Implantul subperiostal

• Istoria implanturilor subperiostale începe în urmă cu 60

de ani, părinţii lor fiind Muller (1937) şi Strock (1939). La
apariţie au fost în mare vogă, ulterior fiind abandonate
din cauza prejudiciilor pe care le aduceau patului osos –
osteoliză.
• La ora actuală implanturile subperiostale au fost
modificate ca design. Conectorii s-au transformat din
bare semirotunde în benzi plate, uneori fenestrate.
• Relansarea implanturilor subperiostale a devenit
oportună şi datorită conduitei de limitare selectivă a
implanturilor endoosoase. In principal a fost modificat
designul lor ţinând cont de atrofia diferită la maxilar
(centripetă) faţă de mandibulă (centrifugă). Linkow,
Chareheve, Mangini, Dahl, Gerschkoff, Goldberg, Bodine,
Judy şi Weiss au adus contribuţii valoroase acestei
metode.
Zonele anatomice importante pentru utilizarea
implantului subperiostal sunt la maxilar:
• suprafaţa palatină a crestei edentate
• spina nazală anterioară
• eminenţa canină
• apofiza zigomatică
• proeminenţa malară
• hamulusul pterigoidian
• sinusul maxilar
• vestibulul nazal

La mandibulă trebuie să se ţină seama de gaura

mentonieră, zonele de inserţie ale muşchilor
milohioidieni, foarte importantă fiind zona
interforaminală.
Pentru a avea succes, un implant subperiostal trebuie să
îndeplinească unele criterii de bază:

a) Trebuie să fie ataşat pe osul cel mai dens disponibil.

După pierderea dinţilor, suprafaţa ocluzală a zonei
maxilare posterioare este caracterizată aproape
întotdeauna de predominanţa osului spongios. Deşi osul
care delimitează sinusul maxilar este compact, el este de
obicei subţire (ca o coajă de ou) când sinusul este
voluminos. Faţa palatinală a crestei alveolare este
alcătuită din os dens compact, care se comportă
satisfăcător la presiune. Zona cea mai bună pentru
aplicarea unui implant subperiostal este cea dintre stâlpii
canini, atât palatinal cât şi vestibular, până la spina
nazală anterioară.
b) implantul subperiostal trebuie desenat pe modelul
duplicat (realizat din aceeaşi masă de ambalat din
care se va confecţiona tiparul), obţinut prin duplicarea
modelului de lucru ce a fost turnat în urma
amprentării chirurgicale directe a câmpului osos
primitor de implant. Zonele de sprijin pe care se va
aplica implantul trebuie expuse pentru amprentă la o
distanţă de cel puţin 2-3 mm, pentru a avea
certitudinea amprentării cu fidelitate a întregii zone
de sprijin.
c) pelotele implantului subperiostal, necesare
stabilităţii impotriva forţelor laterale, trebuie să
învelească elementele anatomice reprezentate de:
suprafaţa palatinală, spina nazală anterioară, stâlpii
canini, creasta zigomatică şi tuberozitatea maxilară.

d) un implant subperiostal trebuie plasat numai în

zonele în care mucoperiostul este ataşat ferm de os.
Această plasare este esenţială pentru fixarea
implantului pe os
e) implantul subperiostal trebuie să fie foarte uşor.
Dacă acesta este mai voluminos şi mai greu, el este
afectat de gravitaţie, un element foarte important
pentru implantul subperiostal maxilar

f) pelotele trebuie să fie subţiri (2mm lăţime, dar nu

mai subţiri) sau fenestrate (3-10mm lăţime, 0,5mm
gosime), să întrerupă cât mai puţin legătura periost-os
şi să permită periostului să plonjeze pe os prin
fenestraţie. Fenestraţiile şi pelotele subţiri uşurează
de asemenea implantul.
• Indicaţia implantului subperiostal, atât la maxilar cât şi la mandibulă, este
reprezentată de atrofia osoasă severă.
• Aceasta nu permite utilizarea implanturilor endoosoase pentru restaurarea
protetică. De multe ori, plonjarea recesurilor sinusale în urma extracţiilor
dentare generează imposibilitatea inserării implanturilor endoosoase.
 Timpul I chirurgical
• Prima etapă chirurgicală are drept scop amprentarea
directă a osului, pentru realizarea modelului de lucru pe
care se va concepe designul implantului subperiostal.
Această etapă are loc după o prealabilă asanare a
cavităţii bucale.
• Timpul I chirurgical începe cu anestezie, urmată de
incizia mucoperiostului, decolarea largă a lambourilor,
chiuretarea şi regularizarea osului. Zona expusă se va
amprenta cu materiale de amprentă de consistenţă
vâscoasă. In amprenta obţinută se toarnă modelul de
gips.
 Etape de laborator

• Tehnologia de realizare a implantului subperiostal se

aseamănă cu cea de realizare a unei proteze
scheletate. După ce amprenta directă a câmpului osos
ajunge în laborator, tehnicianul toarnă primul model
din gips superdur. Acest model este analizat de către
medic, este stabilit numărul conectorilor principali şi
secundari şi numărul bonturilor protetice ce urmează
a fi realizate, după care modelul este amprentat cu
agar-agar pentru a se realiza modelul duplicat.
Implantul pentru care vom exemplifica etapele de
laborator este un implant subperiostal total
mandibular.
 Timpul II chirurgical

A doua etapă chirurgicală constă în plasarea implantului

subperiostal pe patul osos primitor de implant, care se
poate realiza în două moduri:

• plasarea implantului imediat după timpul I chirurgical (în

aceeaşi zi în care a fost realizată amprentarea)
• plasarea tardivă a implantului, după minim 3 săptămâni de la
prima intervenţie, dar nu mai târziu de 45 de zile, deoarece
există riscul modificării câmpului osos, care poate avea drept
conseciţă imposibilitatea utilizării implantului
• Această etapă debutează cu anestezie, incizia şi
decolarea mucoperiostului, cu precizarea că în acest
moment este foarte important să urmărim limitele de
contur ale implantului, pentru a nu risca să facem o
decolare insuficientă, lucru generator de stres pentru
implantolog. Implantul se plasează pe os, iar micile
inadvertenţe se augmentează cu material de
augmentare.
• Apoi se suturează cu atenţie, ştiut fiind că sutura
reprezintă un factor cheie pentru succesul tratamentului.
• O sutură corectă şi fermă asigură, pe lângă o fixare
primară a implantului, şi izolarea acestuia de mediul
septic bucal. Important este şi tratamentul postoperator
cu antibiotice şi antiinflamatoare. După sutură, bonturile
protetice vor fi slefuite la forma lor finală.
• La 9-10 zile după înlăturarea firelor de sutură, se poate
amprenta câmpul protetic în vederea realizării lucrării
provizorii (dacă aceasta nu a fost realizată imediat
postoperator), urmând ca după aproximativ 30 de zile să
se poată trece la realizarea lucrării protetice definitive.
• Pacientul purtător de implanturi va fi dispensarizat,
necesitând prezentarea la control lunar în primele 6 luni,
ocazie cu care se evaluează şi se corectează eventualele
dezechilibre ocluzale. Apoi pacientul se va prezenta din 6
în 6 luni, pentru igienizări profesionale în scopul
menţinerii unei stări bune a igienei buco-dentare, fapt ce
se va răsfrânge benefic asupra menţinerii în timp a
implantului subperiostal.
Modalităţi de prevenire a eşecurilor în
practica implantului subperiostal

1. Conectorii nu trebuie aplicaţi peste exostoze, reliefuri ascuţite sau unghiuri

osoase exprimate, deoarece forma pe care o va dobândi conectorul ce va
traversa aceste zone va determina iritaţii ale mucoperiostului, având drept
consecinţă infectarea sau chiar necroza acestuia, ceea ce va duce la
expunerea conectorului în cavitatea bucală.
2. Liza osoasă indusă de factorul micorbian local, dar mai
cu seamă existenţa unei porţi de comunicare între mediul
septic endo-bucal şi câmpul osos pe care se sprijină
implantul subperiostal sunt de asemenea consecinţe ale
unui concept deficiar al implantului.

3. Conectorii secundari (care nu au montate bonturi)

trebuie să aibă o grosime de minim 0,5mm şi o lăţime de
minim 2mm. Un conector cu lăţime foarte mică poate
cauza resorbţie osoasă, în timp ce unui prea gros
împietează aderearea periostului la os.
4. In zonele linguale, respectiv palatinale ale crestelor,
pelotele trebuie să fie solide, late, dar fenestrate,
deoarece sprijinul pe aceste arii va conferi rezistenţă la
mişcările anterioare şi laterale ale limbii. Fenestraţiile
numeroase vor permite periostului să plonjeze şi să se
reataşeze la os, reducând şi greutatea implantului.

5. In zonele cu densitate mare osoasă, pelotele nu

trebuie să fie prea voluminoase sau prea numeroase.
De mare importanţă sunt pelotele ce se sprijină pe
spina nazală anterioară, eminenţele canine, precum şi
zona palatinală a crestei maxilare, sau zona mentonieră
la mandibulă.
6. De câte ori este posibil, o bară continuă vestibular anterior
trebuie să fie înlocuită cu extensii vestibulare, legate cu conectori.
Astfel, fiecare parte a implantului nu va avea o influenţă mare
asupra celorlalte; în caz de nevoie, aceasta poate fi îndepărtată
prin tăierea conectorului.

7. Implanturile pot fi aplicate chiar dacă conectorii secundari sau

pelotele secundare nu sunt adaptate intim la os. Insă, în punctele
cheie de sprijin adaptarea trebuie să fie perfectă. In acest caz,
deficienţele minore pot fi augmentate cu granule de hidroxi-
apatită sau os liofilizat.

8. Postoperator, pacienţii purtători de implanturi subperiostale, vor

fi monitorizaţi din 24 în 24 de ore timp de 9-10 zile, până se
îndepărtează firele de sutură. Cu acest prilej se poate evalua
integrarea muco-periostală a implantului.