Sunteți pe pagina 1din 19

Legislația și deontologia

comunicării

Prelegerea 7
„Responsabilitatea și răspunderea penală”

P7
III.4. Responsabilitatea şi răspunderea penală
• Exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare poate cauza
prejudicii atât societăţii, cât şi persoanelor fizice sau juridice.
Pentru asemenea fapte sunt instituite prin lege
responsabilitatea şi răspunderea penală.
• Responsabilitatea penală constă în vocaţia la răspundere penală
în eventualitatea săvârşirii unei infracţiuni.
• Răspunderea penală poate fi definită ca fiind acea formă a
răspunderii juridice care se naşte prin săvârşirea unei infracţiuni
şi care constă în obligaţia făptuitorului de a se supune procesului
penal şi de a suporta consecinţele cu caracter sanctionar,
prevăzute de legea penală.
• În marea majoritate a cazurilor, săvârşirea infracţiunii atrage
automat răspunderea penală a autorului și participanţilor. Însă
există şi infracţiuni în cazul cărora punerea în mişcare a acţiunii
penale este condiţionată de plângerea persoanei vătămate.
Infracțiunea în dreptul comunicării. Aspecte generale
• Infracţiunea reprezintă conform art 15 al. 1 C.P. fapta prevăzută
de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvȃrşit-o. Alin 2. precizează că
infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
• O faptă constituie infracţiune dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii :
1. să fie prevăzută de legea penală ca infracţiune
• Astfel orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală
ca atare, cu toate cele patru elemente constitutive ale acesteia:
subiecţi, obiect, latură subiectivă, latură obiectivă.
2. fapta să fie săvârşită cu vinovăţie
• Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de
urmările acesteia. Potrivit art. 16 din Codul Penal vinovăţia
poate lua trei forme: intenţie, culpă şi intenţie depăşită.
Infracțiunea în dreptul comunicării. Aspecte generale
3. fapta să fie nejustificată
• Astfel conform art. 19-22 din noul Cod Penal cauzele
justificative care înlătură caracterul infracțional sunt:
-legitima apărare (art. 19): astfel conform alin 2. „este în legitimă
apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana
sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă
apărarea este proporțională cu gravitatea atacului”.
• Alin. 3 adaugă: „Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile
alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea
unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc
împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie,
efracție sau alte asemenea modalități nelegale ori în timpul
nopții”.
Infracțiunea în dreptul comunicării. Aspecte generale
- starea de necesitate (art. 20): „Este în stare de necesitate persoana
care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care
nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al
altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt
vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în
care pericolul nu era înlăturat”.
- exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii (art. 21).
Acestea trebuie să fie recunoscute de lege. Obligaţiile impuse de
autorităţi competente pot fi cauze justificative cu condiţia de a nu
fi în mod vădit ilegale.
- consimţămȃntul persoanei vătămate (art. 22). Consimţămȃntul
persoanei vătămate trebuie să fie exercitat în mod legal, iar
persoana trebuie să aibă calitatea cerută de lege pentru a dispune
de valoare socială periclitată sau lezată. Consimţămȃntul nu
produce însă efecte în privinţa infracţiunilor contra vieţii.
Infracțiunea în dreptul comunicării. Aspecte generale
4. fapta să fie imputabilă persoanei care a săvȃrşit-o. Cauzele de
neimputabilitate sunt menţionate la art. 24-31 din Codul Penal şi
sunt următoarele:
- constrȃngerea fizică (art. 24): pentru ca fapta să nu-i fie imputabilă
faptuitorului, el trebuie să nu-i fi putut rezista.
- constrȃngerea morală (art. 25): fapta nu este imputabilă nici atunci
cȃnd este săvȃrşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată
prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului
ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.
- excesul neimputabil (art. 26): Legea menţionează două situaţii de
exces neimputabil. Prima este atunci cȃnd persoana este în
legitimă apărare şi din cauza tulburării sau temerii a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului, iar a
doua este atunci cȃnd persoana aflată în stare de necesitate nu şi-a
dat seama în momentul comuiterii faptei că pricinuieşte urmări
mai grave decȃt dacă pericolul nu era înlăturat.
Infracțiunea în dreptul comunicării. Aspecte generale
- minoritatea făptuitorului (art. 27): doar dacă minorul nu răspunde
penal adică nu a împlinit 14 ani. Între 14 şi 16 ani răspunde doar
dacă se dovedeşte că a avut discernămȃnt.
- iresponsabilitatea (art. 28): sunt persoanele care în momentul
comiterii faptei nu puteau să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile lor sau nu le puteau controla din cauza unor boli psihice
sau alte cauze.
- intoxicaţia (art.29): intoxicaţia cu alcool sau alte substanţe
psihoactive poate fi cauză de neimputabilitate doar dacă este
involuntară şi determină o stare în care făptuitorul nu-şi dă seama
de acţiunile sale sau nu le poate controla.
- eroarea (art. 30): este situaţia în care făptuitorul nu cunoaşte
existenţa unei stări, situaţii sau fapt de care depinde caracterul
penal al faptei. Ea nu trebuie să se datoreze culpei făptuitorului.
- cazul fortuit (art. 31): cazul fortuit este o împrejurare ce nu putea fi
prevăzută şi care determină rezultatul faptei penale.
IV.2. Elementele constitutive ale infracțiunii. Subiecții
Acestea sunt: subiecţii, obiectul, latura subiectivă, latura obiectivă.
2.1. Subiecţii infracţiunii
• Prin subiecţii infracţiunii înţelegem persoanele implicate în
săvârşirea unei infracţiuni. În funcţie de modul în care sunt
implicaţi în săvârşirea infracţiunii, distingem subiecţii activi şi
subiecţii pasivi.
• Subiectul activ al unei infracţiuni este persoana care a săvârşit
fapta în mod direct şi nemijlocit (în calitate de autor) sau a
participat la săvârşirea infracţiunii (în calitate de instigator sau
complice).
• Poate fi subiect activ numai o persoană care îndeplineşte
următoarele condiţii:
• să aibă responsabilitate penală. Aceasta presupune ca făptuirorul
să aibă vârsta cerută de lege în momentul săvârşirii faptei şi să nu
se afle în alte situaţii de iresponsabiliate penală prevăzute de lege.
IV.2. Elementele constitutive ale infracțiunii. Subiecții
• Vârsta la care o persoană poate răspunde penal este de 14 ani
împliniţi, până la această vârstă se prezumă că minorul nu are
discernământ, iar minoritatea este o cauză ce înlătura caracterul
penal al faptei. Minorul între 14 şi 16 ani va răspunde penal
numai dacă se dovedeşte că în săvârşirea faptei a avut
discernământ. De această dată prezumţia este relativă şi permite
dovada contrară.
• să aibă anumite calificări atunci când legea cere acest lucru de
exemplu, în cazul infracţiunii de spionaj, subiectul activ trebuie să
fie cetăţean străin ; funcţionar, pentru infracţiunile de abuz în
serviciu, neglijenţă; cetăţean pentru infracţiunea de trădare etc.
• Subiectul pasiv este acea persoană titulară a valorii sociale
ocrotite şi care este vătămată prin infracţiunea săvârşită. Pentru
anumite infracţiuni şi subiectul pasiv trebuie să aibă anumite
calificări (funcţionar, minor etc).
2.2. Obiectul infracțiunii
• Infracţiunea este o faptă şi, ca orice faptă, are un obiect. Obiectul
infracţiunii este reprezentat de o anumită valoare şi relaţiile sociale
din jurul acesteia. Astfel, putem defini obiectul infracţiunii ca fiind
valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori,
periclitate ori vătămate prin fapta infracţională. El se prezintă sub
mai multe aspecte:
• Obiectul juridic generic – este format din fascicolul, mănunchiul,
grupul de valori sociale de aceeaşi natură, ocrotite prin normele
penale. Astfel, după grupul de relaţii sociale ocrotite şi cărora li se
aduce atingere prin infracţiune, sunt: infracţiuni contra statului;
infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului etc.
• Obiectul juridic specific – este valoarea socială concretă, căreia i se
aduce atingere prin o anumită infracţiune.
• Obiect material – este valoarea socială exprimată într-o entitate
materială (obiect, lucru, energie) şi nu-l au toate infracţiunile. Nu
trebuie să-l confundăm cu obiectul juridic al infracţiunii.
2.3.Latura subiectivă a infracțiunii
• Este totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea cunoştinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă
şi urmările sale.
• Un element important, esenţial al laturii subiective îl constituie elementul subiectiv: vinovăţia. Se mai adăugă
deseori una sau mai multe condiţii – cerinţe esenţiale: mobiluri, scopuri etc.
• Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările ei. Formele
vinovăției sunt:
1. culpa care poate fi culpă simplă – când autorul faptei nu prevede rezultatul deşi putea şi trebuia să-l prevadă
sau culpă cu prevedere – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sperând fără temei că el nu se va produce;
2. intenţia care poate fi intenţie directă – ce presupune prevederea rezultatului socialmente periculos al faptei şi
urmărirea lui, şi intenţie indirectă – ce presupune prevederea rezultatului socialmente periculos al faptei sale şi
acceptarea posibilităţii producerii lui deşi în principal făptuitorul nu l-a urmărit.
• 3. intenţie depăşită- există atunci când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un
rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
• Regulile după care se determină forma de vinovăţie necesară pentru a existenţa unei anumite infracţiuni sunt
stabilite în art.16 din Codul Penal.
• Pe lângă elementul subiectiv (vinovăţia) în conţinutul unor infracţiuni sunt prevăzute şi anumite condiţii, cerinţe
esenţiale care întregesc elementul subiectiv şi privesc mobilul sau scopul cu care se săvârşesc faptele.
• Mobilul este acel sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) care a condus la naşterea, în mintea făptuitorului, a ideii
săvârşirii unei anumite fapte. Lipsa unui mobil, a unei motivaţii este un indiciu de anormalitate psihică a
făptuitorului ce impune cercetarea responsabilităţii acestuia. Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element
necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe pe planul adaptării
sancţiunilor penale faţă de acesta, chiar dacă pentru existenţa infracţiunii nu se cere un anumit mobil.
• Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei, presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei de către
făptuitor. Anumite scopuri pot constitui circumstanţe agravante legale sau circumstanţe atenuante judiciare.
•  
2.3.Latura subiectivă a infracțiunii
3. intenţie depăşită- există atunci când fapta constând într-o acțiune sau
inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează
culpei făptuitorului.
• Pe lângă elementul subiectiv (vinovăţia) în conţinutul unor infracţiuni
sunt prevăzute şi anumite condiţii, cerinţe esenţiale care întregesc
elementul subiectiv şi privesc mobilul sau scopul.
• Mobilul este acel sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) care a condus la
naşterea, în mintea făptuitorului, a ideii săvârşirii unei anumite fapte.
Lipsa unui mobil, a unei motivaţii este un indiciu de anormalitate psihică
a făptuitorului. Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element
necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a periculozităţii
infractorului.
• Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei, presupune reprezentarea
clară a rezultatului faptei de către făptuitor. Anumite scopuri pot
constitui circumstanţe agravante legale sau circumstanţe atenuante
judiciare.
•  
2.4. Latura obiectivă a infracţiunii
• Desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare
privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.
• Cercetarea laturii obiective a infracţiunii se face prin examinarea
elementelor sale componente: elementul material; urmarea
imediată; legatura de cauzalitate.
• Elementul material al laturii obiective desemnează actul de
conduită interzis prin norma de incriminare. Este desemnat printr-
un cuvânt/expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă.
• Acţiunea desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva
ce legea penală ordona să nu se facă. Ea se poate realiza prin acte
materiale (luare, distrugere, ucidere etc.), prin cuvinte (mărturie,
propaganda etc.) sau prin scris (denunţarea calomnioasă, alterarea
scrisului etc). Inacţiunea este atitudinea făptuitorului care nu face
ceva ce legea penală ordona să facă.
• În funcţie de faptul dacă elementul material constă într-o actiune
sau o inacţiune, infracţiunile se împart în comisive şi omisive.
2.4. Latura obiectivă a infracţiunii
• Urmarea imediată
• Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii asupra obiectului infracţiunii
se produce o vătămare, o periclitare a acestuia. Vătămarea adusă
valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă reprezintă tocmai
urmarea socialmente periculoasă.
• Urmarea vătămătoare trebuie să fie imediată, adică să fie rezultatul
nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii şi nu un rezultat mijlocit
îndepărtat. Ea se realizează prin :
• - lezarea directă, prejudicierea unei valori ocrotite de legea penală
(viaţa, demnitatea, prestigiul persoanei etc.);
• - punerea în pericol a unor valori sociale;
• Din acest punct de vedere infracţiunile se împart în:
• - infracţiuni de prejudiciu sau de rezultat - când au în conţinut
referiri la rezultatul produs;
• - infracţiuni de pericol sau de atitudine - când în conţinutul
infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat.
2.4. Latura obiectivă a infracţiunii
• Legătura de cauzalitate
• Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată
trebuie să se dovedească faptul că există o legătură de
cauzalitate.
• Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material
(cauză) şi urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru
existenţa infracţiunii.
• Raportul de cauzalitate poate fi cu cauza unică sau cu cauze
multiple. În practica judiciară se întâlnesc des speţe în care
urmarea periculoasă se datorează acţiunii sau inacţiunii mai
multor persoane, la care se adaugă şi anumite împrejurări care
au influenţat rezultatul produs.
• Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă şi pentru că
priveşte fenomene care au avut loc în trecut, iar caracteristicile
lor sunt deduse pornind de la rezultatul produs.
IV. 3. Cauzele care înlătură răspunderea penală
• Conform Noului Cod Penal cauzele care înlătură răspunderea
penală sunt amnistia (art. 152) şi prescripţia (art. 153), lipsa
plȃngerii prealabile (art. 157) şi împăcarea (art. 159).
• Amnistia este un act de clemenţă care se acordă prin lege de
catre Parlament prin care se înlatură răspunderea penală pentru
infracţiunile ce se încadrează în dispoziţiile sale săvȃrşite înainte
de apariţia sa.
• Prescripţia reprezintă stingerea raportului juridic penal de
conflict, născut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a
nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege.
• Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul:
• a. infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război,
indiferent de data la care au fost comise;
• b. infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor
intenționate urmate de moartea victimei.
Cauzele care înlătură răspunderea penală
Conform art. 154 termenele de prescripție a răspunderii penale sunt:
• a. 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
• b. 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;
• c. 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
• d. 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani;
• e. 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda.
• Lipsa plȃngerii prealabile înlătură raspunderea penală pentru infracţiunile în cazul cărora punerea în mi şcare a acţiunii penale este
condiţionată de această formalitate.
• Împăcarea poate interveni conform art. 159 în cazul în care acţiunea penală se declanşează din oficiu numai dacă legea o prevede în
mod expres.
•  
•  
• Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei sunt graţierea (art. 160) şi prescripţia executării pedepsei (art. 161).
Graţierea un act de clemenţă sau de renunţare din partea statului (reprezentat de Preşedinte) la dreptul său de a impune executarea
pedepsei, având ca efect faptul că cel condamnat este iertat de executarea pedepsei, total sau parţial sau pedeapsa i se comută într-
una mai uşoară. Prescripţia executării pedepsei constă în stingerea dreptului statului de a pretinde şi impune, prin
constrângere,executarea pedepsei aplicate şi a obligaţiei condamnatului de a executa pedeapsa ce i-a fost aplicată.
• Cauzele care înlătură consecinţele condamnării sunt reabilitarea de drept (art. 165) şi reabilitarea judecătorească (art. 166).
Reabilitarea reprezintă o cauză generală de încetare a consecinţelor juridice (decăderi, interdicţii, incapacităţi) ce decurg dintr-o
condamnare, dând posibilitate foştilor condamnaţi să se integreze şi pe plan juridic în societate. Ea se realizează de drept în situaţia
condamnărilor la pedeapsa cu amenda sau închisoarea de pană la 2 ani a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere dacă în
decurs de 3 ani nu a mai săvȃrşit altă faptă penală.
• Reabilitarea judecătorească se acordă la cerere de către instanţă după împlinirea următoarelor termene:
• a. 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani;
• b. 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
• c. 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei deten țiunii pe viață, comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii;
• d. 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de
prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate.
• (2) - Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instan ța, evaluând comportarea
condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.
Cauzele ce înlătură executarea sau consecințele condamnării
• Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei sunt
graţierea (art. 160) şi prescripţia executării pedepsei (art. 161).
Graţierea un act de clemenţă sau de renunţare din partea statului
(reprezentat de Preşedinte) la dreptul său de a impune executarea
pedepsei, având ca efect faptul că cel condamnat este iertat de
executarea pedepsei, total sau parţial sau pedeapsa i se comută
într-una mai uşoară.
• Prescripţia executării pedepsei constă în stingerea dreptului
statului de a pretinde şi impune, prin constrângere,executarea
pedepsei aplicate şi a obligaţiei condamnatului de a o executa.
• Cauzele care înlătură consecinţele condamnării sunt reabilitarea
de drept (art. 165) şi reabilitarea judecătorească (art. 166).
Reabilitarea de drept reprezintă o cauză generală de încetare a
consecinţelor juridice (decăderi, interdicţii, incapacităţi) ce decurg
dintr-o condamnare, dând posibilitate foştilor condamnaţi să se
integreze şi pe plan juridic în societate.
Cauzele ce înlătură executarea sau consecințele condamnării
• Ea se realizează de drept în situaţia condamnărilor la pedeapsa cu
amenda sau închisoarea de pană la 2 ani a cărei executare a fost
suspendată sub supraveghere dacă în decurs de 3 ani nu a mai
săvȃrşit altă faptă penală.
• Reabilitarea judecătorească se acordă la cerere de către instanţă
după împlinirea următoarelor termene:
• a. 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2
ani, dar care nu depășește 5 ani;
• b. 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5
ani, dar care nu depășește 10 ani;
• c. 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10
ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii;
• d. 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață,
considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului
de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate.

S-ar putea să vă placă și