NOŢIUNI DE HIDROLOGIE ŞI

HIDROGRAFIE

1
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Hidrologia este ştiinţa interdisciplinară care se ocupă cu studiul

apelor naturale:

-studiul proprietăţilor generale ale apelor;

-legile generale care dirijează procesele din hidrosferă;

-interacţiunea dintre hidrosferă, atmosferă, litosferă şi biosferă;

- prognoza evoluţiei elementelor hidrologice.

2
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Hidrografia este acea parte a hidrologiei care se ocupă cu

descrierea cursurilor de apă dintr-o anumită regiune organizate în
bazine hidrografice. Hidrografia furnizează, împreună cu
hidrometria, materialul de bază necesar studiilor hidrologiei propriu-
zise.

3
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Ciclul hidrologic reprezintă un model conceptual care descrie

mişcarea continuă a apei între biosferă, atmosferă, litosferă şi
hidrosferă. Apa de pe Pământ este stocată în diferite tipuri de
rezervoare: atmosferă, oceane, lacuri, râuri, sol, gheţari, apă
subterană si suprafeţe acoperite cu zăpadă. Circulaţia apei între
aceste rezervoare are loc prin procese de evaporare, condensare,
precipitare, siroire, topire, infiltraţie, transpiraţie, înmagazinare,
scurgere de suprafaţă şi scurgere subterană.

4
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Circulaţia apei în natură este determinată de următorii factori:

•energia solară, care produce circulaţia aerului în atmosferă datorită
încălzirii inegale a suprafeţei terestre;
•forţa de atracţie gravitaţională care determină fenomenele de
precipitare, scurgere, infiltraţie;
•forţele de atracţie solară şi lunară, care se află la originea mareelor
si a curenţilor marini;
•presiunea atmosferică; diferenţele de presiune determină apariţia
vântului prin deplasarea maselor de aer pe orizontală;
•forţele intermoleculare din sol care determină fenomene capilare;
acestea influenţează scurgerea apei în sol;
•factorul uman, care intervine direct în procesele de mişcare si
transformare ale apei.
5
Schema proceselor fizice in sistemul hidrologic
Hidrol

7
RESURSELE DE APĂ ALE PĂMÂNTULUI

8
DURATA MEDIE DE REFACERE A
MARILOR REZERVOARE DE APĂ

9
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Ciclul global al apei se subdivide în:

•ciclurile oceanic;
•continental.

•Oceanele asigură cea mai mare parte din apa evaporată în

atmosferă, din care aproximativ 91% se reîntoarce în oceane sub
formă de precipitaţii, restul fiind transportat către masele de aer
deasupra uscatului, unde factorii meteorologici declanşează
formarea precipitaţiilor. Dezechilibrul dintre cantităţile de apă
evaporate deasupra oceanului si continentului este corectat de
scurgerea de suprafaţă si subterană prin care apele sunt dirijate
înapoi către ocean.

10
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Ciclul hidrologic poate fi împărţit în trei sisteme distincte:

• Sistemul meteorologic;

• Sistemul oceanologic;

• Sistemul hidrologic.

11
 BAZINUL HIDROGRAFIC
Bazinul hidrografic (BH) corespunde unităţii geografice pe care se bazează
analiza ciclului hidrologic. Este o suprafaţă închisă din punct de vedere
hidrologic în sensul că frontiera suprafeţei nu este penetrată de nici o
scurgere de apă iar excedentul de precipitaţie se evaporă sau se scurge
printr-o singură secţiune numită secţiune de închidere a bazinului.

Frontiera suprafeţei este linia de cumpănă a apelor de suprafaţă care

reprezintă linia celor mai înalte cote din bazinul hidrografic.
 BAZINUL HIDROGRAFIC
Mai poate fi definit în diferite feluri:
- Este o suprafaţă închisă din punct de vedere hidrologic în sensul că
frontiera suprafeţei (cumpăna apelor) nu este penetrată de nici o scurgere
de apă iar excedentul de precipitaţie se evaporă sau se scurge printr-o
singură secţiune numită secţiune de închidere a bazinului (Musy, 1992).
-o suprafaţă în care apa se scurge într-un corp de apă (râu, lac, mare,
ocean) (bazin de recepţie sau bazin colector).
 BAZINUL HIDROGRAFIC
Elementele bazinului hidrografic:
1.Suprafaţa Bazinului Hidrografic – ariei delimitată de cumpăna apelor
2.Coeficientul de sinuozitate – Acest coeficient notat Ks reprezintă
raportul dintre lungimea râului Lr măsurată după toate sinuozitaţile lui şi
lungimea dreptei l care-i uneşte extremităţile.
3.Coeficientul de ramificare – reprezintă raportul dintre lungimea tuturor
ramificaţiilor unei reţele hidrografice. inclusiv cursul principal, şi
lungimea cursului principal.
 BAZINUL HIDROGRAFIC
4. Densitatea reţelei hidrografice – raportul dintre lungimea tuturor
ramificaţiilor inclusiv lungimea cursului principal şi suprafaţa care înscrie
reţeaua hidrografică respectivă

Repartiția teritorială a densității rețelei de râuri în România

 EVAPOTRANSPIRAŢIA

Evapotranspiraţia este un proces complex de transformare a apei în

vapori printr-o serie de procese fizice (evaporare în cazul fazei
lichide şi sublimare în cazul zăpezii şi gheţii) şi biologice
(transpiraţie).

16
 EVAPOTRANSPIRAŢIA
Evapotranspiraţia:
•Reala - care se produce în condiţiile umidităţii naturale
•Potenţială - reprezentând cantitatea de apă susceptibilă de a fi
evaporată şi transpirată în condiţiile unor rezerve de apă suficiente
pentru a compensa pierderile maximale.

17
18
EVAPOTRANSPIRAŢIA
POTENŢIALĂ ÎN
ROMÂNIA

19
Evapotranspiraţia potenţială
în România în contextul
schimbărilor climatice

Fig. 1
Fig. 2
20
Bilanţul climatic al apei este definit ca diferenţa dintre cantitatea de
precipitaţii şi cea a evapotranspiraţie potenţială.

Analiza bilanţului climatic al apei este utilă în contextul managementului

resurselor de apă oferind informaţii asupra unei regiuni sau perioade din
an cu privire la surplusul sau deficitul bugetului de apă.

Un sistem care tinde spre un bilanţ deficitar, va avea mai puţină apă
disponibilă pentru stocarea subterană şi de suprafaţă.

21
Bilanţul climatic al apei
22
Bilanţul climatic al apei în România în
contextul schimbărilor climatice

23
Bilanţul climatic al apei în România în
contextul schimbărilor climatice 24
 ELEMENTE DE HIDROLOGIE A CURSURILOR DE APĂ

Apa din precipitaţii, care nu a fost transformată în vapori prin

evapotranspiraţie şi nu s-a infiltrat în formaţiunile permeabile, este
drenată de reţeaua hidrografică formând scurgerea totală a acesteia.

Profil transversal
prin albia unui râu

25
 ELEMENTE DE HIDROLOGIE A CURSURILOR DE APĂ

Profilul longitudinal al albiei este o reprezentare în plan vertical a

liniei talvegului. Morfologia talvegului în profil longitudinal este cu
pante abrupte în sectoarele muntoase, unde coeficientul scurgerii
medii atinge valori mari, şi cu pante din ce în ce mai reduse în
zonele deluroase şi de câmpie.

Profilul longitudinal
al unui râu

26
 ELEMENTE DE HIDROLOGIE A CURSURILOR DE APĂ

Coeficientul scurgerii medii reprezintă raportul dintre

scurgere şi precipitaţii, ambele exprimate în coloană de apă
echivalentă, în decursul aceleiaşi perioade.

Acest parametru este o măsură a randamentului hidrologic de

transformare a precipitaţiilor în scurgere totală medie.

Profilul longitudinal
al unui râu

27
 ELEMENTE DE HIDROLOGIE A CURSURILOR DE APĂ

În sectoarele aluvionare se creează o interdependenţă între profilul

longitudinal şi forma în plan a traseului râului:
• apariţia gropilor în sectoarele meandrate, acolo unde este
accelerată eroziunea;
• apariţia bancurilor (vadurilor) în sectoarele de inflexiune a
traseului râului.

Profilul longitudinal
al unui râu

28
 ELEMENTE DE HIDROLOGIE A CURSURILOR DE APĂ

Debitul unui curs de apă reprezintă volumul total de apă care

traversează secţiunea normală de curgere într-un interval de
timp determinat.

Profilul longitudinal
al unui râu

29
30
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI

Teritoriul României este brăzdat de o reţea deasă de cursuri fluviatile, a căror

lungime totală este de circa 118 000 km. Această lungime nu include și
reţeaua cursurilor cu scurgere intermitentă, torenţială, care reprezintă încă
cel puţin o treime din lungimea menţionată.

31
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI

În totalitatea sa, rețeaua hidrografică a României este tributară Mării Negre,

prin intermediul Dunării pentru cea mai mare parte a teritoriului țării și
direct
pentru zona estică a Dobrogei.

32
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI

Dispoziția concentrică a principalelor forme de relief față de Munții Carpați

face din aceștia cumpăna principală a apelor de pe teritoriul țării. Această
cumpănă a fost compartimentată, datorită tectonicii, prin trei culoare
importante: Someș, Mureș și Olt, care drenează cuveta internă a bazinului
Transilvaniei spre zonele exterioare ale Munților Carpați.

33
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI

Râurile din nord-vestul ţării sunt drenate spre Dunăre de Tisa în care, de pe
teritoriul ţării noastre, se varsă Vişeu, Iza, Săpânţa, Turul, Someşul, Crasna,
sistemele Crişurilor (inclusiv Barcăul), Mureşul şi Bega.
La sud şi la est toate râurile principale se varsă direct în Dunăre: Timiş,
Caraş, Nera, Cerna, Jiul, Oltul, Vedea, Argeşul, Ialomiţa, Siretul şi Prutul.

34
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI

Pentru teritoriul țării, caracteristica generală a structurii rețelei hidrografice

este convergența acesteia spre interiorul arcului carpatic și divergența spre
exterior.

35
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI

În funcţie de poziţia lor geografică, sistemele fluviatile din ţara noastră se

clasifică în șase grupe:

1. Nord-vestică
2. Vestica
3. Sud-vestică
4. Sudică
5. Dobrogene
6. Estică

36
REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI

Reţeaua hidrografică pe bazine 37

 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI

Cele mai mari densităţi se întâlnesc la altitudinile de 1200-1400 m, în zona

unde alimentarea pluvială a râurilor este cea mai abundentă. La altitudini de
1600-1800 m, unde începe dominarea alimentării nivale de altitudine şi unde
se accentuează procesele de dezagregare fizică, densitatea începe să scadă.

38
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI

La nivelul piemonturilor se formează o reţea fluviatilă deasă, însă din cauza

rocilor clastice, puternic permeabile, apele se infiltrează spre adâncimi mari,
nereuşind să alimenteze râurile în timpul secetelor.

39
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI

În Podişul Transilvaniei, unde umiditatea şi energia reliefului este în general

mai mare, densitatea reţelei fluviatile este mai ridicată decât în Podişul
Moldovei.

40
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI
În Câmpia Română valorile densităţii sunt mai mici decât în Podişul Moldovei din
cauza diferenţei mici de nivel ce există între suprafaţa generală a Câmpiei Române şi
baza sa de eroziune – Dunărea. Densitatea reţelei de râuri este mai ridicată în Câmpia
de Vest decât în Câmpia Română. Valorile sub 0.3 km/km² sunt caracteristice numai
unei fâşii înguste din zona graniţei de vest a ţării.

41
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI
Scurgerea apelor râurilor din România este produsul climei temperat-continentale în
condițiile fizico-geografice ale spațiului carpato-danubian.

42
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI
Regimul scurgerii râurilor
este determinat de modul
complex de combinare a
surselor de alimentare a
râurilor, mod dependent de
regimul factorilor climatici
ai scurgerii, în condițiile
fizicogeografice și antropice
din bazinele hidrografice.
Acesta este foarte diferit de
la an la an și de la o regiune
la alta, atât datorită
pronunțatei variații în timp a
factorilor climatici, cât și
diversității foarte mari a
celorlalți factori geografici.

43
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI
Pe ansamblul ţării, în sezonul de iarnă ponderea scurgerii medii (din volumul total
mediu anual) oscilează între mai puţin de 15% în zonele montane înalte şi 30-35% în
Câmpia Română, Dealurile şi Câmpia de Vest (cu valori maxime în Câmpiile
Someşului şi Crişurilor). Primăvara, ponderile scurgerii menţionate variază teritorial
în limite destul de reduse (40-50%), fiind mai mari în Câmpia Română, estul
Moldovei şi Dobrogea.

44
 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ A ROMÂNIEI
În cursul verii, volumul mediu scurs creşte de la 15-20% (din cel total anual)
în regiunile de câmpie şi deluroase, la peste 30% în celemontane. Toamna,
ponderile scurgerii medii sunt relativ uniforme pe suprafaţa ţării, având
valori de cca. 5-15% (5-10% în zonele joase şi peste15% în spaţiul carpatic).

45
Variația lunară a scurgerii medii la nivelul bazinelor hidrografice mari ale României.

46
Scurgerea medie lichidă (l/s/km2)

47
Scurgerea râurilor la nivel
lunar în România în
contextul schimbărilor
climatice

48
Tendințele anotimpuale ale variației cantităților de precipitații
49
Scurgerea râurilor la nivel anual în România în contextul schimbărilor climatice

50
 LACURILE
Se impun în peisajul României atât prin numărul lor apreciabil (circa
3450, din care 1150 antropice), cât şi prin nota specifică pe care o dau
regiunii în care sunt situate. De la ţărmul Mării Negre şi până pe culmile
înalte ale Munţilor Carpaţi se găsesc numeroase tipuri genetice de lacuri,
care ocupă o suprafaţă de aproximativ 2500 km2, ceea ce reprezintă 1,04
% din teritoriul ţării.

La formarea şi evoluţia cuvetelor lacustre au contribuit numeroşi factori,

şi anume: mişcările tectonice, varietatea petrografică a rocilor, climatul,
factorii hidrologici şi geomorfologici, factorul antropic.
 LACURILE

Principalele tipuri de lacuri din România, privite din punctul de vedere al

originii cuvetei lacustre, sunt următoarele:
lacuri vulcanice, lacuri glaciare, lacuri rezultate din procese hidro-
morfologice fluviatile şi marine, lacuri de origine eoliană, lacuri de baraj
prin prăbuşiri şi alunecări, lacuri carstice, lacuri clastocarstice şi lacuri
antropice.
LACURI VULCANICE

53
LACURI GLACIARE

L. Zănoaga
54
LACURI GLACIARE

L. Peleaga
55
 LACURILE

Lacuri rezultate din procese hidro-morfologice fluviatile şi marine.

Fluviatile – sunt cele mai numeroase şi cele mai extinse ca suprafaţă. Ele s-
au instalat în denivelările şi excavaţiile rezultate în urma acţiunii râurilor.
Adâncimea lor este redusă (1-2 m) iar linia ţărmului se caracterizează
printr-o mare instabilitate, în funcţie de evaporare şi de regimul
inundaţiilor.
 LACURILE

Marine - Geneza acestor lacuri

este legată de fazele de
transgresiune şi regresiune ale
apelor Mării Negre, de circulaţia
curenţilor maritimi litorali şi de
cantităţile enorme de aluviuni
transportate de Dunăre.

Complexul lagunar Razelm

(750 km2) – Razelm (Razim),
Zmeica, Sinoe, Goloviţa.
 LACURILE

lacuri de origine eoliană – Sunt răspândite în zonele cu dune de nisip, unde

ocupă depresiunile dintre dune. Deşi relieful de dune ocupă suprafeţe
apreciabile în Câmpia Olteniei, Bărăgan, Câmpia Banato-Crişană şi sudul
Podişului Moldovei, lacurile eoliene au un areal mult mai restrâns.
Depresiunile lacustre au, în general, dimensiuni reduse şi sunt invadate de
vegetaţie acvatică.
 LACURILE
Lacuri de baraj natural prin prăbuşiri şi alunecări - Prin procese de
alunecare şi prăbuşire pot lua naştere depresiuni care, prin colectarea apei,
se pot transforma în lacuri.

Lacul Roşu
 LACURILE
Lacuri carstice – În funcţie de roca în care s-a format cuveta lacustră, în
ţara noastră se disting mai multe tipuri de lacuri: pe calcare, pe gips, pe
sare.

Lacurile în carst propriu-zis sunt instalate în doline, polii sau văi oarbe. De
cele mai multe ori au un caracter temporar deoarece circulaţia pe verticală
(prin fisuri) nu permite menţinerea îndelungată a apei provenită din ploi sau
din topirea zăpezii

Lacul Zăton
 LACURILE
Lacuri clastocarstice – Cuvetele acestor lacuri, cunoscute sub denumirea
locală de ,,crovuri” sau ,,padine” s-au format prin procesul de tasare
specific loessului şi formaţiunilor loessoide. Sunt considerate unităţi
lacustre exclusiv de câmpie, fiind frecvente în Câmpia Română.

Lacurile artificiale (antropice) – heleştee, iazuri, lacurile de interes

hidroenergetic, pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială.

Lacul Vidraru
 MAREA NEAGRĂ
Marea Neagră face parte din categoria mărilor intercontinentale, având
legătură cu Oceanul Planetar prin intermediul strâmtorii Bosfor şi a mărilor
Marmara şi Mediterană. Suprafaţa Mării Negre este de 413 000 km²,
adâncimea maximă de 2245 m (aproape cât înălţimea maximă a Carpaţilor),
adâncimea medie de 1282 m şi un volum de apă de 529 955 km³.
 MAREA NEAGRĂ
Variaţiile anuale ale nivelului Mării Negre au amplitudinea de 20-26 cm, ca
rezultat al schimbării raportului dintre „intrări” şi „ieşiri”.
În stratul superficial, temperatura medie anuală a apei variază între 11°C în
nord-vest şi 16°C în sud-est. Temperaturile cele mai ridicate se
înregistrează în luna august (21,5-25,5° C), iar cele mai coborâte în
februarie (0° C în nord-vest şi 8° C în sud-est).
 MAREA NEAGRĂ
În adâncime, în primii 60 m se constată o scădere a temperaturii medii
anuale până la 7-8°C; între 60-80 m adâncime există un orizont mai rece, cu
temperaturi de 5-7°C; între 80-450 m adâncime temperatura medie anuală
cunoaşte o creştere progresivă, încât până la fundul mării temperatura
rămâne constantă (9°C). În iernile friguroase, în partea de nord şi nord-vest
se formează gheaţă la mal, sloiuri plutitoare şi chiar pod de gheaţă.
 MAREA NEAGRĂ
Dinamica apelor marine este mai activă în partea de nord-vest şi mai slabă
în sud-vest. Intensitatea maximă a furtunilor are loc în semestrul rece al
anului când înălţimea valurilor poate atinge 6-8 m, iar lungimea 60 m.