TRATAREA AFECȚIUNILOR

ORTO-TRAUMATOLOGICE
LA DOMICILIU
Recuperare în traumatologie – noțiuni
generale
 Recuperarea medicală - este o activitate
complexă prin care se urmăreşte:
 restabilirea cât mai deplină a capacităților funcționale
reduse sau pierdute de către o persoană,
 dezvoltarea mecanismelor compensatorii şi de
adaptare, care să-i asigure în viitor posibilitatea de
autoservire, viață activă, independență economică şi
socială.
Recuperare în traumatologie – noțiuni
generale
 După obiectiv:
 a. Recuperarea parțială, când se realizează numai
reeducarea capacității de autoservire sau reeducarea
parțială a capacității de muncă;
 b. Recuperarea totală, când se realizează
recâştigarea totală a capacității de muncă sau
reîncadrarea persoanei în activitate profesională cu
program normal.
Recuperare în traumatologie – noțiuni
generale
 În etiologia traumatismelor se întâlnesc:
 factori mecanici (traumatisme mecanice),
 factori fizici (traumatisme fizice),
 factori chimici (traumatisme chimice),
 factori biologici (traumatisme biologice).
 Factorii mecanici (căderi, lovituri, loviri) produc traumatisme prin obiecte
ascuțite sau tăioase (cuie, sârme, cuțite, fragmente de sticlă, de lemn,
obiecte contondente de diverse forme geometrice, pietre, bâte, bare,
scaune, piese grele, hiper-presiune).
 obiectele ascuțite şi cele tăioase produc plăgi prin
 înțepare,
 tăiere, iar
 obiectele contondente produc
 contuzii,
 striviri,
 fracturi,
 amputații traumatice etc.
Recuperare în traumatologie – noțiuni
generale
 Factorii fizici produc leziuni traumatice diverse, bine codificate în raport cu
factorul incriminat:
 arsuri (căldură, electricitate, raze solare, radiații),
 degerături (frig, zăpadă etc.),
 electrocutare,
 iradiere (diferite forme de radiații).
 Factorii chimici produc leziuni traumatice numite coroziuni prin acțiunea unor
acizi şi baze de diferite concentrații, sub forma unor alimente şi medicamente.
 Factorii biologici produc leziuni traumatice prin
 înțepături,
 plăgi prin înțepare,
 muşcare,
 strivire
 leziuni produse de diferite bacterii şi ciuperci.
 Recuperare în traumatologie – noțiuni
generale
 În funcție de integritatea țesuturilor, traumatismele se
clasifică în:
 închise
 deschise.

 închise - păstrarea integrității tegumentului:

 contuzie,
 ruptură,
 entorsă,
 fractură închisă,
 luxație şi cele combinate prin triade şi pentade traumatice.
Recuperare în traumatologie – noțiuni
generale
 deschise - întreruperea sub o formă sau alta a integrității tegumentului:
 plagă deschisă,
 contuzie deschisă,
 fractură deschisă,
 luxație deschisă.

 Examenul clinic al traumatismului are în vedere următoarele elemente:

 localizare;
 formă;
 dimensiune;
 direcție;
 culoarea,
 relieful,
 profunzimea;
 prezența și tipul hemoragiei;
 prezența eventualilor corpi străini;
 alte particularități specifice în raport cu felul traumatismului.
Recuperare în traumatologie – noțiuni
generale
 Organismul răspunde la acțiunea agentului traumatic prin
manifestări locale şi generale în care este implicat în
primul rând sistemul nervos.
 Manifestarea generală cea mai importantă este şocul
traumatic de o anumită intensitate.
 Pe plan local, prin acelaşi mecanism reflex se produc
primele modificări neurovasculare:
 o zonă de vasoconstricție la periferia zonei traumatizate la
delimitarea zonei de necroză
 în afara acesteia o zonă de vasodilatație, care înlesneşte resorbția
şi eliminarea țesuturilor necrozate şi a eventualilor corpi străini.
Recuperare în traumatologie – noțiuni
generale
 În general, manifestarea locală comună este necroza tisulară
 rezultatul acțiunii directe a agentului traumatic asupra celulelor,
 rezultatul ischemiei tisulare prin distrugerea capilarelor intercelulare,
 Necroza tisulară este urmată de
 hiperemie locală,
 edem,
 exudat
 infiltrat celular.
 Leziunile histologice posttraumatice variază în raport cu structura oricărui țesut:
 tegument,
 țesut subcutanat,
 muşchi şi tendoane,
 vase sanguine şi limfatice,
 nervi,
 articulații şi oase.
Recuperare în traumatologie – noțiuni
generale
 Modificările locale după traumatism parcurg trei
etape succesive:
 etapa întâi – se elimină țesuturile necrozate;
 etapa a doua – se formează țesuturi de granulație;
 etapa a treia – are loc vindecarea, cicatrizarea şi
epidermizarea plăgii.
Recuperarea afecțiunilor traumatice pe
regiuni
 schemă generală de abordare:
 principalele tipuri lezionale pe regiuni (în funcție de
frecvența apariției lor);
 obiectivele generale de recuperare, a regiunii
respective (netratând obiectivele de scurtă durată sau
cele specifice unui anumit tip de leziune);
 mijloacele kinetoterapeutice şi fizioterapeutice
utilizate în recuperare,
 alte precizări necesare pentru o înțelegere cât mai
exactă a celor expuse.
Umărul posttraumatic

 prezintă anumite particularități de recuperare, datorită faptului că

este:
 cea mai mobilă articulație şi în acelaşi timp
 trebuie să prezinte şi un anumit grad de stabilitate pentru a permite
segmentelor distale să fie poziționate în anumite direcții necesare
activităților desfăşurate în cursul zilei.
 principalele leziuni traumatice întâlnite la nivelul umărului
sunt:
 contuziile;
 luxațiile;
 fracturile;
 plăgile tăiate sau înțepate;
 arsurile.
Umărul posttraumatic

 Sechelaritatea posttraumatică afectează aproape

identic umărul ca şi periartrita scapulo-humerală
(PSH) şi ca urmare putem spune că la nivelul
umărului posttraumatic avem cele cinci forme
clinico – anatomo – funcționale bine determinate:
 Umăr dureros posttraumatic simplu;
 Umăr dureros posttraumatic blocat;
 Umăr mixt;
 Umăr pseudoparalitic;
 Umăr inflamat posttraumatic acut.
Umărul posttraumatic

 Obiectivele şi mijloacele kinetice vor fi orientate

după particularitățile formelor clinice dar având ca
şi linii comune următoarele:
 1. Ameliorarea durerii prin:
 posturări şi poziționări încă din perioada de imobilizare;
 folosirea gimnasticii vasculare Phölchen şi Möberg
 folosirea Terapiei Mastersului,
 masajul uşor de tip efleuraj;
 termoterapie caldă şi rece ;
Umărul posttraumatic

 2. Menținerea funcției centurii scapulare prin:

 controlul staticii şi dinamicii gâtului,
 umerilor,
 toracelui,
 coloanei cervicale şi cervico – dorsale;
 executarea de mişcări globale a segmentului scapulo –
toracic;
 prevenirea atitudinilor deficiente secundare (cifotice şi
scoliotice) după afecțiunile traumatice;
 tonicizarea prin contracții izometrice a musculaturii
cervico–scapulo–humerale în situațiile permise;
Umărul posttraumatic

 3. Recuperarea mobilității articulare prin:

 Inițierea mişcărilor pentru asuplizarea musculară (activ
asistat, activ, utilizarea tehnicilor FNP şi diagonalele din
metoda H.Kabat, pentru promovarea mobilității la unghiuri
maxime posibile şi în toate axele şi planurile permise.
 Fără mişcări pasive mai ales în cazul luxațiilor, fracturilor
de claviculă şi fără mişcări cu contra-rezistență,
 Fără tehnici de decoaptare şi tracțiuni axiale în cazul
fracturilor sau după subluxații şi luxații.
 Se va folosi telescoparea şi metoda Klapp pentru o mai
bună exersare în lanț cinematic închis);
Umărul posttraumatic

 4. Rearmonizarea mecanică a umărului privind atât mobilitatea, cât şi

stabilitatea prin:
 corectarea şi prevenirea dezaxării capului humeral realizată prin
 anumite posturi,
 decoaptări,
 tehnica Codmann,
 întinderi musculare - stretchingul prelungit;

 păstrarea echilibrului ideal între grupele musculare agonist - antagonist şi

anume:
 deltoidul,
 coracobrahialul,
 bicepsul ,
 trapezul pe de o parte, şi
 supraspinos,
 subscapular
 subspinos pe de altă parte;
Umărul posttraumatic

 5. Recuperarea mobilității controlate a umărului la

unghiuri funcționale şi treptat pe întreaga
amplitudine.
Cotul posttraumatic

 traumatismele cotului pot determina ca tip de leziuni:

 contuzii,
 plăgi,
 scalpuri,
 arsuri;
 entorse;
 luxații;
 fracturi;
 leziuni de nervi şi vase.
Cotul posttraumatic

 Aceste leziuni lasă o largă varietate de sechele, care pot fi

sistematizate astfel:
 a. Sechele mai ales de tip mecanic articular, determinând limitarea,
mai mult sau mai puțin gravă a mişcărilor cotului prin:
 organizare colagenică între planurile de mişcare şi alunecare;
 retracții musculo-tendo-capsulare;
 fragment osos intraarticular;
 calus vicios;
 osteom periarticular.
 Există posibilitatea, deşi mai rară, ca depunerile calcare să se
producă în grosimea capsulei articulare, blocându-se mişcarea:
 artrită posttraumatică
 cicatrice retractilă.
Cotul posttraumatic

 b. Mai puțin frecvent, pot exista:

 deviații axiale (cubitus varus şi cubitus valgus),
 retracții ischemice ale flexorilor,
 cot balant.
 c. Muşchii efectori ai mişcării cotului pot rămâne
deficitari prin:
 atrofia de imobilizare;
 ruptura tendino-musculară;
 miozitele calcare.
Cotul posttraumatic
 d. Paraliziile nervilor periferici ai membrelor
superioare sunt destul de frecvente şi trebuie căutate
întotdeauna;
 e. Ischemia structurilor antebrațului, ce duce la
retracția Volkman sau necroze;

 În perioada de imobilizare a cotului programele

kinetice de recuperare încep prin utilizarea unor
mijloace fizioterapeutice şi kinetoterapeutice având
următoarele obiective şi mijloace :
Cotul posttraumatic
 1.Menținerea troficității țesuturilor prin:
 aplicarea undelor electromagnetice de înaltă frecvență,
 aplicarea fototerapiei ,
 aplicarea luminii polarizate ( Bioptron),
 pentru grăbirea consolodării fracturii, cicatrizării plăgilor,
 pentru creşterea circulației şi a resorbției hematoamelor, la început în aplicații
zilnice, apoi de două, trei ori pe săptămână;
 masajul mâinii şi a antebrațului;
 posturarea antideclivă
 gimnastica Möberg în scopul îndepărtării edemului;
 2. Menținerea mobilității articulațiilor neafectate, atât a celor
distale, cât şi a umărului prin exerciții kinetice active în toate planurile.
 durata imobilizării cotului este variabilă în funcție de tipul lezional,
 cu cât aceasta este mai de durată, cu atât problemele de recuperare sunt mai
anevoioase şi greu de realizat.
 Cotul posttraumatic

 Principalele obiective şi mijloace după imobilizare sunt:

 1.Combaterea durerii reprezentând la cot un obiectiv primordial, deoarece cotul
este o articulație ce dezvoltă foarte uşor redori strânse, mulți pacienți pierzându-şi
mobilitatea mai ales după degipsare.
 În această perioadă, mijloacele de combatere a durerii sunt mai ales medicația şi terapia
fizicală antialgică;
 2.Combaterea inflamației şi a tulburărilor circulatorii foarte frecvente prin:
 repaus şi postură articulară relaxantă;
 folosirea Terapiei Mastersului,
 folosirea balansărilor Polchen,
 folosirea gimnasticii Möberg,
 folosirea aplicațiilor de termoterapie reci(crioterapie), care determină:
 o hiperemie activă,
 scade viteza de conducere pe nerv,
 scade activitatea receptorilor cutanați,
 scade spasmul muscular (compresa cu apă rece, compresa cu gheață, masajul cu gheață, de 2 – 3 ori
pe zi);
 Cotul posttraumatic
 3.Recâştigarea forței şi mobilității articulare simultane se realizează
prin:
 tehnicile FNP (CR, hold – relax, IR, ILO,RR,)
 mişcări autopasive cu ajutorul scripeților,
 terapii Masters - singurele mişcări pasive permise deoarece celelalte tipuri de
mobilizări pasive pot determina mici rupturi ale țesutului peri-articular cu
formare de hematoame şi implicit cu depuneri calcare ducând în final la o
reducere drastică a mobilității cotului putându-se merge până la anchiloză;
 se recomandă cu prioritate
 mişcări active, atât în apă (hidrobalneokinetoterapia) cât şi pe uscat,
 exerciții de facilitare neuro-proprioceptivă;
 căldură locală (în momentul în care nu avem inflamație);
 ultrasunet la nivelul tendonului şi a joncțiunii tendino–musculare;
 masajul pe inserția tendoanelor efectuat profund;
 terapia ocupațională la „placa canadiană„ etc.
Mâna posttraumatică

 Mâna reprezintă sediul frecvent al multor traumatisme,

recuperarea sa implicând probleme deosebite din mai multe
puncte de vedere
 În primul rând mâna este implicată în marea majoritate a activităților
pe care le desfăşurăm zilnic şi ca atare „e indispensabilă”;
 în al doilea rând este organul
 prehensiunii
 sensibilități discriminative,
 personalității umane,
 expresivității
 profesionalității celei mai elaborate;

 în al treilea rând mâna suportă greu imobilizarea chiar de scurtă durată,

redorile şi retracturile devenind ulterior foarte greu reductibile.
Mâna posttraumatică

 Principalele leziuni întâlnite la nivelul mâinii sunt:

 luxațiile
 fracturile,
 leziunile de tendon,
 paraliziile nervilor periferici,
 mâna rigidă;
 amputațiile.
Mâna posttraumatică

 Obiectivele majore ale recuperării sechelelor

posttraumatice ale mâinii sunt:
 1. Combaterea durerii şi a procesului inflamator, prin
mijloace kinetice şi fizicale;
 2. Prevenirea şi corectarea diformităților şi a deviațiilor în
cazul afectării nervilor periferici;
 3. Recâştigarea amplitudinii de mişcare şi creşterea forței
musculaturii afectate cu menținerea forței musculaturii
neafectate;
 4. Ameliorarea circulației şi troficității locale;
 5. Reeducarea funcției senzitive;
 6. Refacerea abilității mişcărilor;
 7. Reeducarea funcțională a prehensiunii.
 Mâna posttraumatică
 Kinetoterapia acestui segment de membru superior, se poate realiza prin:
 a. tehnici anakinetice de posturarea care au valoare deosebită,
 mobilizările de tip Maigne, motiv pentru care kinetoterapeutul trebuie să le acorde toată atenția.
 principalele tipuri de posturi utilizate pentru recuperarea mâinii sunt:
 posturile antideclive realizate liber de către pacient sau cu ajutorul unor eşarfe sau dispozitive speciale,
 posturile seriate în atele utilizate pentru menținerea unei poziții funcționale câştigate sau pentru corectarea unei
diformități sau deviații,
 posturile de repaus, utilizate mai ales pe timpul nopții,
 posturi de prevenire a deviațiilor, utilizate în cadrul recuperării paraliziilor de nervi periferici şi orteze de diferite
tipuri;
 b. manipulările:
 sunt utilizate în sechelele posttraumatice de la nivelul pumnului acestea fiind
 mobilizarea radiocarpiană,
 flexia radiocarpiană
 extensia radiocarpiană.
 mişcările pasive sunt întotdeauna precedate de masaj şi căldură.
 amplitudinea mişcărilor creşte progresiv în timpul unei şedințe, atingând întotdeauna maximul posibil,
moment în care se transformă practic în întinderi;


 
Mâna posttraumatică

 c. Mobilizările pasivo - active:

 fac trecerea spre mobilizările active,
 active cu rezistență
 se utilizează când forța musculară are valori între 2 şi 3, neputând
asigura mişcarea pe întreaga amplitudine;
 d. Mobilizările active:
 reprezintă baza recuperării mâinii,
 realizându-se în toate articulațiile (pumnului, mâinii, degetelor şi
policelui ), pe toate direcțiile posibile, atât analitic, cât mai ales global.
 folosim în special:
 exercițiile activ libere la placa canadiană şi cu rezistență;
 exerciții de facilitare neuro-proprioceptivă;
 terapia ocupațională.
Mâna posttraumatică

 Fizioterapia adjuvantă pregăteşte fiecare program

kinetic prin:
 masaj,
 termoterapie caldă sau rece,
 fototerapia Bioptron,
 stimulările electrice,
 electroterapia,
 acupunctura etc.