• Nucleul este componentul fundamental ce

include genomul celulei, determină viaţa

întreagă şi activitate funcţională a ei;
• Participă la păstrarea, menţinerea şi
transmiterea informaţiei genetice.
• Reduplicarea moleculelor de ADN cu
repartizarea uniformă a informaţiei
genetice în celulele fiice în cadrul mitozei
• Realizarea informaţiei genetice cu
aprovizionarea sintezei proteinelor (aparat
individual în sinteza proteică)
• Are loc formarea subunităţilor de ribozomi
prin complexarea ARNr + proteinele
ribosomale în centrul nucleolar.

Învelişul nuclear (anvelopa nucleară) Numărul nucleelor – 1 şi zeci

Lamina nucleară sau densă Forma nucleului – alungită, sferică, bast.
Cromatina Localizarea – centrală, excentrică,
Nucleolul periferică
Nucleoplasma (matricea proteică nucleară) Diametrul – 3-5 mcm cu variaţii esenţiale
în funcţie de nivelul activităţii
 Componentele structurale ale nucleului

Învelişul nuclear / anvelopa nucleară /nucleolemă sau kariolemă – separă conţinutul nucleului
de citoplasmă:
• Membrana nucleară externă (continuitate a reticului endoplasmatic rugos cu aceeaşi
structură moleculară a bistratului lipoproteic şi echipament enzimatic identic).
Cisterna perinucleară – spaţiu închis de 15-40 nm.
• Membrana nucleară internă este netedă. De ea sunt fixate filamentele intermediare de
laminină ce determină forma nucleului. Prin proteinele sale integrale este asociată de lamina
densă.
Lamina nucleară sau densă este constituită din filamente intermediare de laminină cu formarea
unei reţele. Funcţiile principale:
• menţinerea formei nucleului;
• structurarea cromatinei;
• organizarea complexelor-por;
• reansamblarea cariolemei la finele mitozei.
Porii nucleari – orificii speciale formate prin contopirea membranelor învelişului nuclear cu
diametru de 90nm, fiecare por fiind prevăzut cu un sistem de structuri globulare şi fibrilare ce
de comun formează – complexul por – structură proteică cu simetrie octagonală. Aceşti
pori permit contactul dintre hialoplasmă şi nucleoplasmă. Numărul lor variază în raport de
activitatea sintetică a celulei date. Pot fi în stare închisă şi deschisă.
 Structura complexului-por:
3 inele constituite din 8 granule (25 nm)
• La nivelul membranei nucleare externe
• La nivelul membranei nucleare interne
• La nivelul părţii centrale (cisterna perinucleară)
Central se determină o granulă – diafragm, posibil
reprezentată de o subunitate de ribozom.
Funcţiile complexului-por:
• Recunoaşterea substanţelor pe contul proteinelor
receptorilor
• Asigură transportul substanţelor selectiv prin consumarea
ATP-ului:
- Din nucleu: ARNm, ARNr, ARNt, subunităţi de ribozom.
- Din citoplasmă: nucleotide, aminoacizi, glucide, ATP etc
 Cromatina
Cromatina reprezintă complexul
nuclear de ADN în combinaţie cu
proteine (histone), ARN, care în
perioada mitozei, apare
condensată cu formarea unor
structuri uşor identificate –
cromozomi.
Unitatea structural de bază –
fibrilă de cromatină.

O moleculă de ADN constituie Cromatina - 4 nivele de condensare

materia genetică a unui 1. Nucleozom – structură de 10 nm
cromozom cu o lungime de circa formată în rezultatul înfăşurării fiecărei
5 cm. Totalitatea moleculelor de molecule de ADN pe proteine histone.
ADN din cei 46 cromozomi - fibrilă de nucleozom, linker.
formează genomul unei celule 2. Fibrilă de cromatină – răsucirea şi
somatice cu o lungime în mediu condensarea fibrilei de nucleozom 30nm
de 1,7-2 m. 200 nm – spiralizarea fibrilei de cromatină
3. Bucle – răsucirea fibrilei de cromatină
4. Cromatide – plicăturarea buclelor
 Metafază – momentul optim de
studiere a cromozomilor
Constricţia primară:
Braţul proximal – scurt
Braţul distal – lung

Telomeri – capetele cromatidelor

 Coloraţie diferenţială –
Dimensiunea, aspectul, 7 grupuri de cromozomi –
repartizarea sectoarelor colorate A, B, C, D, E, F, G
 Cromatina
Cromatina reprezintă complexul nuclear de ADN
în combinaţie cu proteine (histone), ARN, care
în perioada mitozei, apare condensată cu
formarea unor structuri uşor identificate –
cromozomi.
Eucromatină – cromatina activă, lucrătoare –
reprezintă porţiunile de ADN necondensate, de
pe care are loc transcripţia informaţiei
genetice. În MO nu este vizibilă.
Heterocromatina – reprezintă porţiunile de ADN
condensate, de pe care nu are loc transcripţia
informaţiei genetice. În MO apare ca structuri
intens colorate cu aspect de granule sau
conglomerate. Ea prin intermediul proteinelor
nehistone este ancorată de lamina densă a
nucleului.
În mitoză (metafază) – activitatea sintetică a
celulei este egală cu zero.
Defectele la nivelul ADN – reparate; scade cu 1%
la fiecare an; apoptoza.
 Nucleolul

Forma – rotundă sau ovală,

intens colorat cu dimensiuni
între 1-5 mcm care depinde de
activitatea de sinteză a
proteinelor în citoplasmă, iar
numărul lor depinde de gradul
de poliploidie a nucleului

Reprezintă locul de concentrare a buclelor de cromozomi ce conţin copiile genelor (peste 400)
codificatoare ale ARN-urilor ribozomale. Buclele date se referă la perechile de cromozomi 13,
14, 15, 21, 22. Ansamblu buclelor date formează organizatorul nucleolar.
Structura:
Componenta fibrilară (ocupă partea centrală a nucleolului, format din structuri filamentoase, ce
reprezintă transcriptul primar al ARN-urilor ribozomale.
Componenta granulară (ocupă partea periferică a nucleolului, format din precursorii
subunităţilor ribozomale). După maturizare (ARNr + proteinele din citosol), subunităţile
ribozomale prin pori părăsesc nucleul şi asigură sinteza proteinelor, lanţului polipeptidic în
citosol.
 Karioplasma (nucleoplasma)
• Karioplasma (matricea proteică) în interfază este constituită din proteine speciale nonhistone,
apă, ioni, enzime.
• Proteinele nonhistone – se organizează într-o reţea specifică cu menţinerea formei nucleului,
participă la determinarea arhitecturii cromozomilor în interfază şi mitoză.
• Lamininele organizează lamina nucleară, participă la structurarea cromozomilor.
• Pe elementele fibrilare ale matricei nucleare se localizează enzimele responsabile de sinteza
ADN-ului şi ARN-urilor.
• Totodată, pe lângă componentele menţionate, în matrice se determină şi fibrile de
pericromatină, granule de pericromatină şi intercromatine. Aceste formaţiuni conţin
ARNi ce sunt legate cu proteine speciale informosoame (ribonucleoproteide).
 G2

DNA M Mitosis
S
synthesis
G0
G1

Conform Teoriei Celulare, orice celulă a organismului poate apărea numai dintr-o celulă
preexistentă.
Ciclul celular – perioada de timp între momentul apariţiei celulei şi până la finele proprii
diviziuni. Pe acest parcurs are loc reproducerea, transmiterea şi controlul realizării
informaţiei genetice.
Ciclul celular se împarte în 2 perioade:
a) Interfaza – intervalul dintre două diviziuni
b) Mitoza – diviziunea celulară
 Interfaza
• Interfaza ocupă cca 90% din durata ciclului celular şi se împarte în 3 intervale:
• Perioada G1 (postmitotică sau presintetică) – 12-24 ore
• Perioada S (sintetică) – 8-12 ore
• Perioada G2 (premitotică sau postsintetică) – 2-4 ore
• Perioada G1 – decondensarea cromatinei; reansamblarea organizatorului nucleolar;
declanşarea transcripţiei informaţiei genetice; consum de ATP; sinteza de ARN, subunităţilor
de ribozomi şi a proteinelor.
• Perioada S – dublarea cantităţii de cromozomi (2n4c); sinteza proteinelor histone şi
nonhistone pentru împachetarea cromatinei; dublarea centrozomului.
• Perioada G2 – maturizarea centrozomului nou-format; sinteza şi acumularea ATP-ului;
sinteza ARNr, ARNm; ARNt; sinteza tubulinelor pentru asamblarea fusului mitotic. Factorul
declanşator al mitozei (MPF).
În cadrul ciclului celular, celula trece prin două puncte de restricţie:
• R1 – trecerea din faza G1 în faza S
• R2 – trecerea din faza G2 în mitoza propriu-zisă.
 Mitoza
Mitoza ocupă cca 10% din durata ciclului celular şi include 2
evenimente fundamentale:
• Mitoza propriu-zisă – repartizarea identică a informaţiei
genetice (2-3 ore)
 Profaza
 Metafaza
 Anafaza
 Telofaza
• Citotomia – împărţirea citoplasmei
 Fazele mitozei
Profaza – începerea condensării şi spiralizării cromatinei; dispare
nucleolul; încetarea transcripţiei informaţiei genetice; apariţia
cromozomilor vizibili la MO; dezintegrarea anvelopei nucleare cu
transformarea ei în multiple vezicule membranare; localizarea
liberă a cromozomilor în citoplasmă; deplasarea centriolilor la polii
celulei cu polimerizarea intensă a tubulinelor cu iniţierea formării
fusului mitotic; dezasamblarea aparatului sintetic (reticulului
endoplasmatic şi aparatul Golgi) în formă de cisterne şi vezicule
mici.
• Microtubuli centromerici – conectarea microtubulilor cu
kinetocorii cromatidelor
• Microtubuli polari – fixează între ei centriolii
• Microtubuli astrali – traiect radial conectaţi cu citolema.
 Fazele mitozei
Metafaza – condensarea maximală a cromatinei cu o vizualizare
clară a cromozomilor; polimerizarea şi ansamblarea fusului
mitotic sunt finalizate; deplasarea cromozomilor în regiunea
ecuatorului – steaua maternă; separarea cromatidelor
incompletă (conectaţi doar în regiunea centromerului).
Notă: replicarea ADN în regiunea centromerului este semnal
pentru iniţierea anafazei.
 Fazele mitozei
Anafaza – ruperea legăturii brusc în regiunea centromerului;
deplasarea monocromatidelor spre polul celulei; deplasarea
incipientă a polilor contribuind astfel la o formă ovalară;
depolimerizarea microtubulilor cu scurtarea lor şi
dezintegrarea incipientă a fusului mitotic.
 Fazele mitozei
Telofaza – finalizarea dezintegrării fusului mitotic; începerea
decondensării cromozomilor ajunşi deja la polii celulei cu
reorganizarea lor şi apariţia nucleolului; reansamblarea
aparatului sintetic al celulei şi învelişului nuclear; citotomia
celulei asigurată de contracţia actinei, care este concentrată în
regiunea ecuatorială a celulei cu formarea unui inel, care
strangulând progresiv citoplasma, conduce la împărţirea ei în 2
celule fiice.
Cariochineza asigură repartizarea identică a informaţiei genetice între celulele-fiice
nou-formate, pe când separarea citoplasmei este inegală , deoarece nu există un
mecanism de dublare a organitelor, cu excepţia – centrozomului.
• Aparatul Golgi şi reticulul endoplasmatic se reasamblează din veziculele
membranare anterior descompuse;
• Mitocondriile se divid semiautonom;
• Ribozomii se formează din subunităţile preexistente sau din ARNr şi proteinele
corespunzătoare.
Esenţa biologică a diviziunii celulare constă în dezvoltarea progresivă a embrionului,
creşterea organismului, regenerarea fiziologică şi reparativă a ţesuturilor.
Totodată, în unele cazuri, autoreproducerea celulelor se abate de la calea descrisă şi
astfel, dublarea cromozomilor nu este urmată de dezintegrarea învelişului nuclear şi
formarea fusului mitotic. În rezultat, cariochineza şi citotomia nu au loc şi procesul
dat este denumit – endomitoză.
Repetarea de mai multe ori a dublării materialului genetic într-un nucleu se numeşte –
poliploidie. Ea poate apărea şi atunci când mitoza nu este urmată de citotomie şi se
formează o celulă cu 2 nuclee.
Poliploidia este caracteristică celulelor ce exercită funcţii intense.
 Mitoza atipică
Mitoza atipică (patologică) reprezintă procesul de replicare a celulelor, evenimentele
caracteristice cariochinezei nu se încadrează în varianta descrisă anterior.
Cauza: starea fusului mitotic şi a centrozomului
Sub acţiunea unor factori chimici sau de o altă natură, fiecare diplozomă dă naştere a 2
centrioli separaţi activi. În rezultatul întrării unei astfel de celule în mitoză, are loc
formarea a 3-4 fusuri mitotice.
Repartizarea diferenţiată a materialului genetic a celulelor nou-formate se numeşte
aneuploidie, frecvent constatată în procese maligne.
 Reglarea ciclului celular

Durata ciclului celular variază semnificativ nu numai de la un tip de celule la altul, dar este
diferită şi în cadrul celulelor aceluiaşi ţesut.
Ciclul celular este dirijat de un sistem complex de factori (externi şi interni).
• Factori mitogeni (stimulatori ai mitozei): Estrogenii, Eritropoietinele, Factorul de
creştere epidermal (EGF), Factorul de creştere a nervilor (NGF), Factorul de creştere
a fibroblastelor (FGF), Interleukina 2 şi 3 (Il2, Il3)
• Factorii de inhibiţie a mitozei: chalone
Stricta succesiune şi esenţa fiecărei etape a ciclului celular sunt asigurate de 4 evenimente
nodale:
1. Starea genomului în punctul de restricţie R1. Afectarea genomului – activarea genei
p53, stoparea derulării fazei ciclului, reparaţia moleculelor de ADN.
2. Iniţierea replicării genomului (ADN-ului). Întrarea în faza S.
3. Derularea normală a replicării genomului, de comun cu iniţierea sunt asigurate de
complexul activator al perioadei S şi de factorul semnal de întârziere a mitozei.
4. Declanşarea mitozei propriu-zise. Are loc numai după dezintegrarea învelişului
nuclear sub acţiunea factorului declanşator al mitozei (MPF) cu trecerea celulei prin
punctul 2 de restricţie (R2).
Reglarea evenimentelor fazelor ciclului celular este sub controlul a 2 clase de
substanţe:
• Cicline
 Perioada G1 – sinteza ciclinelor D şi E
 Perioada S – ciclina A
 Perioada G2 – ciclina B
• Protein-kinaze ciclin dependente
Ciclinele fiecărei faze ale ciclului celular activează protein-kinazele ciclin dependente,
care prin catalizarea reacţiilor respective contribuie la derularea normală a
evenimentelor fiecărei faze ale ciclului celular.
La sfârşitul perioadei G2 – celula trece prin punctul R2 de restricţie. În această etapă,
are loc activarea factorului declanşator al mitozei (MPF), care dezintegrează
proteinele lamininei şi a anvelopei nucleare. În acelaş timp, sub acţiunea unei
proteinkinaze specifice activată de MPF, contribuie la fosforilarea histonelor H1
contribuind astfel la condensarea cromatinei.
 Gene regulatoare ale ciclului celular

Protooncogene – gene activatoare ale procesului de autoreproducere a celulelor:

codifică sinteza ciclinelor, mitogenilor, asamblarea receptorilor pentru aceşti factori
Antioncogene – gene-supresoare de tumori codifică grupuri de proteine care inhibă
proliferarea celulelor şi grupuri de proteine care ţin sub control replicarea şi
reparaţia ADN-ului.
 Meioza

Meioza este o variantă deosibită a mitozei caracteristică celulelor precursoare gameţilor cu formarea celulelor
sexuale cu garnitură haploidă de cromozomi.
Meioza reprezintă 2 autoreproduceri consecutive: I şi II diviziune meiotică.
I deviziune meiotică (reducţională)
Profaza 1 deviziuni meiotice decurge în 6 etape:
1. Proleptotenă – condensarea cromatinei este nu definită complet; continuă sinteza ARN şi a unor proteine;
învelişul nuclear şi nucleolul sunt integre;
2. Leptotenă – finalizarea procesului de condensare a cromatinei; fiecare cromozom este format din 2
cromatide;
3. Zigotenă – apropierea cromozomilor omologi (diploizi) cu formarea bivalenţilor tetraploizi. La sfârşitul
fazei date, bivalenţii omologi sunt fixaţi pe parcursul întregii lungimi, iar cei sexuali, fiind parţial
omologi (au provenire maternă şi paternă) prin conjugare parţială.
4. Pahitenă – derulează lent şi poate dura câteva zile. Formarea hiasmelor contribuie la schimbul sectoarelor
între omologii de provenienţă maternă cu cei paterni – crossing-over.
5. Diplotenă – începe odată cu sfârşitul crossin-overului. Faza dată în precursorii spermatozoizilor decurge
câteva zile, iar în ovogeneză – până la zeci de ani.
6. Diachineză – detaşarea cromozomilor de la lamina densă care începe să se dezintegreze. Centriolii se
deplasează spre polii celulei pentru formarea fusului mitotic. Faza dată este scurtă şi trece în metafaza
primei diviziuni meiotice
factorul
Factorii mitogeni:
declanşator
Estrogenii, Eritropoietinele
al mitozei
Factorul de creştere epidermal
(MPF)
(EGF)
Factorul de creştere a nervilor
(NGF)
Factorul de creştere a
fibroblastelor (FGF)
Interleukina 2 şi 3 (Il2, Il3)

4 evenimente nodale:
1. Starea genomului în punctul de restricţie R1. Afectarea
genomului – activarea genei p53, stoparea derulării
fazei ciclului, reparaţia moleculelor de ADN.
2. Iniţierea replicării genomului (ADN-ului). Întrarea în
faza S.
3. Derularea normală a replicării genomului, care de
comun cu iniţierea sunt asigurate de complexul Ciclinele (D, E); (A); (B)
activator al perioadei S şi de factorul semnal de Protein-kinazele ciclin-dependente (KCD)
întârziere a mitozei.
4. Declanşarea mitozei propriu-zise. Are loc numai după Protooncogenele – (cca 50) gene-regulatoare
dezintegrarea învelişului nuclear sub acţiunea
Antioncogenele – gene-supresoare de tumori
factorului de declanşare a mitozei (MPF). Punctul de
(GST)
 Moartea celulară

Activitatea îndelungată a celulelor se finisează cu istovirea funcţională şi îmbătrânirea

lor. Potenţialul de replicare a celulelor somatice este genetic programat şi treptat se
reduce. Fenomenul dat este cauzat de reducerea capacităţii celulelor de a reacţiona
la factorii mitogeni şi de a-şi replica moleculele de ADN.
Morfologic procesele vizate se manifestă prin la:
• Reducerea volumului celulei şi a tuturor organelor;
• Sporirea numărului de lizozomi;
• Acumularea pigmenţilor şi a incluziunilor de lipide;
• Etc.
Moartea celulelor, concomitent cu proliferarea şi diferenţierea lor, joacă un rol decisiv
în activitatea celulelor. Conform semnificaţiei şi manifestărilor morfologice, se
disting 2 tipuri de moarte celulară: necroza şi apoptoza.
 Necroza

Necroza reprezintă moartea accidentală a celulei, survenită în rezultatul acţiunii

pronunţate a diverşilor factori nocivi.
Morfologic se manifestă prin:
• Tumefierea citoplasmei, în special al organitelor
• Dispersia ribozomilor, dilatarea cisternelor RE şi aparatului Golgi;
• Creşterea permeabilităţii citolemei şi concentraţiei ionilor de Ca;
• Dereglarea integrităţii membranei lizozomilor cu ieşirea în citozol al enzimelor
hidrolitice;
• Modificarea nucleului cu dilatarea spaţiului perinuclear, condensarea cromatinei în
conglomerate; reducerea dimensiunilor nucleului; picnoza nucleului;
• Dezintegrarea membranei nucleare;
• Dezintegrarea citolemei;
• Reacţie leucocitară perifocală.
 Apoptoza

Apotoza sau moartea fiziologică a celulei este un proces genetic programat. Ea reprezintă un
întreg lanţ de evenimente strict dirijate ce poate fi declanşată de:
• Acţiunea factorilor fiziologici: factorul necrotic al tumorilor, interferoni, factorul de creştere
transformant, unele interleukine şi hormoni;
• Acţiunea factorilor nocivi exogeni de intensitate moderată: bacterii, virusuri etc.
Morfologic se manifestă prin:
• Dispariţia joncţiunilor intercelulare
• Modificări de configuraţie a nucleului şi celulei cu micşorarea în volum;
• Fragmentarea cu formarea corpilor apoptotici: vecicule limitate de membrană ce conţin
porţiuni de nucleu şi citoplasmă;
• Lipsa reacţiei perifocale leucocitare
• Necroza secundară a corpilor apoptotici.
Apoptoza decurge rapid – 1-3 ore
Funcţia: control asupra homeostaziei tisulare; implicarea ei în dezvoltarea progresivă a
embrionului; în eliminarea celulelor sinescente; în reacţiile imune, în reacţia celulei la acţiunea
factorilor nocivi, în evoluţia unor boli infecţioase şi a tumorilor.