ŞABLONUL DE

OCLUZIE

CURSUL VIII
 DEFINIŢIE
Şabloanele de ocluzie sunt piese
intermediare cu ajutorul cărora se
stabileşte poziţia mandibulei faţă de
maxilar în faza de determinare a ocluziei
(când aceasta există) sau de determinare
a relaţiilor intermaxilare (în absenţa
relaţiilor ocluzale).
În mod normal ele se confecţionează pe
modelul funcţional, dar sunt situaţii în care
pot fi confecţionate pe modelul de studiu
(în scop de diagnostic). Aceste piese
reproduc aproximativ baza viitoarei
proteze şi conturează arcadele dentare
artificiale sub aspectul formei şi mărimii.
 Caracteristicile şabloanelor:
 Baza lor acoperă în totalitate suprafaţa
câmpului protetic, fără a depăşi zona de
mucoasă pasiv mobilă;
 Baza va fi perfect adaptată pe model încât
să nu basculeze;
 Baza şabloanelor va avea o grosime de 1,5
- 2 mm pentru a fi rezistentă în timpul
determinării raporturilor intermaxilare;
 Caracteristicile şabloanelor:
 Marginile trebuie să aibă conformaţia
fundurilor de sac;
 Marginile vor fi prelucrate pentru a nu leza
mucoasa în timpul determinărilor şi vor
prezenta incizuri în dreptul frenurilor şi
bridelor;
 Caracteristicile şabloanelor:
 Pot fi îndepărtate şi repuse fără dificultate pe
model. Această operaţie trebuie să se facă cu
uşurinţă în direcţia de inserţie a viitoarei
proteze. Deci şablonul nu trebuie sa fie
retentiv în nici o zonă a sa;
 Şablonul aplicat pe câmpul protetic trebuie să
aibă un grad de menţinere. Din acest motiv, în
unele cazuri când se anticipează o menţinere
defectuoasă, şablonului i se pot ataşa croşete.
Părţile componente al şablonului de
ocluzie sunt:

 Baza şablonului: se confecţionează pe

modelul de lucru de obicei din placă de
bază, mai rar din acrilat autopolimerizabil
sau fotopolimerizabil. Trebuie să fie rigidă
şi nedeformabilă la temperatura cavităţii
bucale.
 Bordurile (valurile) de ocluzie: sunt
fixate în spaţiile edentate, numărul lor
fiind egal cu cel al breşelor. Cel mai
frecvent sunt confecţionate din ceară roz
de formă paralelipipedică, dar se pot
confecţiona şi din ceară galbenă, materiale
termoplastice sau răşini acrilice.
 Tehnica de confecţionare a
şablonului de ocluzie din placă
de bază şi ceară roz:
 Trasarea limitelor bazei şablonului;
 Se izolează modelul prin introducerea în
apă 3 - 5 minute sau pudrare cu pudră de
talc pentru a nu adera placa de bază
plastifiată la model;
RAMOLIREA PLĂCII DE BAZĂ
 Se încălzeşte placa de bază după tehnica
cunoscută la lingura individuală. Flacăra
becului Bunsen trecută peste placa de
bază aşezată pe model, face ca aceasta să
se ramolească şi să se muleze cu uşurinţă
pe reliefurile câmpului protetic.
Cu vârful degetelor sau prin intermediul
unui tampon de vată umezit, apăsând
placa de bază astfel plastifiată, se obţine o
adaptare perfectă a acesteia, care este în
contact intim cu crestele alveolare şi cu
feţele orale ale dinţilor restanţi;
 Când placa nu a devenit rigidă prin răcire
completă se îndepărtează prin tăiere cu
foarfeca toate acele părţi care depăşesc
limitele câmpului protetic;
 Se reaşează placa astfel răscroită pe
model şi se readaptează uşor cu flacăra.
Dacă mai sunt porţiuni ce depăşesc
limitele câmpului protetic, se repetă
operaţia de mai sus;
 Când însă depăşirile sunt foarte mici, placa
nu se mai răscroieşte cu foarfeca ci
scurtarea se face cu freze de acrilat până
când, reaplicând placa pe model, ea nu
mai depăşeşte contururile trasate cu
creionul. Concomitent se face şi netezirea
tuturor marginilor, astfel încât acestea să
fie rotunjite pentru a nu jena ţesuturile
moi cu care vin în contact în cavitatea
bucală;
 Marginile bazei şablonului vor fi identice ca
grosime şi contur celor ale viitoarei
proteze;
 Când există edentaţii intercalate reduse
frontale sau laterale, baza şablonului nu se
va întinde până în fundul de sac
vestibular, ci va depăşi doar coama crestei
alveolare;
 Se controlează baza să intre şi să iasă uşor
de pe model;
 Baza şablonului inferior trebuie întărită,
aplicând oral o bucată de sârmă de la o
extremitate la alta, pentru a evita
fracturarea plăcii de bază în timpul
determinării ocluziei. Se ia o bucată de
sârmă moale de 1,5 mm diametrul şi se
mulează pe suprafaţa orală a şablonului.
După ce a fost bine adaptată pe toate
reliefurile, ţinându-se cu o pensă sau cu
un cleşte crampon se încălzeşte bine în
foc, iar apoi se aplică în placa de bază
unde pătrunde în grosimea ei, topind-o.
Se răceşte apoi placa şi se netezesc
eventualele asperităţi apărute în urma
acestei operaţii. Porţiunile neacoperite se
astupă cu bucăţele de placă de bază
încălzită;
 Se trece apoi la realizarea bordurilor de
ocluzie. În mod normal se fac din placă de
ceară roz care este bine încălzită de la un
capăt până când se ramoleşte, devenind
lucioasă. În acest moment suprafaţa cerii
devine uşor fluidă, putându-se îndoi cu
uşurinţă. Îndoind placa se obţine un rulou
omogen cu grosimea de aproximativ 1,5
mm;
 Pe baza şablonului bine uscată se aplică în
spaţiile edentate fragmente din ruloul de
ceară, de lăţimea unui molar iar înălţimea
depăşeşte cu 2 - 3 mm dinţii restanţi.
Aceste fragmente se fixează la baza
şablonului cu ceară de lipit. După ce au
fost bine solidarizate de bază, sunt
modelate cu spatula pentru a le da un
aspect uniform paralelipipedic, cu
suprafeţe plane şi unghiuri drepte;
 Se mai pot utiliza şi blocuri de ceară
galbenă deja conformate sub formă de
potcoavă care se vor secţiona în funcţie de
zonele edentate şi vor fi solidarizate la
baza şablonului;
 Valul se mai poate realiza şi din fragmente
de ceară topite într-o ştanţă metalică de
forma unei potcoave.
ŞABLON DE OCLUZIE
BORDURI DIN CEARĂ ROZ
BORDURI DIN CEARĂ GALBENĂ
ŞABLON DE OCLUZIE
ŞABLON DE OCLUZIE
 Deficienţe ce pot apărea la
confecţionarea şablonului:

 Desprinderea unor porţiuni din model,

dacă nu s-a făcut izolarea acestuia;
 Fracturarea dinţilor din model;
 Fracturarea bazei şablonului când placa a
fost subţiată excesiv prin presiuni digitale;
 Desprinderea bordurii de ocluzie.
DETERMINAREA
REALAŢIILOR
INTERMAXILARE
VEDERE NORMĂ LATERALĂ
În cazul edentaţiei parţiale se pot ivi foarte
multe aspecte clinice. În raport cu
acestea, înregistrarea relaţiilor
intermaxilare este mai mult sau mai puţin
dificilă. Cu cât edentaţiile sunt mai întinse
şi mai nefavorabil plasate, cu atât
determinarea şi înregistrarea devine mai
anevoioasă. Tehnicile de determinare
trebuie adaptate situaţiei clinice concrete.
În general putem avea trei situaţii:
 1. Cu ocluzie stabilă:
apare în edentaţii uni sau bimaxilare
reduse, când există un număr mare de
dinţi între care se stabilesc contacte
dento-dentare, cu stopuri ocluzale multiple
şi stabile. În acest caz pacientul păstrează:
 Planul de ocluzie;
 Dimensiunea verticală de ocluzie;
 Intercuspidarea maximă.
 În acest caz nu este nevoie de folosirea
şabloanelor de ocluzie. Ocluzia se poate
înregistra:
 Prin poziţionarea directă a modelelor –
medicul trasează cu creionul mai multe
linii verticale pe cele două modele
funcţionale ce au traiectul de la o arcadă
la cealaltă şi care orientează tehnicianul în
momentul montării în simulator;
POZIŢIONAREA DIRECTĂ A
MODELELOR
 Cu ajutorul unei benzi de ceară – se aplică
încălzită pe arcada superioară, iar
pacientul închide gura în intercuspidare
maximă. Ceara se răceşte, se
îndepărtează din cavitatea orală şi apoi se
poziţionează modelele prin intermediul ei;
POZIŢIONAREA CU AJUTORUL
PLĂCUŢEI DE CEARĂ
 Cu ajutorul siliconilor de înregistrat ocluzia
– se aplică siliconul cu ajutorul
dispenserului pe suprafaţa ocluzală a
dinţilor mandibulari, iar pacientul închide
gura în intercuspidare maximă.
Se aşteaptă priza materialului după care
medicul rupe porţiunile de silicon care
acoperă suprafaţa vestibulară a dinţilor
mandibulari. Siliconul este apoi îndepărtat
în totalitate şi modelele sunt poziţionate
prin intermediul înregistrării ocluzale.
 ÎNREGISTRAREA CU
AJUTORUL SILICONILOR
 2. Cu ocluzie instabilă:
alte edentaţii parţiale dau dovada unei
ocluzii instabile, datorită alunecărilor ce se
fac posibile pe anumite planuri înclinate,
sau datorită contactelor premature, ca şi
consecinţă a migrărilor dentare şi absenţei
unor stopuri ocluzale stabile.
În aceste cazuri modelele nu pot fi puse în
poziţie corectă de către tehnician fără ca
stomatologul să perfecteze cu ajutorul
şabloanelor de ocluzie în cavitatea bucală
rapoartele corecte intermaxilare.
După stabilirea acestora, cele două
şabloane, superior şi inferior, vor putea fi
scoase din cavitatea bucală şi repuse pe
modele în aceleaşi rapoarte, datorită
amprentării unor margini incizale a
suprafeţei ocluzale pe şablonul antagonist.
Tehnicianul are astfel posibilitatea să
fixeze modelele de lucru în simulator,
corespunzător relaţiei intermaxilare
stabilite clinic.
 3. Fără ocluzie:
o a treia posibilitate de edentaţie parţială
ar fi cea care prin pierderea tuturor
unităţilor antagoniste, se ajunge la o
totală dezorientare în mişcările
mandibulei. Trebuie restabilit aici planul
de ocluzie şi apoi reparată relaţia centrică,
concomitent cu dimensiunea verticală de
ocluzie.
În final se vor preciza unele repere în
vederea montării dinţilor în poziţie corectă.
Determinarea rapoartelor intermaxilare va
urma procedeul folosit în edentaţia totală.
POZIŢIONAREA CU AJUTORUL
ŞABLOANELOR
 DUPĂ DETERMINAREA
RELAŢIEI INTERMAXILARE
 Cu ajutorul şabloanelor de ocluzie se pot
determina:
 Dimensiunea verticală de ocluzie;
 Relaţia centrică dintre maxilare;
 Planul de orientare protetică;
 În edentaţiile frontale: curbura
vestibulară, linia mediană, linia caninilor,
linia surâsului, rapoartele de ocluzie din
zona frontală.
DATE TRANSMISE LABORATORULUI DE
TEHNICĂ DENTARĂ PENTRU
ALEGEREA ŞI MONTAREA DINŢILOR
ARTIFICIALI ŞI REALIZAREA
MACHETEI
Cu cât există mai mulţi dinţi pe arcade cu
atât datele în legătură cu mărimea, forma
şi culoarea sunt mai uşor de obţinut.
Prezenţa unor dinţi în regiunea frontală
uşurează alegerea dinţilor frontali
artificiali. Aceste date sunt transmise
laboratorului prin intermediul:
 1. Modelelor:
acestea articulate prin cele două şabloane
oferă următoarele informaţii:
 Forma dinţilor restanţi în funcţie de care
se aleg dinţii artificiali;
 Caracteristicile relaţiei intermaxilare:
 Planul de ocluzie;
 Dimensiune verticală de ocluzie;
 Intercuspidarea maximă.
Dacă există o instabilitate a poziţiei celor
două modele, acestea se pot lega cu
sârmă sau se lipesc cu beţe de chibrit şi
ceară, aşa cum se procedează înainte de
montarea în simulator.
Tot pe model se pot face desene care să
indice:
 Limitele bazei protezei – se trasează pe
modelul de lucru cu creionul chimic zona
de reflexie a mucoasei ce corespunde, în
general, cu fundul de sac. De asemenea,
la maxilar se desenează tipul plăcii, totală
sau parţială. La proteza parţială acrilică,
din cele trei tipuri de plăci reduse, în
practică se utilizează doar răscroirea
distală, pentru a reduce senzaţia de vomă;
 Zonele de foliere – prin încercuirea lor şi
haşurare;
 Poziţia şi forma croşetelor – acestea se
aplică de regulă pe dinţii stâlpi care
limitează spaţiul edentat şi traiectul lor
trebuie desenat de medic.
 În edentaţiile extinse, subtotale, cu
interesarea zonei frontale, se impune
trasarea următoarelor repere pe bordura
şablonului superior, la fel ca în edentaţia
totală:
 Modelarea curburii vestibulare a bordurii
de ocluzie a şablonului superior, ce va
corespunde feţei vestibulare a dinţilor
frontali;
 Linia mediană, ce corespunde liniei
mediane a feţei sau filtrului buzei;
 Linia caninilor ce corespunde comisurilor
bucale;
 Linia surâsului, ce reprezintă locul până
unde se ridică buza superioară când
pacientul zâmbeşte;
 Linia de mijloc a crestei edentate;
 În cazul absenţei antagoniştilor, frontal
sau lateral, se va determina şi înscrie pe
şabloane nivelul şi direcţia planului de
ocluzie din zona respectivă.
 2. Fişei de laborator:
 Materialul din care se vor confecţiona dinţii
artificiali – acrilat sau porţelan. La proteza
parţială acrilică, în general se utilizează
dinţi din acrilat deoarece cei din mase
ceramice sunt greu de asortat diferitelor
variaţii pe care le prezintă pacienţii, mai
ales în edentaţiile frontale.
Dinţii din acrilat pot fi modelaţi şi adaptaţi
şi în spaţii foarte reduse. Pe deasupra au
şi un preţ de cost mai redus, ceea ce
contează foarte mult pentru pacienţii care
apelează la acest tip de restaurări
protetice;
 Înălţimea dinţilor frontali - în alegerea
înălţimii dinţilor frontali superiori, reperul
cel mai frecvent utilizat este cel transmis
de medic tehnicianului dentar la nivelul
bordurii de ocluzie a şablonului maxilar.
Distanţa cuprinsă între marginea inferioară
a bordurii şi "linia surâsului" va reprezenta
înălţimea incisivului central superior;
 Lăţimea dinţilor frontali - se alege între
linia caninilor (faţa distală stânga -
dreapta). Alegerea lăţimii dinţilor este
determinată în principal de criterii
morfologice. La acestea se mai adaugă şi
alte criterii cum ar fi corelaţii matematice
bazate pe indici antropometrici, sex,
documente preextracţionale, fotografii
relevante şi nu în ultimul rând, doleanţele
pacientului;
 Mărimea dinţilor laterali - este un cumul
format din înălţimea feţei vestibulare,
lungimea mezio-distală, lăţimea vestibulo-
orală a dinţilor;
 Forma dinţilor laterali - ceea ce
caracterizează forma dinţilor laterali este
morfologia suprafeţelor ocluzale. Din acest
punct de vedere distingem dinţi posteriori
anatoformi şi dinţi posteriori funcţionali
(neanatoformi), cu faţa ocluzală plană,
fără pante cuspidiene;
 Culoarea dinţilor artificiali – se face cu
ajutorul cheii de culori. Se va indica cu
precizie pe cele trei zone: coletul este
închis la culoare, marginea incizală este de
obicei mai deschisă şi cu o oarecare
transparenţă, iar zona mijlocie este de
culoare intermediară între cele două zone
anterioare.
Dificultăţi în alegerea culorii se întâlnesc în
edentaţiile frontale asimetrice, ghidându-
ne după dinţii restanţi, sau după incisivul
central, dacă acesta există pe arcadă. În
edentaţiile frontale ce interesează tot
grupul, culoarea se stabileşte în funcţie de
antagonişti şi de laterali. În edentaţiile
subtotale se folosesc criteriile generale de
alegere a culorii din edentaţia totală;
 Artificii de culoare care să mascheze
protezarea – de comun acord cu pacientul
se pot indica modificări ale culorii sub
forma unor pete albicioase sau brune, care
imită obturaţiile;
 Cuspidarea dinţilor laterali;
 În cazuri particulare, rare, sunt precizate
montări atipice care să creeze anomalii de
poziţie ale dinţilor: diastemă, treme, rotări,
înghesuiri, etc.;
 Grosimea sârmei pentru fiecare croşet în
parte. La acelaşi caz se pot folosi grosimi
diferite de sârmă pe dinţi diferiţi.
 Materialul din care se va confecţiona baza
protezei acrilice:
 acrilat termopolimerizabil roz, transparent
sau combinaţii ale lor. Ideal ar fi să se
aleagă şi culoarea acrilatului după culoarea
mucoasei bucale, cu ajutorul cheii de
culori;
 acrilat termopolimerizabil în combinaţie cu
materiale reziliente;
 acrilat termopolimerizabil în combinaţie cu
fibre de carbon, fibre de sticlă, plasă
metalică.
 MONTAREA ÎN
SIMULATORUL
APARATULUI DENTO-
MAXILAR
Determinarea relaţiilor intermaxilare se
efectuează de medicul dentist cu scopul
de a da tehnicianului dentar posibilitatea
fixării modelelor în simulatorul aparatului
dento-maxilar în aceleaşi rapoarte în care
se găsesc dinţii naturali în cavitatea
bucală. În această etapă se are în vedere
conservarea datelor obţinute clinic cu
privire la relaţiile intermaxilare.
Fixarea modelelor în simulator presupune
existenţa a două modele, - cel de lucru pe
care se confecţionează proteza şi cel al
dinţilor antagonişti. Dacă până în această
etapă nu s-a luat amprenta antagoniştilor,
medicul trebuie să facă acest lucru la
determinarea relaţiilor intermaxilare.
 În funcţie de tipul de edentaţie, de situaţia
antagoniştilor şi de o serie de alţi factori ai
edentaţiei parţiale, stabilirea relaţiei
intermaxilare se poate face prin trei
mijloace:
 Când la ambele arcade există un număr
suficient de dinţi care să se angreneze
perfect, prin aşezarea modelelor în
rapoarte corecte, fără şabloane sau ceară
de ocluzie;
 Dacă arcada este intactă sau aproape
intactă cu ceară sau siliconi de ocluzie;
 Când edentaţia uni sau bimaxilară este
întinsă, cu ajutorul şabloanelor de ocluzie.
Pentru confecţionarea protezelor parţiale
acrilice cu dinţi din răşini acrilice se
utilizează ocluzorul, care este cel mai
simplu simulator al aparatului dento-
maxilar, care imită doar mişcarea de
deschidere-închidere. Etapele montării în
ocluzor sunt:
1. Verificarea ocluzorului: înainte de a fi
utilizat, se verifică dacă ocluzorul nu are
joc în axa balama şi dacă şurubul
distanţator se poate deplasa liber şi uşor.
OCLUZORUL
 2. Reducerea soclului modelelor:
operaţia se face cu soclatorul, înălţimea
lor nu trebuie să depăşească 15 mm.
Scopul aceste operaţii este:
 Pentru a putea introduce comod modelele
între braţele ocluzorului;
 Pentru ca modelele să fie gata
dimensionate în vederea ambalării.
Se reduce soclul modelului superior în
jumătatea distală sub formă de pantă
pentru a face loc braţului superior al
ocluzorului. Această operaţie este
necesară mai ales în cazul unei bolţi
palatine foarte adânci, când modelul
superior nu poate fi redus suficient.
REDUCEREA SOCLULUI ÎN
JUMĂTATEA DISTALĂ
3. Crearea retenţiilor: sunt şanţuri
longitudinale şi transversale, adânci de 3 -
4 mm, trasate pe suprafaţa bazală a
modelelor sub formă de grilă, cu vârful
unui instrument ascuţit, cu scopul de a
mări suprafaţa de gipsare şi de a asigura o
mai bună aderenţă gipsului folosit la
montarea în ocluzor.
REALIZAREA RETENŢIILOR
REALIZAREA RETENŢIILOR
4. Fixarea cu ceară a şabloanelor pe
modele: această operaţie se face pentru
ca modelul (modelele) să stea fix în timpul
operaţiilor viitoare.
 5. Solidarizarea provizorie a modelelor:
se face în funcţie de metoda folosită la
determinarea relaţiilor intermaxilare:
 Când numărul şi poziţia dinţilor existenţi la
ambele maxilare permit un angrenaj perfect,
cele două modele sunt aşezate cu dinţii în
contact ocluzal;
 Când relaţia intermaxilară s-a determinat cu
ceară de ocluzie, modelele se angrenează
prin interpunerea între dinţi a cerii, în care
s-a imprimat forma lor ocluzală;
 În edentaţiile foarte întinse, şabloanele se
prezintă solidarizate între ele ca la
edentaţia totală, astfel încât relaţia dintre
cele două modele va fi determinată de
contactul bordurilor de ocluzie, fixate între
ele cu cleme de sârmă.
Indiferent de metoda folosită pentru
determinarea relaţiilor intermaxilare,
modelele trebuie solidarizate pentru a-şi
păstra poziţia precisă pe toată durata
gipsării lor în ocluzor. Solidarizarea se face
cu beţe de chibrit, bucăţi de sârmă sau
freze uzate, fixate la exteriorul modelelor
cu ceară de lipit sau legându-le cu sfoară.
SOLIDARIZAREA MODELELOR
SOLIDARIZAREA MODELELOR
SOLIDARIZAREA MODELELOR
6. Izolarea ansamblului modele-
şabloane: se face prin introducerea în
apă timp de 3 - 5 minute. În caz contrar
pasta de gips face priză instantaneu, prin
absorbţia apei din gipsul proaspăt
preparat.
7. Gipsarea modelelor în ocluzor: în
prealabil se introduce complexul modele-
şabloane între braţele ocluzorului pentru
verificarea şi reglarea poziţiei braţului
superior, care trebuie să se afle la o
distanţă de 4 mm de model. Se prepară
pasta de gips şi se introduce în retenţiile
braţului inferior până ce acesta va fi
acoperit în exces cu gips.
 Se poziţionează modelul inferior astfel încât
să se respect cele trei reguli ale montării în
ocluzor:
 Planul de ocluzie materializat prin dinţii
existenţi şi valurile de ocluzie să fie orientat
paralel cu planul mesei;
 Planul median al modelelor să cadă
perpendicular pe axul de rotaţie al
ocluzorului în punctul median şi să
corespundă cu planul median al ocluzorului;
 Distanţa dintre punctul interincisiv şi axul de
rotaţie al ocluzorulul să fie de 9 - 11 cm.
PLANUL DE OCLUZIE
LINIA MEDIANĂ
DISTANŢA DE 9 – 11 CM
 Se coboară braţul superior al ocluzorului şi
se fixează cu pastă de gips căreia i se dă o
formă de calotă (hemisferă). Acest lucru
se poate realiza şi cu ajutorul unui
conformator semicilindric. Pentru fixarea
în ocluzor se va folosi o cantitate redusă
de gips pentru a nu se mări inutil volumul
şi greutatea, creând dificultăţi în operaţia
de montare a dinţilor.
 După priza gipsului, ocluzorul cu modelele
fixate se ridică de pe masa de lucru,
şurubul distanţator este avansat în contact
cu braţul superior al ocluzorului şi fixat cu
contrapiuliţa. Când relaţia între cele două
modele este determinată de angrenajul
dinţilor antagonişti existenţi, cum ar fi
premolarii sau molarii, manevrarea
şurubului nu mai este necesară.
MONTAREA ÎN OCLUZOR
MONTAREA ÎN OCLUZOR
 ERORI DE MONTARE
Eroarea de montare a modelelor este cea
mai gravă eroare tehnică, cu consecinţe
imediate şi tardive, cu repercursiuni
asupra echilibrului musculaturii sistemului
stomatognat, asupra articulaţiei temporo-
mandibulare, tulburări care pe lângă
disfuncţia ocluzală pot da un sindrom algic
complex şi chiar stări psihice patologice.
 În continuare, în funcţie de situaţia clinică,
are loc transferul marcajelor de pe
bordura de ocluzie a şablonului superior
pe soclul modelelor.
 Linia mediană se marchează atât pe soclul
modelului superior, cât şi pe soclul
modelului inferior.
 Planul de ocluzie se trasează pe faţa
externă a modelului soclului superior
folosind un compas cu marker: cu braţul
cu acul se urmăreşte linia de contact
dintre bordura de ocluzie a şablonului
superior cu bordura de ocluzie a
şablonului inferior, respectiv locul unde
bordura de ocluzie vine în contact cu dinţii
restanţi de pe modelul antagonist, iar cu
markerul se trasează o linie paralelă pe
soclul modelului superior, atât în regiunea
frontală, cât şi în cea laterală.
 Liniile caninilor şi surâsului se trasează în
situaţia în care există edentaţie întinsă
frontală superioară.
Dacă la transferul reperelor se foloseşte
plăcuţa lui Pedro Saizar, aceasta se
montează în această etapă.
CONFECŢIONAREA
MACHETEI PROTEZEI
PARŢIALE ACRILICE
 După montarea modelelor în simulatorul
aparatului dento-maxilar, în cazul nostru în
ocluzor, tehnicianul dentar trebuie:
 Să analizeze indicaţiile primite din cabinet
cu privire la alegerea şi montarea dinţilor
artificiali;
 Să confecţioneze macheta protezei parţiale
acrilice.
 I. ANALIZA INDICAŢIILOR
PRIMITE

Studiind fişa de laborator, tehnicianul

dentar îşi însuşeşte indicaţiile medicului
dentist privind alegerea şi montarea
dinţilor artificiali, dar îi revin şi unele decizii
care se desprind din analiza modelului de
lucru montat în ocluzor. Problemele pe
care trebuie să le rezolve sunt:
 Forma şi dimensiunile bazei protezei;
 Alegerea şi/sau confecţionarea dinţilor
artificiali;
 Montarea dinţilor artificiali;
 Confecţionarea elementelor de stabilizare,
menţinere şi sprijin.
II. REALIZAREA MACHETEI
Macheta este definită, în general, ca
"viitoarea lucrare protetică executată în
ceară”. Deşi definiţia poate fi integral
respectată şi în cazul protezei parţiale
acrilice, cel mai frecvent macheta din
ceară se referă numai la unele
componente ale viitoarei proteze - placă şi
şei , iar dinţii se aleg în general dintre cei
prefabricaţi.
Deci odată cu realizarea machetei plăcii şi
şeilor, pe ultima componentă vor fi
montaţi şi dinţii, la nivelul tuturor breşelor
existente.
Macheta protezei acrilice va fi într-o primă
faza probată pe câmpul protetic din
cavitatea bucală, după care, dacă ea
corespunde din punct de vedere estetic, al
stabilităţii şi al rapoartelor ocluzale, se va
trece la faza a doua, definitivarea
machetei.
 A. MACHETA DE PROBĂ
Confecţionarea machetei protezei parţiale
acrilice cuprinde următoarele etape de
lucru:
 Pregătirea modelului de lucru;
 Machetarea bazei viitoarei proteze;
 Confecţionarea şi aplicarea elementelor de
menţinere, stabilizare şi sprijin;
 Alegerea dinţilor artificiali;
 Montarea dinţilor artificiali.
 Pregătirea modelului de lucru:
În această fază se execută:
 Delimitarea marginilor câmpului protetic;
 Deretentivizarea;
 Folierea;
 Gravarea.
Delimitarea câmpului protetic

Modelul definitiv, chiar atunci când a fost

realizat după o amprentă finală luată cu
lingură individuală, nu poate preciza peste
tot limitele extinderii viitoarei proteze
parţiale.
Fac excepţie edentaţiile parţiale foarte
întinse sau subtotale, la care fundurile de
sac din dreptul crestelor alveolare sunt
precizate pe amprentă şi reproduse pe
model. Dar şi aici, extinderea la nivelul
dinţilor trebuie făcută de către tehnicianul
dentar.
În cazul edentaţiilor parţiale cu breşe
multiple, trasarea limitelor câmpului
protetic va fi făcută de jur împrejur de
tehnicianul dentar în colaborare cu
medicul.
Delimitarea se face cu creionul chimic pe
modelul uşor umezit. Traseul va urmări
limita dintre mucoasa fixă şi cea mobilă,
va ocoli porţiunile retentive ale crestelor
alveolare, frenurile şi bridele.
Pe feţele palatinale ale dinţilor superiori,
conturul se va trasa în funcţie de relaţiile
cu antagoniştii, dar vor fi situate
obligatoriu supracingular pentru dinţii
frontali şi supraecuatorial pentru dinţii
laterali. Conturul marginal va avea un
aspect festonat, pentru a pătrunde în
spaţiile interdentare. Această situare a
marginilor plăcii are un dublu scop:
 Să se opună tendinţei de înfundare a
protezei, îndeosebi când aceasta are un
sprijin muco-osos. În caz contrar, dinţii se
vor mobiliza când proteza se înfundă în
mucoasa rezilientă;
 Să opună o contra-forţă acţiunii croşetelor
plasate pe dinţii stâlpi, care ar tinde să se
deplaseze în direcţie opusă acţiunii
croşetelor dacă nu ar fi sprijiniţi
supraecuatorial.
EFECTUL DE RECIPROCITATE
În edentaţiile terminale, limitele vor
include obligatoriu tuberozităţile maxilare
şi treimea anterioară a tuberculului
piriform. Extinderea bazei protezei pe
bolta palatină se stabileşte în raport cu
condiţiile ce le oferă edentaţia:
 În edentaţiile întinse, subtotale, care este
posibil să devină edentaţii totale într-un
viitor apropiat, placa se va trasa până la
limita dintre palatul dur şi cel moale.
Această atitudine permite pacientului să se
obişnuiască din timp cu conformaţia plăcii,
iar transformarea protezei parţiale într-una
totală este mult mai uşor de efectuat
tehnic;
 În edentaţiile reduse placa se poate
răscroi distal.
 Deretentivizarea
Această operaţie constă în desfiinţarea
zonelor retentive ale dinţilor existenţi,
lucru ce are o mare importanţă.
Neefectuarea acestei manopere duce la:
 Presiuni dăunătoare asupra parodonţiului
marginal;
 Presiuni dăunătoare asupra dinţilor
rămaşi;
 Greutate la inserţia şi dezinserţia protezei
ce va determina:
 retuşări îndelungate prin tatonare,
executate de medic;
 deformarea dinţilor protetici prin şlefuire

cu prilejul adaptării protezei;

 orientarea greşită a croşetelor, care sunt

în pericol de a fi secţionate în timpul

retuşărilor.
 Bascularea protezei cu efecte neplăcute
asupra pacientului;
 Fracturarea protezei.
Acrilatul din care se confecţionează
proteza este plastic când se aplică, iar
după polimerizare devine un corp rigid.
Proteza se îndepărtează de pe model prin
distrugerea acestuia din urmă. De aceea
această operaţie de deretentivizare este
obligatorie pentru tehnicianul dentar.
Din aceste motive, zona subecuatorială a
dinţilor din vecinătatea breşelor edentate
precum şi a acelora care prezintă înclinări
orale se deretentivizează cu ciment,
urmărind de fapt crearea unui paralelism
între ei. Concomitent cu această operaţie
se face şi folierea parodonţiului marginal.
Stabilirea locului exact unde se aplică
cimentul, înălţimea pe care se ridică la
fiecare dinte în parte, unghiul de înclinaţie
al cimentului faţă de axul coronar al
dinţilor, toate acestea sunt în corelaţie
strânsă cu direcţia de inserţie a protezei.
O deretentivizare cu adevărat corectă se
va putea efectua folosind paralelograful.
După stabilirea axei de inserţie şi
tripodare, se vor observa planurile de
ghidare reprezentate de feţele proximale
ale dinţilor dinspre edentaţie. Se va aplica
ciment dentar în zonele negative
proximale ale dinţilor stâlpi, care se va
paraleliza cu o tijă răzuşă cât timp
cimentul este în faza plastică.
DERETENTIVIZAREA
DERETENTIVIZAREA
DERETENTIVIZAREA
 Folierea
Prin această operaţie se urmăreşte
distanţarea feţei interne a protezei parţiale
acrilice de anumite zone ale câmpului
protetic pe care nu trebuie să se exercite
presiuni. Zonele de foliere sunt stabilite de
medic în funcţie de caracteristicile
câmpului protetic şi în general sunt
reprezentate de:
 Zonele ce trebuie foliate:

 Torusul palatin;
 Papila interincisivă;
 Tuberozităţile retentive;
 Crestele milohioidiene;
 Zonele ce trebuie foliate:

 Torusurile mandibulare;
 Zonele de mucoasă subţire care acoperă
uneori creasta mandibulară;
 Exostozele;
 Unele zone ale crestelor alveolare.
Limita folierii este desenată de medic pe
model sau transpusă de pe amprentă.
Grosimea folierii (0,25 mm, 0,50 mm, 0,75
mm, 1 mm) se stabileşte prin convenţie
între medic şi tehnician, prin haşurarea
modelului sau prin notare în fişa de
laborator.
0,25 MM
0,50 MM
0,75 MM
1 MM
Folierea pentru suprafeţe mari se face cu
folii de plumb de grosimea stabilită de
medic. Se recomandă înlocuirea plumbului
care este toxic cu folii de aluminiu sau
staniu. Folia se decupează cu foarfeca în
limita desenului de pe model, se aplică şi
este mulată pe suprafaţa modelului şi în
final cimentată pe acesta, sau prinsă cu
ciano-acrilaţi (Super-Glue).
Folierea pentru suprafeţe mici se face cu
ciment aplicat pe zona respectivă.
Operaţia se face concomitent cu
deretentivizarea, pregătind o cantitate
corespunzătoare de ciment.
Folierea parodonţiului marginal, care se
face concomitent cu deretentivizarea, se
realizează prin depunerea pastei de ciment
de-a lungul festonului gingival. Se acopere
cu un strat de ciment de 1,5 mm grosime
de-a lungul festonului gingival, cam 2 mm
din faţa orală a dinţilor restanţi şi tot 2
mm din mucoasa învecinată.
 Gravarea
Implică realizarea unor şanţuri pe model
pe anumite zone pentru ca marginile
protezei în aceste locuri să se înfunde în
structurile moi ale câmpului protetic şi să
realizeze o închidere distală.
Gravarea se face individualizat la fiecare
caz clinic în parte, în funcţie de
particularităţile câmpului protetic, forma şi
dimensiunile bolţii palatine, gradul de
rezilienţă a diferitelor zone de mucoasă
fixă. La maxilar se practică în zona „Ah”,
iar la mandibulă la tuberculul piriform.
GRAVAREA LA LINIA “Ah”