1. Care sunt metodele folosite pentru identificarea tipurilor de pajisti?

Criteriile după care se face identificarea tipurilor de pajişti sunt:

compozitia
floristică,
condiţiile staţionale,
productivitatea pajiştii,
măsurile tehnologice ce se aplica,
evoluţia vegetatiei in functie de aceste masuri

Compoziţia floristică este considerată criteriul de bază folosit pentru identificarea

tipului de pajişte. Determinarea compoziţiei floristice se poate face prin metoda:
geobotanică,
planimetrică
Gravimetrica

1. Metoda geobotanică este cea mai expeditivă şi se bazează pe descrierea floristică

(relevee floristice sau fitocenologice) şi staţională a unor suprafeţe reprezentative pentru
fiecare fitocenoză. Pentru studiul vegetaţiei prin metoda geobotanică se delimitează
conturul fitocenozelor, urmărind uniformitatea compoziţiei floristice în dependenţă de
factorii ecologici, după care se aleg suprafeţe de probă de 100 m2 în interiorul cărora se
fac ridicări floristice (relevee). Speciile determinate, în suprafeţele de probă, se
încadrează în grupele: graminee, leguminoase, rogozuri, muşchi şi licheni, specii din alte
familii botanice (diverse) şi specii lemnoase.
 2. Metoda planimetrică este folosită în special pe păşuni, unde vegetaţia este
scundă. Pentru cercetarea vegetaţiei prin această metodă se foloseşte o ramă pătrată cu
latura de 0,5 m, împărţită cu sârmă sau sfoară în 25 pătrăţele.
În cadrul experienţelor se face câte o citire în fiecare variantă, cel puţin la
începutul şi la sfârşitul perioadei de experimentare. Citirile se fac pe aceleaşi locuri,
pichetate, urmărind modificările produse în cursul unui an sau pe o perioadă mai
îndelungată. După aşezarea ramei pe suprafaţa respectivă, se stabileşte mai întâi procentul
de goluri şi apoi se determină plantele şi suprafaţa ocupată. Dacă toata suprafata unui pătrat este acoperită cu o specie,
dominanţa se notează cu 4%, dacă specia ocupă jumatate de patratel se noteaza cu 2%, s.a.m.d.
Toate notările de la o citire se înscriu în "Fişa de înregistrare a citirilor", după
care se întocmeşte "Centralizatorul citirilor cu rama metrică", ce cuprinde datele medii cu
privire la prezenţa fiecărei specii, determinând astfel gradul de acoperire cu vegetaţie în
asociaţia vegetală studiată.

3. Metoda gravimetrică constă din analiza botanică a probelor de iarbă sau de fân. Cu ajutorul acestei metode se
stabilesc procentele de participare în compoziţia floristică a principalelor grupe de plante şi a unor specii care ne
interesează în mod deosebit, iar datele obţinute se înscriu într-un "Buletin de analiză botanică". Analiza botanică se face
la proba medie ce rezultă din probele parţiale recoltate de pe 15-30, sau chiar mai multe suprafeţe de câte 1 m2. Prin
omogenizarea probelor parţiale şi prin înjumătăţirea repetată, se obţine proba medie de analiză, în greutate de
1000 g pentru masă verde şi de 500 g pentru fân. Proba medie de analiză se cântăreşte cu o precizie de 0,1 g, după care
se separă în următoarele grupe: graminee, leguminoase, ciperacee şi juncacee, specii din alte familii
botanice (diverse). Fiecare grupă de plante se cântăreşte cu exactitate de 0,1 g şi rezultatul
se exprimă în procente, prin raportare la greutatea totală a probei analizate.
 Condiţiile staţionale prezintă mare importanţă în diferenţierea tipurilor de pajişti, mai ales când acestea
influenţează compoziţia floristică, productivitatea sau aplicarea unor măsuri tehnologice. Un rol important pentru
pajiştile din România îl au factorii de relief (pantă, expoziţie, altitudine) şi sol (umiditate, reacţia solului, troficitate etc.).
Productivitatea pajiştii, care exprimă capacitatea de producţie, rezultată din producţia şi calitatea furajului evaluat,
constituie criteriul de diferentiere a tipurilor de pajisti.

Măsurile tehnologice pot constitui criterii de diferenţiere, atunci când la compoziţia floristică şi productivitate
asemănătoare, se aplică măsuri de îmbunătăţire şi folosire diferite, în funcţie de modificarea factorilor de mediu.

Evoluţia vegetaţiei constituie criterii de diferenţiere a tipurilor de pajişti, unde direcţiile de evoluţie, succesiunile
naturale şi cele determinate de măsurile de îmbunătăţire sunt bine cunoscute, pe baza observaţiilor de lungă durată sau a
unor experienţe efectuate. Se poate afirma că întregul sistem de clasificare tipologică a pajiştilor este un sistem evolutiv.
Suprafaţa minimă de identificare şi caracterizare a unui tip de pajişte se consideră a fi 1 hectar. În natură, fără intervenţia
omului, s-au creat în decursul timpului tipuri fundamentale de pajişti, a căror vegetaţie reflectă condiţiile naturale
specifice fiecarei zone (exemplu, pajisti de Festuca rubra).
 2. Care sunt lucrari tehnico culturale care se efectueaza pe pajisti?

Prin lucrările de curăţire se îndepărtează de pe pajişti resturile vegetale rămase după păşunat sau depuse de ape,
mărăcinişuri şi cioate rămase după defrişarea vegetaţiei lemnoase. Lucrarea se face manual sau mecanizat, în funcţie de
panta terenului şi gradul de acoperire a pajiştii cu aceste materiale.
Pe pajiştile de deal şi munte, strângerea pietrelor şi scoaterea cioatelor, buturugilor, este o lucrare obligatorie, când
acestea ocupă suprafeţe apreciabile din fondul pastoral. Pietrele adunate se folosesc la consolidarea drumurilor, a
porţiunilor de teren din jurul adăpătorilor, a porţiunilor de teren afectate de eroziune şi la construcţii pastorale.
Dacă solul este suficient de gros unele pietre se îngroapă, dar astfel încât să rămână deasupra un strat de pământ de
cel putin 15-20 cm grosime
Lucrările de curăţire a pajiştilor de resturi vegetale şi pietre se fac de regulă primăvara devreme, însă se pot efectua
şi toamna târziu. După efectuarea lucrărilor de curăţire, porţiuni din pajişti rămân cu goluri, denivelate şi se impune
nivelarea şi supraînsămânţarea cu un amestec de seminţe de graminee şi leguminoase perene recomandat pentru zona
respectivă.
 Suprafeţe însemnate de pajişti permanente din ţara noastră sunt acoperite într-o proporţie mai mică sau mai
mare de muşuroaie. Muşuroaiele se formează pe pajiştile neîngrijite, folosite neraţional şi pot avea o pondere mare
(70-80%), îngreunând astfel efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire şi diminuând suprafaţa utilizabilă. Muşuroaiele
pot fi:
 de origine animală, provenite din pământ scos de cârtiţe, furnici, mistreţi, popândăi, păşunatul pe teren cu
umiditate ridicată şi în general nu sunt acoperite de vegetaţie;
 de origine vegetală, care se formează pe tufele dese ale unor graminee, rogozuri, pe cioate, muşchi, acestea fiind
parţial acoperite cu vegetaţie ierboasă nevaloroasă.
 Muşuroaiele înţelenite sunt mai răspândite pe pajiştile de munte, se numesc marghile şi provin
din tufele de Nardus stricta şi Deschampsia caespitosa. În regiunile de câmpie şi de dealuri sunt mai
frecvente muşuroaiele de cârtiţe, iar în regiunile dealurilor înalte, cele provocate de furnici şi de
origine vegetală.
Muşuroaiele de origine animală, se distrug manual sau folosind grape cu colţi, iar muşuroaiele
mai înţelenite se pot distruge cu maşini de curăţat pajişti (MCP-1,5 sau MCP-2) sau cu grederul
semipurtat pentru pajişti. În cazul când muşuroaiele ocupă peste 30-40% din suprafaţa pajiştilor, iar
panta terenului este mai mică de 200, se recomandă desţelenirea şi înfiinţarea pajiştilor temporare.
Indiferent cu ce mijloace se face distrugerea muşuroaielor, acestea trebuie bine mărunţite,
împrăştiate uniform şi reînsămânţarea unui amestec de graminee şi leguminoase perene specific
zonei
3. Care sunt lucrarile pentru prevenire si combaterea eroziunii solului pe pajisti?

Eroziunea este procesul natural de desprindere, transport şi depunere a particulelor de sol, datorită în special apei şi
vântului, în care omul are de cele mai multe ori o contribuţie majoră. În funcţie de agentul care produce eroziunea, aceasta
poate fi hidrica sau eoliana.
Eroziunea solului se poate manifesta mai uşor, doar la suprafaţa solului sau mai energic, în profunzime, fiind clasificată
in:

eroziune de suprafata
eroziune de adâncime.
Eroziunea de suprafaţă are loc în urma acţiunii picăturilor de ploaie sau scurgerii de suprafaţă şi duce la îndepărtarea
materialului dislocat, formându-se:
 şiroiri,
rigole mici şi
eroziunea de hardpan (Dumitrescu N. şi col., 1992).
Şiroirile reprezintă prima formă a eroziunii de suprafaţă şi se formează după ploile torenţiale, pe terenuri proaspăt
lucrate, având adâncimea de 1-5 cm;
Rigolele mici apar în urma unor ploi torenţiale sau a topirii rapide a zăpezii şi au adâncimea canalelor de 5-20 cm;
Eroziunea de hardpan apare pe o arătură proaspătă, după o ploaie torenţială puternică, ajungând până la talpa plugului,
pe o adâncime de 20-25 cm şi o lăţime de 1-3 m.
 Prevenirea eroziunii pe pajişti se poate face prin măsuri tehnicoorganizatorice şi lucrări de îngrijire
Măsurile tehnico-organizatorice constau in:
sistematizarea fondului pastoral
organizarea pasunatului rational
evitarea supraîncărcării păşunii cu animale şi a păşunatului pe timp umed,
reducerea drumuriloe pe pajiste
respectarea timpului de pasunat si a repausului necesar refacerii covorului ierbos.

Lucrările de îngrijire curente pe pajişti se referă la:

nivelarea musuroaielor
împrăştierea dejectiilor lasate de animale
amplasarea corecta a locurilor de odihna pentru animale,
 repararea construcţiilor pastorale etc.
 Combaterea eroziunii solului pe pajişti se face prin lucrări propriu-zise, denumite lucrări CES
(combaterea eroziunii solului), care au drept scop creare condiţiilor necesare creşterii unui covor vegetal
capabil să protejeze solul.
Lucrările antierozionale se clasifica in trei grupe:
lucrări de reţinere sau evacuare a surplusului de apă;
lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii
silvice;
lucrări speciale pe ogaşe şi ravene (Dumitrescu N. şi col., 1995)
Lucrări de reţinere sau evacuare a surplusului de apă
Reţinerea apei din precipitaţii se impune mai ales pe pajiştile permanente din zonele de stepă şi
silvostepă, iar pe pajiştile temporare, mai ales în anul I de vegetaţie, pentru a evita spălarea solului şi a
seminţelor folosite la semănat.
Evacuarea surplusului de apă de pe pajiştile situate pe pante se face numai în zonele cu exces de
umiditate si se preconizează, pentru aceasta, a se executa următoarele lucrari:
•brăzduire,
•gropi făcute cu tăvălugul cu colţi,
•scarificare,
•valurile de pământ,
•canalele de coastă
5.Cum se face alcatuirea amestecurilor de graminee si
leguminoase perene

Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se pot folosi amestecuri numai din

graminee perene, în cultură pură sau amestecuri de graminee şi leguminoase perene.
În vederea alcăturii amestecurilor de graminee şi leguminoase perene se parcurg succesiv mai
multe etape de lucru:
Stabilirea duratei şi a modului de folosire a pajiştilor temporare
Durata de folosire este influenţată de vivacitatea speciilor din amestec, mai ales a
leguminoaselor, care este mai mică decât a gramineelor.
În funcţie de durata de folosire, pajiştile temporare se împart în trei categorii:
Ø pajişti cu durată scurtă de folosire (2-3 ani);
Ø pajişti cu durată medie de folosire (4-6 ani);
Ø pajişti cu durată lungă de folosire (> 6 ani).
 În general, pajiştile cu durată scurtă de folosire se înfiinţează pe terenurile
arabile şi intră în rotaţie cu plante furajere anuale, iar cele cu durată medie şi
lungă de folosire se înfiinţează în locul pajiştilor permanente degradate, care nu
pot fi îmbunătăţite prin alte măsuri.
În ceea ce priveşte modul de folosire, pajiştile de scurtă durată se folosesc
numai prin cosit, cele cu durată medie prin cosit sau mixt, iar cele cu durată lungă
prin păşunat sau mixt
Stabilirea numărului de specii din cadrul amestecurilor
Numărul speciilor din covorul vegetal al pajiştilor temporare este mult mai
mic decât cel de pe pajiştile permanente şi se stabileşte în funcţie de durata de
folosire proiectată şi de intensitatea sistemului de cultură.
Numărul de specii din amestec poate fi:

- pentru pajişti cu durată scurtă de folosire se recomandă 2-3

specii;
- pentru cele cu durata medie de folosire se recomandă 3-5 specii;
-pentru pajiştile cu durată lungă de folosire se recomandă 4-6
specii.

Amestecurile formate din 2-3 specii sunt denumite amestecuri

simple, iar cele
alcătuite din peste 3 specii poartă denumirea de amestecuri
complexe.

În general, pentru fâneţe se recomandă amestecuri simple, iar

pentru păşuni şi
folosire mixtă, amestecuri complexe.
 Din numărul total de specii utilizate în amestec, 1-2specii trebuie să fie leguminoase.
Stabilirea proporţiei gramineelor şi leguminoaselor în cadrul amestecurilor
Pentru a obţine compoziţia floristică dorită, este necesar ca la stabilirea proporţiei
dintre cele două grupe de plante să se ţină seama de durata şi modul de folosire a
pajiştilor, precum şi de particularităţile biologice ale speciilor componente.
Astfel, în amestecurile cu durată scurtă de folosire, leguminoasele au o pondere
ridicată, deoarece au un ritm de dezvoltare mai rapid şi vivacitate mai scurtă decât
gramineele, oferind producţii mari în primii 2-3 ani de viaţă. Pe măsură ce se măreşte
durata de folosire a pajiştii, se diminuează procentul de participare al leguminoaselor şi
creşte cel al gramineelor din amestec.
Alegerea speciilor se face în funcţie de condiţiile naturale ale zonei, durata şi mai
ales modul de folosire, ritmul de dezvoltare şi vivacitatea speciilor respective
 Pentru pajiştile folosite prin cosit se aleg specii de ierburi cu talie înaltă, bogat
foliate şi cu capacitate mare de regenerare, capabile să ofere producţii mari şi de bună
calitate, în condiţii de cultură intensivă. La înfiinţarea pajiştilor folosite prin păşunat
sunt recomandate specii cu talie mijlocie şi joasă, cu vivacitate ridicată, bogate în
frunze bazale, rezistente la călcat, care formează o ţelină elastică şi care au o
capacitate mare de regenerare. Nu sunt excluse, în acest caz, nici speciile cu talie
înaltă, productive şi
rezistente la călcat.
 Particularităţile pedoclimatice ale zonelor de câmpie din ţara noastră determină şi aplicarea
unor măsuri speciale de cultivare a pajiştilor semănate, destinate atât pentru folosirea prin
cosire, cât şi pentru păşunatul direct cu animalele. În funcţie de condiţiile naturale ale zonei de
câmpie, în urma a numeroase studii efectuate, pentru ţara noastră, în componenţa tipurilor de
amestecuri de pajişti semănate intră următoarele specii mai importante de graminee şi
leguminoase de pajişti: raigras peren (Loliul perenne), păiuş înalt (Festuca arundinacea), trifoi
alb (Trifolium repens), ghizdei (Lotus corniculatus).

Combinaţia simplă sau complexă a amestecurilor dintre aceste specii influenţează puternic
productivitatea şi calitatea furajului, durata şi modul de folosire, producţia animalelor şi a
produselor animaliere.
 Speciile recomandate prezintă următoarele caracteristici importante:
• Raigrasul peren regenerează bine după cosire sau păşunat; capacitate mare de
înfrăţire; rezistenţă moderată la secetă, dar îşi reia creşterea când condiţiile devin
favorabile; rezistenţă ridicată la temperaturile scăzute; specie tipică pentru păşunat şi
rezistenţă ridicată la călcatul animalelor.
• Păiuşul înalt este o plantă rustică, cu o mare rezistenţă la secetă şi la
temperaturile scăzute din timpul iernii; suportă umiditatea în exces; capacitate mare de
concurenţă; creşte bine atât pe soluri grele, cât şi pe cele uşoare; se foloseşte prin
cosire sau păşunat.
• Trifoiul alb: refacere rapidă după cosire sau păşunat; rezistenţă ridicată la
defoliere; capacitate mare de concurenţă; rezistenţă la păşunat; valoare furajeră
ridicată; perenitate mare.
• Ghizdeiul: grad ridicat de adaptabilitate la diferite condiţii de climă şi de sol;
capacitate mare de autoînsămânţare; rezistenţă la păşunat.
 Amestecuri simple sau complexe
Amestecurile simple (o graminee şi o leguminoasă) sau complexe (mai mult specii)
pot realiza în zona de câmpie producţii importante de masă verde, între 30 şi 42 tone/ha,
la varianta folosită prin cosire, şi între 27 şi 38 t/ha, la modul de folosire prin păşunat În
perioada anilor de producţie, la amestecurile studiate, în zona de câmpie, se menţine un
echilibru floristic relativ bun între cele două categorii de specii. Astfel, la variantele folosite
prin cosire, a amestecurile simple, proporţia de graminee este între 45 şi 80% şi de
leguminoase între 20 şi 55%, iar la amestecul complex, proporţia este de 65% graminee şi
35% leguminoase.
În condiţiile folosirii prin păşunatul cu ovinele, la amestecurile simple, proporţia de
graminee este între 58 şi 70%, iar la leguminoase între 30 şi 42%, în timp ce la amestecul
complex ponderea gramineelor este de 60%, iar a leguminoaselor de 40%
 Valoarea furajeră a amestecurilor de pajişti este dată şi de calitatea producţiei obţinute. Din
acest punct de vedere se evidenţiază amestecul complex, format din cele patru specii de graminee
şi leguminoase, cu un conţinut de proteină brută de 17,5% (faţă de 14,5-17% la amestecurile
simple), un conţinut mai scăzut de celuloză brută (23,5%) faţă de amestecurile simple (24,4-28,5%)
şi un conţinut mai ridicat în substanţe minerale (10,2%) faţă de amestecurile simple (7,7-8,5%) .

Structura amestecurilor de pajişti semănate influenţează puternc productivitatea animalelor, în

funcţie de compoziţia floristică a covorului vegetal. Astfel, din datele prezentate în tabelul 4, pe o
perioadă de păşunat cu ovinele de 80 de zile, pajiştea semănată, formată dintr-un amestec complex
de graminee şi leguminoase de pajişti (Raigras peren 15 kg/ha  Păiuş înalt 15 kg/ha  Trifoi alb 3
kg/ha  Ghizdei 4 kg/ha), a determinat o creştere importantă a randamentului animalier, exprimat
prin producţia de carne realizată. În acest sen, producţia de carne de ovine a fost cu 27% mai mare
la amestecul complex faţă de amestecurile simple, în primul an de păşunat, şi cu 19% mai mare în
anul al doilea de păşunat.
 În general, toate tipurile de amestec formate din
graminee şi leguminoase de pajişti au realizat sporuri
de producţe mai mari faţă de amestecul format numai
din specii de graminee, cu sporuri cuprinse între 6 şi
40%, în primul an de păşunat, şi între şi 28%, în al
doilea an de păşunat.
Standardizarea autohtonă a amestecurilor de
pajişti semănate, formate din specii de graminee şi de
leguminoase, poate fi realizată şi extinsă în toate
zonele de creştere a animalelor, în condiţiile în care se
vor optimiza cei doi factori determinanţi ai acestei
activităţi: creşterea diversităţii de materiale biologice
(prin crearea de noi cultivare) şi revigorarea întregului
sistem de producere de sămânţă în ţara noastră.
 6. Cum se face folosirea pajiştilor temporare
 

Folosirea pajiştilor temporare

Modul de folosire a pajiştilor temporare are o influenţă însemnată
asupra evoluţiei covorului vegetal, a duratei de folosire economică,
precum şi asupra cantităţii şi calităţii furajului obţinut. Pajiştile
temporare se pot folosi prin păşunat, cosit sau mixt. În toate situaţiile se
impune respectarea principiilor de folosire raţională.
Faţă de folosirea pajiştilor permanente, la pajiştile temporare apar
câteva particularităţi.
 Astfel, în anul I de vegetaţie, se recomandă ca pajiştile temporare, indiferent de destinaţia
lor ulterioară, să fie folosite ca fâneaţă, deoarece prin formarea unui aparat foliar bogat se
măreşte puterea de asimilaţie, dând posibilitatea unei mai bune înrădăcinări şi fortificări a
tinerilor plante. În acest caz, primul cosit normal (în afara cosirii de curăţire) trebuie efectuat la
înspicarea-înflorirea gramineelor şi înflorirea leguminoaselor, deci ceva mai târziu decât în
ceilalţi ani.
Refacerea pajiştilor temporare Este cunoscut faptul că durata de folosire economică a
pajiştilor temporare este limitată. După 3-5 ani de folosire covorul vegetal începe să se rărească,
mai ales prin dispariţia treptată a leguminoaselor, ceea ce duce la diminuarea cantitativă şi
calitativă a producţiei şi la apariţia de specii nevaloroase. În aceste situaţii se impune refacerea
pajiştilor respective, care se poate realiza prin două procedee: supraînsămânţare sau
reînsămânţare
 Pe terenurile cu pante de peste 20% se recomandă ca pajiştile temporare să fie folosite numai prin
cosit, pentru a preveni degradarea solului prin eroziune.
 
Pentru pajistile destinate folosirii prin pasunat, in primul an de vegetatie, prima recolta se realizeaza
printr-o coasa de toletare, pentru a favoriza o mai buna inradacinare a plantelor si pentru a elimina buruienile
existente, astfel incat acestea sa nu intre in competitie cu plantele insamantate. Momentul realizarii acestei
lucrari va fi ales astfel incat buruienile existente in cultura sa nu apuce sa produca seminte.
In continuare, se poate efectua un pasunat usor, cu o incarcatura de animale mica pentru a nu distruge
covorul vegetal. Momentul optim de incepere a pasunatului este cand inaltimea plantelor este de 10-15 cm, in
cazult pajistilor in care predomina plantele cu talie scurta, si 15-20 cm pe pajistile semanate, formate din specii
cu talie mijlocie - inalta.
 Pentru pajistile folosite in regim de faneata, recoltarea prin cosire, se face in functie de
specia dominanta din amestec. Epoca optima de recoltare variaza de la un tip de faneata la
altul, de la un an la altul, in functie de planta dominanta si de conditiile climatice (2-3 recolte
pe an). Inaltimea optima de la sol la care se executa recoltarea fanetelor este de 4-5 cm, cu
mentiunea cal a ultima cosire, inaltimea de la sol sa fie de 7-8 cm.
Ultimul ciclu de pasunat si ultima cosire se vor realiza pana in apropierea temperaturii
de 0 grade C, care coincide cu aparitia primelor brume, iar calendaristic pana la inceputul
lunii octombrie in zona de campie.
 Pajiştile semănate, cunoscute şi sub
denumirea de pajişti temporare
(cultivate în sistemul de rotaţie cu alte
culturi), s-au extins foarte mult în
ţările cu o zootehnie mai dezvoltată, ca
urmare şi a unor programe speciale de
cercetare în domeniul creării unor
soiuri performante din specii de
graminee şi leguminoase de pajişti.
 Ca urmare, pajiştile semănate formate din amestecuri sau asociaţii de specii de graminee
şi leguminoase prezintă numeroase beneficii agronomice, economice şi de mediu: creşterea
randamentului de producţie faţă de culturile pure (monoculturi), realizarea unui furaj echilibrat
în proteine şi energie, eşalonarea optimă a producţiei în perioada de păşunat, generarea unor
economii financiare la nivel de fermă (prin reducerea fertilizării cu azot), un impact mai puţin
negativ asupra mediului (reducerea emisiilor de gaz cu efect de seră şi a levigării nitraţilor din
sol).
Pajiştile semănate contribuie direct la menţinerea nivelului de fertilitate a solurilor, prin
creşterea materiei organice azotate şi ameliorarea structurii acesteia.
7.CARE ESTE IMPORTANȚA PĂȘUNILOR ȘI A
NUTREȚULUI VERDE IN HRANA ANIMALELOR
 Valorificarea pajiştilor prin păşunat a constituit încă din cele mai vechi timpuri
una din posibilităţile de folosire eficientă a acestor categorii de teren, având drept scop
creşterea animalelor. Din suprafaţa totală de pajişti din ţara noastră, de 4,872 milioane ha,
aproximativ 3,378 milioane ha este folosită ca păşuni.
Avantajele practicării acestui mod de folosire sunt:
-mişcarea permanentă în aer curat, sub efectul razelor solare, favorizează formarea
unui organism sănătos,
- influenţează pozitiv producţia şi reproducţia animalelor,
- animalele întreţinute pe păşuni sunt mai robuste,
- tineretul se dezvoltă mai repede,
 - sterilitatea se reduce foarte mult (Daccord R., 1990),
- animalele crescute pe păşune nu se îmbolnăvesc de rahitism datorită formării
vitaminei D, antirahitice, care influenţează asimilarea calciului şi fosforului,
- folosirea furajului verde prin păşunat elimină unele lucrări legate de întreţinerea
animalelor la grajd (recoltarea, transportul şi administrarea furajului la iesle,
îndepărtarea gunoiului, adăpatul etc.),
- producţia animalelor se realizează la cel mai scăzut cost.
 Particularităţile creşterii şi consumului plantelor de pe păşuni
Ritmul de creştere sau viteza de creştere reprezintă dinamica acumulării zilnice de
substanţă uscată în plante şi se exprimă prin doi indicatori: creşterea medie zilnică în
înălţime şi sporul mediu zilnic de substanţă uscată pe hectar.
Ritmul de creştere este o însuşire de specie şi soi, fiind influenţat de condiţiile de
vegetaţie (tipul solului, aprovizionarea acestuia cu apă şi substanţe nutritive,
temperatura
aerului etc.), starea de întreţinere şi modul de folosire a păşunii.
 Perioada dintre două folosiri consecutive poartă denumirea de durata ciclului de
păşunat. Cu cât ritmul de refacere a plantelor este mai rapid, cu atât se scurtează durata
ciclului de păşunat şi se realizează un număr mai mare de cicluri de păşunat.
În condiţiile din ţara noastră, durata medie a ciclului de păşunat este de 30-40 zile
în regiunile secetoase şi de 25-35 zile în zonele mai bogate în precipitaţii sau în condiţii
de irigare. Durata ciclului de păşunat nu este constantă pe parcursul perioadei de
vegetaţie, fiind mai scurtă la primele folosiri şi creşte după parcurgerea fenofazei de
înspicare a gramineelor, ce corespunde şi cu intervalele mai secetoase.
Indiferent de tehnica şi metoda de păşunat, gradul de consum al producţiei
păşunilor nu ajunge la 100%, datorită calităţii diferite a speciilor care formează vegetaţia
şi particularităţilor de nutriţie a animalelor.
Datorită amplitudinii mari a valorii furajere a speciilor de plante din păşuni,
animalele consumă iarba în mod selectiv, preferând la început plantele mai valoroase.
Acest fenomen se amplifică atunci când pajiştea are o încărcătură redusă cu animale, când
nu este limitată suprafaţa zilnică de păşunat şi când se depăşeşte faza optimă de vegetaţie
pentru păşunat.
 Păşunatul animalelor este o practică veche de creştere a animalelor. În timp omul a
observat influenţa benefică pe care o exercită păşunatul asupra sănătăţii şi producţiei
animalelor şi a încercat să o folosească cât mai eficient.
 Modul de folosinţă are repercusiuni asupra:
 • compoziţiei floristice a covorului vegetal;
 • producţiei de iarbă; • productivităţii animalelor;
 • eficienţei economice.
 Mişcarea zilnică din timpul păşunatului, acţiunea razelor
 Soarelui precum şi însuşirile nutritive şi dietetice ale ierbii au o influenţă pozitivă asupra stării de
sănătate a animalelor:
 • intensifică funcţiile organismului contribuind la dezvoltarea lui armonioasă;
 • înlătură în timpul primăverii – verii unele carenţe cauzate de alimentaţia din iarnă;
 • stimulează funcţia de reproducere, iar produşii sunt sănătoşi; • menţine prolificitatea şi
productivitatea animalelor;
 • devin mai rezistente faţă de boli şi faţă de intemperii;
 • stimulează sinteza vitaminei D antirahitice cu rol important în asimilarea P şi Ca;
 • acţiune diuretică, favorizează eliminarea prin urină a compuşilor toxici din organism.
 Conţinutul ridicat în substanţe nutritive valoroase şi uşor asimilabile
face ca acest nutreţ să aibă o valoare biologică ridicată, să fie dietetic şi consumat cu
plăcere de animale. Iarba constituie un nutreţ cu o valoare nutritivă superioară fânului ce se
obţine din ea. Menţinerea şi îmbunătăţirea covorului vegetal al păşunii depinde de modul
de folosire cu animale şi de îngrijirea acesteia.
 NUTREŢUL VERDE STIMULEAZĂ PRODUCŢIA DE LAPTE! Din durata unui an,
furajarea vacilor cu nutreţ verde din pajişti reprezintă cca. 40%, iar producţia de lapte în
această perioadă reprezintă circa 50-60% din totalul producţiei anuale. Nutreţul verde
folosit în hrana animalelor, iarba păşunată se obţine la un preţ de cost foarte scăzut, fiind,
practic, cel mai ieftin furaj.
 Un rol important în furajarea animalelor îl au păşunile şi fanetele naturale. Punerea în valoare, în
totalitate, a resurselor de furaje de pe păşuni şi fanete impune ca acestea să fie cultivate ca orice cultura
agricolă şi suprainsamantarea suprafeţelor în raport cu cerinţele unei furajari rationale.

 Unităţile economice care, în procesul de producţie, realizează subproduse sau deşeuri cu valoare
nutritiva ce pot fi folosite în hrana animalelor, trebuie să ia măsuri pentru strângerea şi depozitarea
corespunzătoare a acestor produse, precum şi pentru folosirea lor în furajarea efectivelor proprii de animale
sau livrarea către unităţile agricole care cresc animale şi păsări.Hrana constituie factorul determinant în
punerea în valoare a potenţialului genetic al animalelor, conţinutul acesteia infleuntind direct nivelul, calitatea
şi eficienta întregii producţii zootehnice.

 Este necesar ca în toate sectoarele zootehnice să se asigure furajarea raţională, în condiţii de eficienta, a
tuturor speciilor de animale, pe baza unor norme ştiinţific elaborate, care să conducă la realizarea producţiei
stabilite de carne, lapte, oua şi alte produse animale.Introducerea unor tehnologii perfectionate de preparare
şi administrare a furajelor în vederea creşterii gradului de consum şi a aportului nutritiv al resurselor furajere,
folosirea pe scara larga a nutreturilor grosiere - în special pentru furajarea taurinelor şi ovinelor -, reducerea
continua a consumurilor specifice de concentrate pe produs prin utilizarea lor raţională, sub forma de
nutreturi combinate şi de amestecuri furajere corespunzător cerinţelor nutritionale pe specii şi categorii de
animale, reprezintă o sarcina importanţa a tuturor unităţilor agricole socialiste deţinătoare de animale, în
vederea sporirii şi ieftinirii producţiei zootehnice.În scopul perfecţionării cadrului juridic privind organizarea
producerii şi folosirii rationale a resurselor de nutreturi.
8.CARE SUNT SISTEMELE DE PASUNAT

 Practicarea păşunatului presupune aplicarea anumitor reguli, care împreună

constituie un sistem de păşunat şi care au drept scop obţinerea unor producţii animaliere
cât mai ridicate, în condiţiile menţinerii echilibrului dintre producători şi consumatorii
primari.
Sistemele de păşunat pot fi clasificate după mai multe criterii în funcţie de felul şi
intensitatea acţiunilor exercitate de către om în spaţiu şi timp pe aceste păşuni. Astfel,
după nivelul intensivizării, timpul şi spaţiul alocat, numărul de specii şi categorii de
animale, structura raţiei, mărimea turmei, condiţiile de lucru, sistemele de păşunat se pot
clasifica în două grupe de bază: sisteme extensive şi sisteme intensive.
 În practica folosirii păşunilor sunt folosite mai frecvent următoarele sisteme de
păşunat:
 sisteme extensive:
-păşunatul liber,
-păşunatul în front,
- transhumanţa,
-păşunatul cu pendulare,
- păşunatul la pripon, etc.
 sisteme intensive:
- păşunatul pe parcele,
- păşunatul dozat,
- păşunatul în benzi sau în fâşii,
- păşunatul “zero grazing” etc.
 Păşunatul liber. Este un sistem de păşunat extensiv şi neeconomic, cunoscut şi
sub denumirea de păşunat nesistematic sau neraţional. În cazul acestui sistem de păşunat,
animalele umblă libere pe toată suprafaţa păşunii, începând de primăvara timpuriu şi până
toamna târziu. De obicei, nu se calculează numărul de animale care păşunează pe unitatea
de suprafaţă şi, de aceea, păşunile folosite în acest sistem sunt, în general, supraîncărcate
cu animale.
Păşunatul în front. Păşunatul în front elimină o parte din neajunsurile
păşunatului liber, reprezentând o variantă îmbunătăţită a acestuia. În acest caz animalelor
li se asigură frontul de păşunat numai pe o anumită porţiune din suprafaţa păşunii, iar pe
măsura consumării ierbii de pe porţiunea păşunată, animalele sunt lăsate să înainteze în
mod treptat, pentru a păşuna pe alte porţiuni ale păşunii. Înaintarea animalelor pe
suprafaţa păşunii se face în mod dirijat de către păstori, care merg în faţa turmelor.
 Transhumanţa este unul din cele mai vechi sisteme extensive de păşunat continuu,
care constă în «migrarea periodică a păstorilor şi turmelor primăvara de la şes la munte
sau de la sud la nord şi toamna de la munte la şes sau de la nord spre sud, în vederea
asigurării hranei pentru animale». În ultimi 50 de ani, ca urmare a desţelenirii unor vaste
suprafeţe de pajişti permanente din zona de câmpie, ca urmare a promovării
agriculturii intensive, transhumanţa şi-a pierdut din importanţă, fiind practicată mai mult în
Transilvania.
Păşunatul cu pendulare este specific zonei colinare sau montane, fiind asemănător
cu transhumanţa. Potrivit acestui sistem, animalele sunt deplasate la începutul sezonului de
păşunat pe păşunile din zonele limitrofe localităţilor, după care, odată cu înaintarea în
vegetaţie, acestea se deplasează la munte, pe toata durata verii. Toamna, animalele revin în
zonele populate pentru iernare, sau se face o nouă deplasare a animalelor pe pajiştile
situate la distanţă pentru a fi târlite, caz în care furajarea se face cu fânul obţinut pe timpul
verii.
 Păşunatul la pripon se foloseşte cu totul izolat, în cazul unor efective mici de animale
sau în cazul tineretului taurin care este întreţinut pe păşune în perioada de alăptare. Acest
sistem este lipsit de importanţă, cu toate că se realizează o foarte bună valorificare a
furajului, iar animalele nu necesită a fi supravegheate.

 Păşunatul pe parcele (raţional) constă în împărţirea păşunii în mai multe parcele sau
tarlale, pe care animalele vor păşuna prin rotaţie, într-o anumită succesiune, de mai multe
ori în cursul unui sezon de vegetaţie.
 Păşunatul pe parcele reprezintă un sistem
modern de păşunat, fiind cunoscut şi sub denumirea de păşunat raţional sau
sistematic,deoarece înlătură, în mare parte, neajunsurile păşunatului liber şi este o formă
intensivă de folosire a păşunilor.
 Păşunatul dozat presupune delimitarea suprafeţelor necesare cu ajutorul unui
gard electric. Acesta este o formă îmbunătăţită a păşunatului pe parcele şi constă în
atribuirea pentru păşunat, în mod succesiv, a unor suprafeţe restrânse din parcela necesară
turmei de animale, pe timp de o zi sau chiar jumătate de zi. Animalele se găsesc în permanenţă
între două garduri electrice, unul ce delimitează păşunea pe care animalele o păşunează pentru
prima dată şi altul care delimitează suprafaţa păşunată anterior. Pentru o unitate vită mare
(UVM) este necesară o suprafaţă zilnică de 150-200 m2 la primele două cicluri şi 300 m2 la
ciclurile următoare.
Păşunatul în benzi sau în fâşii, numit şi păşunatul cu porţia, se deosebeşte de
păşunatul dozat prin aceea că se atribuie animalelor porţiuni limitate de păşune, sub
forma unei fâşii cu o lăţime de 0,5-1 m. Lungimea fâşiei se stabileşte în funcţie de
numărul de animale, atribuind 1,5m/cap tineret bovin şi 2,0m/cap bovină adultă care
păşunează. Delimitarea fâşiei se face tot cu ajutorul gardurilor electrice, în care cel
dinspre suprafaţa nepăşunată se deplasează în mod treptat, pe măsură ce plantele au fost
consumate, iar cel din spatele frontului de furajare se mută la 3-4 zile. Acest sistem dă
rezultate foarte bune la păşunatul culturilor furajere, cum sunt borceagurile, porumbul,
iarba de Sudan, pajiştile temporare etc.
 Păşunatul “zero grazing”, aplicat pe scară mare în unele ţări, ca Anglia, Olanda,
Suedia, Germania, Franţa etc., constă în recoltarea furajului şi transportul la grajd,
animalele fiind hrănite în condiţii de stabulaţie. Prin folosirea acestui sistem este eliminată
deplasarea animalelor la păşune şi cheltuielile legate de parcelare. Ca neajunsuri se
menţionează faptul că vor creşte consumurile energetice determinate de recoltarea,
transportul şi manipularea furajului, precum şi privarea animalelor de mişcarea în aer liber.
Rotaţia păşunilor. Folosirea păşunilor numai prin păşunat duce, cu timpul, la
înrăutăţirea compoziţiei floristice prin dispariţia treptată a plantelor valoroase. Prin
rotaţiapăşunilor, adică schimbarea periodică a modului de folosire prin păşunat cu folosirea
prin cosit, se realizează îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi creşterea producţiei păşunii.
Prin utilizarea acestui sistem de rotaţie a modului de folosire, dispare diferenţa între
noţiunea de păşune şi fâneaţă.
9.CARE ESTE TEHNICA PASUNATULUI

 Tehnica păşunatului se referă la:

 - data inceperii pasunatului,
 - data incetarii pasunatului
 - inaltimea de pasunat,
 - frecventa pasunatului,
 - modul de efectuare a pasunatului in interiorul fiecarei parcele,
 Data începerii păşunatului marchează momentul considerat optim, în care
animalele pot fi introduse pe păşune astfel încât să se asigure un echilibru între ritmul de
creştere al ierbii şi consumul acesteia de către animale, să se evite degradarea solului şi să
se menţină la un nivel ridicat productivitatea pajiştii.
Data începerii păşunatului se poate stabili pe baza mai multor criterii, în funcţie de
sistemul de paşunat practicat, cum ar fi starea vegetaţiei, evoluţia elementelor climatice
(temperatura, precipitaţiile, umiditatea din sol), specia de animale, vârsta acestora, starea
lor de întreţinere et
Păşunatul primăvara prea târziu, când conţinutul c. de celuloză din plante creşte prea
mult, iar conţinutul de proteină scade, nu este recomandat, deoarece scade
consumabilitatea şi valoarea nutritivă a ierbii.
 Stabilirea datei optime pentru începerea păşunatului se poate face în funcţie de
înălţimea ierbii, de evoluţia condiţiilor climatice, precum şi de gradul de umiditate a
solului. Pe păşunile alcătuite din specii mai înalte, păşunatul poate începe la înălţimea
plantelor de 15-20 cm, pe cele cu ierburi scunde, la înălţimea plantelor de 10-15 cm.
Data încetării păşunatului se stabileşte astfel încât plantele să aibă suficient timp la
dispoziţie pentru a-şi reface rezervele de substanţe nutritive în organele subterane, care să
le sporească astfel rezistenţa la iernare. Se recomandă încetarea păşunatului cu 3-4
săptămâni înaintea îngheţurilor permanente.
Înălţimea de păşunat corespunde înălţimii vegetaţiei la care încetează păşunatul, astfel
încât să se asigure regenerarea optimă a plantelor, precum şi menţinerea echilibrului între
creştere şi consum, evitarea eroziunii solului şi acumularea rezervelor necesare iernării în
bune condiţii.
 Înălţimea de păşunat este determinată de: sistemul de păşunat, vegetaţia pajiştii
(tipul de pajişte, specie, soi), specia şi categoria de animale, condiţiile meteorologice.
Dacă păşunatul se face prea de jos, se întârzie refacerea plantelor şi în felul acesta
se reduce numărul ciclurilor de păşunat. Această întârziere se explică prin aceea, că la un
astfel de păşunat, se îndepărtează o mare parte din lăstarii scurţi şi din frunze, pe seama
cărora are loc refacerea. Dacă păşunatul se face prea de sus, refacerea plantelor are loc
mai rapid, însă are de suferit producţia păşunii, care este mai mică.
Înălţimea de păşunat depinde şi de talia plantelor, astfel, în cazul pajiştilor cu
plante de talie mică, păşunatul se realizează până la o înălţime de 3-4 cm de la suprafaţa
solului, iar în cazul păşunilor în care domină plante de talie înaltă, la 4-6 cm de la
suprafaţa solului. La ultimul ciclu, păşunatul se face mai de sus, ceea ce va permite
refacerea plantelor şi acumularea substanţelor de rezervă pentru o bună rezistenţă la
iernare.
 Frecvenţa păşunatului reprezintă numărul de recoltări de pe o păşune.
Recoltările dese şi prea de jos reduc capacitatea de regenerare a plantelor, acestea pot
disparea din covorul ierbos şi în final producţia scade.Speciile de talie joasă, adaptate la
păşunat, cum sunt: Lolium perenne, Poa pratensis, Festuca rubra, Trifolium repens, Lotus
corniculatus ş.a. suportă păşunatul repetat, pe când speciile de talie înaltă, cu multe frunze
tulpinale, nu pot fi păşunate de mai multe ori (Popovici D. şi col., 1997).
 Data inceperii pasunatului
Pasunatul primavara devreme, pe sol umed:
 -solul se taseaza, inrautatindu-se regimul de aer al acestuia, iar speciile valoroase vor dispare cu timpul.
 -se formeaza denivelari, musuroaie, iar pe terenurile in panta se declanseaza procesele de eroziune a solului.
 -se inregistreaza si o scadere a productiei, deoarece dupa pasunat,
 -refacerea plantelor pentru ciclul urmator se face numai pe seama substantelor de rezerva acumulate in plante,
 Iarba tânara are un continut ridicat de apa si scazut in celuloza, se rumega greu, iar animalele se pot imbolnavi
 Pasunatul primavara prea târziu
 -continutul de celuloza din plante creste, iar continutul de proteina scade
 -scade consumabilitatea si valoarea nutritiva.
 Stabilirea datei optime pentru inceperea pasunatului:
 -functie de inaltimea ierbii (apex 6-10 cm) (prod. 4-7 t/ha)
 -gradul de umiditate a solului.
Pe pasunile alcatuite din specii mai inalte, pasunatul poate incepe la inaltimea plantelor de 15-20 cm, iar incazul
pasunilor cu ierburi scunde, la inaltimea plantelor de 10-15 cm.
Pajistiletemporare se pasuneaza când plantele au atins inaltimea de 20-25 cm. Animalele au acces pe pasune când
soluleste zvântat.
 Data incetarii pasunatului
 Se stabileste astfel incât plantele sa-si refaca rezervele de substante nutritive in organele
subterane, sporind astfel rezistentala iernare.
 Se recomanda incetarea pasunatului cu 3-4 saptamâni inaintea ingheturilor permanente.
 Inaltimea de pasunat
 Daca pasunatul se face prea de jos se intârzie refacerea plantelor si in felul acestase reduce
nr. ciclurilor de pasunat.
 Daca pasunatul se face prea de sus refacerea plantelor are loc mai rapid, insascade
productia pasunii.
 Frecventa pasunatului
 Recoltarile dese si prea de jos reduc capacitatea de regenerare a plantelor, acesteapot
dispare din covorul ierbos si in final productia scade.
 Speciile de talie joasa
 adaptate la pasunat, cum sunt:
  Lolium perenne,
 Poa pratensis,
 Festuca rubra,
 Trifolium repens,
 Lotus corniculatus
 Suporta pasunatul repetat, pe când speciile de talie inalta, cu multe frunzetulpinale, nu pot
fi pasunate de mai multe ori
10. Depozitarea si pastrarea fanului
 

 Fanul de calitate reprezinta o importanta sursa de proteine digestibile (cu valoare

biologica ridicata), vitamine si substante minerale, constituind principalul furaj in
alimentatia animalelor erbivore pe intreaga durata a perioadei de stabulatie.
 In procesul de obtinere a fanului, uscarea ierburilor si depozitarea furajului constituie doua
lucrari ce trebuiesc astfel executate incat pierderile de substante nutritive sa fie cat mai
mici. In timpul uscarii se inregistreaza pierderi datorate actiunii intense a razelor solare
(care distrug provitamina A), contactului prelungit cu umezeala solului cat si spalarii de
catre ploaie a substantelor usor solubile din plantele cosite.
 Depozitarea fanului in vederea pastrarii trebuie astfel facuta incat la pierderile mentionate
sa nu se adauge si cele cauzate de alterarea prin mucegaire. Pentru aceasta este necesara
respectarea catorva recomandari ce permit mentinerea valorii nutritive cat mai aproape de
aceea pe care plantele o au dupa uscare. Prima conditie este ca transportul din camp sa se
faca cat mai repede, deoarece, ploile pot provoca pierderi importante chiar daca fanul este
adunat in capite.
 Pentru realizarea unui fân de calitate ridicată este necesară asigurarea condiţiilor optime
pentru depozitare şi păstrare. Depozitarea se poate face în şire, stoguri, fânare, spaţii
acoperite, la o umiditate optimă de 15-17%.​
 Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească spaţiul de depozitare sunt:​

amplasarea trebuie să fie în apropierea adăposturilor pentru animale,​spaţiul trebuie delimitat

prin gard, pentru a opri accesul persoanelor străine,​locul ales pentru depozitare trebuie să fie
mai ridicat, uscat, cu apa freatică în profunzime,​suprafaţa se curăţă de buruieni, se nivelează
şi se delimitează cu un şănţuleţ de circa 30 cm adâncime, ​care va servi pentru scurgerea apei în
timpul precipitaţiilor mai abundente,​peste suprafaţa delimitată se aşează un strat de paie de 50
cm grosime.​
 In functie de posibilitati, depozitarea se poate face sub cerul liber (in sire si stoguri) sau in
spatii acoperite (in suri si fanare). Sirele si stogurile se vor amplasa pe terenuri mai
ridicate, sau cu panta usoara, la o anumita distanta de adaposturile animalelor sau alte
constructii.
 Depozitul de furaje se va Imprejmui, iar In interior se vor instala pichetele pentru
interventia in caz de incendiu, dotate conform normelor în vigoare. Estimand cantitatile de
fan ce urmeaza a fi depozitate, se vor dimensiona corespunzator sirele sau stogurile.
 Dimensiunile recomandate pentru:
 sire, 10-15 m lungime, 4-5 m latimea la baza si 6-8 m inaltime SI 15-20 m lungime
 stoguri, 3-4 m diametrul la baza si inaltimea de 5-6 m.
 Sirele se vor construi astfel incat latura lunga sa fie paralela cu directia vantului dominant.
Pe locul depozitarii se va aseza un strat de 50 cm de paie nemucegaite, crengi sau frunze
uscate.
 Claditul se va face manual sau cu transportorul TMF-14, ce poate ridica fanul pana la 8-10
m inaltime. Furajul se va aseza in straturi uniforme tasate, prin calcare, pe toata suprafata.
Frontul de lucru se calculeaza astfel incat mijloacele de transport sa nu stationeze prea
mult la descarcare, astfel incat sira sau stogul sa fie încheiate in timp cat mai scurt.
 Deoarece, dupa depozitare, ierburile mai elimina o parte din apa, care se condenseaza la
varful sirei, se recomanda acoperirea partii superioare a acesteia cu un strat de paie uscate
de 50 cm, ce va capta vaporii de apa, evitand astfel mucegairea fanului.
 Sirele bine construite trebuie sa aiba pana la inaltimea de 2 m, forma unei prisme
trapezoidale, asezata cu baza mare in sus, iar, de aici, a uneia triunghiulare. Dupa
depozitarea intregii cantitati, partile laterale ale sirei se grebleaza pentru a permite
scurgerea rapida a apei din precipitatii. Uneori, datorita evolutiei nefavorabile a vremii,
trebuie depozitate fanuri cu umiditate mai mare decat cea normala (17 %), insuficient
uscate. In astfel de situatii se are în vedere scaderea umiditatii furajului prin alternarea
straturilor de 50-60 cm fan cu 15–20 cm paie uscate, care vor prelua o parte din umiditate.
In lipsa paielor, peste fiecare strat de fan se va imprastia sare macinata, calculand cca 5 kg
sare la 100 kg de furaj.
 In zonele mai umede, unde uscarea nu poate fi desavarsita in camp, sirele se construiesc
sub forma de colibe, care prin golurile de sub ele permit circulatia aerului cu cresterea
surplusului de umiditate.
 Depozitarea in suri si fanare impune luarea catorva masuri care sa limiteze pierderile
datorate umezirii si mucegairii. Inaintea depozitarii, sunt necesare verificarea si repararea
acoperisului, precum si saparea de jur-Imprejur a santurilor colectoare prin care se
evacueaza apa scursa de pe acoperis. Chiar daca suprafata interioara este uscata, ea se va
acoperi cu un strat uniform de crengi, paie uscate sau frunze. Dupa terminarea lucrarii de
depozitare, timp de 10 zile, se va face controlul zilnic al temperaturii din interiorul masei
de furaj. Acolo, unde, ca urmare a Inceperii procesului de alterare, temperatura interioara
depaseste 20°C, portiunile In cauza se vor desface, aerisi si usca.
 La recladire, cantitatea afectata se va depozita separat avand grija ca peste fiecare strat de fan
sa se imprastie sare in cantitatile mentionate.
 Sarea va stopa ridicarea temperaturii, excesul de umiditate se va elimina treptat, fara ca
procesul de alterare sa continue. Administrarea in hrana animalelor a unui astfel de fan exclude
asigurarea necesarului de sare in ratie pe alte cai. Fanul balotat se recomanda a fi depozitat
numai in suri sau fanare. Prin balotare, volumul furajului se reduce de 3-6 ori, fiind necesare
spatii mult mai mici pentru depozitare.
 Dupa depozitare, intreaga cantitate se va cuba, si, la fiecare stog, sira, sura, fanar, se va pune
cate o tablita pe care se vor nota: numarul de ordine, volumul, cantitatea de fan si data
efectuarii masuratorilor. Intr-un registru special se vor trece: numarul sirei sau stogului, speciile
principale de plante care intra in compozitia fanului, data cositului, faza de vegetatie a
ierburilor la recoltare, datele masuratorilor si volumul in m.c., greutatea unui m.c. de fan
precum si greutatea intregii cantitati din sira sau stog.
 Pastrarea fanului balotat presupune respectarea acelorasi masuri ca la depozitarea in vrac.  
 Fânul balotat se păstrează un timp îndelungat cu pierderi minime, astfel, s-a constatat că,
după 4-5 ani de păstrare, pierderile au fost de numai 5-7%.​
 Păstrarea fânului se mai poate face şi sub formă de făină sau brichete. Brichetarea se face
după tocarea fânului, folosind ca lianţi: melasă sau uree care îmbunătăţesc şi calitatea
furajului. ​
 Prin brichetare se elimină pierderile şi se reduce spaţiul de depozitare (1 m³ fân brichetat
are greutatea de 700-900 kg).​
 Deoarece fânul se poate aprinde cu uşurinţă, este necesar să fie luate o serie de măsuri
pentru prevenirea incendiilor, cum ar fi:​
 -  spaţiul de depozitare a fânului se îngrădeşte, poarta fiind încuiată,​
 -  accesul va fi permis numai persoanelor care transportă furajul,​
 -  în depozitul de furaje se va ţine ordine şi curăţenie perfectă;,​
 -  resturile împrăştiate pe sol trebuie adunate după fiecare transport,​
 -  în jurul şirelor, la exteriorul şănţuleţului de scurgere se vor trasa câteva brazde cu plugul,
pentru prevenirea extinderii unui eventual incendiu,​
 -  fumatul în incintă va fi interzis, prin instalarea unor panouri de avertizare,​
 -  tractoarele care încarcă sau descarcă furaje vor fi verificate pentru a nu produce scântei,​
 -  în spaţiul de depozitare se vor amenaja panouri cu găleţi, târnăcoape, furci, hârleţe,​
 -  prezenţa unor pompe şi rezervoare permanent pline cu apă.​
11.TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A SECAREI

 Deşi nu are pretenţii deosebite faţă de planta premergătoare, secara se cultivă după plante
care se recoltează până la sfârşitul lunii august, cum sunt: leguminoasele anuale şi perene,
borceagurile, rapiţa, cartofii timpurii, floarea soarelui, hibrizii timpurii de porumb.
La rândul său, secara este o bună premergătoare pentru toate speciile din zona ei de
cultivare, lasă terenul curat de buruieni şi se pot executa la timp lucrările de pregătire a
solului.
 Lucrările agrotehnice de pregătire a patului germinativ sunt asemănatoare cu cele ale
grâului, atenţie mai mare acordîndu-se gradului de mărunţire a solului deoarece secara se
seamăna cu 1-2 cm mai superficial decît grăul, iar nodul de înfrăţire se formează mai
aproape de suprafaţa solului. Arătura se va executa cu cel puţin o lună înaintea semănatului
iar pregătirea patului germinativ cu cîteva zile înaintea semănatului.
 Deşi are o capacitate ridicată de de solubizare a elementelor nutritive din compuşi mai
greu solubili ai solului, secara reacţionează puternic la aplicarea de îngrăsăminte. Astfel în
zonele umede şi pe solurile cu fertilitate redusă, se aplică toamnă, sub aratură 20-30 t/ha
gunoi de grajd şi o doză de P60. În lipsă gunoiului se aplică N 70.
În condiţiile solurilor nisipoase irigate, fertilizarea se efectuează cu următoarea doză: N80-
100 P60-70 K70-80.
 Sămînţa de secara folosită la semănat trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe minime
de calitate: puritatea de 98 %, germinaţia de 92% şi lipsa scleroţilor de Claviceps purpurea.
Înainte de semănat sămînţa se tratează cu Vitavax 200 FF (300ml / 100 kg seminţe).
Epoca optimă de semănat este în funcţie de zona de cultură între 15-20 septembrie, în
zonele nordice şi 1-10 octombrie în zonele sudice.
Densitatea optimă este de 500-600 boabe germinabile/m2, distanţa între rînduri de 12,5
cm, iar adîncimea de semănat de 4-5 cm. Norma de semănat este de 160- 200 kg/ha.
 Primăvara devreme pe terenurile cu plante dezrădăcinate (descălţate), se efectuează o
uşoară tăvălugire cu tăvălug neted.
Combaterea buruienilor se realizează prin aceleaşi lucrări şi în cazul grâului: respectarea
rotaţiei, lucrările solului, aplicarea de erbicide. Pe terenurile cu grad mai ridicat de
îmburuienare se pot aplica următoarele erbicide: sare de amină (1,5-2,0l/ha) sau Iloxan 28
CE (2,0-2,5l/ha).
În condiţiile solurilor nisipoase irigate, se aplică o udare de răsărire, toamna, de 300-400
m3/ha, iar in timpul vegetaţiei 1-2 udări, în perioada alungirii paiului – înspicare.
 Culturile destinate folosirii ca furaj verde, primăvara devreme, se recoltează la înalţimea
de 30-50 cm, când se foloseşte prin administrarea la iesle, sau se păşunează la înălţimea de
20-25 cm. Perioada de referinţă este de 15-20 zile, pînă la sfîrşitul fazei de burduf.
Recoltarea de boabe se face la maturitatea deplină, când umiditatea boabelor este de 14 %.
Deşi coacerea este mai uniformă ca la grâu, la secară poată să apara pericolul scuturării
boabelor deorece acestea nu sunt acoperite cu palee.
 Producţii potenţiale la secară
Culturile cu boabe realizează între 3.000-5.000 kg/ha boabe, iar cele folosite ca furaj
verde, între 25-35 t/ha masă verde.
12.TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A MAZARII

 Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul devreme, permiţând
lucrarea mai timpurie şi cât mai corectă a solului, care să fie nivelat, fără resturi vegetale şi
buruieni încă din toamnă. Cele mai bune rezultate se obţin după cereale păioase şi după
unele culturi prăşitoare cu recoltare mai timpurie şi în condiţiile în care au fost combătute
bine buruienile.
 În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea mazării, în primul rând
după porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartof, rapiţă (cu rezultate destul de bune).
 Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase, pe de o parte
pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe de altă parte din cauza perpetuării şi
amplificării atacului unor boli; de altfel, pentru structura culturilor din România ar fi
neraţional să se renunţe la efectul ameliorator al leguminoasei în asolament.
 Mazărea este o plantă care nu se autosuportă şi, ca atare, monocultura este exclusă. În
cazul cultivării repetate a mazărei pe acelaşi teren, apare fenomenul de „oboseala solului“,
care se manifestă, în principal, prin tulburări bruşte de creştere, absenţa formării
nodozităţilor pe rădăcini, putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii. Aceste fenomene sunt
accentuate de stagnarea apei şi de excesul de apă ca urmare a compactării solului şi a
drenajului defectuos. În monocultură se amplifică îmburuienarea terenului, atacul de boli şi
dăunători, astfel că producţiile scad considerabil. În prezent, se acceptă că mazărea poate
reveni pe acelaşi teren după 3-4 ani, fără risc, cu condiţia tratării seminţelor, înainte de
semănat, împotriva bolilor.
 La rândul său, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi şi o excelentă
premergătoare pentru grâu deoarece se recoltează timpuriu, are o influenţă favorabilă
asupra structurii solului, solul este reavăn şi se poate ara în condiţii bune, iar în sol rămâne
o cantitate apreciabilă de materie organică şi de azot (circa 1,5 t substanţă uscată şi 30-100
kg N/ha). Sunt situaţii când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna iunie, sunt semănate
culturi succesive care folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă.
 Pregătirea terenului pentru cultivarea mazărei începe cu arătura normală executată la
adâncimea la care să nu se scoată bulgări, de obicei la 25-35 cm. Urmează discuirea
imediat după arat, cât încă solul este reavăn, lucrare prin care este nivelat terenul, sunt
mărunţiţi bulgării şi sunt distruse buruienile care răsar, reducând astfel rezerva de buruieni.
 Este indicat ca înainte de efectuarea acestei lucrări să se încorporeze în sol 50-75 kg s.a./ha
P2O5 şi 50-75 s.a./ha K2O, urmând ca în primăvară, concomitent cu pregătirea patului
germinativ, să se aplice 45 kg s.a./ha azot.
 Arăturile efectuate după premergătoare cu recoltare mai târzie pot fi lucrate încă din
toamnă sau pot fi lăsate în „brazdă crudă“. În mod obişnuit, se susţine necesitatea grăpării
şi nivelării arăturii în toamnă, ceea ce oferă avantajul că, la desprimăvărare, terenul se
usucă mai repede şi mai uniform şi se poate semăna mai devreme; cultivatorii de mazăre
din zonele secetoase (de exemplu Dobrogea) preferă acest sistem de lucrare a solului.
 Lucrările solului în cultura mazărei
 Pe anumite terenuri şi îndeosebi în zonele cu soluri grele şi unde cad cantităţi mari de
precipitaţii în sezonul rece grăparea şi nivelarea terenului în toamnă pot conduce la
compactarea exagerată a solului pe timpul iernii, acesta se usucă mai greu în primăvară şi
se întârzie semănatul. În asemenea situaţii este de preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată
peste iarnă.
 În primăvară terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar numai după ce apa s-a scurs
în profunzime, pentru a evita compactarea exagerată prin trecerea agregatelor agricole; din
aceleaşi motive trebuie redus la minimum numărul de treceri pe teren cu agregatele
agricole. Ultima lucrare se face la adâncimea de semănat și perpendicular pe direcția de
executare a semănatului.
 Mazărea este semănată primăvara cât mai timpuriu, atunci când se poate pregăti terenul în condiţii
bune (solul s-a zvântat bine). Calendaristic, în România culturile de mazăre sunt semănate în cursul
lunii martie (de regulă, în prima jumătate a lunii martie în sud şi în a doua jumătate în restul zonelor),
dar datorită schimbărilor climatice se pot semăna din a doua decadă a lunii februarie; spre nord şi în
ultimii ani cu desprimăvărare târzie sunt situaţii în care mazărea este semănată la începutul lunii
aprilie.
 Mazărea este puțin pretențioasă față de căldură, fapt ce permite însămânțarea ei primăvara devreme
sau în ferestrele iernii. Temperatura minimă de germinație este de 1-2°C. La aceste valori ale
temperaturii răsărirea are loc în 10-12 zile de la semănat. Plantele abia răsărite suportă temperaturi de
-6, -8°C.
 Semănatul timpuriu oferă avantaje certe: sunt folosite bine cele 100-200 zile cu vreme favorabilă
mazărei, sub aspectul condiţiilor de umiditate, temperatură şi lungime a zilei (lunile martie-iunie). În
acest fel este valorificată în condiţii optime umiditatea acumulată în sol în sezonul rece şi se asigură
germinarea seminţelor şi creşterea tinerelor plăntuţe.
 Semănatul întârziat antrenează, de regulă, scăderea importantă a producţiilor; se discută chiar
despre pierderi de producţie de 50%, la o întârziere de 20 de zile faţă de perioada optimă de
semănat. Sunt afectate toate componentele de producţie şi îndeosebi numărul de boabe formate
pe o plantă.
 În mod obişnuit, la mazăre se estimează un procent de răsărire în câmp de 75%, pentru a se
realiza 100-200 plante recoltabile/m2. Densităţile de semănat folosite în România sunt de 120-
140 boabe germinabile/m².
 Mazărea posedă o anumită „supleţe“ privind densitatea lanului şi poate compensa parţial, prin
ramificare, densităţile prea mici. Ca urmare, cu cât zona are un climat mai moderat, sub
aspectul regimului termic şi pluviometric, cu atât se poate semăna cu densităţi mai mici, iar
întârzierea semănatului are efecte negative mai pronunţate. Din contră, cu cât zona de cultivare
este mai secetoasă, cu atât trebuie semănată mai devreme şi se va lucra cu densităţi mai mari.
 Mazărea este semănată în rânduri dese (12,5 cm), prin care se asigură o mai bună
distribuire a seminţelor. Semănatul mazării în cărări (similar cu ce s-a prezentat la grâu)
oferă avantaje certe, permiţând aplicarea tratamentelor de combatere a buruienilor, bolilor
şi dăunătorilor, foarte uniform, şi până în faze de vegetaţie mai avansate.
 Datorită cerinţelor mari faţă de umiditate în faza de germinare, mazărea trebuie semănată
mai adânc; în condiţiile din România se seamănă la circa 6 cm adâncime.
 Semănatul superficial este foarte dăunător deoarece conduce la un răsărit neuniform şi
poate spori pagubele produse de atacul păsărilor. Semănatul exagerat de adânc este, de
asemenea, defavorabil: aprovizionarea cu oxigen a seminţelor în curs de germinare este
insuficientă, se amplifică atacul de boli şi, ca urmare, se înregistrează pierderi importante
de densitate.
 Pentru ca solul să fie fără buruieni se realizează o erbicidare preemergentă cu erbicid pe
bază de glifosat 5-7 l/ha și una postemergentă cu Pulsar 40 – 0,75 –1 l/ha sau Corum +
adjuvant Dash –1,25 l/ha.
 Pentru combaterea dăunătorilor se folosesc următoarele produse:
 ACROBAT MZ (produs ecologic) – 2,0 kg/ha – pentru mană;
 FASTER 10 CE (0,03%) – pentru păduchele verde al mazărei;
 ACTARA 25 WG – 0,2 kg/ha – pentru păduchele verde;
 MOSPILAN 20 SP (0,025%) – pentru gărgăriţa mazărei;
 RELDAN – 2,5 l/ha – pentru gărgăriţa mazărei.
 Recoltarea
 Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au
uscat şi 75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase şi boabele s-au întărit. De regulă,
maturarea şi recoltarea mazărei au loc în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele umede şi
răcoroase şi în unii ani mai ploioşi se întârzie până în prima decadă a lunii iulie