UNIVERSITATEA,,ȘTEFAN CEL MARE”

- SUCEAVA-
FACULTATEA DE LITERE ȘI STIINȚE ALE COMUNICĂRII

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA

GRADULUI DIDACTIC I

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Lector Univ.Dr. Monica-Geanina Coca

CANDIDATĂ:
Prof. Adriana Sârghie (căs.Istrate)
 STRUCTURA LUCRĂRII
INTRODUCERE

CAPITOLUL I – FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

CAPITOLUL AL II-LEA – REFLECTAREA ÎN MANUALELE ȘCOLARE

ȘI PROGRAMELE ȘCOLARE A NOȚIUNII DE LEXIC

CAPITOLUL AL III-LEA – STRATEGII ACTIV-PARTICIPATIVE ÎN

PREDAREA-EVALUAREA LEXICULUI
APLICAȚII
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
 I. ARGUMENT
• Comunicarea,ca mijloc de înțelegere între membrii unei comunități,implică un
raport strâns între limbă,ca realitate abstractă,și vorbire,ca realitate concretă.Din
acest motiv,lucrarea de față iși revendică atât o dimensiune lingvistică,cât și una
pragmatică.
• Actul comunicării este legea care guvernează înțelegerea între membrii unei
comunități.
• Vorbitorii,în momentul emiterii,efectuează un act de vorbire,dar concomitent
cu acesta,și chiar mai presus,actualizează sistemul de semne al limbii.
• Forma concretă pe care o ia mesajul în comunicare este enunțul,iar enunțul
este format din cuvinte.Pentru înțelegerea corectă,adică acea decodare a
mesajului, e necesară o cunoaștere a regulilor sintactice.
• Semnificația cuvântului trebuie raportată la nivelul lingvistic care cuprinde mai
multe nivele contextuale:nivelul lexical,nivelul fonematic,sintactic și
semantic.Toate aceste nivele contextuale determină particularitățile distincte
comunicării.
• Studierea lexicului unei limbi este foarte importantă pentru a înțelege toate
aceste fenomene lingvistice,pentru a deprinde și fixa o exprimare corectă,căci
asta este o carte de vizită pentru orice vorbitor al unei limbi în orice situație.Din
acest motiv,lucrarea se constituie într-o încercare umilă de a evidenția cateva
apecte teoretice și pragmatice ale demersului educativ al unui cadru didactic de
limba și literatura română.
 Este bine cunoscut faptul că un bun profesor va ști să aleagă exact acele modalități prin
care să îndrume elevul la o bună înțelegere a aspectelor teoretice ,iar strategiile sale vor da
roade frumoase de care se va bucura în egală măsură alături de cei pe care îi instruiește.
 Lucrarea nu se dorește nici pe departe exhaustivă în surprinderea strategiilor didactice
interactive folosite în predarea-învățarea lexicului în gimnaziu,ci mai degrabă o reflectare
sumară a unor metode și tehnici care capătă din ce în ce mai mult interes și avânt în noul
peisaj al învățământului românesc.
 CAPITOLUL I
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI
I.1 – Structura lexicului limbii române.Cuvântul,unitate de bază a lexicului
Lexicologia,un neologism împrumutat din limba franceză ,care are la bază
termenii grecești lexis-cuvânt și logos-studiu, este știința care studiază lexicul unei
limbi.
Lexicul-ansamblul unităților lexicale de care dispun toți vorbitorii.
Unitatea de bază a vocabularului este cuvântul-unitate biplană ,deoarece reprezintă
întâlnirea dintre o formă și un conținut.
Există mai multe definiții care se pot da cuvântului:
→un grup de litere aflat între două spații tipografice;
→ combinație de morfeme;
→unitate lingvistică autonomă,deoarece se poate izola în cadrul unui enunț prin trei
procedee(permutare,substituție și distribuție);
→semn lingvistic.
Dacă ne referim la conținut,cuvintele se clasifică în:
■cuvinte pline ,denominative,apelative;
■cuvinte goale sau vide;
 Într-o altă clasificare ,apar trei tipuri de unități lingvistice:
■simple( aici se includ și derivatele);
■compuse(untdelemn,floare-de-colț);
■complexe(locuțiuni și expresii-părere de rău,a spăla putina,arca lui Noe).

Conform cercetărilor,principalii factori care stau la baza organizării lexicului sunt:

◊Frecvența;
◊Factorul psihologic;
◊Factorul stilistico-funcțional.
În funcție de acești factori,vocabularul romanesc se poate clasifica în:
●vocabularul activ și pasiv;
●vocabularul literar și vocabularul neliterar;
●vocabularul de uz general și vocabularul de utilizare limitată;
●vocabularul de bază și masa vocabularului.
Cea mai importantă clasificare este cea dată de cele două mulțimi :vocabularul
fundamental și masa vocabularului.
Vocabularul fundamental cuprinde 1500 de cuvinte,foarte importante, din
totalul cuvintelor din limba română.
Masa vocabularului –cuprinde cuvinte care nu sunt cunoscute de către toți
vorbitorii:arhaisme(cauc,comis,etc),neologisme(fabulă,antet,duet),regionalisme
(popușoi,chicior,o mers,ginere),termeni științifici și tehnici(
colaps,radiologie),argoul(pârnaie,mișto),jargonul(bonjur,monșer).
 I.2 Semantica.Sensul și evoluția semantică a cuvintelor

Semantica-parte a lexicologiei care studiază sensul unităților lexicale și relațiile

semantice stabilite între diferite elemente ale lexicului.
Sensul lexical-înțelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt sau un ansamblu
de unități de semnificație ,numite seme ,care există independent de context,apoi
sememe și semanteme.
Semele-mărci ale structurii semantice ,numarul acestora este finit și se stabilesc în
baza unor opoziții.
Sememul-reuniunea semelor prin care este acoperit întregul sens lexical.
Semantemul-ansamblu de sememe(un șir de sensuri concrete).

Conotația și denotația sunt două valori ale semnului lingvistic,bazate fiecare pe

alt raport:denotația pe raportul dintre semn și obiect și conotația pe raporturi dintre
semn și unele însușiri ale acestuia.
După legătura dintre sensurile lor și noțiunile pe care le denumesc,cuvintele pot
avea:
● sens propriu(denotativ),care poate fi:
▪sens propriu de bază :M-am lovit la picior.
▪sens propriu secundar:M-am lovit de piciorul mesei.
●sens figurat(conotativ):,,Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai”

Evoluția semantică-reprezintă o modificare a sensului inițial al

cuvintelor sub influența factorilor lingvistici sau extralingvistici.
Un exemplu îl constituie modul în care apare întrebuințat adjectivul
/adverbul fortuit al carui sens este neprevăzut,inopinat și care apare în locul
lui forțat,obligat.Confuzia dintre cele două cuvinte este dată de aspectul lor
formal ,dar și de faptul că,de mai multe ori,este greu adistige care dintre
sensuri este exprimat într-un anumit context.
I.3. Clasificarea cuvintelor după formă și sens.Relații semantice între
cuvinte

Între sensurile uneia sau a mai multor unități lexicale,se stabilesc raporturi care
se constituie in așa-numitele relații semantice:sinonimia,antonimia,omonimia,
paronimia,polisemia,pleonasmul.
În funcție de aceste relații stabilite,cuvintele se clasifică în clase/categorii
gramaticale:sinonime,antonime,omonime,paronime,cuvinte polisemantice.

Sinonimia-însușirea pe care o au unele cuvinte,expresii,afixe de a fi sinonime

cu altele.
Sinonimele-cuvintele cu formă diferită și înțeles identic sau asemănător.

Tipologia sinonimelor
►În funcție de tipul unităților lexicale între care se stabilește relația de
sinonimie:
-sinonime lexicale(timp-vreme,lexic-vocabular);
-sinonime frazeologice(a da ortul popii,a da colțul);
- sinonime lexical-frazeologice(a muri/a deceda,a da ortul popii).
►După apartenența unităților lexicale sinonime la o anumită clasă
semantico-gramaticală:
-sinonime substantivale(noroc=șansă);
-sinonime adjectivale(prietenesc=amical);
-sinonime pronominale(el=dânsul);
-sinonime verbale(a dori=a vrea);
- sinonime numerale(primul=întâiul);
-sinonime adverbiale( mereu=totdeauna);
-sinonime interjecționale (vai!=doamne ferește!);
-sinonime prepoziționale(către=spre);
-sinonime conjuncționale(căci=deoarece=pentru că=fiindcă).
 ►Prin raportul la gradul de echivalență semantică:
-sinonime totale(au sens identic :bostan=dovleac);
-sinonime parțiale(apropiate ca sens:bun=prețios,valoros,blând).
►În funcție de contextul actualizării anumitor unități lexicale dintr-o serie sinonimică:
-sinonime teritoriale(cartofi=barabule);
-sinonime cronologice(flintă=pușcă);
-sinonime stilistice(origine=sorginte).

Antonimia-relația semantică stabilită între două cuvinte cu sens contrar sau

contradictoriu,numite antonime.
Antonimele-cuvintele cu sens opus.
Tipologia antonimelor
►În funcție de dimensiunea semantică:
-antonime polare( soț/soție);
-antonime scalare(fierbinte/cald/rece);
-antonime contradictorii(atent/neatent);
-antonime contrarii(a urca/a coborî);
-antonime reciproce(a cumpăra /a vinde).
►În funcție de structura cuvântului:
-antonime cu radical diferit(heterolexe):înalt/scund;
-antonime cu același radical(homolexe):moral/imoral.
►În funcție de tipul unităților lexicale implicate în relația de antonimie:
-antonime lexicale(a uita/a-și aminti);
-antonime lexico-frazeologice( a uita /a-și aduce aminte);
-antonime frazeologice(a o lua la sănătoasa/a sta pe loc).

Omonimia-relația semantică stabilită între două sau mai multe cuvinte.

Omonimele-cuvintele cu aceeași formă ,dar diferite ca sens și origine.

Surse ale omonimiei:
●Convergența fonetică;
●Derivarea;
●Dezintegrarea polisemiei;
●Calculul semantic.
 În funcție de aceste caracteristici,omonimele pot fi împărțite în mai multe tipuri:

●omonime lexicale ▬totale (cu toate formele flexionare identice:baie/băi);

▬parțiale (nu au toate formele flexionare identice(sare/săruri).

●omonime lexico-gramaticale sau omoforme (mic-adjectiv/mic-substantiv);

●omonime gramaticale sau morfologice (el cântă/ei cântă).

Cuvintele se deosebesc între ele și în funcție de modalitate de scriere și pronunție.Din

acest punct de vedere,cuvintele se împart în omografe (cuvinte care se pronunță la fel ,dar nu
se scriu identic) și omofone (cuvinte care se scriu la fel ,dar se pronunță diferit).

PARONIMIA-însușire a două sau mai multe cuvinte de a fi paronime.

PARONIM-cuvânt asemănător cu altul din punct de vedere al formei,dar deosebit

de acesta ca și sens.
Tipologia paronimelor
►După natura unităților lexicale sau lexico-gramaticale:
-paronime lexicale (orar/oral);
-paronime frazeologice (a da mâna/a-i da mâna);
-paronime gramaticale (complement/compliment).
 ►După natura relației semantice:
-paronime între care există o diferență de sens ( atlas/atlaz);
-paronime între care există o relație semantică de tipul sinonimiei totale
sau parțiale ( epila/depila);
-paronime între care există o relație semantică de tipul antonimiei
( emigra/imigra).
►După numărul fonemelor din care sunt alcătuite:
-paronime cu număr identic de foneme (evalua/evolua);
-paronime cu număr diferit de foneme (eluda/elucida).

In funcție de sensurile pe care le dezvoltă o unitate lexicală,se face

distincția între monosemantice( cu un singur sens) și polisemantice (două
sau mai multe sensuri).
Polisemia-relație semantică stabilită între sensurile multiple ale unor
unități lexicale,în funcție de contextul în care sunt utilizate.
 In funcție de analiza semică și cea contextuală,se pot identifica două
categorii de cuvinte polisemantice:
-ale căror sensuri sunt dependente de context (farmacie-ramură a
științei medicale și loc unde se vand medicamente);
-ale căror sensuri nu depind numai de context,ci cuprind,alături de
semele comune,o serie de seme diferențiatoare (bibliotecă-mobilă
/încăpere în care se țin cărțile/instituție care difuzează cărți).
Sensurile conotative ale unui cuvânt se obțin de cele mai multe ori prin
intermediul figurilor de stil,dintre care,cele mai răspândite și utilizate sunt:
●metafora;
●metonimia;
●sinecdoca.
Pleonasmul- greșeală de exprimare,care constă în folosirea alăturată în
același enunț a unor cuvinte sau a unor îmbinări cu același înțeles.
 1.4.Mijloace de îmbogățire a lexicului.Familia lexicală de cuvinte.Câmpul
semantic și câmpul lexical

In lucrările de specialitate se operează,în general, distincția între mijloacele

externe (împrumuturile) de îmbogățire a vocabularului ți cele interne
(derivarea,compunerea și conversiunea).
Imprumuturile din altă limbă se clasifică în:
● împrumuturi vechi (grecești- jur,ciumă/turcă- baclava);
● împrumuturi noi (cuvintele intrate în limbă în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea până la jumătatea secolului al XX-lea);
● împrumuturi recente (neologismele de dată recentă).

Există mai multe tipuri de împrumuturi:neologisme, barbarisme

(bonjur/bonjour, mersi/merci), xenisme (ciao, alter ego).
 Mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului includ acele procedee prin care
unele cuvinte sunt create în interiorul unei limbi.
Procedeele prin care se obțin aceste noi unități lexicale sunt de mai multe tipuri:
►principale:derivarea, compunere, schimbarea valorii gramaticale;
►secundare:contaminația , trunchierea, reduplicarea;
►mixte-utilizarea, în același timp, a unui procedeu principal și a unuia
secundar.

◊ Derivarea-procedeu de formare a unor unități lexicale noi prin adăugarea

de afixe, pornind de la un cuvânt de bază (morfem independent sau semiindependent).
Morfemul independent este numit și rădăcină care este sinonim cu
termenul cuvânt de bază.
Partea care rămâne neschimbată în flexiune se numește radical sau temă și
reprezintă o combinație dintre unul sau mai multe afixe derivative și o rădăcină.
Afixele derivative sunt sufixele și prefixele, numite și morfeme lexicale.
Interfixele sunt porțiuni dintr-un cuvânt derivat care nu se încadrează nici
în temă, nici în sufix.
 Cuvântul nou format se numește derivat.
Potrivit autorului Th.Hristea,există trei tipuri de derivare:
A.progresivă-derivare cu sufixe și derivare cu prefixe;
B.regresivă ( obținută prin suprimarea unor afixe din structura cuvăntului
de bază);
C.prin substituția de afixe.
Derivarea progresivă este de două feluri:
-sintetică (cu sufixe și prefixe);
-parasintetică (cand cele două tipuri de derivări sintetice se combină).
Sufixul lexical-este afixul postpus bazei,rădăcinii sau morfemului
lexical pentru a forma cuvinte noi.
Sufixele sunt clasificate după mai multe criterii:
▪după etimologie;
▪după natura gramaticală a derivatului;
▪după formă;
 ▪după productivitate;
▪▪ după sens.
Cuvintele formate cu sufixe diminutivale se numesc diminutive,iar cele
formate cu sufixe augmentative se numesc augmentative.
Prefixele sunt afixele antepuse bazei care duc la apariția unu cuvânt nou.
Prefixele se pot clasifica în funcție de mai multe criterii:
▪după structură (simple,complexe);
▪în funcție de origine (moștenite,împrumutate ,apărute pe teren românesc);
▪ din punct de vedere semantic (privative,delocutive,care marchează
intensitatea,internaționale).

◊Compunerea-mijlocul intern de îmbogățire a vocabularului prin care

două sau mai multe cuvinte se unesc și dau naștere unui cuvânt nou.
 Există două tipuri de compunere:

1.Compunere propriu-zisă-se realizează prin diverse tipuri de relații sintactice

sau procedee:
 2.Compunerea tematică –reprezintă procedeul savant de obținere a
unor cuvinte noi din elemente de compunere care nu au existență
independentă în limbă,numite sufixoide (false sufixe) și prefixoide (false
prefixe).
Cele mai utilizate prefixoide sunt:acva-, antropo-, cardi-, foto-, fito-,
zoo-, geo-, iar cateva dintre cele mai utilizate sufixoide:-algie, -cid, -log, -
logie, etc.

◊ Conversiunea-mijlocul intern de îmbogățire a vocabularului prin care se

obțin unități lexicale noi prin trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta.
Se realizează prin două modalități:
-articulare:urâtul,oful;
-distribuire în context:bărbat bine,singur cuc.
 Ca procedee secundare de îmbogățire a vocabularului, se numără
contaminarea, trunchierea și reduplicarea.

Câmpul lexical sau câmpul semantic –reprezintă un fragment de lexic

relativ autonom și izolat format din cuvinte care se află într-o relație de
ierarhizare,stabilită pe baza înrudirii noționale sau denotative.
 CAPITOLUL AL II-LEA
REFLECTAREA ÎN MANUALELE ȘI PROGRAMELE ȘCOLARE A
NOȚIUNII DE LEXIC

2.1.Modalități de abordare a lexicului în programele și manualele

școlare
Odată cu secolul al XX-lea se deschide o nouă perspectivă asupra educației și
învățământului:se pune accent pe copil,pe valorificarea la maximum a
sensibilității,autonomiei și înclinațiilor naturale ale acestuia.
Dacă e să facem o comparație între cele două modele de educație,am putea
sintetiza câteva diferențe vizibile,așa cum apar ele în cercetările de specialitate:
 Curriculum național reprezintă ansamblul documentelor școlare de tip
reglator, în cadrul cărora se consemnează datele esențiale privind procesele
educative și experiențele de învățare pe care școala le oferă elevului.
Programa școlară –principalul document școlar de tip reglator care
ștabilește, pentru fiecare disciplină, oferta educațională (obiective/competențe și
conținuturi).
Ca și competențe generale, noua programă prevede:
1.Participarea la interacțiuni verbale în diverse situații de comunicare,prin
receptarea textului oral
2.Receptarea textului scris de diverse tipuri
3.Redactarea textului scris de diverse tipuri
4.Utilizarea corectă , adecvată și eficientă a limbii în procesul comunicării orale și
scrise
5.Eprimarea identității lingvistice și culturale proprii în context național și
internațional
In ceea ce privește conținuturile, în noua programă sunt structurate pe
domeniile:comunicare,lectură,redactare,elemente de construcție a
comunicării,elemente de interculturalitate.
 Repartizarea elementelor de construcție a comunicării,mai concret a
lexicului,în programa școlară:
 CAPITOLUL AL III-LEA
STRATEGII ACTIV-PARTICIPATIVE ÎN PREDAREA –
EVALUAREA LEXICULUI

3.1. Conceptul de strategie didactică

Strategia didactică este modalitatea eficientă prin care profesorul îi ajută
pe elevi să acceadă la cunoaștere și să-și dezvolte capacitățile
intelectuale,priceperile,deprinderile,aptitudinile,sentimentele și emoțiile.
Metoda –cuvânt ce provine din limba greacă și reprezintă calea de urmat de
către profesor și elevi,în vederea atingerii obiectivelor.
O variantă de clasificare a metodelor educaționale este cea în:
a. Metode clasice ,tradiționale;
b. Metode moderne.
3.2 Metode tradiționale versus metode moderne de predare-evaluare a
lexicului

Metode tradiționale Metode moderne

• Memorare și reproducerea
cunoștințelor transmise de profesor
• Competiția între elevi cu scop de
ierarhizare
• Stimulează și promovează efortul și
productivitatea individului
• Studiu individual al elevului
• Elevul este dirijat în acțiune și
gândire
• Apel la experiența proprie
• Promovează învățarea prin colaborare
• Pune accent pe dezvoltarea gândirii în
confruntarea cu alții
• Profesorul este partener în învățare
• Inițiativă,spirit întreprinzător
 3.2.1 Metode tradiționale

 Expunerea didactică
 Lucrul cu manualul
 Exercițiul gramatical
 Analiza lingvistică
 Conversația
3.2.2 Metode moderne

 Jocul de rol
 Ciorchinele
 Hărțile conceptuale
 Învățarea prin descoperire
 E-learning-ul
 Invățarea cu ajutorul calculatorului
 3.2.3 Metode de evaluare și autoevaluare

Evaluarea este un proces complex care are ca scop principal verificarea modului în care
elevii și-au însușit cunoștințele.
Potrivit didacticienilor,un act de evaluare presupune parcurgerea a trei etape:
 masurarea rezultatelor învățării (culegerea de informații);
 aprecierea (judecata);
 decizia de ameliorare (scopul evaluării).
 Funcțiile evaluării sunt:
-funcția de constatare;
-funcția de diagnosticare;
-funcția de prognosticare.
După momentul evaluării ,distingem trei tipuri de evaluare:
 evaluare inițială(predictivă);
 evaluare formativă;
 evaluare finală.
In evaluarea lexicului, pot fi utilizate urmatoarele metode:

Testul docimologic
Evaluarea orală
Observația
Tehnica 3-2-1
Metoda R.A.I
3.3.Aplicații

Ca aplicații, am întocmit proiecte pentru diferite tipuri de lecție,iar în realizarea

acestora am urmărit formarea competenței generale ,,Utilizarea corectă, adecvată
și eficientă a limbii în procesul comunicării orale și scrise”, dar și a
competențelor ce derivă de la aceasta. Am folosit alternativ sau
combinat,urmatoarele metode didactice:învățarea prin
descoperire,exercițiul,explicația,testul docimologic.
 Concluzii

Lucrarea de față și-a propus să fie o abordare modestă din punct de vedere
metodico-științific a aspectelor referitoare la predarea lexicului în gimnaziu,deoarece
studierea lexicului este foarte importantă pentru a deprinde și fixa o exprimare
corectă,aceasta reprezentând o carte de vizită pentru fiecare vorbitor.
Concluziile la care am ajuns fac referire la faptul că pentru o bună însușire a
noțiunilor de lexic sunt necesare formarea unor competențe,priceperi și
deprinderi,prin abordari cât mai eficientizate care să atingă niveluri superioare ale
demersului didactic ținând cont de:
 utilizarea la clasă a unor instrumente diverse de predare-învățare-evaluare;
 folosirea metodelor tradiționale, combinate cu cele moderne;
 implicarea atât din partea profesorului care trebuie să adopte o multitudine de forme
și metode de instruire,cât și din partea elevilor;
 integrarea elementelor specifice evaluării în ansamblul activității didactice.
 respectarea particularităților de vârstă ale elevilor.
Așadar, este foarte important ca elevului să i se dezvolte capacitatea de a studia
continuu,să i se valorifice la maximum potențialul,dându-i ocazia de a se afirma ,de a-
și etala cunoștințele, dar și priceperile,deprinderile,abilitățile.