FUNDAMENTE

ALE
COMUNICĂRII

OBIECTIVE,
FUNCȚII,PARTICULARITĂȚI
 Indiferent de teoriile care încorsetează obiectul de studiu comunicare, obiectivele oricărui tip de activitate de
comunicare sunt patru (Stanton):
• Receptarea mesajului (auz, văz, alte simţuri);
• Înţelegerea mesajului (decriptarea şi asimilarea informaţiei);
• Acceptarea mesajului (acceptarea comunicării);
• Provocarea unei reacţii (răspunsul la mesaj).
În Comunicarea eficientă, ediţia a III-a revăzută şi adăugită (1996), Ion Ovidiu Pânişoară sintetizează, citându-l pe T. K.
Gamble şi M. Gamble (1993) funcţiile comunicării astfel:

OBIECTIVE, FUNCȚII, PARTICULARITĂȚI, PROCES AL

COMUNICĂRII CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
 1. Înţelegere şi cunoaştere: cunoaştere de sine şi cunoaşterea celorlalţi
ne învaţă cum ne influenţează ceilalţi şi măsura în care influenţăm la rândul
nostru;
2. Relaţionarea consistentă cu ceilalţi: construim cu ceilalţi
semnificaţii noi realităţii care ne înconjoară; comunicarea îndeplineşte deci
şi o funcţie de socializare;
3. Influenţa şi persuasiunea comunicării: dezvoltă funcţia de
colaborare şi de efort comun în comunicare;
4. Competenţa de comunicare este “gradul în care indivizii satisfac
scopurile pe care şi le-au propus în interiorul limitei situaţiei sociale, fără să-
şi rişte abilităţile sau oportunităţile de a urmări alte scopuri mai importante
din punct de vedere individual.” (Park Putnam, apud Pânişoară, 2001)

OBIECTIVE, FUNCȚII, PARTICULARITĂȚI, PROCES AL

COMUNICĂRII CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
 Cercetătorii se grupează în jurul paradigmei: competenţa de comunicare
reprezintă abilitate comportamentală sau abilitate cognitivă?
Teoriile legate de conceptul în discuţie sintetizează o perspectivă
congruentă: competenţa de comunicare se referă la comportament şi cogniţie,
dar şi la interacţiunea dinamică a individului cu mediul în care se produce.
Competenţa de comunicare poate fi tratată drept cea mai importantă funcţie a
comunicării: abilitatea de a demonstra comunicare potrivită contextului dat.

OBIECTIVE, FUNCȚII, PARTICULARITĂȚI, PROCES AL

COMUNICĂRII CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
 Particularităţile comunicării pot fi analizate aşadar din
perspectiva contextului şi a condiţiilor de realizare a activităţii
comunicaţionale.
Astfel, comunicarea are întotdeauna loc într-o situaţie de
comunicare, implicit prin co-existenţa unui sistem de contexte în care
ea se manifestă (Petcu, 2001, 6-8):
• Context spaţial – ce s-a comunicat într-un act de comunicare, are
sens doar în raport cu dispunerea comunicatorilor în spaţiu respectiv,
limitat la dispunerea locului comunicării;
• Context temporal – ce s-a spus anterior, într-un act de comunicare,
formează sensul a ce se spune ulterior;

OBIECTIVE, FUNCȚII, PARTICULARITĂȚI, PROCES AL

COMUNICĂRII CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
• Context fizic - senzorial – ce se spune are legătură cu ansamblul
elementelor senzoriale: apropiere, privire, atingere;
• Context al rolului social – poziţionarea în societate şi în raport
unul cu celălalt induce nuanţele comunicării;
• Context relaţional – calitatea actului de comunicare depinde de
sistemul interacţional creat;
• Context cultural – de referire la reguli şi norme colective – sensul
comunicării se formează în raport cu experienţele personale şi
normele de conduită.

O B I E C T I V E , F U N C Ț I I , PA RT I C U L A R I T Ă Ț I , P R O C E S A L C O M U N I C Ă R I I
CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
 Unul dintre “clasicii în viaţă” ai sociologiei comunicării, Denis McQuail, identifică şi propune spre
dezbatere o serie de condiţii şi efecte ale comunicării (McQuail):
a. Cadrul comun al comunicării – spaţiul social, fizic şi temporal, în care interacţionează participanţii la
comunicare, oferă sensuri mesajelor schimbate. Comunicarea se întinde între graniţele experienţelor
comune ale celor aflaţi în relaţie.
b. Comunicarea antrenează schimbarea – starea internă a comunicatorilor se modifică şi implicit
afectează pozitiv sau negativ relaţia reciprocă sau faţă de lumea externă.
c. Comunicarea stabileşte o relaţie socială între participanţi – comunicarea este cauză şi rezultat al
relaţiei sociale dintre comunicatori.

OBIECTIVE, FUNCȚII, PARTICULARITĂȚI, PROCES AL

COMUNICĂRII CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
 Teoriile comunicării ca act social, de relaţie, trebuie, în opinia lui
Denis McQuail, să răspundă la o serie de întrebări-problemă:
• Cine comunică cui?
• De ce se comunică?
• Cum are loc comunicarea?
• Despre ce este comunicarea?
• Care sunt consecinţele comunicării?
Cum funcţionează comunicarea? Este întrebarea la care
teoreticienii caută şi găsesc răspunsuri, unul mai valabil decât
celălalt.

OBIECTIVE, FUNCȚII, PARTICULARITĂȚI, PROCES AL

COMUNICĂRII CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
 PROCESUL DE COMUNICARE, O MATRICE A COMUNICĂRII UMANE
Teoriile proceselor de comunicare explică fenomenele comunicaţionale care duc la
apariţia sensului comunicării. Teoria proceselor de comunicare a lui Alex Mucchielli
se bazează pe următorul postulat: “cvasitotalitatea expresiilor umane (producţii de
orice gen, realizări concrete, obiecte tehnice, manipulări ale realizărilor şi obiectelor,
conduitelor şi acţiunilor, numeroaselor scrisori, discursuri şi cuvinte, atitudini şi
paralimbaje)… sunt comunicări, adică elemente comunicaţionale care pot fi înţelese
(citite) dacă le raportăm la contexte pertinente în care capătă sens, pentru diferiţii
actori pe care aceste expresii îi privesc (ceea ce numim postulatul comunicării
generalizate)” (Mucchielli et ali).

OBIECTIVE, FUNCȚII, PARTICULARITĂȚI, PROCES AL

COMUNICĂRII CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
 Autorul îşi bazează teoria pe trei teoreme de bază ce, sintetizate, prezintă esenţa procesului de comunicare:
- teorema semnificaţiei; o comunicare făcută de un actor social are semnificaţie pentru el;
- teorema naşterii sensului prin contextualizare; sensul se naşte din relaţionare, iar elementele sensului fac parte din context;
- teorema intervenţiei proceselor de comunicare; numai prin intermediul acţiunilor de comunicare numite procese de comunicare se realizează
construcţia unui sens al comunicării.

OBIECTIVE, FUNCȚII, PARTICULARITĂȚI, PROCES AL

COMUNICĂRII CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
 Diversitatea unghiurilor de vedere sub care este privită comunicarea
este copleşitoare. Spre exemplu, unii autori analizează procesul
comunicării prin prisma transferului de informaţii, alţii acordă atenţie
contextului actului comunicativ, alţi specialişti pun accentul pe intenţie,
adică pe faptul că actele comunicative au un scop, alţii insistă asupra
stimulilor, accentuând importanţa răspunsului sau a reacţiei, o altă
categorie considerând comunicarea ca mijloc de influenţă etc.
Denis McQuail, în lucrarea sa Comunicarea (1999), şi-a fundamentat
teoria proceselor de comunicare 15 concepte ale comunicării,
identificate în 1970 de sociologul american Dance.

OBIECTIVE, FUNCȚII, PARTICULARITĂȚI, PROCES AL

COMUNICĂRII CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
1. simboluri, vorbire, limbaj;
2. înţelegerea – receptarea, nu transmiterea mesajului;
3. interacţiunea, relaţia – schimbul activ şi orientarea;
4. reducerea incertitudinii – ipotetică dorinţă fundamentală care duce la căutarea de informaţie în scopul adaptării;
5. procesul – întreaga secvenţă a transmiterii;
6. transfer, transmitere – mişcare conotativă în spaţiu sau timp;
7. legătură, unire – comunicarea în ipostaze de conector, de articulator;

OBIECTIVE, FUNCȚII, PARTICULARITĂȚI, PROCES AL

COMUNICĂRII CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
 8. trăsături comune – amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau
acceptat de ambele părţi;
9. canal, purtător, rută – o extensie a “transferului” având ca referinţă
principală calea sau vehiculul (sistem de semne sau tehnologie);
10.memoria, stocarea – comunicarea duce la acumularea de informaţie
şi putem “să comunicăm cu” astfel de depozite informative;
11. răspunsul discriminatoriu – accentuarea acordării selective de
atenţie şi a interpretării;
12.stimulii – accentuarea caracterului mesajului în cauză, a răspunsului
sau a reacţiei;

OBIECTIVE, FUNCȚII, PARTICULARITĂȚI, PROCES AL

COMUNICĂRII CUM FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
 13. intenţia – accentuează faptul că actele comunicative au un scop;
14. momentul şi situaţia – acordarea de atenţie contextului actului
comunicativ;
15. puterea – comunicarea văzută ca mijloc de influenţă.

Aşadar orice act de comunicare implică o succesiune de evenimente – un

proces, care cuprinde: decizia de a transmite un mesaj, formularea
semnificaţiei într-un limbaj comun, actul de transmitere în sine şi receptarea.

O B I E C T I V E , F U N C Ț I I , PA RT I C U L A R I T Ă Ț I , P R O C E S A L C O M U N I C Ă R I I C U M
FUNCȚIONEAZĂ COMUNICAREA
 Procesul de comunicare
Schemă simplificată a comunicării se poate reprezenta grafic astfel:

Sursă Mesaj Canal

Audienţă

CONCEPTUL DE COMUNICARE. ISTORIA COMUNICĂRII ÎN

RELAȚIE CU DEZVOLTAREA SOCIETĂȚII UMANE
 Prin comunicare se transmit informaţii, însă la fel de importantă este relaţia care se
creează între comunicatori. Circulaţia informaţiei poate avea loc în sens unic: cazul
monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presa scrisă, radio sau televiziune
(chiar dacă se primesc înapoi anumite reacţii ale cititorilor sau telespectatorilor, aceste
răspunsuri sunt întârziate, nu menţin comunicarea şi din acest motiv, mijloacele de
comunicare în masă sunt catalogate ca sisteme unidirecţionale de comunicare). În
majoritatea cazurilor însă, există flux şi reflux de informaţii, situaţie specifică
dialogului între două persoane care, alternativ, devin vorbitor şi ascultător.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 Prin comunicare se transmit informaţii, însă la fel de importantă este relaţia care se
creează între comunicatori. Circulaţia informaţiei poate avea loc în sens unic: cazul
monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presa scrisă, radio sau televiziune
(chiar dacă se primesc înapoi anumite reacţii ale cititorilor sau telespectatorilor, aceste
răspunsuri sunt întârziate, nu menţin comunicarea şi din acest motiv, mijloacele de
comunicare în masă sunt catalogate ca sisteme unidirecţionale de comunicare). În
majoritatea cazurilor însă, există flux şi reflux de informaţii, situaţie specifică
dialogului între două persoane care, alternativ, devin vorbitor şi ascultător.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 Mesaj Mesaj
Emiţător Canal
Receptor
Comunicarea nu se încheie însă o dată cu preluarea informaţiei
de către partenerul de dialog. Informaţia poate exercita o
influenţă negativă sau pozitivă asupra ideilor, stărilor şi
comportamentului destinatarului, proces care reprezintă un
efect al comunicării. Prin urmare, modelul elementar al
comunicării este:

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 emiţătorul, receptorul, mesajul propriu-zis cu aspectele sale specifice
(inclusiv fenomenele de codificare şi decodificare), canalul prin care
are loc comunicarea, efectele pe care orice act de comunicare le
produce asupra comunicatorilor, şi feedback-ul.
Mai multe direcţii de cercetare a modelelor procesului de
comunicare au fost transpuse de Denis McQuail (1999) într-o abordare
a intenţiei de comunicare pe axa activ-pasiv.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 Transmiţă Recept
tor or
 Transfer intenţionat de informaţie: Activ Pasiv
în general procese unidirecţionale bazate
pe eficienţa transmiţătorului – educaţie,
învăţământ, presă.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
  Proces unidirecţional, la polul opus Pasiv Activ
transferului intenţionat de către
transmiţător – propria educaţie
permanentă, strategii active de căutare şi
învăţare din partea receptorului.
 Deprinderi de comunicare Activ Activ
eficiente din partea ambilor
comunicatori, prezentare şi ascultare
eficiente – dialog, dezbatere, negociere.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
  Transmitere de informaţii Pasiv Pasiv
neintenţionat, lipsă de selecţie a
transmiterilor, elemente variabile în
comunicare, timp de comunicare extins –
educaţia informală în învăţământ.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 Prin urmare, comunicarea devine un proces prin care un emiţător transmite
un mesaj receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce
asupra receptorului anumite efecte – definiţie acceptată de majoritatea
specialiştilor în comunicare.
În opinia lui Ion Ovidiu Pânişoară, caracteristicile elementelor din comunicare
pot fi rezumate la următoarele
• Emiţătorul poate fi o persoană, un grup sau o instituţie care posedă
informaţie structurată, iniţiază comunicarea, are o motivaţie şi un scop
(explicit şi implicit), precum şi grade diferite de credibilitate sau de prestigiu.
În cadrul comunicării, emiţătorul poate avea:

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 a) influenţă sau putere recompensatoare, se referă la satisfacerea
unei dorinţe a receptorului;
b) coercitivă, emiţătorul se aşteaptă la o pedeapsă negativă dacă
nu se conformează primirii mesajului;
c) referenţială, presupune o identificare a emiţătorului cu
receptorul, referinţe comune;
d) legitimă, se bazează pe înţelegerea receptorului că emiţătorul
are dreptul să pretindă ascultare;
e) de expertiză, atribuirea de cunoştinţe superioare emiţătorului;

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 f) puterea informaţională, posedarea unei dinamici comunicaţionale
fundamentale de către emiţător;
g) de conexiune, caracterizează numărul de relaţionări apropiate pe care
emiţătorul le posedă;
• Receptorul poate fi o persoană grup sau instituţie, căruia îi este adresat
mesajul, sau care intră în posesia lui în mod întâmplător, primeşte mesajul în
mod conştient sau subliminal, îl decodifică, îl prelucrează, interpretează şi dă
semnal de răspuns (feedback). Receptorul este responsabil în cea mai mare
măsură de construirea unei relaţii comunicaţionale, chiar: “informaţia şi
mesajul sunt mai puţin importante decât chestiunea esenţială de a şti cui te
adresezi.”

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 La primirea mesajului, receptorul reacţionează de obicei în patru
moduri:
a) reacţie adaptativă, instrumentală sau utilitară, se referă la reacţia
receptorului în vederea maximizării recompensei şi minimizării
pedepsei;
b) reacţie ego-defensivă sau de autoapărare, reprezintă tendinţa de a
salva aparenţele, de a menţine o imagine de sine acceptabilă, în acord cu
imaginea pe care o au ceilalţi despre el;
c) reacţia expresiei valorice: implică un proces de identificare cu rol
esenţial în socializare şi autodezvoltare;

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 d) reacţie cognitivă: vizează nevoia receptorului de a da un sens
evenimentelor care îi afectează direct viaţa şi de a avea un cadru de
referinţă coerent şi stabil pentru organizarea experienţei.
• Mesajul este un sistem sau un complex de semne între care
există legături şi reguli. Semnul reprezintă un semnal care poartă o
semnificaţie. Semnificaţia poate fi, la rândul ei: denotativă (se
referă la semnificaţia primară a semnelor) şi conotativă
(semnificaţia secundară ataşată semnificaţiei primare şi activată în
contextul general al comunicării).

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 Procesul transmiterii mesajului implică existenţa unui cod (un sistem
de semne împreună cu regulile lor de combinare): verbal (când
semnificaţia este codificată în cuvinte), nonverbal (când semnificaţia se
formează prin limbajul trupului) sau paraverbal (tonul, volumul şi
modulaţia vocii, dicţia, accentul, pauza, ritmul vorbirii).
Există cel puţin patru forme de mesaj:
a) mesajul care există în mintea emiţătorului (gânduri);
b) mesajul care este transmis de emiţător (modul în care acesta codează
mesajul);
c) mesajul care este interpretat (decodat de receptor);

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 d) mesajul care este reamintit de acesta (afectat de selectivitatea
receptorului şi de modalităţile de respingere a elementelor indezirabile
pentru el).
Construirea şi transmiterea mesajului implică acţiunea de codificare,
adică de transpunere a ceea ce este de transmis (gânduri, intenţii,
sentimente, atitudini etc.) într-un cod format din sunete, imagini, cuvinte,
desene, gesturi etc. Procesul invers acţiunii de codificare poartă
denumirea de decodificare, receptorul atribuind codurilor recepţionate
semnificaţii conform experienţei, cunoştinţelor şi valorilor sale.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 • Canalul este suportul material prin care este transmis mesajul
de la emiţător către receptor. El poate fi vizual (schimbul de priviri,
expresia feţei, gesturile etc.), vocal şi auditiv (când rostim şi auzim
cuvinte), tactil (mesajele cu valoare emoţională provenite prin
atingerea partenerului), olfactiv (decodificarea diferitelor tipuri de
mirosuri), proxemic (distanţa de apropiere sau depărtare) etc.
Mediile comunicaţionale (radio, televiziune, cinema, discuri, ziare,
casete) reprezintă suporturile de bază ale comunicărilor umane, în
care informaţiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 • Efectele constituie elemente indispensabile în procesul
comunicării. Ştefan Prutianu, în Manual de comunicare şi negociere
în afaceri, enumeră trei tipuri de efecte fundamentale: de natură
cognitivă (achiziţie de informaţie), afectivă (achiziţie sau modificare
a afectelor, sentimentelor, atitudinilor) sau comportamentală
(însuşire de conduite, norme, credinţe, gesturi, deprinderi,
îndemânări, care schimbă maniera de a acţiona).
Efectele nu trebuie confundate cu răspunsurile pe care le dă
receptorul, mesajului primit.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 • Feedback-ul reprezintă reacţia pe care emiţătorul o primeşte de la
receptor, oferind acestuia posibilitatea să constate dacă mesajul a fost înţeles,
crezut şi acceptat.
Feedback-ul corespunde următoarelor patru funcţii:
1. funcţia de control al înţelegerii, al receptării în bune condiţii a mesajelor;
2. funcţia de adaptare a mesajului la caracteristicile actorilor, la dificultăţile
întâmpinate sau la alte evenimente care presupun o modificare a conţinutului
sau a formei;
3. funcţia de reglare socială, în măsură să faciliteze înţelegerea punctului de
vedere al celuilalt şi să favorizeze învăţarea socială;

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 4. funcţia socioafectivă: feedback-ul sporeşte încrederea actorilor, reduce
tensiunea comunicării şi măreşte satisfacţia consumării actului
comunicaţional.
Feedback-ul poate fi imediat sau întârziat, pozitiv – atunci când are rol
de motivare, de încurajare, sau negativ – când rolul pe care îl îndeplineşte
este corector.
• Barierele în comunicare, factorii care alterează procesul de comunicare,
sunt: zgomotul de fond, perturbaţiile, paraziţii, care pot fi de natură:
a) fizică – interferează cu transmiterea fizică a mesajului (de exemplu,
zgomotul străzii, scârţâitul cretei pe tablă etc.);

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 b) psihologică – prejudecăţi, presupuneri eronate, lipsă de
deschidere în idei;
c) semantică – intervin din cauza diferenţelor de limbaj dintre
emiţător şi receptor (confuzii între denotaţie şi conotaţie, interpretări
aproximative ale jargonului, argoului, limbajului tehnic etc.).
Bariera reduce fidelitatea sau eficienţa transferului de mesaj.
După caracteristicile lor, barierele sunt, aşadar, de limbaj, de mediu,
de concepţie, de poziţie etc.
Teoreticienii consideră procesul de comunicare doar o matrice, un
cadru pentru altoirea diverselor studii şi analize despre comunicare.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 În realitate, majoritatea evenimentelor de comunicare sunt mult mai
complexe decât sugerează acest model şi scapă presupoziţiilor cu care
acesta operează:
- existenţa unei intenţii în comunicare sau urmărirea anumitor
scopuri;
- comunicarea începe cu transmiţătorul care şi defineşte semnificaţia
mesajului;
- perspectiva liniară asupra comunicării etc.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 FORME ALE COMUNICĂRII
Comunicarea reprezintă un câmp al interdependenţelor. Toţi
factorii care concură la realizarea ei se pot influenţa în câmpul
comunicaţional creat.
Comunicarea se poate clasifica în mai multe categorii, dacă ţinem
cont de complexitatea activităţilor umane în care este practicată.
Vom prezenta o sinteză a acestor tipologii, adaptată după tipurile de
comunicare identificate de Marian Petcu în Sociologia mass-media
şi de Vasile Tran şi Irina Stănciugelu în Teoria comunicării:

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 A. După forma sau expresia comunicării:
• Comunicare verbală – cuvântul scris şi vorbit;
• Comunicare nonverbală – gesturi, poziţii, expresia feţei, cronemica, limbajul culorilor.
B. În funcţie de participanţii la comunicare:
• Comunicare intrapersonală – comunicarea cu sinele;
• Comunicare interpersonală sau interindividuală – comunicare între cel puţin două
persoane;
• Comunicare de grup – interpersonală, la care participă mai mulţi comunicatori cu
grad de implicare variabil;
• Comunicare în câmpul social: de masă, publică, politică, publicitară – prin care
comunicatorii profesionişti se adresează unor mase de indivizi prin intermediul canalelor.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 C. După distanţa de comunicare:
• Comunicare directă – emiţătorul se adresează receptorului;
• Comunicare indirectă – comunicare ce presupune utilizarea unor
canale tehnice.
D. După direcţia comunicării:
• Comunicare unidirecţională – emiţătorul şi receptorul îşi păstrează
statutul;
• Comunicare bidirecţională – emiţătorul şi receptorul îşi schimbă pe
rând rolurile, iar mesajele circulă în ambele sensuri.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 E. După codul utilizat:
• Comunicare verbală, orală, scrisă;
• Comunicare paraverbală, prin inflexiunile vocii, tonalitate, ritm etc.;
• Comunicare nonverbală – kinetică, proxemică, gestică, cronemică,
artefactuală etc.
F. După modul de realizare a comunicării:
• Comunicare ascendentă – de la nivele inferioare la nivele superioare;
• Comunicare descendentă – de la nivele superioare la nivele inferioare;
• Comunicare orizontală – de pe poziţii ierarhice similare;

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E
 G. După natura informaţiei:
• Comunicare digitală – comunicarea ce foloseşte sistemul nervos
central, gândirea şi limbajul;
• Comunicare analogică – comunicare nonverbală sau comunicarea
ce se bazează pe sistemul nervos vegetativ.
Toate definiţiile comunicării umane, toate teoriile şi modelele studiate
de zeci de ani, în şcoli de gândire diferite, au ca punct comun de
pornire în argumentare faptul că, nici un fel de activitate umană, simplă
sau complexă, desfăşurată la nivel individual, colectiv, societal sau
cultural, nu poate fi concepută în afara procesului de comunicare.

C O N C E P T U L D E C O M U N I C A R E . I S TO R I A C O M U N I C Ă R I I Î N R E L A Ț I E C U
D E Z V O LTA R E A S O C I E T Ă Ț I I U M A N E