FUNDAMENTE

ALE
COMUNICĂRII

COMUNICAREA VERBALĂ-
COMUNICAREA ORALĂ
 COMUNICARE ORALĂ / COMUNICARE VERBALĂ
Comunicarea verbală este forma comunicării care permite intrarea în comunicare directă cu un interlocutor (chiar
dacă e vorba de dialog sau simplu monolog). Este un act socialmente pozitiv care “amprentează” personalitatea.
„Os, oris” (lat.) înseamnă “gură”. Cuvântul motivează originea “comunicării orale”. Exprimarea prin vorbire
presupune simbioza (uneori nefericită) între limbajul verbal (bazat pe înţelesul cuvintelor) şi limbajul paraverbal (care
este expresia sonoră a vocii cu particularităţi de intensitate, ritm, dicţie, volum, ton).
Comunicarea prin limbajul verbal (amprentat paraverbal) este numită comunicare verbală. Bazându-se pe rostirea
cuvintelor, cu intenţia de direcţionare a mesajului spre un interlocutor, este şi o comunicare directă

COMUNICAREA VERBALĂ – LIMBAJUL VERBAL,

PARAVERBAL,FORME ALE COMUNICĂRII CARE RECLAMĂ
PREZENȚA ASCULTĂTORULUI, CALITĂȚILE VORBIRII CULTIVATE
 COMUNICARE ORALĂ / COMUNICARE VERBALĂ

În esenţă trebuie să fie însă comunicare, să transmită o idee, să exprime prin

cuvinte o stare emoţional-afectivă, să deţină forţa persuasivă a cuvintelor datorată
şi calităţilor paralimbajului.
„Vorba dulce mult aduce!” – este o expresie consacrată din fondul paremiologic
românesc, argument pentru susţinerea aserţiunii anterioare.
Din această perspectivă, comunicarea orală nu este sinonim perfect cu
comunicarea verbală, dar ambele înseamnă comunicare directă.
Diferenţe se constată şi între exprimarea verbală şi comunicarea verbală. Prima
vizează calităţile actului rostirii, ale vorbirii. Comunicarea verbală reprezintă
capacitatea de a constitui un mesaj clar exprimat şi logic structurat.

C OM UNICAR EA VERBALĂ – LIMB AJUL VERBAL,

PAR AVER B AL,FORME ALE COMUNIC ĂRII CAR E REC LAMĂ
PR EZENȚA ASC ULTĂTORULUI, CALITĂȚIL E VORBIRII C ULTIVATE
 Irena Chiru enunţă şase variabile, de care depinde capacitatea de a emite un mesaj verbal,
adăugăm noi, persuasiv:
1. exactitatea şi stăpânirea cunoştinţelor;
2. un mod clar şi deschis de abordare;
3. ordonarea ideilor;
4. calitatea demonstraţiei;
5. forţa de convingere;
capacitatea de a dialoga.
Comunicare verbală şi reacţiile comportamentale
Capacitatea de a construi un mesaj verbal clar şi persuasiv asigură succesul în stabilirea relaţiilor
interpersonale bazate pe o comunicare interpersonală.

C OMUNIC AR EA VER BALĂ – LIMBAJUL VER BAL,

PAR AVER B AL,FORME ALE COMUNIC ĂRII CAR E REC LAMĂ
PR EZENȚA ASC ULTĂTORULUI, CALITĂȚIL E VORBIRII C ULTIVATE
 Formele comunicării orale (de la cele mai simple la cele mai complexe)
presupun o artă a vorbirii dobândită prin acumulări succesive de cunoştinţe de
cultură generală şi un set de norme de conduită, care asigură calitatea actului
vorbirii, circumscrierea lui într-un context, care să-i potenţeze valenţele expresive
şi să asigure persistenţa în timp a valorii sale cognitive.
Se creează astfel cadrul propice pentru sociabilitate, bază pentru relaţiile
interumane. Pentru producerea unei comunicări verbale este necesară stabilirea
unui contact cu interlocutorul sau ascultătorul, contact ce poate fi influenţat (pozitiv
sau negativ) de:
• atitudinea oportună prin corelarea limbajului verbal cu cel paraverbal (ex:
intensitatea vocii şi modularea tonului în funcţie de natura mesajului şi poziţia –
socială şi fizică – a ascultătorului);

C OM UNICAR EA VERBALĂ – LIMB AJUL VERBAL,

PAR AVER B AL,FORME ALE COMUNIC ĂRII CAR E REC LAMĂ
PR EZENȚA ASC ULTĂTORULUI, CALITĂȚIL E VORBIRII C ULTIVATE
• aptitudinile de a repera simţul dominant al interlocutorului pentru a folosi
sintagmele verbale adecvate (ex: în prezenţa unei persoane cu deficienţe oculare
nu va fi folosită secvenţa introductivă, altfel afectuoasă: “Vedeţi Dumneavoastră,
în această problemă...”, sau îndemnul: “priviţi cu ochi critic...”).
Psihosociologii au definit profilurile VAK, reprezentând modelul de
percepere a realităţii:
V – persoana care privilegiază percepţiile vizuale;
A – persoana care îşi bazează procesul de percepţie pe percepţiile auditive;
K – persoana pentru care percepţiile kinestezice sunt esenţiale în receptarea
datelor realităţii prin percepţii tactile, gustative sau olfactive.

C O M U N I C A R E A V E R B A L Ă – L I M B A J U L V E R B A L , PA R AV E R B A L , F O R M E
A L E C O M U N I C Ă R I I C A R E R E C L A M Ă P R E Z E N Ț A A S C U LT Ă TO R U L U I ,
C A L I T Ă Ț I L E VO R B I R I I C U LT I VAT E
• talentul de orator, sinteză a volumului de cunoştinţe transmise cu efect empatic,
valorizând contextele comunicării, pentru a persuada interlocutorul.
Stimulii comunicării verbale
Comunicarea verbală este un proces cu caracter individual determinat de o serie de
stimuli, care pot influenţa în sensul de potenţare sau diseminare a efectelor comunicării
verbale.
Vezi tebelul:

COMUNICAREA VERBALĂ – LIMBAJUL VERBAL,

PARAVERBAL,FORME ALE COMUNICĂRII CARE RECLAMĂ
PREZENȚA ASCULTĂTORULUI, CALITĂȚILE VORBIRII
CULTIVATE
 COMUNICAREA VERBALĂ – LIMBAJUL VERBAL,
PARAVERBAL,FORME ALE COMUNICĂRII CARE RECLAMĂ
PREZENȚA ASCULTĂTORULUI, CALITĂȚILE VORBIRII
CULTIVATE
 Stimulii comunicării verbale sunt activaţi (într-o curbă de intensitate impusă sau
consimţită) de atitudinea de sincronizare pentru o receptare adecvată, susţinută de:
• tonul şi timbrul vocii;
• cadenţa exprimării (după formula cazonă: “foc cu foc” sau “la foc automat”,
confirmând sau infirmând maxima lui Murphy: “Dacă nu poţi să-i convingi,
zăpăceşte-i!”;
• reglarea ritmului respiraţiei (indice de emotivitate generată de carenţe în
capacitatea de exprimare sau de sintetizare a informaţiei ce trebuie transmisă prin
filtrul “calităţilor” rostirii).

COMUNICAREA VERBALĂ – LIMBAJUL VERBAL,

PARAVERBAL,FORME ALE COMUNICĂRII CARE RECLAMĂ
PREZENȚA ASCULTĂTORULUI, CALITĂȚILE VORBIRII
CULTIVATE
 FORME ALE COMUNICĂRII VERBALE CARE NU RECLAMĂ PARTICIPAREA ACTIVĂ A ASCULTĂTORULUI
Propunem următoarea “oglindă” reflexivă a acestor forme şi comentarea lor prin prisma paremiologică sau a unor aforisme celebre:

COMUNICAREA VERBALĂ – LIMBAJUL VERBAL,

PARAVERBAL,FORME ALE COMUNICĂRII CARE RECLAMĂ
PREZENȚA ASCULTĂTORULUI, CALITĂȚILE VORBIRII
CULTIVATE
 COMUNICAREA VERBALĂ – LIMBAJUL VERBAL,
PARAVERBAL,FORME ALE COMUNICĂRII CARE RECLAMĂ
PREZENȚA ASCULTĂTORULUI, CALITĂȚILE VORBIRII
CULTIVATE
 FORME ALE COMUNICĂRII VERBALE CARE RECLAMĂ PARTICIPAREA ACTIVĂ A
ASCULTĂTORULUI
Interactivitatea (evidentă, simulată, restrictivă sau colectivă) a impus de-a lungul istoriei comunicării forme
complexe:

COMUNICAREA VERBALĂ – LIMBAJUL VERBAL,

PARAVERBAL,FORME ALE COMUNICĂRII CARE RECLAMĂ
PREZENȚA ASCULTĂTORULUI, CALITĂȚILE VORBIRII
CULTIVATE
  interviu protagoniştii îşi “Cea mai mare
păstrează statutul de E virtute a omului
(reporter) şi R este poate
(intervievat): este o curiozitatea”.
formă a dialogului cu (Anatole France)
arhitectură ideatică în
funcţie de context şi de
intenţia de a oferi mai
multe sau mai puţine
indicii pentru catalizarea
procesului de obţinere
(voluntară sau impusă)
de informaţii;
 alocuţiune formă monologală într- “Înainte de a folosi
un context dialogal un cuvânt frumos,
pentru susţinerea unei fă-i loc”! (J.
idei; Joubert)

COMUNICAREA VERBALĂ – LIMBAJUL VERBAL,

PARAVERBAL,FORME ALE COMUNICĂRII CARE RECLAMĂ
PREZENȚA ASCULTĂTORULUI, CALITĂȚILE VORBIRII
CULTIVATE
 pledoarie formă monologală într- “Dacă tăceai,
un context dialogal filozof rămâneai!”
pentru susţinerea unei (proverb românesc)
idei;
 interpelare vorbitorul solicită “Există un farmec
informaţii din partea irezistibil în a ne
anumitor surse; amesteca unde nu
ne fierbe oala.”
(Jean Cocteau)
 intervenţie vorbitorul argumentează “Nu există replică
arborescent punctul de atât de usturătoare
vedere în tema abordată; ca dispreţul tăcut”.
(Montaigne)

C O M U N I C A R E A V E R B A L Ă – L I M B A J U L V E R B A L , PA R AV E R B A L , F O R M E A L E
C O M U N I C Ă R I I C A R E R E C L A M Ă P R E Z E N Ț A A S C U LT Ă TO R U L U I , C A L I T Ă Ț I L E
V O R B I R I I C U LT I VAT E
 dezbatere formă a comunicării, cu
participarea vorbitorilor,
coordonată de un
moderator, fără finalitate
evaluativă, ci doar în
intenţia de “punere în
discuţie”;
 seminar comunicare dialogală cu
finalitate evaluativă şi cu
un centru autorizat de
comunicare (asistent,
formator, specialist);
 colocviu comunicare dialogală cu
intervenţii aleatorii, cu o
temă centrală, la care
vorbitorii contribuie cu
puncte de vedere
personale pentru
argumentarea ideatică a
subiectului ales.
“Încrederea oferă
mai mult material de
conversaţie decât
inteligenţa”. (La
Rochefoucauld)
“O femeie
inteligentă este o
femeie cu care poţi
să fii oricât de prost
vrei”. (Paul Valéry)
“A vorbi înseamnă a
rupe puţin din tine
însuţi”. (Henry
Monterlant).

COMUNICAREA VERBALĂ – LIMBAJUL VERBAL,

PARAVERBAL,FORME ALE COMUNICĂRII CARE RECLAMĂ
PREZENȚA ASCULTĂTORULUI, CALITĂȚILE VORBIRII
CULTIVATE
 CALITĂŢILE VORBIRII CULTIVATE
Calităţile esenţiale, de domeniul evidenţei la nivelul percepţiei prime, sunt:
a) claritatea: formularea şi exprimarea limpede a ideilor.
Ca orice fapt simplu, este cel mai dificil de realizat. “Beţia de cuvinte” nu a fost
de reperat doar în vremea lui Titu Maiorescu. Este capcana greu de evitat chiar şi
de vorbitorii neintenţionaţi în a-şi etala convingerile în manieră barocă. În
susţinerea pledoariei, interlocutorul simte nevoia unei argumentaţii arborescente,
nu de puţine ori alterată de ermetism şi tautologie.
Opuse clarităţii şi consemnate drept antonime sunt:
• obscuritatea – mesajul nu este înţeles;
• echivocul – formularea permite interpretări diferite, distanţate de sensul prim;

C O M U N I C A R E A V E R B A L Ă – L I M B A J U L V E R B A L , PA R AV E R B A L , F O R M E A L E
C O M U N I C Ă R I I C A R E R E C L A M Ă P R E Z E N Ț A A S C U LT Ă TO R U L U I , C A L I T Ă Ț I L E
V O R B I R I I C U LT I VAT E
 b) proprietatea – folosirea mijloacelor lingvistice care să redea exact ideea sau noţiunea
exprimată;
c) precizia – utilizarea riguroasă a mijloacelor lingvistice pentru exprimarea exactă a ideii;
opuse: prolixitatea – lipsă de concizie şi de claritate;
digresiunea – abatere de la subiectul tratat.
d) corectitudinea – respectarea normelor limbii în formularea mesajului;
opuse: anacolutul – construcţie lingvistică, în care s-a produs o ruptură logico-sintactică
sau discontinuitate;
solecismul – greşeală de sintaxă, lipsă de acord.

C O M U N I C A R E A V E R B A L Ă – L I M B A J U L V E R B A L , PA R AV E R B A L , F O R M E A L E
C O M U N I C Ă R I I C A R E R E C L A M Ă P R E Z E N Ț A A S C U LT Ă TO R U L U I , C A L I T Ă Ț I L E
V O R B I R I I C U LT I VAT E
 e) puritatea – folosirea cuvintelor de uz curent, respectându-le sensul prim,
fără expresii vulgare.
Respectarea acestor calităţi ale limbii vorbite de către un comunicator nu este
suficientă. Orice prezenţă trebuie însă să aibă o “identitate”, summum de calităţi
particulare ale stilului, ale vorbirii cultivate.
Funcţie de prezenţa şi pregnanţa acestor calităţi se obţine “imaginea”, “vocea”.
Invocându-se “stilul personal”, nu se pot ierarhiza proprietăţile acestuia, fiecare
vorbitor, intuitiv sau doar volitiv, folosind cu precădere anumite caracteristici, care
în final creează “amprenta” verbală recognoscibilă într un sistem mediat:

C O M U N I C A R E A V E R B A L Ă – L I M B A J U L V E R B A L , PA R AV E R B A L , F O R M E A L E
C O M U N I C Ă R I I C A R E R E C L A M Ă P R E Z E N Ț A A S C U LT Ă TO R U L U I , C A L I T Ă Ț I L E
V O R B I R I I C U LT I VAT E
 Oralitatea – condiţie sine qua non a adresabilităţii, care să determine o
comunicare fluentă, uşor de receptat, într-un mod ce pare “al tuturor”. Este însă
o oralitate cultivată.
Simplitatea – evidenţierea valorilor sugestive ale sintagmelor, formulărilor
folosite, fără accente pentru sublinierea acestora;
opus: simplismul – mod unilateral şi superficial de a considera faptele, ceea
ce denotă nivel intelectual scăzut (chiar dacă se apelează intenţionat la formulări
spre a fi “pe înţelesul tuturor”);
Naturaleţea – exprimare firească. Este caracteristica greu de “fabricat” şi
unul din argumentele formulei de recomandare: “chemat (născut) pentru a vorbi
în public”.
opus: emfaza – folosirea intenţionată a preţiozităţilor verbale cu scop de a
impresiona auditoriul;

C O M U N I C A R E A V E R B A L Ă – L I M B A J U L V E R B A L , PA R AV E R B A L , F O R M E A L E
C O M U N I C Ă R I I C A R E R E C L A M Ă P R E Z E N Ț A A S C U LT Ă TO R U L U I , C A L I T Ă Ț I L E
V O R B I R I I C U LT I VAT E
 afectarea – apelarea la tonalităţi şi accente de intonaţie, care să evidenţieze
personalitatea vorbitorului, alta decât cea din realitate, folosirea cuvintelor preţioase –
toate conduc la impresia de nefiresc;
Retorismul – abuz de figuri şi de elemente retorice, elocvenţă emfatică, vorbire
pompoasă, lipsă de conţinut, folosit însă pentru a evidenţia entuziasmul comunicării.
Fineţea – subtilitate în exprimare, nuanţări oportune ale sensurilor importante pentru
logica textului jurnalistic.
Umorul – sublinierea unor aspecte negative ale conjuncturii situaţionale sau
lingvistice prin glume sau ironii fine, ascunse sub o aparenţă de seriozitate; umorul
evident trebuie să fie reclamat de context, în caz contrar poate provoca ilaritate şi
confuzie la nivel semantic.

C O M U N I C A R E A V E R B A L Ă – L I M B A J U L V E R B A L , PA R AV E R B A L , F O R M E A L E
C O M U N I C Ă R I I C A R E R E C L A M Ă P R E Z E N Ț A A S C U LT Ă TO R U L U I , C A L I T Ă Ț I L E
V O R B I R I I C U LT I VAT E
 Ironia – folosirea unor fraze, expresii, afirmaţii care conţin o uşoară batjocură la
adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificaţii opuse sensului lor obişnuit.
Apelarea frecventă la ironie generează emfaza, poate leza chiar pe ascultători,
creează climat de disconfort auditiv. Formula “ironie fină” este de preferat în situaţii
comunicaţionale, care au adresabilitate largă, fără a viza pe cineva sau ceva anume.
Disimularea este arta ironiei şi este cea care salvează de la replici spontane,
interpretări imediate şi necesită spirite elevate pentru o receptare adecvată. La un
prim nivel de decodare nu va fi de domeniul evidenţei (cu sublinieri intenţionate) şi
nu va produce reacţie instantanee.
Concizia – exprimare scurtă prin folosirea celor mai adecvate mijloace
lingvistice pentru a realiza o comunicare persuasivă în timp determinat.

C O M U N I C A R E A V E R B A L Ă – L I M B A J U L V E R B A L , PA R AV E R B A L , F O R M E A L E
C O M U N I C Ă R I I C A R E R E C L A M Ă P R E Z E N Ț A A S C U LT Ă TO R U L U I , C A L I T Ă Ț I L E
V O R B I R I I C U LT I VAT E
 Arta comunicării vizează şi calitatea de a transmite în timp scurt cele
mai importante idei pentru argumentarea temei. Selecţia acestora,
ierarhizarea lor (evitându-se astfel digresiunile), “încorsetarea” în timp
delimitat conduc la stilul concis în intervenţia verbală.
Opus: poliloghia – relatarea excesiv de amplă (şi de prolixă), cu
digresiuni repetate şi prea puţine idei în argumentaţie. “Vorbăria” poate fi
susţinută prin ritm, cadenţă (cei ce vorbesc mult şi repede) sau prin extensia
în timp cu ton afectat, retoric, emfatic (aşa numiţii “prestidigitatori” verbali,
cei ce dau reprezentaţii publice cu o mare agilitate în vehicularea
formulelor goale de conţinut ideatic).

C O M U N I C A R E A V E R B A L Ă – L I M B A J U L V E R B A L , PA R AV E R B A L , F O R M E A L E
C O M U N I C Ă R I I C A R E R E C L A M Ă P R E Z E N Ț A A S C U LT Ă TO R U L U I , C A L I T Ă Ț I L E
V O R B I R I I C U LT I VAT E
 Vorbirea cultivată susţinută de un stil personal este garanţia captării atenţiei
publicului şi argumentul continuării actului de participare (chiar şi pasivă) la actul
comunicării verbale.
Este “amprenta” vorbirii care determină gradul de audienţă, influenţând şi
structura grupurilor de receptori în funcţie de pregătirea profesională, apetenţa
pentru stilul colocvial, sau pentru maniera comunicativ-afectivă, la antipod
situându-se segmentul care preferă simplismul, vulgarităţile (elegant spus,
nonconformiştii).
Calităţile generale şi cele particulare ale stilului vorbirii sunt cele ce constituie
“haina” exprimării verbale şi, în funcţie de calitatea “învelişului”, mesajul este
receptat şi supus comprehensiunii, devenind vandabil.

C O M U N I C A R E A V E R B A L Ă – L I M B A J U L V E R B A L , PA R AV E R B A L , F O R M E A L E
C O M U N I C Ă R I I C A R E R E C L A M Ă P R E Z E N Ț A A S C U LT Ă TO R U L U I , C A L I T Ă Ț I L E
V O R B I R I I C U LT I VAT E