egală cu dezasimilaţia, cu
alte cuvinte, fotosinteza este egală cu respiraţia.
Acesta are valori specifice pentru fiecare specie şi chiar fiecare cultivar în parte,
dar, în mare, este cuprins între 6000-10000 de lucşi, la speciile heliofile, şi 600 – 2000
de lucşi pentru speciile umbrofile.
În condiţii de intensitate luminoasă sub nivelul "punctului de compensaţie", la
culturile din spaţii protejate, trebuie să se acţioneze prin scăderea temperaturii din
spaţiu, pentru e se evita creşterea dezasimilaţiei şi implicit, epuizarea şi în final,
moartea plantei.
 Excesul de lumina este daunator indirect, prin faptul ca duce la creşterea
temperaturii atât în spaţiu cât şi la nivel celular, pe fondul unor pirderi mari de apă
din plante.
O astfel de situaţie poate să apară când, după o perioadă cu intensitate
luminoasă redusă apar zile cu intensitate lunimoasă prea ridicată, fapt ce poate
provoca un şoc fiziologic la nivelul cloroplastelor şi apariţia unor pete de arsură,
fenomen numit "solarizaţie".
Pentru a evita acest fenomen, se recomandă ca, la răsadurile produse în seră
atunci când sunt scoase să fie plantate în câmp, trecerea de la lumină mai slabă la
lumină intensă să se facă treptat.
Combaterea efectului temperaturilor ridicate, determinate de lumina excesivă
la culturile în camp, se asigura prin:
•irigarea mai abundenta a acestora,
•folosirea unor plase speciale de umbrire
•Amplasarea culturilor pe directia E-SE si, respectiv V - SV.
 Durata de iluminare zilnică (durata zilei lumina sau fotoperioada)
Referitor la cerinţele faţa de durata zilei lumina (fotoperioada), plantele
legumicole se grupează astfel:
- plante de zi lungă, care cer lumină 15-18 ore pentru creştere şi fructificare
normală (spanacul, ceapa, salata, ridichea, varza, cicoarea, mararul, morcovul
etc.).
- plante de zi scurtă, care pretind lumina 12 ore, dar pot inflori şi fructifica şi
la o durata a zilei-lumina de cel puţin 8 ore; ele provin din regiuni tropicale şi
subtropicale (de exemplu, fasolea, castravetele, ardeiul, patlagelele vinete,
tomatele etc.).
- plante de durată a zilei-lumină intermediară, care au cerinţe mai puţin
rigide, asigurând o fructificare optima la diferite durate ale zilei-lumină (de
exemplu, unele soiuri de tomate, salata etc.).
 Dupa scopul urmărit in cadrul fiecarei culturi, mai cu seama atunci cand ne
intereseaza continuitatea producţiei legumicole in cursul anului, de primavara
devreme pană toamna târziu, trebuie să fie respectate cerinţele plantelor legumicole
şi asigurate condiţiile corespunzatoare de lumina, care sa determine cea mai scurta
(economica) durata a perioadei de vegetaţie pana la obţinerea producţiei.
Daca plantele legumicole sunt cultivate in alte condiţii de durata a zilei de
lumina, îşi prelungesc perioada de vegetajie, infloresc şi fructifica mai tarziu sau
deloc, işi schimba habitusul.
In unele cazuri, schimbarea duratei de iluminare este folositoare pentru practica.
Spanacul, ridichile de luna, unele soiuri de salata, care sunt plante de zi lunga,
cultivate primavara şi toamna, deci in condiţii de zi scurtă, au o creştere puternică,
dar fructifica mai târziu sau deloc. Aceste insuşiri sunt favorabile, deoarece de la
aceste plante se consuma parţile vegetative,. In timpul verii; spanacul, salata,
ridichile de luna emit uşor tulpini florale, fenomen nedorit in practica.
Ceapa verde are o creştere mai intensă în condiţiile de zi scurtă.
La conopidă, inflorescenţa îşi menţine calitatea corespunzatoare o perioada de
timp mai lunga atunci când aceasta se obţine la o fotoperioada mai scurta şi, invers,
evolueaza foarte repede catre etapa de creştere a tulpinii florale şi infloririi, daca se
obdne la o fotoperioada mai lunga.
 Calitatea luminii este dată de compoziţia sa spectrală.
Foarte multe studii au urmărit influenţa calităţii luminii determinată de
compoziţia spectrală, asupra proceselor fiziologice din plante fiind cunoscut faptul
că radiaţiile spectrului luminos sunt absorbite în mod selectiv de către pigmenţii
clorofilieni.
Dintre cele 7 radiaţii care compun spectrul luminos (ROGVAIV) cele roşii sunt
cele mai intens absorbite, mai active şi mai eficiente în fotosinteză.
Comparativ cu toate celelalte radiaţii, cele verzi determină intensitatea
minimă a fotosintezei, iar cele violete fac ca fotosinteza să se intensifice puţin faţă
de verde, dar cu valori inferioare faţă de roşu (Ciofu, R., şi colab., 2003).
Spectrul vizibil al radiaţiei solare, cu efecte fotoenergetice şi fotochimice
asupra plantelor, cuprinde emisii din următoarele lungimi de undă (în nm): 380-
400 (violet), 400-480 (indigo), 480-500 (albastru), 500-580 (verde), 580-600
(galben), 600-650 (portocaliu) şi 650-780 (roşu).
La momentul întâlnirii radiaţiei solare cu frunza, se produc trei fenomene
optice, şi anume: reflexie 10%, absorbţie 63% şi transmisie (trecere) prin frunză
27% (Catrina, I., şi colab., 1987).
 Compoziţia spectrală influenţează diferit procesele fiziologice din plante.
Astfel s-a constatat că:
• radiaţiile roşii - portocalii contribuie mai ales la creşterea plantei şi
asigurarea substanţelor de rezervă;
•radiaţiile galbene şi verzi favorizează fructificarea
•radiaţiile albastru-violet stimulează formarea organelor tinere.
•lumina albă cu radiaţia albă completată cu radiaţia infraroşie, grăbeşte
înflorirea la tomate şi contribuie la mărirea numărului de flori pe primul lăstar.
Deoarece cantitatea de radiaţii absorbite depinde de natura pigmenţilor din
frunze şi intensitatea culorii acestora (frunzele de culoare verde-închis absorb cele
mai multe radiaţii luminoase; în ordine descrescândă urmează frunzele verzi
deschis şi cele cu nuanţe gălbui care absorb cu 12-55% mai puţin), speciile
legumicole reacţionează diferit la acoperirea cu materiale plastice fotoselective,
colorate, studiile fiind orientate şi în această direcţie (Ciofu, Ruxandra, Dobrescu,
Aurelia şi colab., 1996, 1999).
Distribuţia intensităţilor lungimilor de undă individuale, nu numai a intensităţii
totale combinate PAR, influenţează creşterea plantelor şi răspunsul dezvoltării
(fotomorfogeneza). Lungimile de undă ale energiei din afara spectrului vizibil,
cunoscute ca infraroşii (600 – 700 nm) pot inhiba creşterea tulpinii şi ramificarea
plantelor iar uneori frunzele sunt mai mici şi mai subţiri. Rezultatele pot consta
într-o diminuare a înfloririi plantelor (Catrina I, şi colab., 1987).
 De-a lungul timpului s-au utilizat materialele transparente colorate, cu
proprietăţi fotoselective, care absorb radiaţiile unei benzi spectrale bine
determinate faţă de culoarea lor şi împiedică sau reduc trecerea lor la plante. De
la acest principiu a pornit Favilli (1966) inaugurând o nouă tehnologie în cultura
legumelor, aceea în sere acoperite cu materiale plastice colorate. În aceste
condiţii plantele cultivate reacţionează promt, prin modificări ale ciclului
biologic, şi mai ales al fazei de fructificare, permiţând obţinerea de recolte mai
timpurii şi chiar mai ridicate.
Studiind transmiterea radiaţiilor luminoase la materialele plastice colorate
diferit, Favilli, 1996, a constatat că aceasta variază în funcţie de unghiul de
incidenţă al razei de lumină şi coloraţia dată prin pigmenţii folosiţi la procesul
de fabricare. În general, coloraţia în cazul materialelor simple reduce
penetrabilitatea radiaţiei vizibile într-un procent de 12 – 54 %. În ceea ce
priveşte materialele rigide diferenţele între plăcile incolore şi cele colorate sunt
mult mai reduse .
Foiile care conţin coloranţi exploatează aceste lungimi de undă şi sunt cele mai
utilizate pentru stimularea creşterii lungimii tulpinilor plantelor şi îmbunătăţirea
colorării. Totuşi, introducerea de coloranţi sau a altor aditivi în foliile pentru solarii
pot avea un impact negativ asupra duratei de utilizare, deoarece foliile devin mai
puţin pure se poate înregistra o scădere a transmisiei luminii (Shuichi, Utsumi,
2001, Grosu E., şi colab., 2004).

Transmisia luminii prin folii polimerice în solar