APARATUL LOCOMOTOR

oase, mușchi, articulații

OSTEOLOGIA

MIOLOGIA
ARTROLOGIA
OSTEOLOGIA
Oasele sunt organe dure, rezistente, care prezintă şi
o anumită elasticitate, de culoare alb-gălbuie.
Îndeplinesc diferite funcţii:
•determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului
şi a diferitelor sale segmente
•susţin greutatea diferitelor părţi ale corpului şi
servesc ca sprijin pentru întregul corp
•asigură locuri de inserţie pentru muşchi
•formează cavităţi cu rol protector pentru unele
organe
•depozit de săruri minerale, în special calciu şi fosfor
•rol în hematopoeză, prin măduva roşie pe care o
conţin
Clasificare
•oasele lungi: lungimea este mai mare decât lăţimea şi
grosimea. Un os lung este format dintr-un corp sau diafiză şi
două extremităţi sau epifize.
•oasele plane: lungimea şi lăţimea sunt aproape egale, dar
depăşesc grosimea. Sunt turtite şi prezintă două feţe şi un
număr variabil de margini şi de unghiuri.
•oasele scurte: au cele trei dimensiuni aproape egale, forma
lor apropiindu-se de cea cubică
•oasele pneumatice: sunt oase neregulate care conţin în
interiorul lor cavităţi pline cu aer
•oasele sesamoide: sunt oase de obicei lentiforme, mici, care
se dezvoltă în apropierea unor articulaţii sau în tendoanele
unor muşchi
•oasele suturale (wormiene): sunt oase mici, plane şi
inconstante. Se pot dezvolta din puncte de osificare speciale la
nivelul suturilor craniului sau la nivelul fontanelelor
Elemente descriptive ale oaselor: proeminențe, cavități,
găuri, canale

•procesul (apofiza): proeminenţă bine conturată, detaşată de

pe suprafața osului
•capul: proeminenţă rotunjită
•tuberozitatea: proeminenţă puternică, neregulată,
nedetaşată de pe suprafaţa osului
•tuberculul: proeminenţă cu suprafaţa neregulată
•spina: este o proeminenţă lamelară
•creasta: este o proeminenţă liniară, de obicei tăioasă
• trohlee: suprafața articulară are formă de scripete
• fosa: este o adâncitură
• incizura: este o scobitură a unei margini
• apertura: este o deschizătură
 TIPURI DE OS: compact, spongios

OS COMPACT (CORTICAL)
- în diafiza oaselor lungi, în porţiunile externe ale oaselor scurte
şi late
- are un conţinut ridicat de material mineralizat pe unitatea de
volum (90-95%). Întinderea suprafeţelor libere este redusă.
- format din lamele osoase alipite, fără a delimita cavități
intermediare
OS SPONGIOS (TRABECULAR)
- în epifizele oaselor lungi şi interiorul oaselor scurte şi late.
Are un conţinut redus de material mineralizat pe unitatea de
volum şi o întindere a suprafeţelor libere mai mare. Prezintă:
- lamele osoase (TRABECULE)
- cavităţi (AREOLE) de mărimi diferite

Aspect de “burete”
Structura oaselor lungi

DIAFIZA (corpul osului)

- canal medular
- endost
- os compact
- periost

EPIFIZA
- os spongios
- os compact
- periost

• pe suprafeţele articulare ale

epifizelor se află cartilajul articular
• la limita dintre diafiză şi epifiză se
află cartilajul de creştere →
creşterea în lungime a oaselor
Structura oaselor scurte
os spongios
os compact
periost

Structura oaselor plane

os spongios → diploe
os compact → tăblia externă, tăblia
internă
periost
Măduva osoasă
•măduva osteogenă: conţine celule formatoare de os, este
prezentă în decursul osteogenezei. Este înlocuită cu măduva
roşie hematogenă.
•măduva roşie hematogenă: formează elemente figurate ale
sângelui. Se găseşte la adult în oasele late, în oase scurte,
epifizele oaselor lungi.
•măduva galbenă: ocupă cavitatea medulară a diafizei oaselor
lungi şi este foarte bogată în adipocite
•măduva cenuşie fibrilară: în oasele bătrânilor
•măduva gelatinoasă: în cazuri patologice
 REMODELAREA OSULUI
Se desfăşoară neîncetat de-a lungul vieţii. Începe prin resorbţie
osoasă urmată de formare şi depunere de os nou în acelaşi loc
în care s-a produs resorbţia.

Distrugere de os =
OSTEOLIZA
Formare de os =
OSTEOGENEZA

În condiţii normale este

un echilibru între cele
două procese
În osteoporoză: exces
de osteoliză sau deficit
de osteogeneză
Se estimează că anual se reînnoieşte aproximativ 10% din masa
scheletică prin remodelare.

Remodelarea este importantă pt:

• repararea microleziunilor care apar în os
• prevenirea acumulării unei cantităţi excesive de os vechi
• homeostazia minerală
 ARTICULAŢII
Articulaţia este alcătuită din totalitatea elementelor prin care se
unesc oasele între ele.
Factorul cel mai important care determină caracteristicile şi
structura unei articulaţii este mişcarea pe care aceasta o
permite.
CLASIFICARE

În funcţie de mobilitate: în funcţie de topografie:

• SINARTROZE • ARTICULAȚIILE CAPULUI
• DIARTROZE • ARTICULAȚIILE COLOANEI
VERTEBRALE
• ARTICULAȚIILE TORACELUI
• ARTICULAȚIILE MEMBRELOR
1. SINARTROZE (articulaţii fixe)

• sunt articulaţii fixe

• nu posedă cavitate articulară

• după tipul ţesutului care se interpune între

oasele care se articulează se deosebesc:
sindesmoze
sincondroze
sinostoze
Sindesmozele → între cele oase se interpune ţesut fibros.
În cadrul sindesmozelor se disting suturile.
• sunt articulaţii care se întâlnesc la craniu
• între oasele care se articulează se află o pătură subţire de
ţesut conjunctiv fibros (ligament sutural) care se continuă în
exterior cu periostul iar în interior cu stratul fibros al durei
mater.
• sunt de trei feluri:
-sutura dinţată → marginile oaselor care se articulează
sunt dinţate
- sutura solzoasă (scuamoasă) → marginile oaselor care
se articulează se subţiază oblic, sunt nedinţate şi se
suprapun în cadrul articulaţiei ca nişte solzi
-sutura plană (armonică) → oasele intră în contact prin
margini liniare, lipsite de dinţi
Sutura dinţată

Sutura solzoasă (scuamoasă)

Sutura plană (armonică)

Sincondrozele → între oase se interpune o lamă
de ţesut cartilaginos Aici se încadrează simfizele
între care se interpune ţesut fibrocartilaginos (ex.
simfiza pubiană).
Sinostozele rezultă din osificarea sincondrozelor
şi sindesmozelor la persoanele în vârstă. 

Simfizele
2. DIARTROZELE

Sunt articulaţii care posedă un grad variabil de

mobilitate. Se împart în:

• amfiartroze (articulaţii semimobile)

• artrodii (articulaţii mobile) → alcătuite din mai

multe elemente articulare: suprafeţele articulare,
cartilajul articular, labrul articular, fibrocartilaje
intraarticulare (discuri și meniscuri), capsula
articulară, cavitatea articulară, ligamentele articulare
• Cartilajul articular acoperă suprafeţele articulare. Are o
culoare albă strălucitoare cu reflexe albăstrui. Marginea sa se
continuă cu periostul. Pe măsura înaintării în vârstă are
tendinţa de a se subţia. Are rol de protecţie pentru suprafeţele
articulare şi uşurează mişcarea în articulaţie.
• Labrul articular (cadrul articular) apare în unele articulaţii
(ex. articulaţia umărului, a şoldului) → rolul de a mări cavitatea
articulară → mai bună concordanţă între o suprafaţă articulară
sferică şi o cavitate articulară mai puţin adâncă.
• Capsula articulară este ca un manşon care se fixează la
periferia cartilajelor articulare. Este alcătuită din două straturi:
- un strat extern, fibros, care îi conferă rezistenţă
- un strat intern, membrana sinovială
Capsula este o continuare a periostului oaselor. Are un rol atât
în fixarea articulaţiei cât şi în protecţie.
• Membrana sinovială se prezintă ca o foiţă subţire, netedă şi
lucioasă, bogată în vase de sânge, care aderă intim de stratul
fibros al capsulei. Ea secretă lichidul sinovial. Membrana
sinovială căptuşeşte tot interiorul articulaţiei cu excepţia
cartilajelor articulare. Prelungiri:
- externe (ex. bursele sinoviale) formează un strat moale, ca o
pernă, situat sub tendoanele muşchilor
- interne (vilozităţile sinoviale), prelungiri filiforme având rolul
de a umple anumite porţiuni ale cavităţii articulare.
• Fibrocartilajele intraarticulare → se află între suprafeţele
articulare. Se întâlnesc în articulaţiile în care suprafeţele
articulare nu se potrivesc întocmai având rolul de a asigura o
concordanţă mai bună a acestora.
- discurile ocupă toată articulaţia (uneori partea centrală a
discului poate lipsi)
- meniscurile au o formă de semilună (de ex. discul articular
din cadrul articulaţiei temporomandibulare şi meniscul din
cadrul articulaţiei genunchiului)
• Cavitatea articulară → spaţiu virtual delimitat între cartilajele
articulare şi membrana sinovială. În condiţii normale
suprafeţele articulare şi celelalte elemente articulare sunt intim
aplicate unele pe celelalte.
• Ligamentele articulare → benzi fibroase care se inseră pe
oasele ce se articulează între ele. Sunt rezistente şi
inextensibile, dar în acelaşi timp suficient de flexibile pentru a
nu împiedica executarea mişcărilor. Se disting:
- ligamente intracapsulare
- ligamente extracapsulare
În funcţie de forma suprafeţelor articulare se disting mai multe
tipuri de articulaţii sinoviale:
•articulaţii plane → suprafeţele articulare sunt plane
•ginglimul (articulaţia trohleară, „în balama”) → una din
suprafeţele articulare are forma unui scripete (trohlee) iar
cealaltă suprafaţă are o creastă ce corespunde şanţului
scripetelui şi două povârnişuri laterale care corespund părţilor
laterale ale scripetelui
• articulaţii trohoide → au suprafeţele reprezentate dintr-un
cilindru osos conţinut într-un inel osteofibros
• articulaţii condiliene → unul dintre oase prezintă suprafaţă
articulară rotunjită, celălalt os prezintă o depresiune
corespunzătoare
• articulaţia în şa → are suprafeţe articulare concave într-un
sens şi convexe în celălalt, în aşa fel încât pentru
concavitatea unei suprafeţe articulare corespunde
convexitatea celeilalte suprafeţe
• articulaţii elipsoidale → una din suprafeţele articulare are
forma unui segment de elipsoid iar cealaltă suprafaţă este de
forma unei depresiuni corespunzătoare
• articulaţii sferoidale: se mai numesc şi enartroze. Una din
suprafeţele articulare este reprezentată de o proeminenţă
rotunjită numită cap iar cealaltă de o cavitate în care pătrunde
capul. Prezintă o mare mobilitate.