Istoria O.N.U.

Istoria Naţiunilor
Unite a început cu mult
înainte de înfiinţarea
organizaţiei mondiale, la
data de 26 iunie 1945 la San
Francisco.
 Cele două războaie mondiale aruncaseră omenirea într-o prăpastie
a deznădejdii şi făcuseră într-o jumătate de secol peste 100 de milioane de
victime. Părinţii Naţiunilor Unite şi ai Cartei doreau să împlinească dorinţa
profundă a omenirii de pace şi convingerea că, după sfârşitul celui de-al
Doilea Război Mondial, statele înfrăţite vor putea realiza o ordine
mondială pacifistă de durată. În august 1941, preşedintele american
Franklin D. Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill s-au întâlnit
în Insulele Bermude pentru a-şi stabili obiectivele postbelice. Cu toate că, în
urma atacării, de către Germania, a Uniunii Sovietice - în iunie 1941 -
Moscova şi Londra încheiaseră un acord de aliere, la această întrunire nu a
participat şi conducerea sovietică. Rezultatele discuţiilor au fost fixate într-
o declaraţie comună - 'Carta Atlantică'. Cele două state au recunoscut,
printre altele, şi dreptul popoarelor la autodeterminare, precum şi libertatea
comerţului mondial şi cooperarea economică, renunţarea la uzul de violenţă
şi crearea unui sistem de securitate comună. Ei au subliniat la sfârşit că,
până la crearea unui alt sistem durabil de securitate internaţională, este
necesară dezarmarea statelor atacatoare, fapt ce părea să anunţe deja
înfiinţarea unei noi organizaţii internaţionale. Atât Roosevelt cât şi
Churchill s-au arătat iniţial puţin interesaţi să implice şi alte state în
problema principală de asigurare a păcii internaţionale.
 La 1 ianuarie 1942, sub conducerea SUA, URSS, a Marii Britanii şi
Chinei, 26 de state aliate au semnat “Declaraţia Naţiunilor Unite”, prin care se
obligau să continue, cu toate mijloacele, lupta împotriva Axei - şi mai ales împotriva
Reich-ului German, Italiei şi Japoniei - până la victoria totală. Totodată, ele au
aderat şi la principiile Cartei Atlantice americano-britanice cu privire la ordinea
postbelică şi, prin acestea, la constituirea unui sistem de securitate internaţională de
durată. Până la sfârşitul războiului, alte 21 de state au semnat această Declaraţie.
La Conferinţa de la Yalta din februarie 1945, Roosevelt, Churchill şi
Stalin au căzut în fine de acord asupra ultimilor puncte disputate. Aici era vorba mai
ales despre modalităţile de votare în cel mai important for al viitoarei organizaţii,
Consiliul de Securitate. La cererea URSS, membrii permanenţi ai Consiliului de
Securitate - URSS, SUA, Marea Britanie, Franţa şi China - urmau să deţină drept de
veto în toate chestiunile importante, fapt care a constituit multă vreme o piedică
serioasă pentru activităţile organizaţiei. Fără acest compromis nu s-ar fi putut ajunge
însă nicăieri. Încă dinaintea sfârşitului războiului, cele patru puteri au invitat toate
statele care semnaseră până la acea vreme Declaraţia Naţiunilor Unite, la Opera din
San Francisco, pentru a-şi prezenta proiectul de statut. Participanţii la Conferinţă au
adoptat aşadar Carta, în unanimitate, la 26 iunie 1945. Polonia, care nu putuse
participa mai înainte la lucrări, a semnat şi ea Carta ca cel de-al 51-lea membru
fondator. Astfel s-a născut Organizaţia Naţiunilor Unite (United Nations
Organization - UNO), iar după ce numărul necesar de state a ratificat tratatul, Carta
a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945.
O.N.U.
Organizaţia Naţiunilor Unite este
cea mai importantă organizaţie
internaţională din lume. Fondată în
1945 după Al Doilea Război
Mondial, are 192 de state membre.
ONU are misiunea de a asigura pacea
mondială, respectarea drepturilor
omului, cooperarea internaţională
şi respectarea dreptului
internaţional. Sediul central al
organizaţiei este situat în New York.

Sediul ONU din New York

Structura O.N.U.
Principalele diviziuni ale O N U:

În Adunarea Generală, există reprezentaţi ai fiecărui stat

membru. Fiecare stat are drepturi egale de vot. De asemenea,
rezoluţiile Adunării nu sunt legi, ci doar recomandări.

Consiliul de Securitate: 15 membri, din care 5 permanenţi

(China, Rusia, Franţa, Regatul Unit şi SUA), şi restul aleşi pentru
un mandat de doi ani. În fiecare an sunt aleşi cinci noi membri.
Deciziile importante ale Consiliului de Securitate trebuie să fie
votate de 9 membri, dintre toţi aceşti membri, în principal aici se
vorbeşte de dreptul de Veto.
Consiliului Economic şi Social îi sunt subordonate multe din
organizaţiile speciale.

Consiliul de Tutelă şi-a suspendat momentan activitatea.

Curtea Internaţională de Justiţie decide dispute

internaţionale (se află la Haga).

Secretariatul Naţiunilor Unite: cea mai mare funcţie

administrativă este cea de Secretar General al ONU
Limbi oficiale
ONU utilizează 6 limbi oficiale: araba, chineza, engleza,
franceza, rusa şi spaniola.
Aproape toate reuniunile oficiale sunt traduse simultan în
aceste limbi. Aproape toate documentele pe suport hârtie
sau "on-line" , sunt traduse în aceste şase limbi. În funcţie
de anumite circumstanţe, unele conferinţe şi documente de
lucru sunt traduse doar în engleză, franceză sau spaniolă.
Drepturile Omului

Drepturile omului au fost motivul principal pentru crearea Naţiunilor

Unite. Atrocităţile celui de- al Doilea Razboi Mondial şi genocidurile
au determinat ca noua organizaţie să prevină tragedii similare in
viitor. Un prim obiectiv a fost acela de a crea un cadru legal pentru a
lua in considerare si a lua hotărâri asupra violarilor drepturilor
omului

 Organizaţia Naţiunilor Unite obligă toate statele membre sa promoveze

"respect universal pentru, si observarea drepturilor omului" şi să ia "măsuri
impreună şi separate" în această privinţă. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, deşi nu legală, a fost adoptată de Adunarea Generală
in 1948 ca un standard comun de realizare pentru toţi. Adunarea de obicei
are în vedere probleme legate de drepturile omului.

.
 Astăzi ONU este recunoscut ca un for al problemelor
globale. Câmpul de activitate al ONU s-a limitat în prima fază
a existenţei sale asupra acelor domenii care nu vizau interesele
directe ale marilor puteri.
Primul Secretar General, Trygve Lie din Norvegia, a
fost preocupat de dezvoltarea Secretariatului şi organizarea
Naţiunilor Unite, cu sediul principal la New York, într-o
structură competentă. În plus, în această perioadă a fost creată
o serie de organizaţii speciale şi organizaţii umanitare, menite
să faciliteze reconstrucţia teritoriilor distruse - mai ales la nivel
european. Un punct culminant al acelor ani a fost “Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului”, elaborată de Comisia ONU
pentru drepturile omului - organism special din cadrul
Consiliului Economic şi Social - şi adoptată în unanimitate la
data de 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală.