Examenul fizico-chimic

şi microscopic al urinii

Violeta BLAGA
Definiţie
 Produs de filtrare, reabsorbţie şi excreţie,
reprezentând activitatea funcţiei renale

Compoziţia chimică
 Apă: 93 - 95%
 Substanţe organice şi minerale: 7-5%
 substanţe organice 60% (ureea, ac. uric,
creatinină, proteine, glucoză, aminoacizi,
corpi cetonici, urobilinogen, hormoni etc.)
 substanţe minerale 40% (cloruri, sulfaţi,
fosfaţi, Na, K, săruri de amoniu, Ca, Mg)
Determinarea compusilor din urină ce apar in conditii
patologice (proteine, glucide, corpi cetonici, pigmenţi
sanguini, pigmenţi biliari, urobilinogen, porfirine, indican) se
face în:
 Urina de dimineaţă, proaspată: în care se fac numai
determinări calitative (glucoza, albumina, pH, urobilinogen,
bilirubina, corpi cetonici şi sediment urinar)
 Urina de 24 ore: după ce vezica a fost golită de “urina de
dimineaţă”, se începe la oră fixă recoltarea într-un vas mai
mare (ex. astăzi dimineaţa la ora 700 până a doua zi la
aceeaşi oră).
Dozările care se fac din această urină se raportează la volum şi densitate.
Recoltarea urinii

Nu se recoltează la:
 Femei în timpul ciclului şi la 2-3 zile de la ciclu
 Pacienţi care în ultimele 48 ore au făcut o
investigaţie radiologică (densitate > 1040 şi
reacţie fals + la proteine)
 Suprimarea medicaţiei cu aspirină sau derivaţi
de sulfamidă (cresc debitul hematiilor), precum
şi cu diuretice şi laxative
 Restricţie hidrică cu 12 ore înaintea probei.
Densităţi < 1015 ar trebui să determine
repetarea probei
Recoltarea urinii

Modificări de parametri în sedimentul urinar la

mai mult de 3 ore de la recoltare:
 Liza hematiilor
 Degradarea leucocitelor
 Creşterea rapidă a numărului de bacterii
 Apariţia de nitriţi
 Creşterea pH-ului (ureea se transformă în
amoniac sub acţiunea florei bacteriene)
 Creşterea pH-ului poate determina dizolvarea
cilindrilor
Conservarea probelor de urină

Se poate face cu:

 Timol
 Metil-4-hidroxibenzoat
 Cloroform
 Formol
 Fenol
 Toluen
Conservare la +4º C
Cantitatea
 Cantitatea de urină excretată de un
individ sănătos în condiţii obişnuite este
de 1000-1800 ml/zi
 OLIGURIE (volum < de 800 ml/zi)

 POLIURIE (volum > 2000 ml/zi)

 ANURIE ( volum< 300 ml/zi)

Oligurie
 şocul produs de hemoragii mari, arsuri sau
traumatisme
 insuficienţa cardiacă
 ciroza hepatică
 insuficienţa renală
 infecţii renale grave
 intoxicaţii cu substanţe chimice
 boli care blochează căile urinare (calculi urinari,
hipertrofie de prostată)
 caniculă, după febră, diaree, vărsături, transpiraţii
intense, după fumat sau consum redus de lichide
Poliurie

 scleroză renală
 glomerulonefrită
 diabet zaharat netratat
 tratamente cu diuretice
 după frig sau emoţii
 consum mare de lichide sau alcool
Examenul macroscopic

 Aspect
 Culoare
 Miros
Examenul macroscopic

Aspectul
 Urina proaspată, normală trebuie să fie
clară şi transparentă.
 Urina proaspată, tulbure poate conţine:
 săruri (uraţi, acid uric, oxalaţi, fosfaţi sau
carbonaţi)
 mucus, puroi, epitelii, microorganisme
 grăsimi (aspect laptos)
Examenul macroscopic
 Aspectul tulbure dispare: la încălzire (5-6 ml urină într-o
eprubetă) - uraţi, acid uric
 Aspectul tulbure se intensifică: la încălzire - proteine, carbonaţi
sau fosfaţi
 Aspectul tulbure nu dispare la încălzire, dar limpezirea se
produce după:
 adăugarea câtorva picături de acid acetic 10%; fosfaţi,
carbonaţi (cu eliberare de CO2)
 adăugarea a 2-3 ml de HCl 12,5%; oxalaţi, leucina, tirozina,
cistina
 adăugarea a 2-3 ml de NaOH 20%; acid uric, mucus,
cistina
 adăugarea unui amestec etanol-eter; grăsimi

Aspectul tulbure determinat de puroi nu dispare nici prin

încălzire, nici prin adăugarea de alte substanţe, doar coagulează.
Examenul macroscopic

 Aspect
 Culoare
 Miros
Examenul macroscopic
Culoarea
 Culoarea normală a urinii este de la galben
pai până la galben auriu şi se datorează
pigmenţilor: urocrom, urobilină, uroeritrină.
Examenul macroscopic
Culoarea
 Culoarea anormală a urinii poate fi determinată de
numeroase substanţe endogene şi exogene:
 Alb laptos:
− chilurie
 Galben până la incolor:
− diureza apoasă, diabet insipid, tratament diuretic
 Galben şofran până la brun:
− caroteni, flavone, chinina, fenolftaleina, bilirubina
eritrocite, hemoglobina, mioglobina, porfobilina,
 Galben portocaliu:
− administrare redusă de lichide, febră, sulfamide,
urobilinogen
Examenul macroscopic
Culoarea
 Culoarea anormală a urinii poate fi determinată
de numeroase substanţe endogene şi exogene:
 Roşu portocaliu
− betanidina, coloranţi alimentari, fenitoină,
aminofenazonă, nitrofurantoin, metronidazol
pirogalol, hemoglobina, uroglobina, eritrocite
porfirine
 Roşu
− sfecla roşie, sânge proaspăt, hemoglobină,
mioglobină
 Roşu închis
− porfirină
Examenul macroscopic
Culoarea
 Culoarea anormală a urinii poate fi determinată de
numeroase substanţe endogene şi exogene:
 Brun

− tanin, timol, indican, porfobilina

 Verde albastru

− indigo-carmin, albastru de metilen, biliverdina,

cupru
 Verde murdar

− indigo-carmin, acriflavina, albastru de metilen,

cupru biliverdina, indican, bacterii cromogene
(piocianic)
Examenul macroscopic

 Aspect
 Culoare
 Miros
 Examenul macroscopic
Mirosul
 Urina normală, proaspată are miros caracteristic datorat
acizilor volatili sau aşa numitelor substanţe “urinoide”:
 urinile concentrate au un miros mai accentuat
 urina diabeticilor - miros de mere acre
 urina alcoolicilor - alcool
 urina infectată sau tumori renale - amoniac
 în acidoză - miros de fructe sau cloroform
 medicamente pe bază de esenţă de terebentină - violete
 usturoi, hrean sparanghel - miros neplăcut
 în hipermetioninemie - miros de unt rânced
 un miros puternic al urinii la nou-născuţi ridică suspiciunea unei
erori metabolice (aminoacidopatie).
Examenul fizic al urinii

 Densitate
 Osmolalitate
 pH-ul urinar
Densitatea
Densitatea depinde de concentraţia substanţelor dizolvate:
sărurile în general şi ureea la indivizii sănătoşi, glucoza şi
albumina în cazurile patologice
 Valori normale: 1015-1022 cu extreme: 1003- 1035
 Urodensimetrul este calibrat pentru 20º C
Corectarea densităţii
 Pentru fiecare 3º C ± faţă de temperatura standard se
adună sau se scade o unitate
 Când urina conţine glucoză, proteine sau cristaloizi, se
determină cantitativ concentraţia acestora şi se scade o
unitate din densitatea determinată iniţial pentru fiecare:
2,5g glucoză/l, 3.3 g proteine/l, 2.2 g cristaloizi/l.
Examenul fizic al urinii

 Densitate
 Osmolalitate
 pH-ul urinar
Osmolalitatea
 Osmolalitatea se referă la numărul de molecule
dizolvate într-un kg de solvent
 Osmometrele evaluează osmolalitatea prin
determinarea punctului de îngheţ al urinii, pornind
de la relaţia 0,56ºC corespunzând cu 272
mOsm/kg. Unităţile de măsură sunt miliosmoli/kg
 Valori normale: 800-1200mOsm/kg
 Osmolalitatea este un test mai fidel de evaluare a
capacităţii de concentrare a rinichiului comparativ
cu densitatea urinară.
Examenul fizic al urinii

 Densitate
 Osmolalitate
 pH-ul urinar
Reacţia urinii (pH-ul urinar)
 Reacţia urinii (pH-ul urinar): constantă fizică ce
permite evaluarea capacităţii de intervenţie a
rinichiului în menţinerea echilibrului acido-bazic.
 La individul normal, cu alimentaţie mixtă, reacţia
urinii poate fi slab acidă cu variaţii în jurul valorii 6.
 Aciditatea urinii provine din: acizi organici, uric,
hipuric, citric, acetic, axalic, precum şi din sărurile
acide - fosfaţi primari de sodiu, potasiu, amoniu.
 Regimul hiperproteic determină o creştere a
acidităţii urinii datorită eliminării crescute de acid
uric, uraţi şi fosfaţi acizi.
Reacţia urinii (pH-ul urinar)
 Un regim alimentar vegetarian determină o
alcalinizare a urinii prin excesul de săruri minerale
şi organice.
 Urini puternic acide (4-4.5 pH) - procese maligne,
febră, diarei abundente, acidoză diabetică sau
metabolică
 Urina puternic alcalină – infecţii urinare, alcaloza
respiratorie, alcaloza metabolică
 pH-ul urinar se determină cu hârtie indicatoare de
pH sau benzi-test
Examenul chimic al urinii

 Se efectuează în vederea depistării in

urina a diferiţilor compuşi cu efect
patologic : proteine, glucide, compuşi
cetonici, pigmenţi sanguini, urobilinogen,
pigmenţi biliari şi acizi biliari, porfirine
porfobilinogen
Proteinele

 Se determină din prima urină de

dimineaţă sau din urina de 24 de ore
 Valori normale:150mg/24 ore la adulţi şi
140mg/m2 suprafaţă corporală la copii
 Metode de determinare:
̶ semicantitative

̶ cantitative

̶ calitative
Metode semicantitative

a) Metoda cu acid sulfosalicilic 20%:

precipită diferite tipuri de proteine
(albumine, globuline, peptide, proteine
Bence-Jones, micoproteina Tamm-
Horsfall şi albumoze - produse de
degradare a proteinelor). Turbiditatea
determinată este proporţională cu
concentraţia proteinelor urinare
 Scala de evaluare semicantitativă a
proteinei prin metoda cu acid
sulfosalicilic 20%
Rezultat Concentraţie aprox. Aspect
proteine (mg/dL)
0 - absent < 10 Clar
± - urme f. fine 10 - 15 Turbiditate f. slabă
+ - urme fine 15 - 20 Turbiditate definită
++ - nor fin 20 – 30 Nor alb fără precipitat
+++ - nor gros 30 - 50 Nor alb cu precipitat
++++ - dozabilă >50 Precipitat floculent
Metode semicantitative

b) Metoda de coagulare la căldură Încălzirea

unui eşantion de urină la o temperatură >
60º C determină coagularea proteinelor în
flocoane albe care modifică transparenţa
probei în raport cu concentraţia proteinelor.
c) Metoda cu benzi test. Specificitatea
testului este mai mare pentru albumine şi
mai mică pentru proteine Bence-Jones.
Metode cantitative

 Dozarea cantitativă a proteinelor urinare se

face numai pe eşantioane de urină de 24
ore.
 Metodele de determinare cele mai folosite
sunt cele cu acid sulfosalicilic 3%, cu
pirogalol sau metoda Folin-Lowry.
 Raportarea rezultatelor se face exprimând
concentraţia proteinelor în g/24 ore.
Metode calitative

 Oferă date asupra configuraţiei fizico-

chimice şi a structurii proteinelor urinare
 Permit clasificarea proteinuriilor după
mecanismul de producere.
 Din această grupă fac parte:
electroforeza, imunoelectroforeza,
ELISA, imunodifuzia radială.
Metode calitative

 Electroforetic se pot identifica trei tipuri

de proteinurii: fiziologice, glomerulare
sau tubulare.
 Proteinuria fiziologică este rezultatul a
trei mari procese:
̶ filtrarea glomerulară
̶ reabsorbţia tubulară a proteinelor
filtrate
̶ secreţia tubulară proteică
Metode calitative
 Proteinuria patologică se realizează prin patru
mecanisme:
̶ creşterea permeabilităţii filtrului glomerular
̶ scăderea reabsorbţiei tubulare a proteinelor
filtrate normal
̶ modificări ale configuraţiei fizico-chimice a
proteinelor (creşterea bruscă a concentraţiei
proteinelor plasmatice)
̶ creşterea secreţiei tubulare, care apare fie
prin degradarea elementelor nefronului, fie
prin producerea în exces a unor proteine
tubulare.
 Proteine Bence-Jones
 Conţin proteine cu GM 22000-45000 şi uneori 90000.
Concentrarea acestor proteine în ser este < de 10µg/ml,
iar în condiţii patologice poate ajunge la 100µg/ml. În
urină, concentraţia acestor proteine în condiţii
patologice este de 1-6 g în 24 ore.
 Metode de decelare a pproteinuriei Bence-Jones:
̶ precipitarea la 56° C şi redizolvarea la 100° C
̶ imunodifuzia radială
̶ imunofixarea
 Proteinuria Bence-Jones - marker al mielomului, însă
poate apărea şi în leucemii, osteosarcom şi foarte rar în
macroglobulinemia Waldenstrom.
β2 - microglobulina

 Este o proteina globulara, cu GM=11800

 Se gaseste in ser, saliva, lichid sinovial,
urina
 Valori normale in urina: 4 - 370μg/l
 Valori crescute apar in: mielom multiplu,
leucemie cronica, artrita reumatoida,
sarcoidoza, lupus eritematos, hepatite,
ciroza hepatica, sindroame de
imunodeficienta
Glucoza
Metode de determinare:
 Semicantitative
̶ Fehling
̶ Benedict
̶ Benzi test
 Cantitative
̶ colorimetrică cu ortotoluidină
̶ enzimatică cu hexochinază
 Glicozuria este dependentă de:
̶ concentraţia glucozei în sânge
̶ rata filtrării glomerulare
̶ rata reabsorbţiei tubulare a guclozei
Glicozuria întâlnită în: DZ, diabet renal, glicozuria renală ereditară, sindr.
Fanconi, glomerulonefrita dobandită şi ereditară, stres, acidoză, leziuni SNC,
10-15% din gravide.
 Urobilinogenul
 Împreună cu urobilina, stercobilinogenul şi stercobilina sunt
derivaţi halogenaţi ai bilirubinei - valori normale 4mg/24 ore.
 Excreţia crescută a urobilinogenului indică boli:
̶ cu supraîncărcare hepatică: anemie hemolitică, anemie
pernicioasă, policitemie vera, enterocolite
̶ prin deficit funcţional hepatic: hepatite ac. şi cr., ciroze.
 Urobilinogenul este absent în urină în obstrucţia completă a
canalului coledoc .
 Determinarea urobilinogenului în urină se face prin metoda
clasică Erlich sau cu benzi test. În 5 ml urină se adaugă 10
picături soluţie Erlich:
̶ culoarea roşie la temperatura camerei - urobilinogen 
culoarea roşie după încălzire - urobilinogen normal
̶ dacă nu apare culoarea roşie nici după încălzire -
urobilinogen absent
Examenul microscopic al urinii
SEDIMENTUL URINAR
 Sedimentul urinar poate fi considerat ca o biopsie exfoliativă
renală sau de căi urinare
 Pregatirea probei de urină:
̶ se agită recipientul cu eşantionul din prima urină de
dimineaţă
̶ se toarnă într-o eprubetă conică de minim 10ml
̶ se centrifughează 2-3 minute la 1000 rotaţii/minut
̶ se pastrează supernatantul pt determinările de proteine
̶ din partea sedimentată 0,5-1ml se pregăteşte sedimentul
urinar
̶ se agită foarte bine şi se pune o picătura pe lamă,
acoperindu-se cu o lamelă
̶ se examinează în totalitate câmpul aflat sub lamelă cu
obiective de 20X şi 40 X.
Metode microscopice de
examinare
 microscopia optică - cea mai folosită în
laboratoarele clinice
 microscopia în contrast de fază este mai
sensibilă şi permite o evaluare mai exactă a
hematiilor şi cilindrilor
 microscopia în interferenţă - oferă o imagine
tridimensională
 microscopia cu lumină polarizată - detectează
corpii birefringenţi şi cristale
 microscopia cu imunofluorescenţă permite
identificarea matricei cilindrilor
 microscopia electronică
Tehnici de examinare
 examenul în picătura proaspată este tehnica cea mai
folosită de examinare
 examenul sedimentului colorat - aduce un plus de
informaţii în aprecierea unor structuri; pentru colorare
sunt folosite mai multe metode:
̶ metoda Sternheimer-Malbin evidenţiază cilindrii şi
leucocitele
̶ metoda Wright evidenţiază hematiile dismorfe şi
eozinofilele
̶ metoda Giemsa - colorare de frotiu
̶ metoda Hensel pentru eozinofile
̶ metoda Papanicolau pentru examenul citologic de
detectare în urina a celulelor neoplazice
Examenul sedimentului urinar
 Structuri organizate  Structuri neorganizate (de
̶ Celule epiteliale origine metabolică)
̶ Subst. organice
̶ Leucocite
̶ Acid uric
̶ Hematii ̶ Cistina
̶ Cilindrii ̶ Leucina
̶ Bacterii ̶ Tirozina
̶ Subst. anorganice
̶ Carbonati
̶ Oxalati
̶ Fosfati
Examenul microscopic semicantitativ
al urinii
A. Sediment organizat:
1. Celule epiteliale
 celule epiteliale
pavimentoase:
̶ celule mari, plate, cu
nucleu pignotic, cu
diametru variabil
̶ provin din straturile
superficiale ale
segmentelor
inferioare ale cailor
urinare
 Examenul microscopic semicantitativ
al urinii
 celule epiteliale de tranziţie:
− formă piriformă, fuziformă
sau rotundă
− au nucleu net vizibil
− provin prin descuamare de la
calicele renale până la
segmentul proximal al uretrei
− apar frecvente în neoplasme
sau procese inflamatorii
 Examenul microscopic semicantitativ
al urinii
 celule epiteliale renale tubulare:
− au formă cubică sau cilindrică
− citoplasma fin granulată şi un
nucleu mare, veziculos,
refringent
− reprezinta marker pentru
leziuni tubulare
− apar în infecţii, după toxice
renale, după chimioterapie
− se pot încărca cu lipide
 Examenul microscopic semicantitativ
al urinii
2. Leucocite
− pot pătrunde de la glomerul până la tractul
proximal al uretrei
− în principal sunt granulocite neutrofile

− în piurie sunt degenerate şi înglobate în

mucus
− eozinofiluria apare în nefritele interstiţiale
alergice acute
− leucocituria: determinată de infecţii, inflamaţii,
hemoragii
− când infecţiile lipsesc se suspectează calculi,
necroză papilară sau polichistoză renală
− valori normale: 1-2/câmp ; <10/mm³
(Stansfeld-Webb)
 Examenul microscopic semicantitativ
al urinii
3. Hematii (pot provenii din căile urinare sau din
tractul genital feminin)
− hematii izomorfe: apar ca discuri biconcave
cu tentă galbenă, contur precis, diametru
constant egal.
− hematii dismorfe: decolorate şi au modificări
morfologice de formă şi diametru mai mic
− în urinile izotone: apar sub formă de discuri
biconcave de culoare galbenă
− în urinile hipotone: formă sferică balonată
− în urinile hipertone: pot fi uşor crenelate
− în sedimentul normal: 1-2 hematii la 2-3
câmpuri microscopice sau până la 5
hematii/mm3 sau o medie de 4000 hematii/ml.
 Hematuria
Macrohematuria Hematuria de tract superior
 apare în prezenţa a mai mult  însoţită de cilindri
de 0,5 ml sânge la litru de hematici, proteinurie
urină
marcată, hematii dismorfe
 (> de 2500 hematii/μL)
 urina se colorează în nuanţe
de roşu până la brun.
Microhematuria Hematuria de tract inferior
 numărul hematiilor este  hematii izomorfe
cuprins între 5 şi 2500/μL
 culoarea urinii nu se modifică.
Hematii de origine glomerulară
 întregi sau fragmentate
 dominant decolorate (>80%)
 apar sub formă de inele cu dublu contur cu un diametru
mai mic, sunt inegale şi dismorfe numute “celule
fantome”
 membrana este discontinuă şi prezintă evaginări
veziculare (acantocite - marker predictiv al sângerărilor
glomerulare)
 După formă pot fi:
− echinocite
− anulocite
− stomatocite
− kodocite
− knizocite
Hematii dismorfe
Cilindri
 Sunt cele mai importante elemente din
sedimentul urinar pentru stabilirea
diagnosticului diferenţial
 Sunt mulaje ale tubilor renali formate în
principal din glicoproteine Tamm-Horsfall
 Se formează printr-un proces de gelificare al
acestor proteine care se găsesc în exces în
fluidul tubular; procesul este favorizat de
creşterea concentraţiei tubulare a electroliţilor,
pH 4,7-7 (în pH > 7 se dizolvă), prezenţa
proteinelor plasmatice ultrafiltrate
 Caracteristica este forma cilindrică cu limite
nete sau rotunjite, niciodată ascuţite
 Clasificarea cilindrilor urinari

Criterii de clasificare Categorii de cilindrii Tipuri de cilindrii

Mecanisme de formare de transudaţie Hialini-puri
de exudaţie Hematici, hialino-
hematici
de descuamaţie Epiteliali
de degenerescenţă Granuloşi-ciroşi
Structura celulari Leucocitari, hematici
(granuloşi - ciroşi)
acelulari Hialini, puri, pigmentari,
grăsoşi
 Cilindri hialini
 au matricea formată exclusiv din
glicoproteine, sunt transparenţi, incolori,
lungimi variabile şi diametru constant
 însoţesc proteinuriile şi apar în număr
relativ mare în nefropatiile
parenchimatoase asociate cu oligurie,
pH acid şi proteinurie mare, de
asemenea, în sindromul nefrotic
 când în lumenul tubular sunt prezente
hematii, leucocite sau celule epiteliale
renale, acestea se pot ataşa la
suprafaţa cilindrilor hialini şi în funcţie
de numărul elementelor fixate, aceştia
pot să devină cilindri hialino-celulari sau
celulari.
 Cilindri hematici

 sunt identificaţi după prezenţa

la suprafaţa matricei a
hematiilor izomorfe sau
dismorfe;
 apar în glomerulonefrite,
rejetul de transplant renal şi,
uneori, în nefropatiile tubulo-
interstiţiale;
 ocazional, pot fi observaţi şi
în traumatismele renale,
necroza corticală sau în
vasculite
 sunt markeri ai hematuriilor
de origine renală.
 Cilindri leucocitari

 conţin polimorfonucleare cu
diferite grade de
degenerescenţă înglobate în
matricea proteică
 sunt markeri ai infecţiilor acute
sau cronice ale parenchimului
renal, prezenţa lor impune
investigaţii bacteriologice
atente
 apar în pielonefrite şi uneori în
glomerulonefrite, nefropatia
lupică sau în inflamaţia
aseptică a rinichilor
transplantaţi.
 Cilindri epiteliali

 au fixate în matricea lor celule

epiteliale renale tubulare în
diferite stadii de
degerenescenţă sau se pot
încărca cu corpusculi grăsoşi
ovalari
 pot apărea uneori în asociere
cu celule epiteliale tubulare
libere şi cilindri granuloşi
 sunt markeri nespecifici
pentru leziuni tubulare
 apar şi în glomerulonefrite
sau, uneori, în sindromul
nefrotic
 Cilindri granuloşi
 se formează printr-un proces
degenerativ progresiv al celulelor,
proces din care rezultă granulaţii de
diferite mărimi
 sunt de talie mai mare decât cilindrii
hialini, au un contur net şi extremităţi
rotunjite sau frânte
 caracteristica principală a granulaţiilor
este refringenţa lor
 cilindrii granuloşi pot fi cilindri cu
granulaţii mari şi cilindri cu granulaţii
mici
 apar în mod constant în nefropatiile
cronice glomerulare sau interstiţiale şi
în necroza tubulară acută
 Cilindri ciroşi

 sunt bine conturaţi, au un

aspect mat, de culoare uşor
gălbuie
 sunt foarte fragili, cu margini
crestate şi dimensiuni diferite
 au un indice de refracţie crescut
şi sunt formaţi dintr-un material
clar şi omogen
 rezultă din degenerarea
cilindrilor granuloşi rămaşi fixaţi
în lumenul tubilor distali timp
îndelungat (cilindri de stază
prelungită)
Alte tipuri de cilindri
Cilindri grăsoşi
 Conţin numeroase globule de grăsimi care acoperă suprafaţa
matricei hialine şi în lumină polarizată apar în cruce de Malta
 apar în proteinurii abundente şi sindrom nefrotic
Cilindroizii
 Au formă de panglică, cu striaţii longitudinale şi capete ascuţite,
adesea unul din capete este despicat
 sunt formaţi din substanţe mucoase, amorfe care se constituie
probabil în bazinet sau ureter şi se presupune a fi pseudocilindri
Pseudocilindri
 Apar când în tubii renali se produc accidental aglomerări de uraţi
sau fosfaţi
 se pot constitui forme care să fie confundate cu cilindri propriu-zişi
 Alţi pseudocilindri pot fi formaţi din fibrină sau puroi
Picături de lipide:
 apar în cazuri patologice sub forma unor picături libere de
grăsime şi corpusculi ovalari grăsoşi
 corpusculii ovalari grăsoşi sunt un indicator al unei
degenerescenţe tubulare excesive şi apar în diferite
nefropatii şi în glomerulonefrite membranoase
Levurile
 au formă ovală sau rotundă, sunt de dimensiuni inegale,
incolore şi pot apărea izolate sau înmugurite
 Candida albicans apare la microscop fie sub formă de
celule ovale mici, înmugurite, fie sub formă de miceliu
alcătuit din filamente subţiri
− factorii favorizanţi ai candidozei sunt: antibioticele, unii
hormoni, DZ, avitaminozele şi neoplaziile.
 Microorganisme
 Cauza cea mai frecventă a
bacteriuriei este infecţia
urinară, dar poate apărea şi
prin contaminare
 În infecţii bacteriuria este
însoţită de leucociturie
 Există circumstanţe
patologice (tuberculoza
urinară, nefropatii analgetice,
infecţii micotice şi abces
perinefritic sau cortical) în
care urocultura este negativă,
iar leucocituria este crescută
Sedimentul neorganizat
Este reprezentat de săruri în stare amorfă sau cristalină,
de origine metabolică, organică sau anorganică
a) Substanţe organice  Urina acidă
− Acid uric − Oxalat de calciu
− Cistina − Acid uric
− Leucina − Urat amorf
− Tirozina

b) Substanţe anorganice  Urina alcalină

− Carbonaţi − Urat de amoniu
− Oxalaţi − Fosfat amoniaco-
− Fosfaţi magnezian
− Carbonat de calciu
− Fosfat de calciu
− Fosfat amorf
Tipuri de cristale şi interval de pH
Cristal Interval pH
Oxalat de calciu monohidrat 5,5-7
Oxalat de calciu dehidrat 5,5-7
Fosfat triplu 7-9
Fosfat amorf 6,5-7,5
Acid uric 5-5,5
Acid hipuric 5,5-6
Urat amorf 5,5-6
Urat de amoniu 6,5-7,5
Colesterol 5,5-7
Cistina 5,5-6
Leucina 5,5-6
 Oxalat de calciu

 se găseşte în urinile acide,

neutre sau uşor alcaline
 poate să apară formă de
octoedru, plic, haltere
 este solubil în HCl 12,5%
 este unul din constituenţii
obişnuiţi ai calculilor urinari
 apare în hiperoxaluria primară
sau secundară
 apare în urma ingestiei de
alimente bogate în oxalaţi
(tomate, ştevie, sparanghel,
usturoi, portocale)
 apare în condiţii patologice, în
diabet sau boli hepatice
 Acid uric - urat

 apare în urini acide ca un nisip galben

auriu sau cafeniu
 poate să apară în formă cristalizată (acid
uric) sau amorfă (urat). Cristalele au forme
variate: cubică, prismatică, rombică,
butoiaş, snopi, pieptene, disc sau piramidă
dublă; pot să apară şi sub forma de plăci
rectangulare sau hexagonale.
 Cristalele de acid uric au culoare galbenă.
 Calculii de acid uric sau urat sunt găsiţi la
16% din pacienţii cu gută
 excreţia în urină a unor cantităţi mari de
acid uric şi uraţi apare în mod obişnuit în
gută sau în nefropatii cronice
Uratul de amoniu

 este singura sare a

acidului uric care se
găseşte în urina
alcalină
 apare sub forma
unor sfere intens
pigmentate cu spiculi
 se dizolvă la încălzire
şi precipită la răcire
 în baze se dizolvă
formând amoniac
 Fosfatul amoniaco magnezian
(fosfat triplu)
 se găseşte în urini alcaline
 apare sub forma unor prisme incolore
triunghiulare sau hexagonale cu
laturile oblice la margine
 forme rare: fulgi de nea, sanie, pană
 se dizolvă cu acid acetic
 apare în bolile însoţite de stază
urinară asociate cu infecţie urinară, în
hipertrofie de prostată, cistite cronice
sau paraplegie
Fosfat de calciu

 se găseşte în principal în
urinile alcaline, în stare
cristalizată sau amorfă
 cristalele au formă
cuneiformă şi se
organizează în rozetă
 fosfatul de calciu se
dizolva rapid in acid
acetic
Fosfatul amorf
 se găseşte în urini alcaline
 apare sub forma unor granule de culoare închisă
care se grupează în grămăjoare neregulate
 se dizolvă la adăugare de acizi şi nu se dizolvă la
încălzire

Carbonatul de calciu
 se găseşte în urini alcaline neutre sau slab acide, în
stare amorfă sau cristalizată
 cristalele au forma de romboedru sau haltere
 se dizolvă în acid clorhidric şi acid acetic cu
eliminare de CO2
 Cistina

 În urină pot să apară şi

alte tipuri de cristale
considerate patologice:
cistina, xantina, leucina,
tirozina, grăsime şi
cristale de acizi graşi,
colesterol, bilirubină, Colesterol
indigo, melanină.
 Cristale ale
medicmentelor: acid
acetisalicilic, fenacetina,
acid ascorbic, sulfamide
etc
 Leucina Tirozina

Sulfonamide Grăsimi
 Examen microscopic cantitativ al urinii

 Evaluarea cantitativa a hematiilor, leucocitelor sau cilindrilor din urină au

valoare interpretativă superioară celei semicantitative
 Examenul microscopic cantitativ se practică prin folosirea a două metode:
 Metoda Addis-Hamburger: proba se recoltează din a doua urină de
dimineaţă, emisă în timp de 3 ore de un pacient rămas în clinostatism.
Valori normale:
− Leucocite<2000/minut
− Hematii<1000/minut
 Metoda Stansfeld-Webb: pentru această metodă se recoltează o a doua
urină de dimineaţă
− proba poate fi efectuată în condiţii de clinostatism, ortostatism sau
efort fizic
 Leucocite<10/mm³
 Hematii<5/mm³
 Alterări fiziologice şi farmacologice
ale sedimentului urinar
Proteinurie Hematii Leucocite Celule Cilindri Observ.
epiteliale
Febră + 2+ 1+ 1+ 1+
Exerciţii 2+ 3+ 1+ 1+ 2+ Cilindrii
fizice hematici
Infecţii 1+ 2+ 3+ 1+ 1+ Incluzii
celulare
Inaniţie 1+ 1+ - - 1+
Fumat 1+ 1+ - - -
Lordoza 3+ 1+ 1+ 1+ 1+
posturală
Laxative - - - - - Celule
Diuretice - 1+ 1+ 1+ 3+
Insuf. 3+ 1+ - 1+ 2+
cardiacă