Metoda contabilităţii

Metoda contabilităţii se foloseşte de o serie de procedee sau

instrumente folosite pentru reflectarea şi controlul tuturor elementelor ce
compun obiectul ei de studiu. Aceste procedee se pot grupa astfel:

•Procedee generale tuturor disciplinelor;

•Procedee comune şi altor discipline economice;
•Procedee specifice numai contabilităţii.

Procedee generale tuturor disciplinelor

 
Observaţia este faza iniţială a cercetării obiectului de studiu al oricărei ştiinţe.
Raţionamentul se aplică de către metoda contabilităţii pentru ca pe bază de
judecăţi logice, pornind de la fenomene şi procese economice care au fost
observate, să se ajungă la concluzii noi.
Comparaţia presupune alăturarea a două sau mai multe fenomene şi procese
economice care se pot exprima valoric, cu scopul de a stabili asemănările şi
deosebirile dintre ele, ca pe această bază să se fixeze anumite noţiuni, să se
tragă o serie de concluzii.
• Clasificarea este operaţia de distribuire, împărţire, repartizare pe categorii sau într‑o
anumită ordine, a obiectelor sau fenomenelor în funcţie de deosebirile dintre ele.
• Analiza reprezintă procedeul care se bazează pe examinarea, pe studierea fiecărui
element în parte.
• Sinteza se bazează pe trecerea de la particular la general, de la simplu la complex,
pentru a se ajunge la generalizare.
Procedeele generale, deşi se aplică în toate ştiinţele, îmbracă totuşi unele forme
caracteristice ştiinţei ce le foloseşte. Spre exemplu, ceva înseamnă analiza în fizică,
altceva analiza în matematică şi altceva presupune analiza în contabilitate.
Procedeele metodice comune şi altor discipline economice se numesc astfel
deoarece ele se aplică în cadrul metodei mai multor ştiinţe economice, inclusiv în
contabilitate. Aceste procedee sunt necesare metodei contabilităţii pentru
completarea procedeelor specifice, cu care se întrepătrund şi formează un tot unitar.
 
• Documentaţia are pentru contabilitate o importanţă deosebită, deoarece orice
operaţie economică, pentru a putea fi înregistrată în contabilitate, trebuie consemnată
într‑un document de evidenţă, anume conceput şi tipizat (ex.: înregistrarea
contravalorii mărfurilor se face în documentul „Bon fiscal”).
• Evaluarea reprezintă exprimarea operaţiunilor economice în etalon bănesc (ex.:
valoarea mărfurilor exprimate în lei).
• Calculaţia constă în folosirea unor determinări matematice pentru obţinerea unor
indicatori folosiţi de contabilitate (ex.: stabilirea preţurilor).
• Inventarierea este procedeul metodic prin care, la anumite perioade de timp, se
confruntă situaţia faptică pe de o parte, cu situaţia scriptică pe de altă parte, în vederea
stabilirii eventualelor diferenţe.
 
Procedee specifice numai contabilităţii
 
• Bilanţul este un procedeu specific numai contabilităţii, care prezintă în expresie
valorică, elementele patrimoniale de activ şi pasiv la un moment dat. Agenţii economici
sunt obligaţi să întocmească bilanţul, la încheierea exerciţiului financiar, respectiv la
sfârşit de an, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
• Contul este un procedeu specific metodei contabilităţii, cu ajutorul căruia se urmăreşte
evoluţia separată a fiecărui element patrimonial.
• Balanţa de verificare este un procedeu specific al metodei contabilităţii care asigură
verificarea exactităţii operaţiilor economice în conturi, legătura dintre conturile sintetice
şi bilanţ, legătura dintre conturile sintetice şi conturile analitice, precum şi centralizarea
datelor contabilităţii curente. Potrivit normelor legale, balanţa de verificare se
întocmeşte lunar.
Principiile contabilităţii
Pentru creşterea încrederii în imaginea fidelă furnizată de contabilitate
trebuie ca la organizarea contabilităţii agenţilor economici să se ţină seama
de mai multe principii pe care le vom prezenta în continuare:
• Principiul continuităţii activităţii. Trebuie să se presupună că firma îşi
desfăşoară activitatea pe baza principiului continuităţii activităţii. Acest
principiu presupune că aceasta îşi continuă în mod normal funcţionarea,
fără a intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a activităţii.
• Principiul permanenţei metodelor. Metodele de evaluare trebuie aplicate
în mod consecvent de la un exerciţiu financiar la altul.
• Principiul prudenţei. Conform acestui principiu, valoarea fiecărui element
patrimonial se va determina prudent, cu respectarea următoarelor aspecte:
 luarea în considerare numai a profiturilor obţinute până la data încheierii
exerciţiului financiar;
 trebuie să se ţină cont de toate datoriile apărute în cursul exerciţiului
financiar curent sau al unui exerciţiu precedent.
• Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii. Conform
acestui principiu, componentele elementelor de activ sau de datorii
trebuie evaluate separat.
• Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu
financiar trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului
financiar precedent. În cazul modificării politicilor contabile şi al corectării
unor erori aferente perioadelor precedente, nu se modifică bilanţul
perioadei anterioare.
• Principiul necompensării. Orice compensare între elementele de activ şi
de datorii sau între elementele de venituri şi cheltuieli este interzisă.
 Bilanţul contabil
Bilanţul ne prezintă bogăţia acumulată de o societate comercială la
sfârşitul unei perioade (de obicei sfârşitul anului).
Bilanţul este tabloul sau situaţia care evidenţiază patrimoniul în
expresie valorică la un moment dat, prin echilibrul dintre bunurile
economice şi sursele de finanţare, precum şi pierderea sau profitul, adică
rezultatul activităţii.
Bilanţul se întocmeşte începând cu apariţia contabilităţii, iar
denumirea sa provine , după mai multe opinii, din latinescul „bilanx”, care
înseamnă „cu două talere” sau din cel de „billancium”, care semnifică un
cântar, însă prin noţiunea de bilanţ se înţelege o balanţă cu două talere,
aflate într-un echilibru permanent.

ACTIV PASIV
 STRUCTURILE PATRIMONIALE

Active Pasive

Trezorerie Profitul / pierderea

exerciţiului

Creanţe Trezorerie

Bunuri economice Trezorerie

BILANŢ
• Totodată, se reţine că dicţionarul explicativ al limbii române defineşte
bilanţul contabil ca un „tablou contabil al activului şi pasivului unui agent
economic sau al unei activităţi financiare pe o anumită perioadă de
timp”.

• Bilanţul contabil reflectă poziţia financiară a întreprinderii la un moment

dat, de regulă la sfârşitul exerciţiului financiar.

• Exerciţiul financiar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie, cu

excepţia primului an de activitate, când acesta începe la data înfiinţării
(înmatriculării) entităţii economice şi se încheie la 31 decembrie.

• Reglementările din România definesc BILANŢUL astfel: „documentul

contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de Activ, Datorii şi
Capitaluri proprii ale entităţii la încheierea exerciţiului financiar, precum şi
celelalte situaţii prevăzute de lege”
• Altfel spus, bilanţul este un procedeu al metodei contabilităţii prin care se
prezintă detaliat patrimoniul sub dubla sa reprezentare şi situaţia
economică a unei firme.

• Deci, elementele bilanţului sunt: Activele, Capitaluri proprii şi Datoriile.

• Ghidul privind aplicarea reglementărilor contabile privind situaţiile

financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate,
aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1802/2014, cu
modificările şi completările ulterioare, p.14.
 Funcţiile bilanţului:
 Funcţia de generalizare a datelor oferite de contabilitate. Se realizează cu
scopul de a grupa şi de a ordona după anumite criterii datele dispersate din
contabilitate. În felul acesta se obţine un număr restrâns de indicatori pe baza
cărora se pot determina poziţia financiară şi performanţele obţinute de
unitatea patrimonială la sfârşitul unei perioade.

 Funcţia de informare asupra mersului activităţii economice şi financiare.

Utilizatorii de informaţii reprezentaţi de manageri, administratori, acţionari,
investitori etc., folosesc datele oferite de bilanţul contabil în vederea calculării
unor indicatori economico-financiari specifici fiecăruia. Aceştia sunt comparaţi
cu indicatorii proiectaţi iniţial, în scopul de a obţine o imagine fidelă asupra
patrimoniului şi rezultatelor şi de a stabili eventualele abateri.

 Funcţia previzională. Se referă la posibilitatea pe care bilanţul contabil o oferă

celor interesaţi de a orienta în viitor activitatea având la bază rezultatele
obţinute în perioada curentă. Bilanţul devine astfel un instrument utila în
vederea întocmirii prognozelor de dezvoltare la nivelul economiei naţionale.