AMPRENTAREA PENTRU

PFU Şl PPF
 Este manopera prin care se transferă din
cavitatea bucala în laborator, starea odontală
rezultată prin prepararea periferica sau cavitara
a dinţilor.
Există două metode:
 metoda directă = machetarea intraorala
 metoda indirectă = amprentarea propriu-zisă
Machetarea - constă în realizarea de către medic,
în cavitatea bucală, din ceară sau acrilat
autopolim, pe dintele preparat, a unui
"dispozitiv“ (machetă) al viitoarei proteze fixe
unidentare. Are indicaţii în inlay şi DCR şi rar la
pinledge şi onlay.
Amprentarea - este manopera prin care se obţine
o copie fidelă "în negativ" a reliefului câmpului
protetic, realizată cu ajutorul unor materiale
adecvate, aflate iniţial în stare plastică, aplicate
în suporturi numite portamprente sau linguri de
amprentă.
 Materiale de amprentă pentru proteze fixe

A. Elastomerii
B. Hidrocoloizii reversibili.
C. Alginate de mare precizie
 Materiale de amprentă pentru proteze fixe
A.Elastomerii
 Sunt materialele de amprentă cele mai utilizate
în tehnicile de amprentare de mare precizie în
protezarea fixă.
 Elastomerii se utilizează în diferite tehnici de
amprentare, mai mult sau mai puţin compresive
(1 timp - 1 vâscozitate; 1 timp - 2 vâscozităţi; 2
timpi - 2 viscozităţi), permiţând medicului să
aleaga tipul de material adaptat cazului clinic.
 Clasificarea elastomerilor
patru mari familii chimice, urmărind două moduri
de reticulare ( polimerizare şi policondensare) :
 tiocauciucuri
 siliconi policondensaţi
 elastomerii polieterici
 siliconi prin adiţie
a) polisulfuri, numiţi şi tiocoli sau tiocauciucuri
apăruţi prin anii '50 sunt, caracterizaţi chimic
prin legături disulfurice intermoleculare.
Denumiri comerciale: Permlastic (Kerr), Surflex
(G.C), Coeflex.
Datorită timpului îndelungat necesar prizei (8-12
minute), aceste materiale au primit destinaţia
lor de elecţie, şi anume : protezarea adjunctă
parţială şi totală (permiţând efectuatea testelor
fonetice şi funcţionale specifice).
 b) La începutul anilor '60 dimetilpolisilo-xanii,
numiţi curent siliconi policondensaţi.
Această familie de elastomeri, disponibilă sub o mare
gamă de vâscozitate Dutty, putty - soft, regular, light),
este cel mai utilizată în amprentarea pentru lucrări
protetice conjuncte. Acestei familii aparţin : Optosil,
xantopren (Bayer), Silaplast, Silasoft (Kettenbach),
Dentaflex, Stomaflex (Spofa).
c) La sfârşitul anilor '60, gama de elastomeri
se îmbogăţeşte cu un nou copolimer, numit
polieter.
Elastomerii polieterici sunt distribuiţi şi în prezent
numai de firma ESPE, sub numele de
Impregum şi Permadyne, Polygel.
d) Prin 1975 au apărut vinilpolixiloxanii, siliconi
reticulaţi prin adiţie: Ex. President (Coltene),
Basilex (Bayer), Provil, Express.
Au o mare stabilitate dimensionala (deformare
0,05% în 24 ore). Prezintă 5 vâscozităţi (pe
lângă cele 4 vâscozităţi prezentate anterior,
există şi "superlight" = ultrafluid). Utilizarea lor
este comodă (pistolet cu dublu cartuş pentru
amestecare automată şi injectare), dar preţul
de cost este ridicat.
 un material de amprentă elastic ideal trebuie să răspundă
anumitor cerinţe. El trebuie să prezinte :
 o bună stabilitate dimensională, imediat după amprent are şi în
timp;
 elasticitate, care să-i permită indepartarea, fără rupturi, şi
revenirea elastică, la forma dinaintea îndepărtării amprentei;
 un comportament bun în mediul bucal, pentru a permite o bună
reproductibilitate a detaliilor;
 compatibilitatea cu materialele de realizare a modelelor;
 una sau mai multe consistenţe adaptate situaţiei clinice, după
metoda de amprentare aleasă, mai mult sau mai puţin
compresiva;
 un timp de lucru suficient de lung pentru a permite manevrarea
uşoară;
 un timp de priză în gură cât mai scurt (pentru protezarea fixă);
 un minim de echipament necesar pentru manevrare
 o posibilitate de dezinfectare în soluţii virucide şi bacter icide,
fără alterarea proprietăţilor dimensionale.
Obiectivele amprentării: redarea fidelă a formei,
poziţiei şi interrelaţiilor elementelor câmpului
protetic: dinţii preparaţi, adiacenţi, omonimi,
antagoniştii, spaţiile edentate (crestele
alveolare), relaţiile ocluzale.
 Amprentarea spaţiului sulcular
Redarea exactă a acestei zone: adâncimea,
lărgimea sulcusului, forma coletală (pragul) şi
conservarea ei pe model, permite unui bun
tehnician realizarea unei joncţiuni dento-
protetice corecte şi a unei conturări marginale
adecvate, evitând efectele nefaste ale unor
coroane groase, scurte, largi, lungi,
anfractuoase etc.
Inel de cupru
 Clasificarea metodelor de
amprentare
După mărimea zonei amprentate:

 a. Unitară - amprenta clasică cu inel (tub) de cupru

a unui dinte preparat. Reprezintă de fapt o fază, căci
necesită supraamprentare.
 b. Segmentară - cuprinde numai un sector al
arcadei, un număr redus de dinţi din proximitatea
celui/celor preparaţi, folosită din motive economice
(consum redus de material)
 c. Arcadică (full arch impression) - amprenta redă
în totalitate dinţii arcadei respective, preparaţi şi
nepreparaţi
 Clasificarea metodelor de
amprentare
După scop:

 a. Amprenta de baza (de lucru) a arcadei dentare

cu preparaţii pentru coroane, punţi, proteza
mobilizabilă.
 b. Amprenta arcadei antagoniste al cărei plan de
ocluzie trebuie să fie normal, fără migrări verticale
sau protezări incorecte.
 c. Amprenta ocluziei - care are ca scop să permită
poziţionarea modelelor obţinute după amprentele
celor două arcade (sau hemiarcade) antagoniste, în
poziţie corectă de IM. Sunt situaţii în care se execută
concomitent tratamente protetice pe ambele arcade,
deci ambele amprente vor fi "de bază".
 Clasificarea metodelor de
amprentare
După modalitatea reproducerii ocluziei:
 a Amprentare cu gura închisa‘, numită clasic
"amprentă într-un timp", căci se amprentează deodată
ambele arcade (hemiarcade) şi ocluzia. De obicei se ia
amprentă segmentară (mai comod).
 b. Amprentarea cu gură deschisă - numita clasic
"amprentă în trei timpi". Se realizează de obicei sub
forma amprentelor arcadice (maxilara şi mandibulară),
apoi a ocluziei. Din motive economice se poate lua şi ca
amprentă segmentară, cu linguri "parţiale", adecvate
zonelor laterale (hemilinguri) sau zonei frontale, dar în
acest caz modelele nu se pot monta în articulator cum
se procedează (corect) cu modelele arcadice. Atenţie!
Mai nou, termenii de "amprentă într-un timp" şi
"amprentă în doi timpi" se referă la amprenta unui
singur maxilar!
 Clasificarea metodelor de
amprentare
După numărul de materiale de amprentare utilizate:
 Amprenta cu un singur material
-în linguri standard pentru antagonişti sau pentru
confecţionarea lingurii individuale (de obicei cu
alginat)
- în linguri standard pentru modelul de lucru, cu
hidrocoloizi reversibili sau alginate clasa A
-în linguri individuale, cu siliconi de vâscozitate medie.
 Amprentă cu doua materiale , de obicei siliconate
şi de consistenţă diferită în linguri standard sau
individuale
 Amprentarea cu gura închisă
1. Amprenta segmentară cu gura închisă este o
metodă utilizată pentru protezarea fixă,
justificată din motive economice şi ergonomice
 a.ştenţ şi silicon:mat termoplastic + mat
siliconat
 Amprentarea cu gura închisă
 b. amprenta in ocluzie cu două materiale siliconate
(unul vâscos şi unul fluid), dar fără portamprenta,
prezintă şi ea multe riscuri (deformare până la turnare
sau în timpul turnării).
 c. cu linguri partiale speciale - metalice sau din
material plastic. Se pot folosi unul sau două materiale.
 Amprentarea cu gura închisă
2. Amprentarea arcadică cu gură închisă
 a.cu ştenţ + material siliconat- Nu se
recomandă.
 b.amprentarea cu gura închisă, cu linguri
arcadice speciale şi material siliconat (full arch
interoclusal impression - Getz). Ambele sunt
dificil de realizat, incomode pentru pacient, iar
relaţiile ocluzale obţinute sunt incerte.
 Amprenta arcadică cu gura deschisă
 cu linguri standard (mai des) sau cu linguri
individuale.
 In lingurile standard se folosesc mai ales două
materiale, în cele individuale mai ales un
material. Cu gura deschisă se pot lua şi
amprente segmentare.
 Tehnici de amprentare
Tehnici de amprentare cu două materiale
 Amprenta rigid - elastică.
 Amprenta elastic – elastică
a. Aplicate concomitent
b. Amprenta cu două materiale elastice aplicate succesiv
Tehnici de amprentare cu un material:
A. cu hidrocoloizi reversibili
B. cu alginate (hidrocoloizi ireversibili)
C. amprentarea cu un material în linguri individuale-silicon
 1. Tehnici de amprentare cu două
materiale
Amprenta rigid - elastică.
 Amprenta primară se ia cu ştenţ încălzit,
aplicat în lingură standard. Ene recomandă şi
mici mişcări antero-posterioare ale lingurii,
pentru a obţine spaţiul pentru materialul
siliconat. Amprenta primară se poate lua şi
înainte de şlefuirea dinţilor.
 Amprenta secundară - se ia cu silicon de
vascozitate medie, aplicat în amprenta primară
răcită şi uscată, după scoaterea firelor.
Amprenta elastic - elastică - utilizează două
materiale siliconate: primul cu vâscozitate mai
mare, al doilea cu vâscozitate mai mică (sunt
considerate ca două materiale, deşi fac parte
din aceeaşi grupă), prezentând şi două tehnici:
a. Aplicate concomitent = amprentă în
dublu amestec = amprentă sandwich =
amprentă într-un timp
 Materialul chitos se aplică în lingura standard,
iar cel fluid "light" sau "super-light" pe dinti si
in lingura.
 b. Amprenta cu două materiale elastice aplicate
succesiv - wash technique = amprentă
rebazată = amprentă compresivă = amprentă
în 2 timpi .
 în unele tratate este numită "de corectare"
(când amprenta primară se lua după
prepararea dinţilor) şi "de completare" (când
aceasta se lua înainte de şlefuire).
 Amprenta primară se ia cu siliconi de mare vâscozitate
(heavy sau putty), în linguri standard. Amprenta
primară se poate lua înainte de prepararea dinţilor,
sau chiar în ziua precedentă, pentru ca modificările
volumetrice şi rigidizarea primului material să fie
produse.
 In pregătirea amprentei primare se indică prelucrări
mai ample, secţionând cu un bisturiu lamele
interdentare şi materialul pătruns eventual în sulcus,
dar şi zonele corespunzătoare spaţiilor retentive
subecuatoriale interdentare, dinţilor malpoziţionaţi,
scurtarea marginilor prea înalte şi - foarte important -
crearea în dreptul dinţilor nepreparaţi a unor rigole
(şanţuri) de scurgere a surplusului de material fluid al
amprentei secundare.
 Amprenta secundară - utilizează material cu
vâscozitate foarte mică.
 Se utilizează mai ales în caz de preparări
subgingivale.
 2. Amprentarea cu un singur material
Se realizează desigur "într-un timp", iar dacă se
foloseşte o singură vâscozitate se numeşte
"amprentă monofazică".
 A. cu hidrocoloizi reversibili. Are precizie mare,
este hidrofilă, dezinserţia şi demularea sunt
uşoare. Trebuie turnate în cel mult o oră.
 B .cu alginate (hidrocoloizi ireversibili) Alginatele
sunt hidrocoloizi ireversibili, care din 1978 sunt
clasificate după gradul de precizie în :
 clasa A = alginate de mare precizie, utilizate în
realizarea inlay-urilor şi coroanelor de înveliş
 clasa B = utilizate pentru proteze parţiale
mobilizabile
 clasa C = destinate realizării modelelor
de studiu sau modelelor pentru
confecţionarea portamprentelor individuale
 C. Amprentarea cu un material în linguri individuale .
Deşi necesită o fază de laborator, ea are avantaje
notabile: economie de material de amprentă, precizie
mai mare prin reducerea modificărilor volumetrice
(grosime mică şi uniformă a materialului de
amprentă).
Lingura individuală se confecţionează din acrilal
autopolimerizabil sau răşini termoplastice presate în
vacuum. Se face cu distanţare ocluzală şi laterală,
pentru o grosime de 2-3 mm a materialului de
amprentă. Se extinde cu 4 5 mm spre apical faţă de
marginea gingivală
Amprenta optica sist CAD-CAM
 Transferul relaţiilor ocluzale în
laborator
Tehnicianul dentar are nevoie de relaţiile ocluzale în IM, atât în cazul
amprentelor segmentare, cât şi al celor arcadice. Modelele arcadice se vor
monta în articulator.

Posibilităţi (metode):
 a.Prin amprentarea cu gura închisă se obţin implicit relaţiile ocluzale de IM.
 b.Prin intercuspidarea manuală a modelelor, posibilă când există încă
multiple contacte ocluzale stabile.
 c.Amprentarea ocluziei (IM) cu o placă încălzită de ceară, apoi răcită
(clasic),
sau cu un rulou de material siliconat vâscos, aplicat pe feţele ocluzale. Se
pot utiliza unele mase siliconate (ex. Ramitec) de vâscozita te medie.
 d.Cu şablon de ocluzie (sau două şabloane), când există spaţii edentate
multiple sau extinse, când nu mai există stopuri ocluzale sau sunt
insuficiente.
 e.Cu cape de transfer, metodă mai laborioasă.
 Aprecierea amprentelor
a. Defecţiuni decelabile imediat:
 materialul de amprentă nu redă sulcusul din cauza salivei, sângelui
sau lichidului de răcire, neevacuate prin uscare înainte de amprentare
 uneori, mai ales dacă lingura se introduce oblic, nu vertical, şanţul
gingival se poate închide în unele zone, prin presarea marginii
gingivale pe dinte
 marginile elastice prea subţiri, care corespund sulcusului ("colereta
amprentei"), care se pot deforma la turnarea acesteia
 lipsuri sub formă de bule, şanţuri de scurgere a aerului, defecţiuni
datorate neinjectării de material fluid în zonele retentive ale câmpului
protetic, bule incluse în material la amestecul manual sau inserţie
tardivă
 mucus, salivă, sânge pe/în amprentă
 "fracturi" ale amprentei (linguri prea strâmte, zone prea retentive,
neplanate - sub corpuri de punte etc.)
 dezlipirea de pe portamprentă (neperforată, fără adeziv, nedegajarea
obrajilor şi buzelor în momentul dezinserţiei) '
b. Defecţiuni nedecelabile imediat. deformare elastică
ireversibilă. Poate fi cauzată de:
 preparaţii nefinisate, rugoase
 nerespectarea instrucţiunilor de păstrare a materialului de
amprentă şi de preparare (temperatură, dozare, timp de
amestec etc.)
 inserţie întârziată, menţinere pe câmp incorectă, dezinserţie
precoce, lentă, prin basculări
 reinserţie "cu tatonări" în cazul amprentei cu două materiale
aplicate succesiv ("wash technique")
 păstrarea amprentei şi transportul ei incorect, turnare tardivă

Atât în scop ergonomic (economie de timp) cât şi din motive de

prestigiu profesional, sunt de dorit cât mai puţine intervenţii
asupra protezei fixe unidentare realizate (sau asupra dintelui)
în vederea inserării şi cimentării acesteia.
PROBA Şl ADAPTAREA PFU
SI PPF
 Este o fază necesară, deoarece în succesiunea
numeroaselor faze clinice si tehnice de realizare a lor,
este aproape imposibil să nu survină unele erori, cele
mici putând fi corectate, cele mai mari obligând la
reluarea etapelor cu mai multa acurateţe.
 PFU sau PPF, realizate în laborator, sablate (cele
metalice), prelucrate, finisate (de obicei nelustruite, iar
cele ceramice neglazurate), se trimit în cabinetul
stomatologic pentru verificare şi adaptare, împreună
cu modelele montate în articulator (ocluzor).
 Verificarea extraorală
a. pe model: cu articulatorul închis şi deschis se
verifică:
 cuspidarea ocluzală şi relaţiile ocluzale
 punctele de contact cu dinţii adiacenţi,
ambrazura ocluzală parodontală
 convexităţile vestibulare şi orale
 adaptarea lor coletală, pe prag
 Verificarea extraorală
b. detaşate de pe model se studiază:
 marginile, mai ales la cele fara limită exacta (fără prag), să nu
fie fisurate, tăioase
 interiorul coroanei să nu aibă plusuri, care pot apare datorită
unor bule sau fisuri ale masei de ambalat; când există, se
prelucrează, dar aceasta s-a efectuat de obicei în laborator
 să nu conţină urme de borax, de masă de ambalat sau nisip de
sablat
 când sunt mai multe coroane, se stabilesc prin inspecţie criterii
de recunoaştere (sau se fac semne cu freza), pentru a nu le
inversa între ele sau feţele vestibulare cu cele orale.

Posibilitatea de a le proba greşit există în general la cele stanţate.

 se spală, se degresează, se dezinfectează, se usucă (benzină,
apa + săpun, alcool)
 se controlează - eventual şi cu lupa - să nu fie perforate.
 Verificare intraorală
Se scot coroanele provizorii, iar bonturile respective se
curăţă de materialul cu care au fost fixate aceste
coroane, inclusiv sulcusul, când preparaţia s-a realizat
subgingival.
Dacă dinţii nu au fost protejaţi, se şterg cu bulete de
vată, cu apă călduţă sau cu ser fiziologic, pentru a
îndepărta depunerile (pacientul n-a putut efectua de
obicei periajul, din cauza hiperesteziei dentinare).
Se insera coroana în axul ei, corect poziţionată, nu cu
prea multă forţă. Coroana trebuie să nu intre prea
uşor, sâ aibă o anumită fricţiune, mai ales în
momentul final al inserţiei, în zona coletală cilindrică.
 Verificarea proximală
 Verificarea interioară
 Verificarea coletală (axială şi transversală)
 Verificarea adaptării ocluzale
 Verificarea proximală
In caz că nu se pot insera pe bont, se verifică dacă
punctele de contact cu dinţii vecini nu sunt prea
strânse.
Verificarea se poate face cu :
 hârtie de ocluzie aplicată interdentar, înainte de a
insera coroana
 pudră indicatoare (spray colorat)
 fir, benzi fine metalice sau de celuloid, care trebuie să
treacă cu greutate peste punctul de contact. Lipsa
punctului de contact este un pericol pentru papila
interdentară, care va suferi în urma impactului
alimentar.
 Verificarea interioară
Se ştie că macheta coroanei s-a modelat la o anumită
distanţă de bont (cu excepţia zonei coletului), atât la
coroanele turnate cu grosime dirijată, cât şi la cele
mixte sau estetice, prin lăcuirea bontului, pelicule de
ceară, capa de plastic de 0,1 mm etc. Deci teoretic,
coroana ar trebuie să se insere fără dificultate.
 Dacă totuşi nu intră complet , se caută interferenţe în
interiorul coroanei.
 Pentru aceasta se utilizează spray-uri indicatoare sau
material de amprentă siliconat (de preferinţă de
culoare contrastantă cu proteza fixă unidentară), care
se introduc în interiorul coroanei, înainte de a o insera
pe dinte. Zonele "vinovate" sunt cele fără material şi
ele se vor corecta prin şlefuiri fine, eventual după
măsurarea grosimii coroanei în zonele respective cu
compasul - micrometru.
 Este posibil că au existat mici deficienţe de şlefuire a bontului,
mici convexităţi sau o muchie insuficient rotunjită, pe care
tehnicianul le-a corectat pe model, înainte de confecţionarea
coroanei. în acest caz el a marcat de obicei pe model, cu un
creion colorat, zona respectivă,pentru a ne atenţiona să şlefuim
din dinte înainte de a încerca coroana.

 Mici retuşuri sunt permise pe bont în zonele respective, sau în

cele indicate de marcatori, care uneori pot fi ocluzale, dar
alteori pe feţele verticale ale bontului. Aceste retuşuri nu
trebuie să ducă la pierderea fricţiunii (retenţiei). Defectele mai
mari de adaptare sunt date de amprente, modele sau machete
deformate, contracţii la (după) turnare şi impun reamprentarea,
(după corecturile de şlefuire, dacă sunt necesare) şi refacerea
protezei fixe unidentare.
 Verificarea coletală (axială şi transversală)
Metode de evaluare a adaptării marginale a lucrărilor protetice:
 a. vederea directă, constând în aplicarea repetată a coroanelor pe
bont şi examinarea marginilor;
 b. metoda prin secţionare, plasând coroanele pe bonturi înglobate în
răşini şi secţionate. In scop ştiinţific, necesitând sacrificarea lucrării
protetice);
 c. metoda prin amprentare şi verificarea pe model a corectitudinii
adaptării;
 d. metoda folosind indici biologici: apariţia inflamaţiei gingivale, ca
urmare a favorizării depunerii plăcii în zonele de discrepanţă
marginală.

Clinic,
In caz de preparare subgingivală fără prag, coroana se
insera întâi pe dinte, numai până în apropierea
coletului. Se verifică paralelismul marginii coroanei cu
festonul gingival, căci, este posibil ca interdentar
coroana să fie lungă (sau scurtă).
 Se observă şi dacă este în contact cu dintele (dacă are
fricţiune,) şi apoi se introduce 0,25 - 0,35 mm
subgingival, cu atenţie. Dacă modelul a fost gravat
vertical, coroana va fi de obicei lungă, sau când spaţiul
ocluzal realizat prin şlefuire este prea mare, coroana
produce ischemie gingivală. Un indicator (pastă de
amprentă) ne arata în ce zonă şi cât este de largă.
 Cele turnate fără prag, cu margini subţiri, se pot
corecta cu ajutorul cleştelui crampon." Cramponarea"
trebuie făcută cu atenţie, din aproape în aproape, şi
este o tehnică aproximativă.
 Mici imperfecţiuni de adaptare transversală (30-100
microni) sunt însă admise, chiar necesare în vederea
cimentării, pentru a evita fenomenul hidraulic, de
piston, care ar împiedica o cimentare corectă.
 La coroanele turnate cu prag, adaptarea lor cervicală
se poate inspecta mai uşor la cele juxta- sau supra-
giugivale. La cele cu prag subgingival, indicatorii pudră
sau pastă ne vizualizează mai bine corectitudinea
sprijinului pe prag.
 Verificarea adaptării ocluzale
Morfologia ocluzală trebuie să se înscrie în schema ocluzală aleasă
(conforma cu morfologia ocluzală a dinţilor restanţi), pentru a
evita generarea de sarcini excedentare.
 în acest scop se inspectează relaţiile ocluzale fără coroană, apoi
se aplică şi se inspectează din nou ocluzia in RC şi IM.
 Când este "mai inaltă", pacientul o sesizează. Dacă nu, pentru
a ne convinge că adaptarea este corectă, aplicăm hârtie subţire
de ocluzie între feţele ocluzale ale dinţilor adiacenţi coroanei.
Dacă hârtia poate fi scoasă fără a se rupe, este o dovadă de
coroană în supraocluzie. Marcăm în acest caz cu hârtie de
ocluzie punctele incriminate, hârtia fiind aplicată de data
aceasta pe faţa ocluzală a coroanei respective. Din zonele
indicate de hârtie sau de pudra indicatoare, şlefuim cu freze
adecvate, dar numai la cele turnate şi numai retuşuri fine. Un
compas-micrometru este foarte util ca să nu riscăm perforarea
coroanei.
 Uneori se poate şlefui şi din cuspidul antagonist, când
este foarte ascuţit (sau a fost "plonjant" într-o carie a
dintelui pe care aplicăm coroana), dar apoi îl lustruim
obligatoriu cu gume rotative şi recontrolăm contactul
cuspid fosă.
 Se verifică închiderea terminală, dacă coroana nu
produce o latero-deviaţie a mandibulei.
 Se verifică apoi coroana şi în ocluzia funcţională:
propulsie şi lateralitate, să nu realizeze interferenţe.
 Coroana metalică se trimite apoi la laborator pentru
lustruire, iar când revine, o controlăm din nou (zonele
subţiri se pot perfora la lustruire, iar marginile subţiri
se pot deteriora).
Coroanele semifizionomice - se probează de
obicei întâi numai componenta metalică, similar
cu proba coroanelor metalice. Când se va aplica
componenta fizionomică şi ocluzal, nu numai
vestibular, după adaptarea proximală (uneori şi
aici, mai ales mezial, se va aplica material
fizionomic), se verifică adaptarea coletală, iar
ocluzal trebuie să existe suficient spaţiu (1 mm)
pentru grosimea ceramicii (acrilatul ocluzal nu
rezistă la forţele masticatorii).
Coroanele fizionomice
 Atât cele acrilice, cât şi cele ceramice, se probează pe dinte,
atât pentru verificarea culorii (şi acceptarea ei de către
pacient), cât şi pentru adaptarea proximală, interioară, coletală
şi ocluzală.
 La coroanele ceramice, proba se efectuează după p rima ardere
de strat dentinar, pentru a aprecia culoarea, şi apoi înainte de
glazurare. Coroanele de acrilat se probează înainte de lustruire.
 Verificarea adaptării se face tot cu indicatori. Se permit mici
retuşuri, dar nu la nivelul pragului.

 In concluzie, pentru ca o prot. fixă să se încadreze în condiţii

optime în morfofuncţionalitatea ţesuturilor adiacente, trebuie să
respecte spaţiul biologic, să realizeze o joncţiune dento-
protetică ideală închisă, să aibă o stare de suprafaţă foarte bine
lustruită şi să respecte profilul de emergenţă al dintelui, fără
supra- sau subconturări.
 In cazul PPF se verifica si corpul de
punte
Contactul CP cu creasta edentata:

 Depistarea zonelor de presiune ( albirea

mucoasei la insertie)
 Obligatoriu contact pasiv
 Localizarea ctc pasiv intotdeauna in zona
tesuturilor cheratinizate: ctc pe mucoase
( mobile) produce ulceratii
 Greseli ale tehnicianului: radierea modelului la
nivelul crestei