Lacustră

GEORGE BACOVIA

“ metaforăamplă a fragilităţii fiinţei umane, ameninţată veşnic de un

univers necunoscut”(Camelia Gavrilă, Mihaela Doboş)
 - locuinţă construită pe stâlpi la marginea sau în mijlocul
lacurilor;
lacustra
-simbolul recluziunii, al regresiei temporale;
-solitudine, întoarcere în timp ,disoluţie;

ploaia

Plâns al
materiei dezagragare

Plânsul
disoluţie extincţia
metafizic

Ploaia – factor al distrugerilor lente, al pulverizării planetare;

Ploaia “este văzută ca o regresiune pe scara antropologică ,până în epoca preistorică ,într-un
coşmar”(George Călinescu)
Ploaia melancolizează “incitând la meditaţie asupra timpului care cade picătură cu picătură din
orologii naturale”(Cristian Livescu)
 “Am fost atât de singur şi singur am rămas”(George Bacovia)

Planul exterior- natura dezlănţuită,demonică, incontrolabilă;

Planul interior- fiinţa răvăşită, lipsită de apărare,repliată într-un sine ameninţat de

alienare şi dezagregare

“aud plouând”
Senzaţii auditive
“aud materia plângând”
Sugestia neantului, a golului, a ameninţării
“parcă dorm pe scânduri ude” Senzaţii tactile venite dinafară;
“în spate mă izbeşte-un val”

somnul într-un univers lichid evocă un stadiu primar al evoluţiei asemănător celui de
dinainte de naştere;
fiorul brusc este ecoul nesiguranţei, al angoasei;
prin aceste senzaţii se menţine impresia de confuz, nedefinit;
omul trăieşte într-un loc al stagnării, al disoluţiilor şi schimelor;
Fiinţa înspăimântată are o acuitate sporită a percepţiilor şi senzaţiilor.Dramatismul
este accentuat de gândul care conştientizează trăirea, în sens opresiv,torturant.
 “mi se pare că n-am tras podul de la mal”

“tranziţia între două stări interioare”(Jean Chevalier)

Metaforă a comunicării;
Podul Punte de legătură;
“Culoarul prin care omul se lasă invadat de lumea
exterioară mereu primejdioasă şi enigmatică(“Camelia
Gavrilă, Mihaela Doboş)
Neridicat –
Ridicat – refuzul oricărui contact cu o lume ostilă;
trezeşte spaima

- Absenţa podului izolează individul

 illo tempore;
ne-timp;
Neantul spaţial;
“gol istoric” Imposibilitatea ieşirii dintr-un timp mort;
zbucium zadarnic;
Surpare incontrolabilă;
Extenuare.
“metafora călătoriei către începuturi”

Singura salvare din acest univers definit sub semnul târziului rămâne
gândul:” mă duce-un gând”
 Solitudinea este văzută ca o consecinţă firescă şi imediată a inadaptării;
 Solitudinii îi corespunde golul interior, solitudinea universului;
 Claustrofobia are ca simbol locuinţa lacustră,mijloc fragil de apărare
împotriva unor teribile ameninţări diluviene;
 Nevroza este generată şi întreţinută de ploaia continuă, manifestarea stihială
a naturii fiind resimţită acut.

- Ploaia ce cade abundent aduce cu ea prăbuşirea văzută ca punct

maxim al mişcării descendente;

- Potopului necruţător din natură îi corespunde apăsarea strivitoare ,care

potenţează trăirea în sens opresiv, torturant;

- apa “formă nedeterminată de presiune, eroziune, mediu incolor, forţă

insinuantă şi ploaie, element care pune lumea sub semnul anonimatului,
al urâtului şi al bolii”(Daniel Dimitriu)
 Lacustră – poezie simbolistă

a. cultivarea simbolului
b. corespondenţele
c. nevroza, anxietatea, melancolia gravă
d. muzicalitatea

În poezia “Lacustră” sunt exprimate ”valori umane aflate în criză” ,

este surprinsă ipostaza omului modern” ulcerat de singurătate”
  
Publicată inițial în revista „Vieața nouă”, condusă de Ovid Densușianu, in numărul 1 din 1903, poezia „Lacustră” a fost ulterior
inclusă în volumul „Plumb”, din 1916.
Tema poeziei este ca și în „Plumb” omniprezența morții și imposibilitatea evitării ei. Dacă în „Plumb” moartea este sugerată de
metalul greu, cenușiu, toxic, în „Lacustră” sfărșitul este simbolizat prin elemente acvatice menite să sugereze dizolvarea și prăbușirea
întregului univers. Motivele care conturează tema morții sunt :noaptea, ploaia continuă, plânsul întregii materii, singurătatea, somnul –
coșmar, senzația de vid, prăbușirea, așteptarea.
Titlul poeziei este simbolic. Cu sens denotativ, lacustra este o locuință primitivă temporară și nesigură, construită la suprafața
apei și susținută de patru piloni. Podul care păstra legătura cu lumea era tras noaptea de la mal pentru a-i proteja pe locuitori de
amenințările din spațiul exterior. Cu sens conotativ, titlul sugerează faptul că eul liric receptează cu toate simțurile în alertă pericolul
morții, infiltrat în tot ceea ce există.
Structural, poezia este alcătuită din patru catrene, cu versuri având mădura de 8 silabe, unite prin rimă alternantă.
Textul reia strofă refren la început și la sfârșit, modificând doar versul al III-lea, ceea ce conferă poeziei o închidere perfectă, dar
și sugestia monotoniei exasperante, a unei existențe limitate. Imaginarul poetic se organizează în jurul a două simboluri: ploaia,
reprezentând disoluția, tristețea, cenușiul existențial și lacustra-simbolul salvării posibile doar ca autoiluzionare
Incipitul poeziei este marcat prin trăirea compleșitoare a acestei apocalipse acvatice, ploaia nesfârșită strivind sensibilitatea
eului liric, adjectivul „atâtea” sugerează faptul că ploaia copleșește ființa, atât prin durată, cât și prin cantitate.
Întunericul, răceala, ploaia perpetuă determină nu numai reacția retractilă a eului liric ci și presiunea asupra materiei care se
tânguie, presimțindu-și sfârșitul. Eul liric percepe înspăimântat acest ritm al materiei intrate în descompunere, semnificativă fiind
imaginea auditivă: „aud plângând” punctele de suspensie indicând copleșirea emoțională.
În fața acestei realități opresive, eul liric se izolează imaginar în spațiul lacustrei, refăcând astfel condiția nesigură a omului
primitiv.
Următoarele două strofe amplifică trăirea neliniștii, a spaimei, angoasei generate de un real ostil, inconfortabil. Reacțiile sunt
răceala „Și parcă dorm pe scânduri ude”, zvârcolirea și coșmarul și senzația că amenințarea persistă: „Tresar prin somn/Și mi se pare
că n-am tras podul de la mal”.
În strofa a III-a metafora „gol istoric” pune semnul egalității între omul modern și cel primitiv, la fel de vulnerabili în fața
morții.
Ultima strofă o reia simetric pe prima, tensiunea amplificându-se prin folosirea verbului „a aștepta”, fără complement. Această
așteptare a ceva neprecizat, necunoscut, sporește neliniștea și spaima.