ROMÂNIA ÎN

PERIOADA
INTERBELICĂ
Evoluţia societăţii româneşti după primul război mondial a fost caracterizată de o alternanţă a
perioadelor de stabilitate şi criză.
Economică şi socială.
Criza politică cu câteva excepţii a fost o marcă a vieţii din România în perioada interbelică.
În intervalul 29 noiembrie 1918 - 4 septembrie 1940 la conducerea ţării au fost 30 de cabinete cu tot
atâţia prim-miniştri. În 22 de ani de pace.
Viaţa oamenilor obişnuiţi era ordonată de accesul la resurse, iar polarizarea socială a fost mai mult decât
evidentă.
Imaginea urbană a fost ilustrată de starea
socială şi mai ales financiară: “locuinţe”
temporare de sfârşit de săptămână şi
cocioabe la mahala, locuinţe cu confort
mediu mai spre centru şi clădiri
impunătoare cu etaj, curent electric,
aducţiune de apă şi canal, încălzire
proprie prin calorifer în centru.
Capitala a rămas unul dintre oraşele cu
cele mai vizibile contraste sociale din
epocă.
Viaţa la ţară a fost şi mai austeră. În urma
marii reforme agrare din 1921, câteva
milioane de ţărani au devenit proprietari.
Familiile de ţărani au fost alcătuite din
cel puţin 5-6 copii, însă numărul
acestora a fost şi mai ridicat, în Moldova
şi Basarabia, chiar până la 10-12.
Nevoia de braţe de muncă a fost la
rândul ei o cerinţă permanentă pentru
mediul rural.
Lociunţele ţăranilor se mărgineau la cel
mult două sau trei camere, dintre care
una era dedicată primirilor şi în care nu
locuia nimeni.
Adeseori toată familia se regrupa într-o
singură cameră care servea şi de
dormitor şi de sală de masă.
Prosperitatea lor era dată de numărul de
pogoane sau iugăre de pământ deţinute.
În a doua decadă a perioadei interbelice
s-a ridicat totuşi o clasă ţărănească de
mijloc de o condiţie mult mai bună faţă
de sfârşitul primului război mondial.
S-au menţinut pe tot parcursul acestor
22 de ani de pace diferenţele sociale şi de
nivel de trai între provinciile istorice.
Educaţia şi sănătatea au rămas două domenii
în care politicienii au promis “marea cu sarea”
şi în care schimbările în bine au fost puţine şi
întârziate.
Cursul primar era gratuit, însă implica
cheltuieli din partea părinţilor pentru haine şi
manuale, rechizite.
Dintr-o frecvenţă şcolară de 60 la sută, abia
jumătate reuşeau să promoveze primele patru
clase. Mentalitatea ţăranului că “nu-l dau la
şcoală, că nu-l fac popă” era des întâlnită în
România interbelică.
Cu toate acestea în perioada interbelică din
200 de intelectuali de marcă ai ţării, 170
proveneau din rândul ţăranilor.
Îngrijirea sănătăţii prin asistenţă medicală de
specialitate a fost apanajul locuitorilor de la
oraş. Tot aici se concentra cea mai mare parte
dintre medici şi personal auxiliar.
La ţară însă şi la oraşe pentru populaţia
săracă, medicul rămânea cel de circumscripţie
depăşit de numărul imens de pacienţi pe care-
i avea.
Medicamentele aveau preţuri prohibitive
pentru o însemnată parte a populaţiei, iar
credinţa că doctorul vine înainte să-şi dea
duhul pacientul limita cererea ţăranilor.
Relaţiile dintre patroni şi muncitori
au fost de la început bazate de profit
şi competenţă, însă în cazul
uzinelor şi fabricilor mari, angajaţii
beneficiau de o serie de înlesniri:
locuinţe de serviciu, concedii şi
indemnizaţii plătite, repaus
duminical asistat de patron fie prin
activităţi sportive, fie prin cele
artistice de amatori.
În perioada interbelică numărul
femeilor angajate a fost destul de
limitat, cele mai mult lucrând în
sectorul public, ca funcţionare şi în
servicii, cel mai adesea în comerţ.
Idealul oricărei familii obişnuite în România rurală interbelică a
fost ca măcar unul dintre copii să urmeze o şcoală superioară
pentru a ajunge în viaţa profesională avocat, medic, profesor
universitar, ori inginer, arhitect, preot sau magistrat.
Pentru acest obiectiv, toată familia conlucra în folosul celui ales
să-i reprezinte social. La oraş erau preferate meseriile ce
aduceau câştig, fie în fabrici şi uzine, fie ca particulari.
Ceea ce s-a menţinut constant între 1918 şi 1940 a fost
abundenţa de produse alimentare şi agricole. Ţăranii
constituiau aproape 70 la sută din ponderea populaţiei şi ca
atare produceau cu mult peste cererea pieţei interne.
Chestiunea acordării dreptului de vot femeilor a fost abordată şi adusă în atenţia opiniei publice de către
asociaţiile şi ligile de femei din perioada interbelică. Acestea au dorit nu doar o emancipare de natură socială şi
civilă a femeilor, ci şi exercitarea drepturilor politice prin obţinerea dreptului de a vota. În România interbelică,
femeile vor primi dreptul de vot prin constituţia din anul 1938, însă natura regimului instaurat de Carol al II-lea va
anula în fapt această reuşită. În ciuda acestui lucru, în decursul deceniilor interbelice s-au înregistrat o serie de
progrese din punct de vedere al prerogativelor politice feminine.