Contaminarea cu bioxid de sulf

Consideraţii generale

SO2 se prezintă sub formă de gaz incolor, de circa două ori mai greu
decât aerul, cu miros caracteristic înţepător.

În industria alimentară se foloseşte sub formă de gaz, comprimate, sau

soluţie (6-7) %.

În prezenţa aerului şi a substanţelor organice, trece în acid sulfuric

(H2SO4) care are acţiune bactericidă mai redusă. Acţionează ca reductor
puternic, întrucât se oxidează uşor, dar uneori acţionează ca oxidant,
eliberând sulf. Devine mai activ în prezenţa umezelii, dar umiditatea să
nu fie prea ridicată, întrucât se poate forma acid sulfuric.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Consideraţii generale

În scopuri conservante sunt utilizaţi următorii derivaţi ai acidului

sulfuros :
• sulfitul de sodiu (Na2SO3);
• bisulfitul de sodiu (NaHSO3);
• sulfitul de potasiu (K2SO3);
• bisulfitul de potasiu (KHSO3);
• bisulfitul de calciu (HO2S-O-Ca-O-SO2H);
• metabisulfit de potasiu sau pirosulfit de potasiu (K2S2O5).
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Consideraţii generale

În timpul stocării şi mai ales în prezenţa umidităţii, aceste săruri

pierd prin oxidare o parte din SO2 în aer sau apă, sub formă de acid
sulfuros (H2SO3), care trece în acid sulfuric, iar acesta cu sărurile din
alimente formează sulfaţii.

Bioxidul de sulf este prezent în fumul emanat de unele instalaţii

din turnătorii, la fabricile de hiperfosfaţi, precum şi la obiectivele din
industria chimică, energetică, siderurgică, de fabricare a hârtiei şi
celulozei, a fabricilor de acid cianhidric, sulfuric, precum şi a rafinăriilor.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Consideraţii generale

Bioxidul de sulf este considerat antiseptic universal, dar unele

drojdii par a fi mai rezistente. Forma acidului sulfuros nedisociat pare a
fi cea mai activă. Majoritatea bacteriilor şi drojdiilor sunt inhibate la
0,02% bioxid de sulf, cu unele excepţii la anumite specii de mucegaiuri.

Se foloseşte mai mult la produsele vegetale pentru păstrarea

culorii, a aromei, reducerea de acid ascorbic şi de caroten, protejarea
contra mucegaiurilor.

Doza pentru conservarea timp de 6 luni este apreciată la

0,125%. În vinificaţie, dozele uzuale sunt de 50 – 100 mg/litru.

În Canada, Franţa, Anglia se admite adaosul de sulfiţi în carne,

produsele de carne, peşte, păsări, crevete, etc., pentru stoparea
degradării datorită proceselor oxidative.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Bioxidul de sulf poate fi prezent în nutreţul însilozat ce a fost

tratat cu bisulfit, şi care în timpul fermentaţiei s-a descompus. Mai
provine din diverse gazări ale adăposturilor sau animalelor pentru
deparazitarea cutanată.

Sub formă de soluţie apoasă este nestabil şi dintr-un litru se

degajă 505 - 535 l bioxid de sulf gazos. În regiunile industriale unde
combustibilul conţine şi sulf se trimit în atmosferă mari cantităţi de
bioxid de sulf. În aer, mai ales iarna, SO2 determină o condensare a
vaporilor de apă sub formă de ceaţă (chiar când concentraţia vaporilor
este mică ) şi formează o soluţie (SO2 + H2O), care având o presiune
de vaporizare mai mică decât apa curată, trece în faza lichidă sub
formă de mici picături. Acest fenomen este favorizat de particulele
solide din fum, care servesc ca nuclee de condensare pentru picăturile
mici ale ceţii.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Bioxidul de sulf se foloseşte în cea mai mare parte la fabricarea

acidului sulfuric.

Se utilizează la decolorarea fibrelor textile, pastelor pentru

hârtie. Prin acţiunea lui dezinfectantă se foloseşte la dezinfectarea unor
încăperi, a ambalajelor pentru depozitarea vinului sau ca substanţă
conservantă.

Lichefiat, se foloseşte ca şi dizolvant selectiv la rafinarea

benzinelor sau ca agent frigorific.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Bioxidul de sulf acţionează prin ionul sulfit, are acţiune bactericidă

mediocră (numai în mediul acid ) şi foarte slabă faţă de germenii de
putrefacţie (anaerobi), dar este activ faţă de drojdii şi mucegaiuri.

Fiind reducător, protejează vitamina C de oxidare, în schimb, acţionează

distructiv asupra vitaminei B1.

În alimente, o parte din SO2 se poate lega la grupările carbonil ale unor
componenţi ai acestora (SO2 legat ), o parte se poate oxida la ionul
sulfat, iar restul rămâne liber (SO2 liber). SO2 liber se îndepărtează în
timpul fabricării alimentelor. Are o toxicitate relativ ridicată. SO2 legat
este mascat şi eliberat prin hidroliză în stomac, putând determina
intoxicaţii.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Foarte mult SO2 se elimină la fabricile de prelucrare a piritei,

belendei sau galenei, unde pot rezulta 20 - 45 kg SO2/t acid,
eliminându-se zilnic 6 - 7 t SO2 care este purtat prin intermediul aerului
pe distanţe care pot ajunge până la 10 km.

În contact cu mediul ultraviolet, SO2 se oxidează la SO3

conducând, în prezenţa vaporilor de apă, la formarea acidului sulfuric
cu consecinţe grave asupra plantelor.

SO2 poate fi prezent în nutreţul care a fost tratat cu bisulfit şi

care în timpul fermentaţiei s-a descompus. Efectul nociv asupra
plantelor se datorează dizolvării bioxidului de sulf în apa de pe frunză.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

SO2 este un iritant puternic al organelor respiratorii şi colorează

mucoasele şi sângele în roşu-brun. La o concentraţie de 1,5 mg/l aer
produce moartea în maxim o oră. Concentraţia maximă admisă este de
0,02 mg/l.

Bioxidul de sulf este considerat precursor al ploii acide care este

asociată cu acidifierea solurilor, lacurilor şi pârâurilor.

O altă sursă de emisie a SO2 o constituie mijloacele de transport. Din

acest punct de vedere, o situaţie dramatică este în aglomeraţiile urbane,
unde poluarea atmosferei se datorează concentraţiei de noxe.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Bioxidul de sulf şi oxizii de azot eliberaţi în atmosferă în urma

procesării combustibililor (cărbuni, petrol, gaze naturale), cât şi diverse
procese industriale şi de la autovehicule se combină cu vapori de apă,
generând „ploi acide”.

Pornind de la existenţa unei poluări puternice a aerului cu SO2

şi oxizi de azot, în prezenţa umidităţii se pot forma acizi sulfurici şi
azotici. Antrenaţi de picăturile de apă din nori, aceştia sunt transportaţi
la mari distanţe (poluare transfronteriană), iar alteori, sunt antrenaţi
spre sol, împreună cu ploaia. Cu cât cantitatea de precipitaţii este mai
mică, cu atât concentraţia în acizi este mai mare şi odată ajunsă în sol,
provoacă arsuri vegetaţiei de orice fel.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Epurarea apelor reziduale din procesarea alimentară este

realizată cu scopul evitării poluării atmosferice sau al recuperării unor
compuşi.

În atmosferă, se deversează zilnic cantităţi masive de gaze sau

vapori. Valorile exprimate global depăşesc 10 miliarde tone pulberi şi
gaze nocive.

Anual se elimină peste 3·106 tone H2S, 2·108 tone de SO2, 2 –

3·108 tone CO, 2·1010 tone CO2 şi 5,3·107 tone oxizi de azot.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

În ultimii ani, Comitetele internaţionale de ştiinţă au cercetat cu

atenţie siguranţa sulfiţilor. Aceste investigaţii au concluzionat că, pentru
cei mai mulţi oameni, sulfiţii în alimente nu prezintă vreun risc pentru
sănătate şi siguranţă publică.

La oamenii sensibili la sulfiţi, sulfiţii pot provoca mâncărimi şi

iritaţii ale pielii. Sensibilitatea la sulfiţi în aliment este dependentă de cât
de mult o persoană este supusă la bioxid de sulf sau sulfiţi din toate
sursele.

Unii suferinzi de astm sunt sensibili la sulfiţii din aliment.

Cercetarea indică faptul că gazul de bioxid de sulf poate provoca astm
pentru oamenii sensibili la sulfiţi atunci când acesta este inhalat. În
majoritatea alimentelor în care s-a adăugat sulf, o parte din sulfit în
aliment există ca şi gaz de bioxid de sulf.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Sulfiţii sunt un produs normal al metabolismului şi sunt prezenţi

natural în corp. Sulfiţii sunt de asemenea produşi de microorganisme şi
sunt prezentaţi în cantităţi mici în multe alimente chiar şi acolo unde nu
a fost adăugat.

Fructele şi legumele sulfitate constituie un produs conservat cu

ajutorul unei soluţii de SO2. Ele sunt, însă, folosite ca semifabricat şi
sunt destinate unor prelucrări ulterioare.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Acidul sulfuros este un antiseptic puternic, de aceea

conservarea produsului necesită un adaos foarte mic de SO2. La
conservarea fructelor, acidul sulfuros rămâne în produs fie în stare
liberă, fie legat de glucoză şi fructoză, ca acid glucozo - sulfuros şi
fructozo-sulfuros.

Acidul sulfuros este vătămător organismului uman, dar poate

folosi la conservarea semifabricatelor deoarece în procesul de
prelucrare el se elimină, adică are loc o desulfitare a produsului.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Sulfitarea se face în două feluri :

- prin conservare cu SO2 într-o atmosferă anaerobă - sulfitare
uscată;
- prin conservare cu soluţie de SO2 - sulfitare umedă.

Sulfitarea uscată se aplică în special la mere, acestea se

afumă împachetate în lăzi, după care sunt depozitate până la
prelucrare. La sulfitarea umedă, fructele alese şi introduse în butoaie se
acoperă cu soluţie apoasă de SO2.

Cantitatea de SO2 necesară conservării fructelor a fost fixată la

maximum 0,15% pentru vişine, cireşe, fragi, caise, piersici, zmeură,
mure, agrişe, prune, coacăze negre şi coarne.

Depăşirea acestor norme nu este admisă.

 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Prin fierberea produsului se produce desulfitarea, acidul

sulfuros liber se evaporă uşor, iar în timpul încălzirii, combinaţiile
acidului sulfuros cu zaharurile se descompun în componenţii respectivi,
bioxidul de sulf pus în libertate evaporându-se. Această descompunere
se face mai repede în prezenţa acizilor.

După fierbere, acidul sulfuros dispare complet sau rămâne în

cantităţi atât de mici (maximum 20 mg SO2 la 1 kg produs) încât nu
poate fi vătămător sănătăţii.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Sulfitarea se utilizează astăzi în conservarea şi tratarea

vinurilor, în pregătirea marmeladelor, gemurilor, în pregătirea şi
conservarea sucurilor de fructe, limpezirea zemurilor de sfeclă de
zahăr, conservarea vinurilor şi a pulpelor, în conservarea pastelor de
tomate.

Este o tehnică de conservarea din grupul metodelor abiotice

(distruge complet microorganismele).
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Bioxidul de sulf constituie principalul antiseptic cu ajutorul

căruia se poate distruge sau inhibă, pentru o perioadă de timp,
activitatea, respectiv dezvoltarea microorganismelor din must şi vin.
Acţiunea sa antiseptică nu se manifestă brusc. Chiar în condiţiile
folosirii unor doze foarte mari, el acţionează progresiv, atingând cu
timpul toate celulele. Pentru unele dintre ele, la care funcţia metabolică
este suprimată ireversibil, acţiunea SO2 este considerată biacidă,
respectiv fungicidă sau bactericidă. Pentru celelalte levuri şi bacterii
care sunt îmbibate reversibil, SO2 are acţiune biostatică, respectiv
fungistatică sau bacteriostatică. În acest ultim caz, microorganismele
nu sunt distruse complet, ele trăiesc, dar sunt lipsite pentru un anumit
timp de funcţiile lor de fermentaţie şi multiplicare.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Factorii de care depinde acţiunea antiseptică a SO2 sunt:

- natura biologică a microorganismelor;
- specia şi sursa de care aparţin;
- adaptarea la mediul sulfitic;
- stadiul de dezvoltare în care se găsesc;
- pH-ul mediului.

La acelaşi grad de sulfitare bacteriile sunt mai sensibile decât

levurile, deoarece asupra lor influenţează nu numai SO2 liber, ci într-o
anumită măsură şi cel combinat.
 Contaminarea cu bioxid de sulf

Surse de contaminare

Efectele vătămătoare asupra plantelor rezultă din atacul asupra

clorofilei şi din precipitarea taninurilor.

Absorbţia SO2 în frunze depinde de timpul de deschidere al

stomatelor, de activitatea fotosintetică, de conţinutul de apă (care
favorizează trecerea la H2SO3) şi de substanţele alcaline care
favorizează oxidarea la sulfaţi. Spre exemplu, lichenii şi muşchii sunt
foarte sensibili la acţiunea SO2 deoarece absorb multă apă şi datorită
acestei sensibilităţi pot fi folosiţi ca indicatori ai poluării.
 Contaminarea cu bioxid de sulf
Alimente Nivelul maxim (mg/kg sau
mg/l) exprimat în SO2

Limite admisibile Cârnaţi, salam 450

Peşte sărat şi uscat 200
Cartofi granulaţi deshidrataţi 400
Cartofi decojiţi 50
Aluat de cartofi 100
Conţinutul maxim Legume albe uscate 400
în SO2 total şi liber Legume albe congelate 50
Ghimbir uscat 150
în momentul livrării Roşii uscate 200
vinului în consum Pulpa de ceapă, usturoi 300
Legume şi fructe în oţet, ulei sau saramură 100
Ardei aurii în saramură 500
Ciuperci procesate (inclusiv congelate) 50
Ciuperci uscate 100
Fructe uscate - piersici, struguri, prune, caise, smochine 2000
Banane 1000
Mere, pere 500
Nuca de cocos uscată 20
Bere cu alcool sau fără alcool 50
 Contaminarea cu bioxid de sulf
Ţara Categoria de vin SO2 total SO2 liber
Limite admisibile (mg/l) (mg/l)
România Vinuri seci 200 50
Vinuri demiseci şi 250 50
demidulci
Vinuri dulci 300 50
Spania Vinuri albe şi roze seci 300 50
Vinuri roşii 250 30
Vinuri dulci 450 100
Ungaria - 300 60
Cehia - 300 60
Rusia Vinuri albe seci 200 20
Vinuri roşii seci 200 30
Germania Vinuri seci 300 50
Vinuri demiseci 350 60
Vinuri dulci 400 75
Contaminarea cu metale grele
 Metale grele

Aproximativ 80 dintre cele 103 elemente din sistemul

periodic al elementelor sunt metale.

Unele metale sunt necesare pentru sănătatea umană, dar

unele dintre ele prezintă efect advers pentru sănătate (metale
toxice).

Metalele pot intra în alimente prin mediu sau prin

prelucrarea produselor alimentare.
Metale cu funcţii fiziologice importante

Cu  Cupru
Fe  Fier
Mg  Magneziu
Mn  Mangan
Se  Seleniu
Zn  Zinc
 Metale toxice

Al  Aluminu
As  Arsen
Cd  Cadmiu
Co  Cobalt
Pb  Plumb
Hg  Mercur – anorganic (Hg)
Hg-CH3  Mercur – organic (Hg-CH3)
Ni  Nichel
Sn  Staniu
 Metale grele

Pb şi Hg sunt cunoscute ca metale grele.

Metale grele: un metal sau aliaj cu o densitate mai mare de

4,5 – 5 kg·dm-3.

Zincul (Zn), cromul (Cr) şi nichelul (Ni) sunt, de asemenea,

grupate ca fiind metale grele care nu sunt toxice dacă se găsesc în
concentraţii mici în produsele alimentare, dar sunt folosite în
cantităţi mari în special în echipamentele care vin în contact cu
produsele alimentare.
 Contaminarea cu zinc

Consideraţii generale

Zincul a fost descoperit ca un element distinct, minereul de zinc

fiind folosit pentru realizarea unui aliaj împreună cu cuprul.

Zincul este un metal cenuşiu-albăstrui. Luciul iniţial intens

dispare la aer prin formarea unui strat de oxid care împiedică înaintarea
oxidării. Zincul este destul de casant la temperatura camerei, devine
însă maleabil între 100-150C, aşa că poate fi laminat în formă de foi.
Peste 200C este din nou atât de casant încât poate fi pulverizat în
mojar. Reţeaua cristalină a zincului este hexagonală. Răcit la
temperaturi foarte joase devine supraconductor.
 Contaminarea cu zinc

Consideraţii generale

Încălzit la aer, zincul arde cu flacără verde-albăstră, dând ZnO.

La temperatură înaltă, zincul descompune vaporii de apă şi CO2,
trecând în ZnO. Cu halogenii, în prezenţa umezelii, zincul reacţionează
chiar la rece. Cu H2S care formează numai un strat insolubil, protector
de ZnS.

Un amestec de pulbere de Zn cu pulbere de sulf reacţionează

cu degajare mare de căldură şi lumină, când este aprins, dând ZnS. Cu
apa, Zn nu reacţionează la rece, potenţialul de oxidare fiind însă
puternic pozitiv. Acest metal se dizolvă uşor în acizi, dând ioni Zn2+. De
asemenea, zincul se dizolvă în hidroxizi alcalini, cu degajare de
hidrogen, formând hidroxizincaţi.
 Contaminarea cu zinc

Consideraţii generale

Zincul este un microelement necesar atât regnului vegetal cât şi regnului

animal. Practic, orice celulă vie trebuie să conţină o anumită cantitate din
acest metal, deoarece, el intervine în numeroase procese metabolice.
Metalul este cunoscut a fi esenţial pentru funcţionarea şi structura mai
multor dehidrogenate, aldoze, transfosforilaze, aspartan transcarbonilaze,
carbopeptidazele pancreatice şi tripofan – desmolaze.
Este vital pentru o varietate de activităţi hormonale incluzând hormonul
timinic, glucogonul, insulina, hormonul de creştere cât şi hormonii sexuali.
Pe mai departe, zincul este esenţial pentru dezvoltarea corectă a
creierului, în special în ceea ce priveşte funcţionarea hipotalasmului.
În concluzie, zincul este cunoscut a fi important pentru proprietăţile lui
antivirale, antibacteriene, antifungice, anticancerigene şi protejează
animalele de iradierea letală de către neuroni.
 Contaminarea cu zinc

Consideraţii generale

În organismului omului adult se află cca. 1,4 – 3,0 g Zn. S-a decelat în
cantităţi mai mari în ficat şi muşchi (50 – 50 mg/g); în glanda suprarenală
(12 – 17 mg/g); în prostată (cca. 10 mg/g). De asemenea, a fost decelat
în creier, plămâni, testicule, rinichi, material seminal, sânge, hematii şi
leucocite.
Concentraţia zincului în sânge oscilează în funcţie de aportul alimentar
citându-se valori de 11,6-114,5 mg/dl. Cuantumul zincului în sânge:
- în hematii 75 – 85%;
- în plasmă 12 – 22%;
- în leucocite 3%.
Zincul este esenţial pentru creşterea plantelor pentru că el controlează
sinteza acidului indolacetic care reglează creşterea plantelor.
 Contaminarea cu zinc

Surse de contaminare

- rezervoare sau recipiente din tablă galvanizată, ţevi

galvanizate, tăvi, forme pentru copt aluaturi şi alte ustensile
confecţionate din tablă galvanizată şi pesticide pe bază de zinc.
- poluarea industrială prin praful şi fumul industrial cu conţinut
de particule pulverulente ale zincului.
- stocarea alimentelor, mai ales acide, în vase zincate, care
prin coroziune îmbogăţesc concentraţia de zinc în conţinut.
- tabla zincată folosită pentru cutii de diferite dimensiuni pentru
conservarea preparatelor alimentare (uleiuri, produse dulci), care
trebuie cositorită uniform şi continuu, fără puncte sau zone neacoperite
de cositor, după care urmează lăcuirea. Zincul este puţin rezistent la
acţiunea corozivă a acizilor (inclusiv a acidului carbonic), a substanţelor
alcaline şi a clorurii de sodiu.
 Contaminarea cu zinc

Surse de contaminare

- fabricile de ulei sunt mari consumatoare de apă. În cazul în

care apa trece prin soluri contaminate cu pesticide de zinc sau alţi
derivaţi ai zincului, apa ajunsă la plantă (sfecla de zahăr, trestia de
zahăr) duce la contaminarea acesteia, iar aceasta în urma procesului
tehnologic poate da naştere la produse contaminate.
- animalele se pot contamina în urma consumului de plante
furajere ce conţin zinc.
- clorura de zinc care se utilizează în sudură.
- zincul este folosit sub formă de aliaj pentru fabricarea unor
vase şi tacâmuri.
 Contaminarea cu zinc

Limite admisibile

La om, doza mortală de sulfat de zinc se apreciază la 5-10 g;

cea de clorură de zinc la 3-2 g, iar doza toxică de oxid de zinc la circa
10 g. La bovine adulte, doza toxică este apreciată la 75 g ZnO, timp de
3-4 zile, iar doza de 527 g ZnCl2 administrată zilnic, 30 zile, nu produce
intoxicaţie manifestată clinic.
Valorile normale ale conţinutul de zinc în sol sunt de 30-100
ppm. Valorile peste 300 ppm pot fi considerate excesive sau toxice.
Pentru plante, deficitul de zinc este reprezentat de valori mai
mici de 20 ppm, suficient este între 25 şi 150 ppm, iar toxic este peste
300 ppm.
Aportul alimentar normal de zinc pentru un adult este de 10-20
mg/zi.
 Contaminarea cu zinc

Limite admisibile

Limite pentru zinc (mg/kg):

- 5 pentru lapte, unt, margarină;
- 10 pentru suc de roşii, produse de cofetării;
- 20 în ouă, conserve de legume în oţet sau bulion;
- 25 pentru produse de caramelaj, drajeuri, halva, cacao;
- 30 în supe concentrate, pasta de roşii;
- 50 în carne, peşte, mezeluri, conserve şi semiconserve de
peşte, carne, pentru băuturi alcoolice naturale, băuturi răcoritoare,
produse pentru copii;
- 150 pentru legume în apă sau oţet, compoturi, nectar.
Gustul apei este modificat la un conţinut de 5 mg/l şi apa
devine tulbure la 20 mg/l.
 Contaminarea cu zinc

Limite admisibile
Limitele admisibile de zinc
Limitele admisibile în produsele lactate
în diferite tipuri de lapte
Cantitate
Conţinutul de Zn la Produs
Lapte (mg/kg max)
100 g lapte (mg)
Chefir 5
Vacă 475
Lapte bătut, iaurt extra, sana 5
Bivoliţă 575
Iaurt concentrat 5
Iapă 210
Brânză proaspătă de vacă – Delicia -
Oaie 500
Brânză Făgăraş 25
Capră – Frişcă bătută 5
Cămilă – Îngheţată 5
Brânzeturi fermentate cu pastă 25
semitare, tare sau moale,
Caş felii din lapte de oaie în saramură 30
 Contaminarea cu plumb

Consideraţii generale

Plumbul este un metal greu, de culoare gri-argintie.

Plumbul prezintă un potenţial toxic accentuat , provocând boala
numită "saturnism", care pentru muncitorii din industria neferoaselor şi
tipografiei poate fi considerată o boală profesională. Boala se manifestă
prin învineţirea pielii, tremurat, dezechilibru nervos.
Plumbul este un element toxic care se cumulează provocând
înnegrirea gingiilor, dureri abdominale, perturbări ale sistemului nervos
şi leziuni ale tubului digestiv.
Odată cu prelucrarea plumbului, acesta ajunge prin apele
reziduale sau prin praf, în sol, aer şi apă. De asemenea, datorită
nocivităţii lui asupra organismului uman, nu este permisă prepararea
alimentelor în vase de plumb.
În general, plantele şi animalele acumulează doze mai mari de
plumb decât omul.
 Contaminarea cu plumb

Surse de contaminare

- insecticidele care conţin plumb, ca arseniatul de plumb,

utilizat, mai ales în trecut, în pomicultură şi viticultură.
- utilajele, recipientele şi conductele confecţionate din plumb
sau acoperite cu staniu plumbifer
- aliajele bogate în plumb (până la 70-80% plumb), cu care se
lipesc ustensile de bucătărie, vasele din tablă şi falţul longitudinal al
cutiilor de conserve
- foiţele de staniol, cu conţinut de 1-10% plumb, folosite la
ambalarea alimentelor
- smalţul vaselor de pământ, obţinut artizanal prin topirea la
temperaturi înalte a unui amestec de bioxid de siliciu (nisip) cu oxizi de
plumb (litarga)
- din mediul poluat (aer, apă, sol), mai ales în zonele
industrializate şi cu intensă circulaţie de autovehicule
 Contaminarea cu plumb

Surse de contaminare

- făina poate conţine plumb din cauza umplerii găurilor din peretele de
moară cu plumb.
- pâinea poate conţine plumb din cauza încălzirii cuptoarelor cu lemne
vopsite cu vopsele de plumb.
- cutiile de conserve spoite cu staniu, care conţin peste 0,50% plumb, pot
provoca otrăviri.
- hârtia folosită la ambalarea diverselor alimente (brânză, cârnaţi), poate
conţine plumb. Tot aşa şi hârtiile colorate cu cromat de plumb.
- întrebuinţarea tetrametilatului de plumb – Pb(CH 3)4 şi tetraetilatului de
plumb – Pb(C2H5)4 ca antidetonante.
- întrebuinţarea cromatului de plumb în locul gălbenuşului de ou, prin
fraudă.
- pudre şi farduri conţinând alb de plumb (carbonat de plumb).
- exploatările miniere, uzinele care prelucrează minereu de plumb, sau
cele care fabrică acumulatori
- gazele de eşapament provenind de la motoare cu combustie internă.
 Contaminarea cu plumb

Surse de contaminare

Cea mai frecventă cale de poluare a laptelui şi a produselor

lactate cu Pb este reprezentată de contaminarea vacilor.
Prin intermediul apelor poluate cu metale toxice, peştii pot
acumula cantităţi importante, toxice omului.
Apa este unul dintre factorii care influenţează contaminarea
cărnii cu plumb.
O altă sursă de contaminare cu plumb a apei şi a alimentelor o
constituie vasele de fier, cupru, oţel spoite cu cositor plumbifer. Chiar şi
grătarele spoite cu un asemenea aliaj care conţine 30% plumb, pot
contamina friptura până la 10 – 90 mg Pb/kg.
 Contaminarea cu plumb

Surse de contaminare

Plumbul poate contamina alimentele şi prin folosirea

frauduloasă a unor săruri de plumb pentru obţinerea unui colorit plăcut.
Astfel, ceruza (carbonat de plumb) se foloseşte pentru albirea şi
creşterea densităţii făinei, crimatul de plumb (de culoare galbenă) se
foloseşte pentru coloritul untului, litarga (oxidul de plumb) se foloseşte
pentru îmbunătăţirea gustului la băuturi, miniu (tetraoxid de plumb) se
foloseşte pentru boiaua de ardei.
 Contaminarea cu plumb

Limite admisibile

Omul acumulează cu alimentele şi apa, 75% plumb, iar prin

aer, 25% plumb. Plumbul şi compuşii săi pătrund în organism, în
sistemul digestiv şi respirator.
Limita admisă de plumb în produsele de carne este de 0,5
ppm.
Concentraţia de plumb din apă variază, în mod normal, între 1
– 10 mg/l. În apa potabilă se admite 0,05 mg/l.
Ca urmare a proceselor de poluare din zonele industrializate,
se constată o creştere continuă a conţinutului de plumb în alimente.
Cantităţile cele mai mari de plumb se găsesc în produsele vegetale
recoltate din zonele poluate cu plumb.
Apele carbogazoase pot conţine cantităţi ridicate de plumb, în
urma coroziunii conductelor, deoarece procesele de coroziune sunt
mult mai intensificate.
 Contaminarea cu plumb

Limite admisibile

Limitele admisibile de plumb în alimente (în mg/kg) sunt:

- 0,1 în lapte şi băuturi răcoritoare;
- 0,5 în carne, peşte, unt, margarină, pâine;
- 1 în mezeluri, conserve şi semiconserve din carne,
conserve de legume, bulion de roşii şi sosuri picante;
- 2 în cacao şi condimente.
Valorile medii ale concentratiei naturale ale plumbului sunt:

atmosfera 0.0006 ppb

apa 0.5 ppb
sol 0.015 ppb
sânge omenesc 0.01 ppm
 Contaminarea cu mercur

Consideraţii generale

Mercurul este un metal alb, lucios ca argintul, lichid la temperatura

camerei emiţând vapori chiar la această temperatură. Din cauza tensiunii
superficiale foarte mari mercurul formează foarte uşor picături ce iau
forma sferică.
Mercurul este un metal prezent în mediul natural. În natură, se poate
întâlni în formă metalică, făcând parte dintr-o sare anorganică sau dintr-
un compus organic. Prezenţa într-o formă sau alta depinde de diverşi
factori şi mai mult, atât în mediul natural cât şi în organism, se poate
transforma dintr-o stare în alta prin reacţii de oxido-reducere şi de
metilare, reacţii în care pot interveni anumite microorganisme.
Mercurul este unul dintre poluanţii majori ai mediului înconjurător.
Mercurul şi compuşii săi anorganici şi organici se utilizează pe scară largă
în industria vopselelor, a hârtiei, a produselor de acoperire, în industria
chimică, în electrotechnică, metrologie, stomatologie şi mai ales în
agricultură. Mercurul se utilizează mult în aparate de măsură ca şi
electrod. De asemenea, mai este utilizat şi la extracţia aurului.
 Contaminarea cu mercur

Consideraţii generale

Mercurul din sol sau apă, indiferent de forma lui, este convertit
de microorganismele anaerobe de pe fundul apelor curgătoare în metil-
mercur Hg-CH3, apoi în dimetil-mercur Hg(CH3)2 mai volatil care trece
în atmosferă.
Metil-mercurul rămâne în hidrosferă de unde intră în lanţul
alimentar clasic. Este absorbit întâi de fitoplancton, apoi de diferiţi
consumatori ai sistemului ecologic. Prin moartea plantelor şi animalelor,
metil-mercurul şi mercurul este redat sedimentelor.
Mercurul nu este esenţial pentru om. Dimpotrivă, se cunosc
câteva efecte toxice reversibile şi ireversibile, în special efecte
neurotoxice şi embriotoxice.
Încălzit în prezenţa aerului, până aproape de punctul de
fierbere, mercurul trece în oxid mercuric roşu, care se descompune
însă la temperatură mai înaltă, dând din nou mercur.
 Contaminarea cu mercur

Surse de contaminare

- deşi conţinutul Hg în atmosferă este sub 1 ppb, cel mai mare

pericol în poluare atmosferică cu mercur îl constituie emanaţiile
vulcanice şi arderea cantităţilor mari de cărbuni
- principala sursă naturală de contaminare o reprezintă sulfura
mercurică (HgS), denumită şi cinadru, care conţine 86,5% Hg. Din
industria de prelucrare a cinabrului se elimină anual în atmosferă cca.
10.000 t mercur metalic sub formă de vapori sau alţi compuşi metalici.
- arderea combustibililor fosili, proces în urma căreia se degajă
anual în aer cca. 5000 t Hg.
- transportul terestru datorat numărului mare de mijloace de
transport. Poluanţii proveniţi din transporturi se formează preponderent
în procesul de ardere a combustibililor (benzină sau motorină) din
motoare.
 Contaminarea cu mercur

Surse de contaminare

- Hg este foarte mult folosit în agricultură pentru proprietăţile

sale fungicide, în prevenirea şi combaterea bolilor din seminţele de
cereale şi leguminoase. Seminţele tratate cu fungicide organomercurice
nu corespund întotdeauna procentului de germinare sau se tratează în
cantităţi suplimentare. Apele de şiroire din ploi şi irigaţii pot aduce de pe
terenuri acest toxic. Pătrunse în apă, deşeurile şi reziduurile de
compuşi organici şi anorganici ai mercurului se depun în nămol, unde
sunt metabolizate de către bacteriile metanoice din biosfera acvatică şi
transformate în metil-mercur.
- riscul de poluare este mai mare în cazul produselor lactate
acide care solubilizează metalele ca săruri ale acidului lactic.
- prin intermediul furajelor, aerului şi apelor poluate,
mamiferele, păsările şi peştii pot concentra metale şi metaloizi ajunse
în mediul ambiant ca rezultat al dezvoltării industriei în general şi a
celei chimice în special (mercur).
 Contaminarea cu mercur

Surse de contaminare

Pătrunderea în organism a mercurului se face sub formă de

pulbere fină, soluţie, vapori pe mai multe căi:
- calea digestivă, odată cu alimentele şi apa;
- calea tegumentară (piele, mucoase), intactă sau lezionată,
prin contact direct;
- calea pulmonară prin inhalarea vaporilor şi pulberilor fine
(aerosoli);
- calea placentară, prin intermediul circulaţiei mamă – făt.
 Contaminarea cu mercur

Surse de contaminare

La mamifere, reziduuri de mercur s-au găsit în cantităţi

variabile în ţesutul muscular, în ficat, rinichi, splină şi cord, ganglionii
limfatici şi creier.
Reziduurile de mercur se găsesc şi în lapte şi în ouă.
În carnea de peşte s-au decelat cantităţi apreciabile de
reziduuri de mercur mai ales în tonul roşu, calcan, cârtiţa de mare,
sălbioara, anghila, ştiuca, bibanul etc. În carnea de peşte s-au găsit
reziduuri de mercur până la 10-14 ppm, fără impedimente pentru viaţa
peştilor. Cantitatea de 0,05 ppm este apreciată ca periculoasă pentru
om.
În carnea şi ouăle păsărilor de curte, vânatului cu pene şi al
păsărilor prădătoare s-au găsit până la 200 ppm Hg.
 Contaminarea cu mercur

Măsuri de prevenire

- folosirea raţională a fungicidelor organomercurice şi, dacă

este posibil, excluderea acestora din arsenalul fitofarmaceutic.
- să nu se introducă seminţe tratate în raţia furajeră a
animalelor. - reţinerea în bazine special amenajate pentru
neutralizare a apelor uzate industriale cu conţinut de reziduuri de
mercur.
- arderea şi îngroparea ambalajelor preparatelor mercurice şi a
resturilor de pulberi.
- efectuarea de determinări de mercur din plantele comestibile
din zonele vulcanice, şi din zonele periuzinale, când în materia primă
sau în procesul tehnologic este prezent mercurul.
 Contaminarea cu mercur

Limite admisibile

- dozele săptămânale tolerabile sunt de 0,3 mg Hg total de

persoană, dintre care mai puţin de 0,2 mg sub formă de metilmercur
Hg-CH3 (exprimat în mercur).
- mercurul (vapori) este uşor absorbit în plămâni unde rămâne
până la 7 ore, înainte de a fi oxidat de către oxigen şi trece sub forma
ionică în sânge. Se localizează în cea mai mare parte în rinichi, ficat şi
splină.
- concentratia medie în ţesuturi uscate (piele, unghii, păr) este
de 0,5 – 2,5 ppm.
 Contaminarea cu mercur

Limite admisibile

Limitele maxime admise de metale grele în lapte (mg/kg produs):

Ţara Mercur Plumb
Cehia şi Slovacia 0,02 0,1
Danemarca 0,02 0,02
Germania 0,01 0,03
Ungaria 0,01 0,1
Olanda 0,01 0,05
România 0,01 0,1

Limita de mercur din peşte este de 0,5 mg Hg/kg produs.

Pentru fructe şi legume nu se admite prezenţa mercurului.
 Contaminarea cu nichel

Consideraţii generale

Nichelul este un metal alb-argintiu, lucios, relativ moale,

rezistent şi ductibil, este feromagnetic.
În natură, nichelul se găseşte combinat cu sulf, arsen, stibiu:
milerită (NiS), nichelină (NiAs), chloantită (NiAs2), gerdorfită (NiAsS),
ulmanită (NiAsSb).
Nichelul este considerat relativ netoxic pentru oameni, limita de
0,1 mg/l impusă apei potabile fiind considerată suficient de protectivă
pentru consumatori.
În doze mari acţionează asupra sistemului nervos central şi a
miocardului.
Sărurile de nichel la concentraţii 0,5 –1mg/l sunt toxice pentru
unele plante (lămâi, tomate, ardei) iar altele sunt mai puţin sensibile
(ovăzul, grâul şi tutunul).
 Contaminarea cu nichel

Consideraţii generale

Nichelul este un microbioelement decelat în compoziţia unor

enzime (ureaza, hidrogenaza). Nichelul este implicat în afecţiunile
neoplazice ale căilor respiratorii şi chiar digestive. Necesarul de Ni este
de cca. 100 g/zi.
Principalele surse de nichel sunt reprezentate de produsele de
origine vegetală, însă o cantitate mai mare de nichel se acumulează şi
în unele produse de origine animală cum sunt: heringii şi stridiile.
 Contaminarea cu nichel

Surse de contaminare

- emisiile boilerelor ce funcţionează pe baza arderilor de

cărbune şi păcură, cuptoarelor de copt şi arderilor motoarelor Diesel.
Ţiţeiul conţine în medie 5 ppm nichel.
- scoarţa terestră şi solurile conţin aproximativ 50 ppm nichel.
- apele dulci şi cele marine conţin cca. 0,3 µg/l nichel, iar apele
subterane nu conţin aproape deloc. Apele reziduale din oraşe pot
conţine cca. 60 µg/l nichel din care 40% se acumulează în canale. S-a
determinat că în nămolurile de canalizare se găsesc de la 20 până la
1000 ppm nichel.
- ingestia, inhalarea, calea cutanată şi consumul de carne sau
lapte provenite de la animale contaminate cu nichel.
- contaminarea la locul de muncă prin contactul cu diferite
uleiuri ce conţin nichel sau prin contactul cu scule şi utilaje nichelate.
 Contaminarea cu nichel

Surse de contaminare

Expunerea acută la nichel se manifestă prin ameţeală,

slăbiciune, convulsii, halucinaţii, delir şi diaree. Inhalarea de carbonil de
nichel produce efecte imediate: respiraţie rapidă împreună cu tuse
uscată, urmată de durere şi senzaţie de strângere în piept.
Expunerea accidentală la nichel poate cauza efecte
dăunătoare în plămâni şi rinichi.
Principala sursă de poluare a aerului este furnizată de industria
de prelucrare a metalelor (aproximativ 65% din totalitatea emisiilor),
precum şi de combustia carburantului fosil, a petrolului, a cărbunilor şi a
cocsului.
În urma arderii gunoiului municipal precum şi din apele
reziduale provenite din canalele de scurgere, se eliberează în
atmosferă fracţiuni mici de nichel în forme solubile (39-58%), sulfit de
nichel (<10%) şi oxid de nichel (40-61%).
 Contaminarea cu nichel

Surse de contaminare

- nichelul poate proveni din pietrele aruncate şi din deşeurile

rezultate în urma exploatării miniere.
- cenuşa rezultată din pirometalurgie şi apoi aruncată pe sol.
- nichelul este conţinut de mâlul care rezultă în urma proceselor
de rafinare hidrometalurgică.
- nichelul este prezent în marea majoritate a rocilor putând
ajunge la suprafaţa solului prin intermediul reacţiilor chimice şi
mecanice.
- laptele datorită recipientelor nichelate în care se depozitează
acesta.
- fumul de ţigară conţine până la 3 µg nichel/ţigară.
 Contaminarea cu nichel

Limite admisibile

Aportul zilnic de nichel din alimente se estimează ca fiind de la

100 la 300 µg/zi.
Următoarele concentraţii de nichel au fost găsite în diferite
alimente:
- grâu, legume şi fructe: 0,02-2,7 µg/g;
- carne şi subproduse: 0,06-0,4 µg/g
- laptele de vacă: 100 µg/l.
S-a adoptat limita maximă admisă de 0,007 mg/m3 la un timp
de expunere de 8 ore, pentru carbonilul de nichel şi 1 mg/m3 pentru
nichelul metal şi pentru compuşii nichelului.
 Contaminarea cu crom

Consideraţii generale

Cromul este un metal greu, foarte rezistent la oxidare, chiar şi

la temperaturi foarte ridicate. Prin impurificare cu hidrogen, azot,
carbon, oxigen, sulf devine dur, casant, fragil şi nu mai poate fi
prelucrat sub presiune.
Cromul, în condiţii obişnuite este stabil în apă, aer şi faţă de
numeroşi agenţi chimici. La temperaturi ridicate, descompun vaporii de
apă cu degajare de hidrogen şi formare de dioxizi. Încălzit în aer sau
oxigen între 500-900°C, cromul arde transformându-se în Cr2O3.
 Contaminarea cu crom

Consideraţii generale

În industria metalurgică, cromul este un important component al

oţelului inoxidabil dar şi un metal important aliajelor. Articulaţiile din
metal ale protezelor, făcute din crom sunt în mare măsură folosite în
ortopedie.
Cromul se utilizează în concentraţii mici la obţinerea unei game
largi de aliaje cu Fe, Ni, Co, Mn, Ti, Al, etc. Cromul este unul dintre
componenţii cei mai importanţi ai aliajelor de fier, fără de care nu ar
putea exista ramuri întregi ale industriei: oţeluri de construcţie de înaltă
rezistenţă pentru cele mai importante piese, oţeluri antiacide,
inoxidabile, termostabile şi refractare, oţeluri de scule, inclusiv cele de
tăiere rapidă.
 Contaminarea cu crom

Consideraţii generale

În industria chimică, cromul este folosit în primul rând în

pigmenţii vopselelor (compusul cromic poate fi roşu, galben, portocaliu
şi verde), la placare cu crom, la tăbăcirea pieilor.
În cantităţi mai mici este folosit în tratarea apei, ca şi
catalizator, inhibitor împotriva coroziunii.
Produşii cromaţi se folosesc în producţia de creioane, hârtie,
coloranţi, ceramică, sticlărie, cauciuc, textile, lichid pentru radiatoare,
avioane, baterii electrice.
 Contaminarea cu crom

Surse de contaminare

Contaminarea cu crom a cerealelor şi a vegetalelor se face prin

intermediul apei, aerului şi solului.
Plantele pot absorbi, din sol sau atmosferă, cantităţi apreciabile
de crom. Cea mai mare cantitate de crom rămâne în rădăcina plantelor,
doar o mică parte este transportată spre ramurile tinere, respectiv
fructe şi seminţe. Cromul poate afecta absorbţia şi transportul multor
elemente nutritive. La fasole, induce diminuarea conţinutului de K, Na,
Mg şi Fe şi creşterea conţinutului de Mn şi P în rădăcini. În muguri,
cromul duce la scăderea conţinutului în N, K, Na şi Fe şi creşterea
conţinutului de Mn şi Ca.
În general excesul de crom (toxicitatea) din plante frânează
creşterea rădăcinilor şi ramurilor tinere şi produce cloroza frunzelor. De
asemenea, unele boli ca de exemplu boala crengilor galbene la citrice
este atribuită toxicităţii cromului.
 Contaminarea cu crom

Surse de contaminare

- fabricile de materiale de construcţie şi uzinele siderurgice sau

de metalurgie neferoasă care elimină în atmosferă zeci de vagoane de
pulberi şi metale toxice.
- o cantitate mare de crom se eliberează în atmosferă din
industria fabricării fero-cromului, din industria hârtiei, cimentului,
azbestului, arderii uleiului.
- ţigările conţin 0,24 – 14,6 mg Cr/ kg.
- apele reziduale industriale.
- deşeurile solide de la instalaţiile proceselor de cromare, când
sunt depozitate pe terenuri, pot fi surse de contaminare pentru apele
subterane.
 Contaminarea cu crom

Surse de contaminare

Metalele grele au acţiune toxică asupra organismelor acvatice,

inhibând în acelaşi timp şi procesele de autoepurare.
Industria pielăriei şi a produselor animale evacuează efluenţi
care, pe lângă poluanţi organici, mai conţin şi substanţe chimice, dintre
care unele toxice. Concentraţiile sunt deosebit de mari, periculoase
pentru viaţa acvatică. Produc colorarea intensă a emisarului, turbiditate,
spumă. Amestecul cu apele orăşeneşti este indicat numai după
neutralizarea substanţelor toxice.
 Contaminarea cu crom

Surse de contaminare

- deversarea apelor reziduale încărcate cu suspensii, metale

grele, acizi, baze, poluând puternic emisarii naturali care le
recepţionează sau zonele limitrofe, aşa cum este cazul uzinelor din
Baia Mare, Slatina, Hunedoara.
- solul poate fi poluat direct, prin deversări de deşeuri pe
terenuri urbane sau rurale, sau din îngrăşăminte aruncate pe terenuri
agricole, dar şi indirect, prin depunerea agenţilor poluanţi ejectaţi iniţial
în atmosferă, prin transportul agenţilor poluanţi de către vânt de pe un
loc pe altul, infiltrarea prin sol a apelor contaminate.
Elementele poluante, aduse de deşeuri pe sol se concentrează
în zoo şi fitoplanctonul solului, fiind decelate în proporţii crescute în
legume, fructe, cereale şi plante furajere recoltate din aceste zone.
 Contaminarea cu crom

Limite admisibile

Limita maximă admisă în apa potabilă este de 100 µg/l.

Limita maximă admisă în apele de suprafaţă este de 0,5
mg/dm3.
 Contaminarea cu arsen

Consideraţii generale

Arsenul elementar se prezintă în două forme cristaline (arsenul

cenuşiu denumit şi metalic, arsenul galben), în trei forme amorfe
(arsenul brun, arsenul cenuşiu amorf, arsenul negru) şi sub formă de
arsen coloidal. Dintre toate acestea doar forma metalică este stabilă la
toate temperaturile, celelalte forme se transformă ireversibil în arsen
cenuşiu cu aspect metalic.
Apare în natură mai ales sub formă de sulfiţi şi sulfo-arseniuri şi
foarte rar ca arsenaţi şi arseniţi.
Arsenul metalic nu este toxic, dar toate combinaţiile sale
solubile în apă sau care se pot solubiliza în sucul gastric sunt foarte
toxice. Arsenul este bine cunoscut ca substanţă toxică încă din trecut
(sub formă de oxizi). În mediu ambiant provine din prelucrarea unor
minereuri care conţin compuşi secundari sau urme de arsen precum şi
din unele pesticide cu arsen.
 Contaminarea cu arsen

Consideraţii generale

Arsenul era cunoscut în antichitate şi a constituit otrava de

preferinţă în evul mediu sub diverse denumiri ca aqua Toffana, aqueta
di Perugia sau di Napoli.
Intoxicaţiile cronice au loc la extracţia şi prelucrarea
minereurilor care conţin arsen. Cea mai toxică dintre combinaţiile
arsenului este anhidrida arsenioasă (şoricioaica) folosită în blănărie,
pielărie, culori, smalţuri, alice de vânătoare, ca şi la prepararea verdelui
de Paris sau de Schweinfurth (acetoarsenit de cupru), verdele de
Scheele (arsenit de cupru), arseniaţi de plumb şi calciu. În aceste
cazuri, principala cauză de pătrundere în organism este cea
respiratorie şi numai în mică măsură cea digestivă.
 Contaminarea cu arsen

Consideraţii generale

Intoxicaţiile pot avea şi o origine alimentară prin consum de

alimente cu un conţinut relativ ridicat de arsen (vegetale şi fructe până
la 0,07 % mg, peştii 0,1-0,3 mg %).
Arsenul pătruns în organism se răspândeşte în toate ţesuturile,
găsindu-se în cantitate mai mare în ficat, sânge, plămâni şi rinichi, mai
puţin în oase şi ţesutul muscular.
Oxidul de As (As2O3) se foloseşte pentru decolorarea sticlei,
conservarea pieilor şi blănurilor, şi ca materie primă pentru alţi
compuşi.
Arsenul este folosit în industria metalurgică şi la prezervarea
lemnului.
 Contaminarea cu arsen

Consideraţii generale

Se cunosc peste 120 de minerale cu arsen, dar cele mai răspândite sunt
arsenopirita, realgarul şi auripigmentul.
Prin oxidarea unor arseniuri de fier s-a format scoroditul şi alţi arsenaţi de fier
hidrataţi. Arsenul apare frecvent şi în minereuri polimetalice însoţind aurul,
cuprul, argintul sub forma unor minerale ca: tennantit, enargit şi proustit.
În majoritatea cazurilor zăcămintele cu conţinut de arsen îşi au originea în
magmele acide.
 Contaminarea cu arsen

Consideraţii generale

Arsenul şi combinaţiile sale tri şi pentavalente sunt deosebit de

toxice atunci când concentraţia lor în organism depăşeşte 0.2 - 0.3
ppm. Deosebit de periculos este hidrogenul arseniat, un gaz incolor cu
slab miros de usturoi, a cărui doză admisă în aer este de 0,0003 mg/l.
Aceşti compuşi pot să ajungă să polueze apa, aerul şi solul, iar de aici
ajung în organismul animalelor a căror carne prezintă importanţă
alimentară.
Sursele naturale de arsen anorganic provin din umezirea şi
eroziunea solului. Bacteriile din sol transformă arseniatul de sodiu sau
acidul arsenic în arsenit, iar pe acesta în acid metalarsenic, în dimetil
arsenic şi apoi în di sau trimetilarsenină uşor oxidabilă la forma volatilă
de acid dimetilarsenic. Cu precipitaţiile atmosferice, acesta din urmă se
întoarce în sol, închizând ciclul biologic al arsenului.
 Contaminarea cu arsen

Surse de contaminare

- procesările aurului şi metalelor de bază

- unele aliaje tipografice şi de antificţiune care conţin As.
- pesticidele arsenicale şi arseniaţii de sodiu şi de calciu folosiţi
ca insecticide. Astfel, arsenul şi compuşii săi pot ajunge ca poluanţi în
sol şi apă prin deversări, sau în aer prin emanările acestor industrii.
- apele subterane conţin cantităţi apreciabile de arsen în urma
eroziuni solului
- prin topirea minereurilor rezultă trioxid de arsen care poluează
aerul, solul, vegetaţia, apa.
- contaminarea solului cu pulberi atmosferice care conţin
pesticide pe bază de arsen.
 Contaminarea cu arsen

Limite admisibile

Arsenul se găseşte în apa de mare şi în sol, în mod normal, într-o

concentraţie valabilă cuprinsă între 0,3 la 38 mg/kg de unde ajunge în corpul
peştilor, crustaceelor şi moluştelor.
În apa potabilă nu se admite o concentraţie mai mare de 0,01 ppm.
Limitele maxim admise de arsen în alimente (mg/kg produs) sunt:

Alimente As Pb Zn Sn Hg
Lapte 0,1 0,15 0,5 0,01 -
Brânzeturi 0,25 1,0 25 - -
Pâine 0,2 0,5 15 - 0,05
Cereale 0,2 1,0 15 0,05
Suc de roşii 0,1 0,5 10 150 -
Sare 1,0 1,0 5,0 - 0,1
Ciocolată 0,2 1,0 25 35 -
 Contaminarea cu staniu

Consideraţii generale

Staniul face parte din metalele mai scumpe, deoarece minereul

sau principal caseritul (oxidul de staniu) se găseşte în concentraţii
foarte mici, pentru extragerea a 200 g de minereu fiind necesară
exploatarea unei tone de pământ.
Staniul a fost prima dată aliat cu cupru, obţinându-se bronz.
Astăzi cea mai importantă utilizare a staniului este cea de înveliş
protector pentru tabla de oţel. Acest material numit tablă galvanică se
foloseşte la fabricarea cutiilor din tablă. Staniu se aliază cu plumbul
pentru obţinerea unor materiale de lipit folosite la îmbinarea metalelor.
Datorită proprietăţilor sale, elasticitate şi rezistenţa la
coroziune, staniul este folosit mult în industria alimentară ca material de
ambalare. Totuşi, fiind un metal scump, nu permite folosirea sa pe
scară largă.
 Contaminarea cu staniu

Surse de contaminare

- contaminarea animalelor care ingeră apă sau alimente

poluate cu produşi toxici ai staniului folosiţi în agricultură, precum şi în
urma consumului de conserve alimentare scoase din consumul uman
din cauza conţinutului ridicat de staniu.
- produsele conservate în recipiente metalice pot conţine
cantităţi mari de staniu, de ordinul sutelor de ppm. În locurile în care
fierul nu este acoperit cu staniu, se declanşează procesul de coroziune
influenţat de compoziţia chimică a produsului, de temperatură şi timpul
de depozitare. Prin folosirea tablei lăcuite, trecerea staniului în produs
este puternic frânată.
 Contaminarea cu staniu

Consideraţii generale

Coroziunea metalică este rezultatul acţiunii conţinutului alimentar asupra tablei

cositorite, în urma unor reacţii electrochimice, care se intensifică în timpul depozitării
prelungite. Staniul, fiind un metal relativ nobil, este corodat foarte lent sub acţiunea
acizilor din produsul alimentar conservat. În timpul corodării, în conţinutul alimentar, pe
lângă staniu, trec şi alte metale ca: fierul, plumbul, cuprul. Datorită unui mediu cu acţiune
complexantă a ionului feros şi feric, precum şi a ionului de staniu, procesele ce au loc
sunt procese complexe ce pot schimba polaritatea cuplului Fe-Sn. În contact cu cutia
metalică, produsul alimentar dizolvă atât staniul cât şi fierul. Metalul care formează anodul
trece în soluţie şi, la catod se descarcă electric ionii de hidrogen şi se degajă hidrogenul
gazos. În cazul coroziunii tablei cositorite, deşi staniul ar trebui să constitue catodul, totuşi
situaţia se prezintă invers, staniul devenind anod şi fierul catod. Cauza schimbării
polarităţii se consideră a fi supratensiunea hidrogenului faţă de staniu, care este mai
mare decât faţă de fier, iar majoritatea acizilor din elemente leagă staniul sub forma de
ioni complecşi, producând prin aceasta o sărăcire a electrolitului de ioni de staniu. În
consecinţă, staniul fiind anod, trece încet în soluţie, unde fierul este descoperit; se pune
în libertate hidrogenul gazos. Procesul de coroziune decurge încet, deoarece suprafaţa
totală a porilor este foarte mică, iar în plus, bulele de hidrogen aderă la aceşti pori,
impiedicând accesul ulterior al acizilor din produsul alimentar conservat.
 Contaminarea cu staniu

Limite admisibile

S-au determinat următoarele valori de staniu (în ppm în ţesut umed):

- la vacă: 1,54 în muschi; 1,47 în cord, 1,12 în rinichi, 2,52 în creier, 3,4
în ficat şi 12,20 în limbă.
- la cal: 1,9 în muşchi, 3,0 în creier, 2,1 în ficat.
- la oaie: 1,70 în muşchi, 2,42 în cord, 1,78 în rinichi, 2,48 în creier, 3,73
în ficat, 16,40 în limba.
- în lapte, staniul s-a găsit în limitele a 0,1-0,2 mg/ml.
Doza letală pentru om se apreciază între 4 şi 6 g clorură de staniu. La
om, în urma unei doze mari de staniu ingerat, s-au găsit 13 mg/100 g
rinichi, 3,7 mg/100g splină, 49 mg/100g stomac şi 25 mg/100 g ficat.
 Contaminarea cu staniu

Limite admisibile

Se prevăd următoarele limite maxime admisibile (mg/kg):

- 25 pentru produse de caramelaj, drajeuri, halva, cacao;
- 50 pentru băuturi alcoolice naturale, băuturi răcoritoare,
produse pentru copii;
- 150 pentru conserve de carne, legume în apă sau oţet,
compoturi, nectar.
Prezenţa metalelor grele în alimente, precum şi în materiile
prime folosite la prepararea acestora, peste limitele admise, constituie
un factor de risc pentru sănătatea consumatorilor.