Motto:

"Artele... pătrund... în masa claselor şi

produc astfel o conştiinţă unitară publică, care
pe nesimţite se preface într-o solidaritate etică".
( Mihai Eminescu )
 Cuprins
•Contextul istoric (sec.XVII-lea);
•Delimitari conceptuale;
•Cronicari moldoveni-Grigore Ureche;
-Miron Costin;
-Ion Neculce;
•Cronicari munteni-Radu Popescu;
-Radu Greceanu;
-Constantin Cantacuzino;
•Dimitre Cantamir-personalitate enciclopedica.
Formarea conştiinţei istorice
Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a
construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin
raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva
dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în
timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi
civilizaţia, mentalităţile.
In letopisete sau cronici se gasesc primele
rudimente ale literaturii originale, naratiuni, caracterizari
sau portrete, tablouri si descriptii, reflectii si atitudini
morale, primele exercitii de compunere in limba vie a
poporului.
 UMANISMUL este o mişcare
culturală apărută în sec. XIV-XVI care
a pus în centrul preocupărilor sale
omul, considerându-se necesară
educaţia trupului şi a minţii sale.
Umanismul care caracterizează
epoca Renaşterii a apărut dintr-o
necesitate firească, pentru a înlătura
efectele negative ale Inchiziţiei, sau
ale dogmatismului religios în general.
Umanismul pune omul în centrul
preocupărilor sale considerând că
viaţa acestuia e cea mai importantă
din Univers.
Umanismul Românesc

Pe teritoriul ţării noastre, umanismul se dezvoltă destul de

târziu (sec XVII) odată cu apariţia primilor cărturari cunoscători ai
culturii antichităţii, a limbilor latină, greacă şi slavonă.
Reprezentanţii umanismului românesc sunt cronicarii care
susţin în operele lor idei fundamentale ale culturii româneşti:
originea latină a poporului şi a limbii romane;
continuitatea existenţei acestui popor pe teritoriul românesc;
unitatea tuturor românilor din provinciile româneşti;
rolul civilizator al tipăriturilor;
forţa educativă a istoriei;
credinţa în adevăr şi documente;
dorinţa de a salva oamenii de ignoranţă
Umanismul European:
Umanismul se propaga in primul rand in Germania si Olanda,
apoi in Franta ,Angllia si in alte tari precum: Ungaria, Polonia,
Spania.
Reprezentanti.:Michelangelo Buonaroti;Leonardo da Vinci ;
Giovani Boccacio;Nicole Machiovelli(In Italia),Francois Rable(In
Franta);Francis Balon;Thomas Morus(in Anglia).
William Shakespeare si Miguel de Cervantes incheie seria
marilor reprezentanti ai umanismului .
REPREZENTANTI:

Moldova

*Grigore Ureche („Letopiseţul Ţării Moldovei de la origini

până la a doua domnie a lui Aron Vodă – 1359”)
*Miron Costin („Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă
încoace” până la domnia lui Dabija Vodă)
*Ion Neculce (Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia lui
Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat – 1743”)

Muntenia:

*Cronica Bălenilor (ANONIMĂ)

*Letopiseţul Cantacuzinesc (ANONIMĂ)
*Radu Greceanu
*Radu Popescu
 ISTOGRAFIA este stiinta auxiliara a istoriei care se ocupa cu
studiul evolutiei conceptiile si cu studiul operelor istorice.
Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii
boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a
renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei
marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un rol însemnat în
dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat
umanismul târziu al şcolilor din Polonia. Ideea apartenenţei poporului
român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a
legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama
influenţei umanismului.
 CRONICA este scrierea istorică în care sunt
consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o
anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât şi
orale. In spaţiul medievalităţii româneşti, denumirea ei este
de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona,
limba oficială, de cancelarie, preluată din mediul bisericesc
care o consacrase ca limba a culturii scrise. Ştefan cel
Mare este promotorul acestei acţiuni, continuate ulterior şi
de alţi domnitori, pentru ca în secolele următoare să
devină operă de autor, atât în Moldova, cât şi în Ţara
Românească. Denumirea vine de la latinescul „Chronica”
care înseamnă istorie pe ani.
 In functie de autor sau initiator cronica se
imparte in:
- cronica domnească este cronica oficială,
întocmită sub directa supraveghere a domnului
care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului
de vedere oficial;
-cronica de autor este cronica întocmită de un
învăţat laic, exponent al clasei sociale cu acces la
instrucţie, care are iniţiativa de a fixa în scris
evenimentele importante din istoria neamului său;
-cronica anonimă este un tip de cronică al cărei
autor nu este cunoscut; cercetările întreprinse
asupra acestor cronici, începând cu secolul al XIX-
lea, au permis diferite ipoteze privind paternitatea
lor; pentru a desemna presupusul autor, se
foloseşte formula “ atribuită lui
 Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române
2) Contribuţia în domeniul limbii:
1) Contribuţia la dezvoltarea
istoriei:
*au pus bazele istoriografiei
româneşti (bazându-se pe document
şi adevăr);
*transmit informaţii preţioase cu
privire la istoria medievală (domnii &
evenimente);
*informaţii în legătură cu etnogeneza
românilor (originea latină a limbii şi a
poporului român, unitatea românilor
şi continuitatea existenţei pe acest
teritoriu.);
*contribuie în mod esenţial la
formarea conştiinţei naţionale;
*scopul scrierilor nu este numai
unul informativ, ci şi unul
educativ.
*în cronici există primele dovezi
ale limbii române în diferite
perioade ale evoluţiei;
*oglindesc eforturile de
transformare a limbii dintr-un
mijloc de comunicare într-un
mijloc de transmitere a culturii.
3) Contribuţia în domeniul
literaturii:
*cronicile reprezintă
primele încercări ale unei
literaturi româneşti
originale.
*GRIGORE URECHE
*MIRON COSTIN
*ION NECULCE
 Este descendent al unei
vechi familii boieresti, fiul lui
Nistor Ureche, mare logofat al
Moldovei, unul dintre cei mai
bogati si cei mai influienti boieri ai
vremii sale. Prima parte a vetii si-o
petrece in Polonia. Revenit in tara
scrie intre anii 1642 si 1647
“Letopisetul Tarii Moldovei”,
singura sa lucrare cunoscuta,
ramasa insa neterminata. Aceasta
lucrare marcheaza inceputul
istorografiei in limba romana.
În vremea domniei lui Vasile Lupu,
a fost unul dintre sfetnicii
apropiaţi ai acestuia, mare spătar,
iar din anul 1642, urmând calea
părintelui său, a ajuns mare
vornic al aceleiaşi Ţări de Jos.
A murit în anul 1647 în satul
Goeşti din ţinutul Cârligăturii şi a
fost înmormântat într-o criptă de
la mănăstirea Bistriţa din
Moldova.
 “Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au
descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care
scrie de la Dragoş până la Aron-vodă” a fost scris spre
sfârşitul vieţii, (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-
1647). Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele
slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski şi o
cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor
istorice într-un sistem de gândire politică.

Letopiseţul prezintă istoria Moldovei de la al doilea

descălecat (1359) pană la a doua domnie a lui Aron-vodă.
Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi
întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să nu fie
un „scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dreptate“. Versiunea
originală a circulat într-un mediu foarte restrâns şi s-a pierdut
foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua
jumătate a sec. al XVII-lea şi până astăzi stând versiunile
interpolate ale lui Simion Dascălul. Alţi copişti, ca Misail
Călugărul şi Axinte Uricariul au adăugat la randul lor unele
pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele
chiar de Miron Costin. Astăzi se păstrează 22 de copii
manuscrise, conţinand integral sau parţial cronica lui Ureche.
Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail
Kogălniceanu.
 Portretul lui Stefan cel Mare
Lui Ştefan îi sunt dedicate cele mai multe pagini
din letopiseţ, într-un joc de lumini şi umbre, căci
cronicarul nu se sfieşte să-l judece uneori. Celebru este
finalul portretului, în care moartea voievodului este
prezentată secvenţial:
a) împrejurările morţii lui Ştefan (anul, luna, ziua);
b) portretul fizic, realizat printr-un eufemism („om nu
mare de stat”) şi cel moral, alcătuit dintr-o enumerare de
însuşiri: impulsiv („mînois şi degrabă a vărsa sînge
nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospeţe
omorîia fără giudeţ”), dar bun gospodar („şi lucrul său îl
ştia a-l acoperi”).
c) sentimentele poporului la moartea lui Ştefan
d) participarea naturii la durerea generală;
e) o scurtă şi precisă informare istoriografică.
 Miron Costin (30 martie1633- 1691) a fost
un cronicar român din Moldova, unul dintre primii
scriitori şi istoriografi din literatura română.
Face studii in Polonia, iar dupa reintoarcerea in tara
are functii militare si diplomatice importante.
Apartinand boierimii inalte, este implicat in
principalele evanimente politice ale epocii. Este
omorat din ordinul lui Constantin Cantemir.
Erudit, cunoscător de limbi străine şi
conştient de rolul culturii în evoluţia statelor,
Costin a trecut în eternitate lăsând posterităţii o
operă valoroasă atât din perspectivă istorică,
documentară, cât şi din punct de vedere literar.
Activitatea dregătorului, a diplomatului ce se
remarcă prin patriotism şi ură împotriva
asupritorilor naţiei sale, cunoaşterea tuturor
aspectelor politicii din vremea sa, experienţa
luptătorului s-au împletit cu preocupările
cărturarului, ale istoricului devotat pământului
strămoşesc şi ale scriitorului deschizător de
drumuri în literatura română.
Scrie “Letopisetul Tarii Moldevei” in anul 1675,
reconstituind evenimentele petrecute intre anii
1595-1661, apoi poemul filozofic “ Viata lumii’ si
“De nemul moldovenilor”. In cea din urma opera
demonstreaza originea latina a romanilor.
 Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace de unde este părăsit
de Ureche -continuă cronica lui Ureche din 1594 pînă în 1661, anul morţii lui
Ştefăniţă Lupu. Opera are în ultima parte un caracter memorialistic. Tonul naraţiunii
este mai puţin senin, pentru că trăieşte vremuri grele. Letopiseţul s-a păstrat în 56
de copii manuscrise.
Viaţa Lumii - Opera pune în circulaţie mai multe motive: timpul trecător şi
ireversibil, viaţa ca vis, amintirea, soarta nedreaptă. Unele versuri au avut un ecou
considerabil în literatura noastră veche, fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale
vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viaţa/ Cu griji şi primejdii cum este şi aţa/ Prea subţire şi-
n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană, o lume-nşelătoare.” Finalul operei este
moralizator: dacă viaţa lumii este o iluzie, singura consolare a omului este credinţa în
Dumnezeu.

De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit

strămoşii lor -lucrare neterminată, păstrată în 29 de copii
manuscrise şi publicată pentru prima dată de M. Kogălniceanu în 1852,
are un caracter savant şi o nobleţe a ideilor care o va face cartea de
căpătai a Şcolii Ardelene.
“ Nu e alta si mai frumoasa si mai de folos in viata
omului zabava, decat cititul cartilor”
 Este ultimul mare cronicar al
Moldovei si cel care va continua
opera lui Miron Costin relatand
evenimetele petrecute dupa
1661.Meritul sau este cu atat mai
mare cu cat este considerat de
asemenea si primul nostru mare
povestitor,precursor al lui Creanga
si Sadoveanu.Cronica sa este una
subiectiva,el nereusind sa se
detaseze depropriile impresii,
ganduri si sentimente.
Neculce a fost un militar distins şi
Petru cel Mare l-a preţuit mult şi i-a
arătat o deosebită simpatie. Tot aşa
era privit şi de familia lui Cantemir şi
de ceilalţi boieri; de aceea când a
voit să se întoarcă în ţară, cu multă Intra de timpuriu in viata publica si se
greutate a scăpat de insistenţele lor. inalta treptat pe scara dregatorilor. Este nevoit sa
El însă a ţinut cu orice preţ să-şi se refugieze , din cauza instabilitatii vremurilor,
vadă ţara şi nu s-a temut că i se va in Rusia si Polonia. Se te intoarce in Moldova in
întâmpla vreo nenorocire, vreo anul 1720. Spre sfarsitul vietii, mai precis din
persecuţie, ci - precum însuşi zice - anul 1733, scrie “Letopisetul Tarii Moldovei”,
şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, care opera de interes istoriografic, dar mai ales literar.
din toate l-a scăpat.
 “Letopiseţul ţării Moldovei de la Dabija Voda până
la domnia lui Constantin Mavrocordat” cuprinde
evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai
totdeauna părtaş sau le-a cunoscut de aproape.
Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O
seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni
vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise...". Aici se
cuprind o sumă de tradiţii relative la diferiţi domni şi care
au format subiectele legendelor şi poemelor din literatura
noastră modernă.
 “O samã de cuvinte” este o
culegere de 42 de legende
culese din tradiţia oralã, fãrã
atestare documentarã. Este în
realitate tot o cronicã, mult
comprimatã, tranversând anii
mai îndepãrtaţi de vremea lui
Neculce, fapt ce explicã aura de
legendã a acestor
evocãri.Intenţia ficţionalã reiese
din îndemnul adresat
cititorilor:,,cine le va citi şi le va
crede, bine va fi, iarã cine nu le
va crede, iarã va fi bine.”.
Legendele îl au ca personaj
principal pe Ştefan cel Mare.
*CONSTANTIN CANTACUZINO
*RADU GRECEANU
*RADU POPESCU
 Stolnicul Cantacuzino a fost un
reprezentat de seamă al umanismului în spaţiul
cultural român. Prin studiile începute, după
uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol şi
Constantinopol şi desăvârşite începând cu
1667 la Padova el devine un excelent
cunoscător al culturii italiene, având cunoştinţe
temeinice de limbă italiană şi latină, şi al sferei
culturii greceşti.
Stolnicul este şi autorul unei hărţi a Ţării
Româneşti, tipărită în 1700 în limba greacă la
Padova şi folosită apoi în 1715 de Anton Maria
Del Chiaro în a sa” Istoria delle moderne
rivoluzioni della Valachia”, precum şi al prefeţei
unui liturghier din 1680, care a circulat în toate
ţinuturile locuite de români.
 Un document valoros pentru cultura română
îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin
Cantacuzino, care conţine printre altele şi o listă a
cărţilor tipărite în principatele române la sfârşitul
veacului al XVII-lea.
Se pare însă că puţine cărţi din acel
patrimoniu au trecut în posesia stolnicului
Cantacuzino. Era vorba mai ales de literatură
religioasă, chiar şi de sorginte protestantă. Ulterior
biblioteca a fost îmbogăţită de numeroase lucrări
istoriografice, calendare, almanahuri, precum şi de
cărţi aduse de oştenii români care participaseră în
1683 la asediul Vienei. De-a lungul vieţii Cantacuzino
a colecţionat manuscrisele cărturarlor care trecuseră
pe la Mărgineni. Biblioteca a fost destrămată după
moartea stolnicului, ajungând parţial în posesia lui
Nicolae Mavrocordat.
 Radu Greceanu (c. 1655 - c. 1725) este un
cronicar muntean autor al cronicii "Viaţa lui
Constantin Brâncoveanu" din anul 1711 şi al
manuscrisului "Letopiseţul de la descălecarea cea
dintâiu a românilor şi aşezarea lor în Ţara
Românească" care din păcate s-a pierdut. A luat
parte la traducerea Bibliei, care a aparut in anul
1688.
S-a născut în satul Greci situat în judeţul
Vlasca .Părinţii săi au fost - se presupune -
proprietari de condiţie modestă, nemenţionaţi
drept purtători de ranguri în documentele vremii.
Soţia sa, Ecateriana, era fiica lui Ivasco Baleanu.
Unica sa slujbă exercitată de-a lungul întregii sale
vieţi a fost aceea de vel logofăt, adică cel mai înalt
post în cancelaria domnească. Astfel se situa ca
unul dintre cei mai de seamă boieri din divan.
 În 1693, Radu Greceanu
devine cronicarul oficial al domniei lui
Constatin Brâncoveanu, calitate
păstrată până la sfârşitul tragic al
domnitorului în 1714.
Relicvele lui Radu Greceanu se află în
cimitirul Bellu din Bucureşti, după ce
până în 1991 un mausoleu a fost ridicat
la cimitirul mânăstirii Cernica, care îi
adăpostea osemintele.

“Viaţa lui Constantin Brâncoveanu”

este o monografie foarte subiectivă,
pentru că autorul este orbit de admiraţie
pentru domnitor. Personajul cel mai
ponegrit al operei este Dimitrie Cantemir.
Valoarea documentară este nulă, stilul
este însă interesant pentru calofilia dusă
la extrem.
 Radu Popescu (circa 1655 – 1729) a
fost un cronicar român, mare vornic muntean
şi cronicar oficial la Curtea lui Nicolae
Mavrocordat.
Cronica lui Radu Popescu a fost
compusă pentru Nicolae Mavrocordat şi
descrie domnia acestui domn fanariot în Ţara
Românească, dar deoarece Nicolae vodă voia
să lege istoria domniei lui de întreaga istorie
a ţării, cronicarul lui a fost nevoit să
redacteze şi o povestire pe scurt a istoriei
ţării, de unde se isprăvea “Cronica Bălenilor
“pe care o continuă, adică din anul 1688 şi
pană la prima domnie a lui Nicolae
Mavrocordat în Ţara Romînească (1716).
Această parte de legătură este tratată mult
mai sumar decît domnia patronului şi are de
scop să arate nevrednicia predecesorilor
imediaţi ai domnului fanariot, ca să poată
scoate în relief meritele acestuia din urmă.
 Lexicul lui Radu Popescu
este cel obişnuit în secolul al XVIII-
lea în Ţara Românească, în
rîndurile boierilor şi ale grămăticilor,
adică foloseşte un număr destul de
bogat de cuvinte, în mare parte
împrumutate din lexicul popular
(deosebirea începe faţă de limba
poporului, numai cu construcţia
frazei), dar îmbogăţit cu un număr
de turcisme şi de grecisme.
De asemenea foloseşte
cuvinte latineşti, destul de multe,
dar mai ales dintre acelea care nu
sînt rezultatul citirii scriitorilor
clasici, ci cuvinte întrebuinţate mai
des în cancelariile care ţin
corespondenţa diplomatică a
vremii: generalisim, arhidux,
canţelarul, gubernatorul, consilieri,
miniştri,
 Chiar daca unele idei s-au
dovedit ulterior exagerari fara
temei stiintific, liniile de cercetare
abordate de cronicari au condus la
dezvoltarea istoriografiei
romanesti, au dat un impuls
formarii constiintei identitare si au
contribuit la impunerea limbii
nationale ca limba de cultura.
Realizat de:
* Budescu Andra
*Dragan Ioana
*Vasilica Ionut
*Burniche Gabriele
*Miron Alexandra
*Apostu Elena
*Cernea Cosmin