CREŞTINAREA

BULGARIEI
• Bulgarii (protobulgarii) aparțin comunității etnice și lingvistice turco-
altaice; patria lor ancestrală: Asia centrală. Popor pastoral, bulgarii au
fost angrenaţi în marea migraţie a „popoarelor stepei”.
• Unele triburi bulgare s-au stabilit în Pannonia. Aflându-se sub dominaţia
avarilor, au participat alături de aceştia la campaniile împotriva francilor,
longobarzilor şi bizantinilor. În secolul al VII-lea, bulgarii panonici s-au
stabilit în Italia, în Lombardia, în zona Rimini-Benevento.
• Corpul principal al triburilor bulgare s-a stabilit însă în nordul Mării
Azov, recunoscând dominaţia khaganatului turcic occidental (khaganatul
Göktürk).
• 632 – Profitând de disensiunile dintre populaţiile turcice, bulgarii s-au
revoltat şi au constituit o puternică uniune de triburi bulgare şi clanuri
înrudite cunoscută sub numele Bulgaria Mare, condusă de hanul
Kubrat (Kuvrat), ce ocupa stepele Rusiei meridionale (de la Caucaz la
Don și până la cursul inferior al Niprului).
• 642 – La moartea lui Kubrat, Bulgaria Mare se destramă sub loviturile
khazarilor, care pun bazele unui vast imperiu ce domină regiunea nord-pontică
în următoarele trei secole.
• Din vechea uniune tribală a lui Kubrat se desprind mai multe ramuri conduse de
fiii lui. O hoardă a migrat spre nord-est, aşezându-se pe cursul mijlociu al
fluviului Volga (în regiunea Volga-Kama). O alta se îndreaptă spre vest şi
ajunge în Italia longobardă, unde îşi păstrează identitatea multă vreme. O a treia
hoardă, condusă de Kuber, se stabileşte în Pannonia, sub stăpânire avară; de
aici, împreună cu „sermesienii”, urmaşii prizonierilor romani, slavii şi supuşii
lor greci, se refugiază spre sud, în Macedonia nordică (c. 680), unde încearcă să
pună bazele unui stat propriu în ultimele decenii ale secolului al VII-lea. Alţi
bulgari rămân pe loc (Azov-Kuban), acceptând dominaţia khazarilor.
• cca. 670 – O ultimă hoardă, condusă de un alt fiu al lui Kubrat, Asparuch, se
stabileşte undeva în nordul Mării Negre, între Nipru şi delta Dunării (regiunea
este numită în izvoarele bizantine Onglos, aflându-se în sudul Basarabiei,
Bugeac). De aici, ameninţă controlul bizantin asupra gurilor Dunării; de aceea,
după înlăturarea pericolului arab (678), Constantin al IV-lea (668-685)
organizează o expediţie la Dunăre, pentru alungarea vecinilor săi incomozi.
• Politica tradiţională a Bizanţului era aceea de a accepta prezenţa unui
potenţial aliat pe ţărmul de nord al Dunării, însă de a se opune prin orice
mijloc încercărilor acestuia de a se stabili la sud de Dunăre.
• 680 – basileul Constantin al IV-lea conduce o mare expediţie combinată
împotriva bulgarilor; prost coordonată, acţiunea se sfârşeşte printr-un
dezastru: după plecarea împăratului, grav bolnav, armata bizantină se
retrage, iar Asparuch, care evitase lupta până atunci, lansează atacuri
chiar în timpul traversării Dunării de către bizantini, provocându-le mari
pierderi.
• Învingătorul, în fruntea hoardei sale, se aşează în nord-estul peninsulei,
în regiunea Varna, de unde îşi extinde treptat dominaţia în câmpia dintre
Dunăre şi Balcani, în vechile provincii Moesia Inferior şi Scythia Minor.
• 681 – Bizanțul, înfrânt și incapabil să riposteze, a încheiat pace cu hanul
bulgar, recunoscând existența de jure a hanatului şi a stăpânirii lui la sud de
Dunăre, obligându-se la achitarea unui tribut anual (Imperiul ceda formal
bulgarilor teritoriul cuprins între Dunăre și Balcani). Tratatul din 681 a fost,
potrivit izvoarelor bizantine, un „dezastru pentru romani”.
 Hanatul bulgar (680-865)
• Perioada hanatului acoperă vârsta păgână din istoria primului stat bulgar.
• Întemeiat în 681, statul bulgar a inclus fostul teritoriu imperial cuprins
între Dunăre, Marea Neagră, lanţul Munţilor Balcani şi râul Isker.
• Populaţia: spaţiul ocupat de clanul cuceritor al lui Asparuch era populat de
un amalgam de neamuri: greci, în oraşele maritime; vlahi, în regiunile
înalte ale Balcanilor, refugiaţi din calea slavilor şi a bulgarilor; slavi, în
câmpia Dunării. Existau chiar insule de populaţie tracă care îşi continuă
existenţa în mijlocul acestor populaţii eterogene: sursele secolului al VI-lea
vorbesc încă de o „limbă a bessilor” (lingua Bessorum).
• Întemeierea statului bulgar a provocat:
• (1) prăbuşirea vieţii urbane şi
• (2) expulzarea Bisericii creştine din hanat.
• sec. VII-IX – procesul etnogenezei bulgare: din coexistenţa/simbioza
slavilor şi a bulgarilor rezultă un nou ethnos, care folosea limba slavă,
sistemul administrativ bulgar şi alfabetul grecesc.
• Triburile slave au acceptat dominaţia clanului lui Asparuch şi colaborarea cu
bulgarii, importanţa lor politică în hanat crescând, devenind un element
dominant în statul medieval bulgar. Inferiori numeric, bulgarii turcici sunt
asimilaţi, elementul turanic dispărând ca grup etnic şi lingvistic distinct la
sfârşitul veacului al IX-lea. Această simbioză slavo-bulgară a salvat
identitatea slavă: dacă nu ar fi fost încorporaţi în statul bulgar, slavii ar fi fost
complet elenizaţi, asemenea slavilor stabiliţi în Grecia.
• Bulgaria s-a constituit și a continuat să existe într-un conflict aproape
perpetuu cu Bizanțul. În acest conflict, fiecare combatant a profitat de
vulnerabilitățile celuilalt: statul bulgar a profitat de slăbiciunea Bizanțului și a
lansat noi atacuri, extinzându-și teritoriul și obținând permanentizarea unor
stipendii anuale. În perioada în care Bulgaria a fost vulnerabilă, Bizanțul,
neîmpăcat cu gândul stabilirii pe sol balcanic a unui stat barbar, a încercat
desființarea hanatului.
• 680-865 – Aceste două secole sunt marcate de războaie violente, care
alternează cu păci fragile (681, 705, 715), alianțe militare efemere și scurte
perioade de destindere și coexistență pașnică; conflictul evoluează, în general,
defavorabil Bizanţului.
• Răspunsul Bizanţului la superioritatea militară evidentă a bulgarilor
a fost propagarea culturii bizantine şi a credinţei creştine. Tentativa
de atragere a Bulgariei în orbita civilizaţiei bizantine spera să asigure
Imperiului loialitatea politică şi subordonarea acestui stat balcanic
ostil. Era inaugurarea unei noi diplomaţii care viza evanghelizarea
acestei puteri şi, implicit, subordonarea ei politică.
• Hanii, deşi conştienţi de avantajele adoptării civilizaţiei bizantine, nu
puteau uita că erau priviţi ca nişte intruşi în Balcani, iar statul lor,
dacă nu putea fi suprimat, trebuia subordonat politic împăratului.
Aristocraţia bulgară privea Bizanţul ca pe un adversar veşnic.
Păgânismul era pentru elitele politice un mijloc de a asigura
menţinerea identităţii culturale şi a independenţei politice a statului.
Astfel se explică încercările hanilor de a consolida păgânismul şi
campaniile violent anticreştine (de pildă, în prima jumătate a
secolului al IX-lea).
• În primele decenii ale existenţei statului bulgar, ce coincid cu anarhia politică din imperiu
de la răscrucea secolelor VII-VIII, hanii Asparuch (680–702) şi fiul său, Tervel (702-718),
extind teritoriul statului spre sud, depăşind linia Balcanilor. Tervel obţine recunoaşterea
stăpânirii acestor teritorii şi chiar demnitatea de cezar în schimbul ajutorului acordat lui
Iustinian al II-lea la reocuparea tronului (705) şi lui Leon al III-lea în respingerea celui de-
al doilea asediu arab (717-718).
• După moartea lui Tervel, hanatul parcurge o perioadă frământată. După mijlocul secolului
al VIII-lea, statul bulgar revine în atenţia surselor bizantine, când hanul cere imperiului
reluarea plăţii tributului (755), întreruptă de multă vreme. La refuzul împăratului, bulgarii
reiau atacurile antibizantine, evenimente ce inaugurează războiul bizantino-bulgar ce se
întinde pe două decenii (755-775). Iniţiativa ostilităţilor revine Bizanţului, consolidat
graţie guvernării împăraţilor Leon al III-lea şi Constantin al V-lea; ultimul dintre aceşti
basilei îşi propusese să restabilească hegemonia bizantină în Balcani şi să desfiinţeze
hanatul bulgar.
• 755-775 – Constantin al V-lea a întreprins nouă campanii militare împotriva Bulgariei,
cele mai multe încununate de succes; cele mai importante victorii sunt cele de la Markellai
(759), Anchialos (iun. 763). Biruinţele împăratului provoacă instabilitatea politică în hanat
şi oferă împăratului prilejul de a interveni, pentru a-şi impune la tron candidaţi proprii
(Sabin, Pagan). Cu toate aceste succese, împăratul nu reuşeşte să desfiinţeze hanatul, iar
după moartea lui (14 sept. 775) aristocraţia bulgară antibizantină (numită în izvoare
boiari) reface treptat statul în deceniile următoare, când hanul obţine o victorie asupra
armatelor bizantine (792).
•La începutul secolului al IX-lea, sub conducerea unor hani energici, statul bulgar preia iniţiativa
în raporturile cu imperiul.
•Krum (ante 803-814) cucereşte Serdica (primăvara 809), împăratul Nichifor I recucereşte cetatea
(toamna 809) şi reface linia defensivă din Balcani, Develtos – Adrianopol – Philippopolis –
Serdica. Doi ani mai târziu (811), basileul pătrunde în fruntea unei numeroase armate în hanat,
unde distruge capitala acestuia, Pliska (iun. 811); după ce respinge ofertele de pace ale hanului,
este surprins în defileurile Balcanilor (pasul Vârbiţa), unde cade în luptă, iar cea mai mare parte a
armatei sale este distrusă (iul. 811).
•În anii următori, Krum exploatează criza politică de la Constantinopol şi întreprinde mai multe
campanii antibizantine. Mai întâi, pradă Tracia şi distruge câteva cetăţi (812); apoi înfrânge pe
bizantini la Versinikia, în urma unei defecţiuni în tabăra imperială (iun. 813), apare sub zidurile
Constantinopolului (aug. 813), iar, în retragere, ia cu asalt Adrianopolul şi deportează locuitorii
oraşului în „Bulgaria de dincolo de Dunăre” (toamna 813), undeva, la nord de gurile Dunării.
•La moartea lui Krum (apr. 814), fiul şi succesorul său, Omurtag (814-830), încheie cu Leon al V-
lea o pace pe 30 de ani; hanul obţine importante câştiguri teritoriale în Tracia.
•Până către mijlocul secolului al IX-lea, între cele două state domneşte pacea, folosită însă de
Omurtag şi urmaşii săi pentru expansiune pe cele două flancuri nordice ale statului lor: în nord-
vest, în luptă cu Carolingienii, unde cucereşte „prin fier şi foc” triburile slave din bazinul mijlociu
al Dunării, până pe linia Tisei, iar în nord-est, în stepele nord-pontice, în luptă cu khazarii.
•Hanatul atinge astfel apogeul puterii sale către mijlocul secolului, când se pregătea să păşească
într-o nouă etapă a existenţei sale.
Miniaturi din Cronica lui Constantin Manasses, sec. XII
• Creştinarea Bulgariei

Înainte de mijlocul veacului al IX-lea, se cunosc câteva cazuri de hani bulgari

convertiţi la creştinism:
1) Kubrat, cel mai devreme către 619, potrivit unei tradiţii, Kubrat s-a convertit
la creştinism ca „prieten şi aliat” al împăratului Heraclios;
2) Convertirea lui Tervel (702-716?), succesorul lui Asparuch, este foarte
probabilă. Tervel a fost implicat în politica bizantină în 704/705, i-a oferit
asistenţă militară lui Iustinian al II-lea spre a-şi recupera tronul, a fost răsplătit cu
titlul de „caesar” şi a primit de soţie o fiică a lui basileului. Botezul era, în mod
sigur, o condiţie prealabilă.
3) Telerig (772-777), fugind în exil, a primit o soţie bizantină din partea
împăratului Leon al IV-lea (775-780). Căsătoria a fost condiţionată de primirea
Botezului.
În toate aceste cazuri acceptarea creştinismului era act personal, fără consecinţe
pentru supuşii hanilor respectivi.
În prima jumătate a veacului al IX-lea, s-au declanşat în timpul domniei hanilor
Krum (803-814) şi Omurtag (814-831) violente campanii anticreştine.
• 813-815 – Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane (Synaxarium
Ecclesiae Constantinopolitanae) menţionează 377 de martiri, majoritatea
captivi (creştini capturaţi în timpul asediului cetăţii Adrianopol), dar şi
câţiva episcopi (Manuel, episcop de Adrianopol, Gheorghe, episcop de
Develtos, Leon şi Petru) şi renegaţi greci, care au pătimit în timpul
hanilor Krum, Dičevg şi Omurtag.
• Este semnificativ faptul că unii dintre martiri poartă nume specifice
onomasticii slave şi protobulgare, ceea ce dă mărturie despre difuziunea
creştinismului în toate păturile societăţii bulgare.
• Într-una dintre Catehezele mici, Sfântul Teodor Studitul relatează că un
suveran bulgar al cărui nume nu-l menţionează a somat pe toţi captivii
care se declarau creştini să consume carne în timpul Postului Mare,
urmând să fie martirizaţi în cazul unui refuz.
• 14 dintre ei au refuzat; drept exemplu, unul dintre ei a fost martirizat, iar
membrii familiei lui au fost vânduţi drept sclavi. Alţi 13 creştini care
asistaseră la uciderea acestuia au fost martirizaţi.
Menologion-ul lui Vasile al II-lea, cca 1000, Ms. Vaticanus graecus 1613
• 831-832 - Misionarismul creştin, care înregistra succese notabile printre păturile sociale
umile, a câştigat un membru al familiei suveranului bulgar. Cel mai ilustru prozelit se
crede a fi fost fiul cel vârstnic al lui Omurtag, prinţul Enravotas-Baian, înaltă căpetenie
militară.
• Malamir (831-836), fiul şi succesorul lui Omurtag, l-a suspectat pe fratele său de
trădare, l-a implorat să apostazieze şi să adore zeii uranieni ai paleobulgarilor.
Enravotas a refuzat cu obstinaţie şi a fost martirizat.
• Pe tronul de la Pliska s-au succedat ţari care nutreau o ură teribilă faţă de creştinism şi
au declanşat persecuţii de amploare deosebită şi suverani care au manifestat o relativă
clemenţă, motivată se pare de calcul politic și pragmatism. Politica religioasă a ţarilor
bulgari a oscilat între ostilitate şi toleranţa dictată de raţiuni politice. Pe de altă parte,
puţinele informaţii despre aversiunea căpeteniilor bulgare (inclusiv Krum, Omurtag
etc.) ar putea fi exagerate de propaganda bizantină și este posibil ca aceștia să fi fost atât
de toleranți cât le-a îngăduit situația.
• Motivaţia persecuţiei este deopotrivă religioasă şi politică: aristocraţia protobulgară era
puternic atașată tradițiilor ancestrale păgâne; păgânismul era pentru elitele politice
bulgare, foarte conservatoare, un mijloc ce asigura menţinerea identității culturale şi
independenţei politice. Intensificarea sentimentului anticreştin s-a datorat suspiciunii că
aderenţii creştini din hanat sunt implicaţi în acţiuni subversive şi spionaj în favoarea
Imperiului.
• La mijlocul veacului al IX-lea, creştinismul reuşise să se infiltreze în toate straturile
sociale. Convertirea devenise o necesitate istorică dictată de considerente de politică
externă și internă, dezvoltarea ulterioară a statului bulgar era condiţionată de convertirea
sa. Bulgaria era înconjurată de state creştine. Stat consolidat, Bulgaria nu putea risca
izolarea; era evident că, dacă aspira să joace un rol mai activ în viaţa internaţională a
Europei centrale, Bulgaria trebuia să devină creştină.
• Pe plan intern, statul bulgar, sub domnia lui Omurtag şi a succesorilor săi, îşi extinsese
graniţele către sud şi sud-vest, încorporând regiuni populate de slavi. Situaţia internă încă
nu era complet stabilizată, antagonismul etnic nu era complet depăşit; procesul
etnogenezei bulgare era frânat de diferenţa de religie, de moravuri şi cutume dintre slavi şi
protobulgari; lipsea coeziunea internă conferită de comunitatea de cultură şi limbă, de
identitatea de credinţă, cutume, rituri. Către mijlocul secolului al IX-lea, asimilarea
protobulgarilor intra în faza finală: Bulgaria devenise un stat slav, limba slavă se
impusese, iar limba turcică vorbită de protobulgari a dispărut fără urmă (nu s-a conservat
nici măcar un cuvânt în acest idiom).
• Se menţinea însă între slavi şi bulgari un antagonism religios: elita protobulgară rămânea
fidelă păgânismului ancestral, aflat într-un evident declin; în schimb, slavii erau mai
receptivi față de creştinism decât protobulgarii. Această receptivitate este explicabilă prin
contactul mai îndelungat cu populația greacă și cu cea romanizată (vlahă) din Balcani.
• De asemenea, se constată un fenomen interesant, confirmat și în Rusia un veac mai târziu:
păgânismul muribund izbucnește în mișcări anticreștine; păgânismul este cu atât mai agresiv cu
cât dispariția sa este mai apropiată.
 Boris-Mihail (852-889)
• Convertirea Bulgariei a fost realizată de hanul Boris (852-889), fiul lui
Pressian I.
• Boris era tentat să adopte creştinismul, însă nu era dispus să sacrifice
independenţa statului. Convertirea prezenta mai multe inconveniente:
• (1) păgânismul separa net Bulgaria de adversarul său secular, Bizanţul, şi
constituia principala piedică împotriva pătrunderii influenţei bizantine.
Creştinarea însemna suprimarea acestui obstacol şi echivala cu acceptarea
difuzării civilizaţiei bizantine în Bulgaria;
• (2) remarcabil om de stat, Boris a intuit că va întâmpina opoziţia facţiunii
aristocratice conservatoare, rămasă fidelă tradiţiilor păgâne. Pentru a diminua
această opoziţie, trebuia să-i convingă că noua religie nu constituia un pericol
pentru stat şi nu periclita independenţa sa politică. Aşadar, Boris era decis să
negocieze intrarea Bulgariei în „familia de state creştine”, însă numai cu dacă
se îndeplinea condiţia asigurării independenţei Bisericii bulgare.
• Forma concretă a credinţei creştine care să fie adoptată îi era indiferentă.
• Prima opţiune a lui Boris a fost creştinismul de rit latin, nu cel bizantin.
• În 852, când Boris devenea suveran al Bulgariei, politica externă a țării sale avea o
orientare fermă profrancă, apuseană.
• În 862, Boris a iniţiat contacte cu Ludovic Germanicul, cei doi suverani s-au întâlnit la
Tulln, pe Dunăre. Ludovic i-a solicitat ajutorul împotriva fiului rebel, Carloman, și a
susținătorilor săi moravi. Nu cunoaştem stipulaţiile tratatului din 862, dar promisiunea
suveranului bulgar de a accepta creştinismul de rit latin era una dintre clauzele acordului.
Este evident că în timpul negocierilor s-a discutat subiectul convertirii Bulgariei şi că
Boris a agreat ideea acceptării creştinismului apusean.
• De ce Bulgaria făcuse această primă opțiune spre Roma?
• 1) Clerul franc, cu atât mai puțin Curia romană, era prea îndepărtat pentru a ingera în
afacerile interne ale Bisericii bulgare. Tot așa cum Rastislav al Moraviei se adresase unei
puteri ceva mai îndepărtate geografic, Bizanţul, fiind previzibil că aceasta nu va interfera
prea mult în viața Bisericii Moraviei, Boris decide să se adreseze clerului franc pentru
evanghelizarea Bulgariei.
• 2) Boris se temea că Bizanțul va folosi Biserica pentru a-și atinge obiectivele politice, o
teamă care persista în mintea bulgarilor și fusese probabil una dintre principalele cauze ale
persecuțiilor anticreștine.
• Către 863, Ludovic notifica pontifului roman Nicolae I (858-867) intenţia exprimată de
Boris de a se boteza. Deja în cursul lui 862, religia creştină a fost impusă populaţiei
bulgare care locuia în teritoriile învecinate cu Regatul franc. Legătura dintre alianţa
bulgaro-germană şi decizia guvernului bulgar de a se converti este incontestabilă.
• Guvernul bizantin urmărise cu anxietate negocierile prinţului bulgar cu Ludovic
Germanicul și era decis să acționeze. Imperiul şi-a dat seama de riscul la care se
expunea prin pierderea unei Bulgarii aliate şi extinderea influenței france în
Bulgaria. Alianţa bulgaro-germană constituia un real pericol pentru Bizanţ şi
posesiunile sale balcanice. Perspectiva infiltrării influenţei carolingiene şi
stabilirii controlului spiritual al Romei asupra Balcanilor era alarmantă. Imperiul
trebuia să-și menţină influenţa în Bulgaria.
• La sfârşitul 863, suveranul bizantin Mihail al III-lea face o demonstrație militară:
organizează o campanie combinată de amploare, masându-și armata la frontiera
bulgară și trimiţându-și flota de-a lungul coastei apusene a Mării Negre. Bulgaria
era vulnerabilă şi nu putea spera să reziste proiectatei invazii. Simpla
demonstraţie de forță a Imperiului l-a convins pe Boris să negocieze înainte ca
existenţa statului să fie compromisă.
• Presat de împrejurări – grosul forțelor sale militare era mobilizat împotriva lui
Carloman și a aliaților moravi, iar țara se confrunta cu o penurie alimentară –,
Boris a denunțat alianța cu francii, s-a adresat Imperiului de Răsărit și Bisericii
bizantine pentru a evangheliza Bulgaria, impunând creştinismul ca singură religie
oficială a ţării sale. Suveranul bulgar „s-a convertit în întregime împreună cu o mare
parte a populaţiei”.
• În 864 (Steven Runciman), în prima jumătate a anului 865 (G. Cankova-Petkova), în
septembrie 865 (Vasil Zlatarski, Dmitri Obolensky), Boris primea Taina Botezului.
Un delegat al patriarhului a celebrat ceremonia, iar suveranul bizantin, Mihail al III-
lea, reprezentat de un înalt funcţionar al Curţii, a fost naşul neofitului suveran bulgar.
Suveranul bulgar, botezat Mihail, devenea fiul spiritual al basileului.
• Ca o concesie, Imperiul a acceptat rectificarea frontierei în favoarea Bulgariei:
Bulgariei i se îngăduia să anexeze Zagora, teritoriul din sud-estul Balcanilor dintre
Sidera și Develtos. Intrarea Bulgariei în comunitatea bizantină de naţiuni
(Commonwealth-ul bizantin) era o prioritate a diplomaţiei bizantine şi merita orice
concesie, chiar revizuirea frontierei în beneficiul statului bulgar. Mai mult, acest
sacrificiu teritorial părea că va asigura menţinerea Bulgariei sub obediența canonică a
Patriarhiei bizantine.
• Istoricii bizantini au încercat să oculteze adevărul şi să prezinte convertirea bulgarilor
ca o iniţiativă paşnică, omițând să spună că această convertire a fost impusă cu forţa
armelor. Unii insistă asupra influenţei exercitate de sora lui Boris, Maria, creştină
ferventă, sau o explică prin disperarea generată de foamete. Excepţie face Genesios,
care face o aluzie la o expediţie militară care ar fi precedat convertirea bulgarilor.
• Un rol, fie şi secundar, în convertirea suveranului bulgar l-a jucat sora sa, Maria, o creştină
ferventă. Aceasta petrecuse cea mai mare parte a vieţii la Constantinopol şi era complet
elenizată.
• În enciclica adresată patriarhilor orientali, Photios (Fotie) menţionează cu surprindere sinceră acest
eveniment ca „inopinat”. Dacă autorii bizantini vorbesc de o convertire neaşteptată, surpriza lor a fost
generată nu de decizia lui Boris de a se converti, ci de aceea de a primi botezul din partea clerului
constantinopolitan.
• 866 - Reacție anticreștină în hanat
• Botezul oficial al hanului a declanşat o puternică revoltă naţională, anticreştină, în fond
antibizantină, instigată de conducătorii clanurilor protobulgare. Aristocraţia protobulgară
era preocupată să-şi menţină poziţia dominantă în stat, considerându-se ameninţată de
noua ideologie care făcea din han un suveran de origine divină, cu puteri teoretic
nelimitate. Nobilimea militară, fidelă tradiţiilor păgâne turanice, a fost indignată de
apostazia lui Boris şi i-a adus hanului acuzaţia de a le fi dat o „lege rea”. Conflictul a
culminat în confruntarea dramatică dintre Boris şi marile familii aristocratice
protobulgare; viaţa suveranului a fost periclitată când nobilimea din zece districte a
împresurat reşedinţa suveranului de la Pliska. Reușind să-și mobilizeze partizanii, Boris-
Mihail a reprimat rebeliunea : mai multe familii nobiliare au fost exterminate.
• Boris a evitat noi agitaţii reprimând doar aristocraţia, organizatoare a rebeliunii, în timp ce
participanţii la insurecţie recrutaţi dintre oamenii de condiţie mijlocie au beneficiat de
impunitate, opoziţia lor fiind exclusiv religioasă.
• Tradiția păgână a continuat să supravieţuiască în cercurile aristocraţiei protobulgare,
fidelă idealurilor barbare. După reprimarea sângeroasă a revoltei, agitaţiile împotriva
creştinării au continuat: creştinismul nu a reuşit să elimine brusc și definitiv
păgânismul bulgar.
• Probabil înainte de revolta boiari-lor, patriarhul Photios (Fotie) a adresat o epistolă „ilustrului
şi preaiubitul meu fiu”, Mihail, conducătorul bulgar.
• Într-un limbaj abstract şi o limbă arhaizantă, Fotie face o expunere a articolelor de credinţă
creştină definite de Sinoadele Ecumenice, demonstrează superioritatea creştinismului în faţa
păgânismului şi zugrăveşte un portret ideal al conducătorului creştin (patriarhul bizantin îi
vorbeşte despre obligaţiile fundamentale ale unui creştin, despre împlinirea preceptelor
evanghelice – iubirea de Dumnezeu şi de aproapele –, îi face o serie de recomandări generale
privitoare la: ţinuta exterioară, maniera de a vorbi, recomandă evitarea râsului şi a obscenităţii,
a calomniei, îi aminteşte că prioritatea puterii impune celui ce o exercită prioritatea în virtute şi
îi vorbeşte hanului de necesitatea de a impune concordia (homonoia) între supuşii săi.
• Epistola a fost tradusă într-o limbă bulgară incapabilă să exprime subtilităţile teologice din
cauza inexistenţei unei terminologii adecvate, astfel încât conţinutul ei a fost incomprehensibil
neofitului suveran bulgar.
• În pofida unor exprimări măgulitoare la adresa suveranului (de pildă, analogia cu împăratul
Constantin cel Mare, ambii având același zel misionar), epistola a provocat destinatarului
deziluzie. Prinţul era interesat de probleme practice privind introducerea creştinismului într-un
stat recent convertit şi a cerut sfaturi practice. Patriarhul i-a răspuns de o manieră abstractă,
neglijând complet întrebările concrete ale suveranului bulgar.
• Boris era preocupat de eticheta curţii sale, se interesa dacă purtarea pantalonilor era indecentă,
dacă se putea arbora o coadă de cal ca stindard în luptă, dacă poligamia contravenea moralei
creştine. Subtilitățile teologice nu-l interesau pe suveranul bulgar.
• Încă mai important, Boris își punea problema raporturilor dintre Biserica
Bulgariei şi Patriarhia Ecumenică. Exista o puternică ostilitate antibizantină, iar
suveranul se temea că ierarhia greacă, pe lângă misionarismul său, va sluji
intereselor Imperiului. Boris era decis să asigure independența țării sale; pentru
a-și atinge acest obiectiv, trebuia să construiască, cu autorizația Bizanțului, o
organizare bisericească separată, în măsura posibilului, autonomă, însă Fotie nu
vorbea deloc despre statutul și organizarea Bisericii Bulgariei, ceea ce a stârnit
îngrijorarea hanului.
• Boris se temea că, în loc să contribuie la unitatea naţională şi spirituală a
poporului bulgar, creştinismul putea deveni un mijloc de asigurare a dependenţei
politice faţă de Bizanţ.
• Frustrat în planul său de autonomie ecleziastică şi considerându-se ultragiat de
greci, care-l tratau ca pe un barbar, Boris-Mihail era decis să profite de
rivalitatea între Roma și Constantinopol pentru a spori gradul de independență și
statutul Bisericii Bulgariei. Astfel, hanul a reluat negocierile cu Roma şi cu
Ludovic Germanicul, în speranţa că Imperiul franc se va dovedi mai generos
decât cel bizantin. Opțiunea spre Roma și Imperiul franc avea avantajul de a
neutraliza opoziția aristocraţiei conservatoare, antibizantine și anticreștine.
• vara lui 866 – Boris a trimis o ambasadă la curtea lui Ludovic cel Pios
de la Regensburg, cerând misionari franci, şi, concomitent la Roma.
• 29 august 866 – ambasada bulgară, condusă de kavkhanul Petăr
(Petru), sosește la Roma, încărcată cu cadouri, solicitând papei Nicolae
I (858-867) să trimită misionari în Bulgaria. Boris a expediat papei o
lungă listă cu întrebări care exprimau toate scrupulele sale.
• Papa Nicolae I, expresia tipică a absolutismului papal, pretindea
jurisdicţie spirituală asupra întregii creştinătăţi şi restabilirea
autorităţii scaunului pontifical în zonele balcanice anexate Patriarhiei
Constantinopolitane în secolul al VIII-lea. Papa a intuit că cel puţin o
parte importantă a acestui teritoriu se oferea din nou autorităţii papale.
• O parte a teritoriilor bulgare constituiau vechea dioceză romană
Illyricum, pe care Leon al III-lea (717-741) o transferase sub jurisdicţia
patriarhatului bizantin. Roma nu încetase să solicite retrocedarea
Illyriculum-ului Oriental şi Siciliei sub jurisdicţia sa.
 Responsa ad consulta Bulgarorum
• Pontiful a elaborat un răspuns la lista cu 106 întrebări adresate de suveranul
bulgar, un document remarcabil şi extrem de practic.
• Responsa ad consulta Bulgarorum:
(1) exemplifică pretenţia universalistă a papalităţii medievale,
(2) relevă originile conflictului dintre Biserica Bizantină şi cea Apuseană
asupra jurisdicţiei Bisericii bulgare.
(3) este deosebit de important pentru mentalitatea ţarului şi a bulgarilor, pentru
tensiunile produse în viața socială și politică de ciocnirea dinte etosul păgân
și morala creştină. Tradiţia păgână rămăsese profund înrădăcinată, iar
diferenţa dintre moravurile păgâne şi cele creştine era incomensurabilă.
Transpare din epistola hanului resentimentul faţa de ingerinţa clerului grec în
viaţa politică a hanatului: Boris-Mihail își exprima nedumerirea privind refuzul
clerului grec de a accepta căința unor răsculați păgâni, ceea ce ne poate
îndreptăți să presupunem că asupra sa se exercitase o presiune de către clerul
grec și că poate asprimea cu care reprimase revoltele anticreștine se datora și
acestei înrâuriri.
• Se resimte, totodată, şi frustrarea că Biserica Bizanțului, care
revendica preeminența în Europa Răsăriteană, nu-i satisfăcuse
cererea privind o Biserică autonomă.
• Boris adresează papei Nicolae I întrebările:
(1) „Câți patriarhi adevărați există?”. Răspunsul papei confirmă
teoria pentarhiei.
(2) Cine ocupă locul al 2-lea în ierarhia scaunelor patriarhale? Papa
degradează Constantinopolul, așezându-l pe locul al 4-lea, orașul
care își zice singur „Noua Romă” nu este o ctitorie apostolică,
nici nu are alte merite decât importanţa sa politică.
(3) Aveau bizantinii dreptate când susțineau că Sfântul Mir se
sfințește numai în Biserica lor și că de aici se distribuie în
întreaga lume? Papa respinge categoric această idee.
O altă categorie de întrebări vizează impactul produs de creştinism
asupra unei societăţi în mare măsură păgâne şi asupra instituţiilor
tradiţionale ale bulgarilor.
Multe din întrebările sale relevă dezaprobarea faţă de regulile
ritualice creştine; 1) pontiful era întrebat câte zile pe an trebuie să se
postească, 2) dacă relaţiile trupeşti sunt îngăduite duminica, 3) dacă
trebuie să se primească Euharistia zilnic în Postul Mare, 4) dacă o
femeie are obligaţia de a-şi acoperi capul în biserică, 5) dacă se poate
lucra duminica/sărbători.
Pontiful insistă asupra observării posturilor, obligaţiei de a serba
duminica prin odihnă, dezaprobă câteva tabuuri pe care misionarii
greci încercaseră să le introducă (interzicerea îmbăierii în zilele de
miercuri şi vineri).
• Altă serie de întrebări privesc coliziunea dintre creştinism şi
tradiţiile unei societăţi militariste.
• Trebuie continuată o campanie dacă a început Postul Mare? Cum
poate fi conciliată între porunca iubirii și a iertării aproapelui şi
exigența pedepsirii criminalilor și dezertorilor, în scopul unei
guvernări eficiente? Trebuie iertați hoții, adulterii, criminalii? Se
poate folosi tortura spre a se obține mărturisirea? Se poate acorda
dreptul de azil într-o biserică unui criminal? Cum trebuie pedepsiţi
dezertorii? Se întrezărea întrebarea: este compatibil dreptul penal,
cu sistemul său de sancţiuni, cu morala creştină?
• Papa îi recomanda atenuarea pedepselor, moderarea justiţiei cu
îndurarea creştină; a dezaprobat folosirea torturii pentru mărturisirea
vinovăţiei şi a susţinut dreptul de azil al bisericilor, cerând să fie
acordat chiar şi paricizilor şi fratricizilor care caută refugiu în
biserici.
• Cum trebuie tratați disidenții religioși într-un stat creştin (adoratorii
idolilor)? În privința tratamentului față de minoritățile religioase,
recomandarea papei era să se folosească metode de persuasiune
pentru convertirea închinătorilor la idoli, să nu se folosească
violenţa şi coerciţia, convertirea trebuia să fie benevolă. În cazul în
care acestea eşuau, urma interdicţia contactelor sociale cu păgânii.
În schimb, atitudinea faţă de apostaţi trebuia să fie intransigentă
(discriminare idolatri – apostați).
• Boris era preocupat cum afectează creștinismul relațiile externe ale
statului său: putea încheia alianță un stat cu un stat păgân? Ce
trebuie făcut când un stat creștin denunță un tratat cu Bulgaria
creștină? Răspunsuri ezitante: în cazuri dificile, trebuie cerut sfatul
Bisericii; alianțele cu statele necreștine sunt permise numai cu
condiția ca partenerul creștin să caute cu sinceritate să convertească
pe aliatul său păgân.
• Un ultim set de întrebări priveau anumite obiceiuri de care bulgarii
erau foarte atașati. Aproape toate fuseseră condamnate, se pare, de
misionarii bizantini, Boris spera ca papa să fie mai indulgent.
• Multe se refereau la viaţa militară: putea servi o coadă de cal drept
stindard? Erau permise practicile divinatorii, vrăjitoria, dansurile şi
cântecele ceremoniale înaintea bătăliei, era permis jurământul pe
sabie? Papa dezaprobă aceste practici: insistă asupra adoptării crucii
ca stindard militar, interzice jurământul războinicilor pe sabie,
interzice consultarea augurilor înaintea unor campanii militare.
• Papa condamnă obiceiul de a purta amulete împotriva bolii,
condamnă credinţele animiste, poligamia, toate având un pronunțat
iz păgân. În privinţa cultului strămoşilor, papa interzice înălţarea de
rugăciuni pentru strămoşii nebotezaţi.
• Cât priveşte vestimentația, papa fusese întrebat dacă le este îngăduit
bulgarilor să poarte pantaloni şi răspunde iritat că este o întrebare
inutilă.
• Totuși, în chestiunea cea mai spinoasă: cea a instituirii patriarhatului bulgar,
papa evită să facă un angajament ferm și-i recomandă să se mulţumească pentru
moment cu un arhiepiscop.
• Boris a expulzat toţi misionarii bizantini din Bulgaria: era un mare succes al
politicii pontificale şi un mare afront adus Bisericii bizantine.
• noiembrie 866 – Boris-Mihail a primit cu mare căldură misiunea de
evanghelizare papală, condusă de episcopii Formosus de Porto şi Paul de
Papulonia, şi i-a sprijinit pe zeloșii misionari latini. Conducătorul bulgar a jurat
fidelitate scaunului Sfântului Petru, fără să fi renunţat la visul său de a organiza o
Biserici autonomă cu rangul de patriarhat.
• Boris a găsit în Formosus de Porto un sprijin în materializarea proiectului său privind
organizarea unei Biserici independente.
• Se pare că, un an mai târziu, a sosit și misiunea francă, ambele misiuni latine câștigând
susținerea partidului antibizantin de la curte.
• Autorităţile bizantine nu s-au consolat cu extinderea influenţei romane şi carolingiene
în Balcani. Reacţia autorităţilor bizantine – Biserică şi Stat – a fost energică, Bizanţul
neacceptând situaţia de a avea în imediata sa vecinătate un stat ataşat, d.p.d.v. politic,
de Occident şi o Biserică dependentă din punct de vedere ecleziastic de Roma.
 867 – enciclica lui Photios (Fotie) către patriarhii răsăriteni
Conţinutul acesteia se referă și la evenimentelor recente din Bulgaria. Fotie se referea la
prima convertire, când această naţiune barbară „a renunţat la demonii lor ancestrali şi la
orgii”, dar şi la recenta lor apostazie.
I-a calificat pe misionarii latini care activau în Bulgaria oameni „lipsiţi de cucernicie şi
blestemaţi” veniţi din tenebrele Apusului şi i-a comparat cu un pericol teribil, cu o
grindinǎ violentǎ şi cu un porc mistreţ care calcă în picioare via Domnului.
Patriarhul a enumerat practicile latine condamnabile din punctul de vedere al grecilor şi a
înşirat învăţăturile heterodoxe impuse de acești misionari: obiceiul de a posti sâmbăta, de
a scurta postul cu o săptămână, de a condamna căsătoria clericilor (clerul latin a declarat
invalide Tainele oficiate de clerul grec căsătorit, a impus celibatul obligatoriu al clerului),
nerecunoaşterea de către latini a Mirungerii săvârşite de către preoţii greci, nu de episcopi
ca în Occident.
• Patriarhul incriminează propagarea dogmei „dublei purcederi a Sfântului Duh” (adaosul
filioque), care era o inovaţie heterodoxă şi erezie absolută ce introduce două principii în
Treime şi dizolvă monarhia Tatălui. Fotie îi asigura pe colegii săi răsăriteni că va face
eforturi pentru a readuce Biserica Bulgară la Ortodoxie şi îi îndemna să trimită
reprezentanţi la sinodul ce avea să se ţină la Constantinopol pentru a condamna erorile
latine.
867 – Patriarhul bizantin adresează lui Boris o epistolă în care susține că misionarii franci
predică un pseudocreștinism care nu-i poate mântui pe bulgari şi se referă la hotărârile unui sinod
constantinopolitan care condamnase practicile misionarilor franci.
vara 867 – sinod convocat la iniţiativa lui Fotie, prezidat de împărat, l-a destituit şi excomunicat
pe Nicolae I, condamnând filioque şi alte inovaţii latine. Pontiful roman a decedat (13 nov. 867),
fără ca știrea anatematizării să-i parvină.
sept. 867 – situaţia s-a complicat printr-o revoluţie de palat; Mihail al III-lea a fost asasinat,
uzurpatorul Vasile I l-a depus pe Fotie şi restabilit pe Ignatie. Noul patriarh, Ignatie, era agreat de
papă şi numirea lui a refăcut comuniunea dintre Constantinopol şi Roma.
sf. anului 867 – se părea că opinia bulgarilor începuse să încline spre greci. Boris dădea dovadă
de o nerăbdare tot mai mare faţă de refuzul Romei de a-i acorda un arhiepiscop ales de el;
Bizanțul intensifica eforturile de a desprinde Bulgaria de Roma.
15 oct. 869-28 febr. 870 – s-a desfăşurat la Constantinopol, în prezenţa legaţilor papali, un sinod
pentru judecarea fostului patriarhului Fotie şi limpezirea definitivă a raporturilor cu Roma,
sperându-se că se va pune capăt schismei de care acela era făcut responsabil. La 8 febr. 870,
Fotie era condamnat.
La 28 febr. 870, o delegaţia bulgară sosea în Constantinopol şi participa la şedinţa plenară care
marca închiderea solemnă a lucrărilor sinodului, aducând un mesaj urgent al suveranului lor.
4 martie 870 - din ordinul împăratului, sinodul s-a întrunit din nou într-o sesiune extraordinară
pentru a examina mesajul lui Boris şi a stabili cărei jurisdicţii trebuie să îi aparţină Biserica
Bulgariei.
• Sinodul a deliberat în prezenţa împăratului, a delegaţilor patriarhilor răsăriteni şi a
reprezentanţilor pontificali. A urmat o dezbatere aprinsă, legaţii papali au pledat cauza
Romei, însă bizantinii şi reprezentanţii patriarhilor răsăriteni şi-au apărat poziţia.
Amândouă părţile invocau precedentul istoric: legaţii papali au argumentat că Bulgaria
aparţinuse provinciei ecleziastice Illyricum, aflată sub jurisdicţie romană, iar grecii
replicau că acest teritoriu aparţinuse iniţial Imperiului bizantin. Deznodământul era
previzibil, legaţii papali erau în minoritate, iar sinodul a decis ca Bulgaria să intre sub
jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol. Diferendul se soluţionase în defavoarea
Papalităţii: Roma a suferit o mare înfrângere şi o ofensă din partea Patriarhiei
constantinopolitane.
• Cauza eșecului: Papalitatea a comis erori grave, refuzând să înfiinţeze un arhiepiscopat
bulgar independent şi să confere rangul de arhiepiscop lui Formosus de Porto sau
diaconului Marinus, aşa cum stăruia Boris.
• Pontifii Hadrian al II-lea (867-872) şi Ioan al VIII-lea (872-882) au sperat în recuperarea
provinciei ecleziastice bulgare, însă eforturile lor au fost zadarnice. Hadrian al II-lea a
deplâns conduita incorectă a lui Ignatie în problema jurisdicţiei asupra Bulgariei,
ameninţându-l cu excomunicarea. Ioan al VIII-lea, sperând într-o recuperare a jurisdicţiei
ecleziastice asupra bulgarilor, l-a recunoscut patriarh pe Fotie. Tentativele delegaţilor
papei de a impune reexaminarea chestiunii la sinodul din 879-880 („al optulea sinod
ecumenic”) au eşuat, risipind definitiv iluzia privind o revenire a Bulgariei la „staulul
roman”.
• Bulgaria era strâns legată de tradiţia culturală şi ecleziastică
bizantină, „Bulgaria era slavă prin limbă, bizantină prin spirit şi
purtătoare a bizantinismului printre celelalte state slave” (Dvornik).
• Succesul se explică şi prin considerente de ordin geostrategic;
acordul cu Ludovic Germanicul se dovedise inutil, au contat enorm
proximitatea Bizanţului şi absenţa unei liant spiritual şi lingvistic cu
Occidentul.
• Bulgaria era integrată irevocabil comunităţii religioase politice şi
culturale bizantine: în 870, era înfiinţat un arhiepiscopat autocefal
(nu există un consens în privinţa acestui aspect, unii istoricii
considerând că era vorba de un arhiepiscop care avea numai o largă
autonomie); în 927, acesta a fost proclamat patriarhat independent.
• 889 – Boris a abdicat şi s-a retras în viaţa contemplativă; depusese
toate eforturile pentru a introduce în ţara sa creştinismul bizantin şi
sinceritatea credinţei sale este mai presus de orice dubiu.
889-893 – domnia lui Vladimir-Rassate, fiul lui Boris I. Aristocraţia militară
protobulgară, intimidată de represiunile care au urmat revoltei sale nereuşite în
866, a găsit în Vladimir instrumentul ideal al revenirii la păgânism.
În ce priveste politica externă, Vladimir a încercat să schimbe orientarea politică
a statului; a denunţat alianţa cu Bizanţul şi a încercat să refacă vechea alianţă
franco-bulgară.
• „Apostatul” a iniţiat o campanie energică de revigorare a păgânismului,
acţiunile sale subminând poziţiile Bisericii. Vladimir a întemniţat pe
arhiepiscopul Ștefan şi a permis alte persecuţii ale clerului.
• 893 – Boris a revenit din retragerea sa benevolă într-o mănăstire şi a reuşit să
asigure astfel triumful creştinismului prin aducerea pe tron a celuilalt fiu al său,
Simeon: Vladimir a fost orbit și detronat; coroana a fost acordată lui Simeon.
Vechile temple păgâne au fost demolate sau transformate în biserici.
• toamna 893 – Boris a convocat o mare adunare generală a ţării care:
• 1) a ratificat instalarea lui Simeon drept noul ţar; 2) a decretat introducerea oficială a limbii
slave în cult, intuind că astfel va fi mai bine conservată independenţa Bisericii bulgare; 3)
capitala a fost formal transferată de la Pliska, unde păgânismul constituia încă o forţă, la
Veliki (Marele) Preslav. Odată pericolul înlăturat, Boris-Mihail a revenit în mănăstire.
• La 2 mai 907, a trecut la cele veşnice, fiind canonizat de Biserica bulgară.