CURSUL I

SPORTURILE DE IARNĂ,
A P A R I Ţ I A Ş I D EZ VO L T A R EA
LOR
 CURSUL I
 
SPORTURILE DE IARNĂ, APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA LOR

Încercând să localizăm în spaţiu şi timp primnele

semnale privind apariţia unor forme rudimentare de folosire
a schiului, datele şi documentele istorice ne orientează spre
aceleaşi zone: în ţările nordice ale scandinaviei, stepele
nesfârşite, veşnic acoperite cu zăpadă din nordul lacului
baical şi în lanţul munţilor altai. Urmele şi semnele
privitoare la apariţia schiului îi atribuie o vechime de cca.
5000 ani, iar istoricii subliniază faptul că, atunci când au
apărut primele semne de folosire a schiului, roata nu fusese
încă inventată.
Este confirmată afirmaţia că schiatul a fost a doua formă
de deplasare a omului primitiv, înaintea sa fiind cunoscută
şi folosită doar navigaţia pe râuri şi lacuri, desigur şi
aceasta într-o formă rudimentară, pe trunchiuri de copaci,
pe plute improvizate sau pe buşteni scobiţi în interior, ce se
asemănau, oarecum, cu canoele din zilele noastre.
 Documentele istorice confirmă faptul că înaintea schiurilor au fost folosite „rachetele”,
utilizate la mersul pe suprafeţele acoperite cu zăpadă mare, scopul fiind acela de a nu se
afunda piciorul şi de a se înlesni deplasarea. Acestea erau folosite şi în deplasările pe
terenuri mlăştinoase sau noroioase, efectul fiind acelaşi: se crea posibilitatea deplasării
dintr-un loc în altul şi mai ales, a urmăririi vânatului în aceste zone greu accesibile.
Putem concluziona că, pentru început, aceste forme preistorice ale schiului – rachetele
– aveau un rol utilitar: ajutau omul primitiv în lupta cu vitregiile naturii şi îi înlesneau
acţiunile de vânătoare de care depindea viaţa sa, a familiei si a comunitaţii din care făcea
parte.
Se presupune că, odată cu alungirea rachetelor şi transformarea lor în „tălpi de lemn” (în
schiuri rudimentare) a început să fie practicată şi alunecarea pe pantele înzăpezite, acest
fenomen contribuind şi mai mult la susţinerea activităţii de deplasare şi de urmărire a
vânatului.
Toate aceste afirmaţii sunt confirmate de existenţa unor desene rupestre şi petrogrife
descoperite în peşteri aflate în zonele amintite.
Apariţia formelor rudimentare de practicare a schiului simultan în mai multe zone ale
lumii, demonstrează caracterul utilitar al acestuia. Prin schi deveneau posibile deplasări
de zeci şi chiar de sute de kilometri într-o singură zi.
 Datorită activităţii depuse, istoricii şi pasionaţii acestei forme de
activitate care, cu mult mai târziu, a căpătat un caracter sportiv, au
descoperit urme şi semne legate de practicarea schiului acum
3000-4000 de ani în zone aflate la mari distanţe una de alta, dar
care aveau un numitor comun prin existenţa unor întinderi uriaşe
acoperite de zăpezi, în cea mai mare parte a anului, sau care,
uneori, aveau un caracter permanent.
Aceste urme istorice au fost semnalate în ţinuturile din nordul Siberiei, în zonele muntoase
din China şi Mongolia, în ţările nordice situate în peninsula Scandinavă, dar şi in nordul
Canadei.
Se poate spune că apariţia şi folosirea schiului a generat unele transformări pozitive în viaţa şi
activitatea popoarelor nordice, unii istorici menţionând existenţa, în aceste zone, a perioadei
istorice cunoscute ca „civilizaţia schiului”.
Amintim circulaţia şi răspândirea în rândul locuitorilor din Norvegia a unei frumoase
legende, potrivit căreia „un popor numeros, rău şi sălbatic, a înnodat aceste regiuni venind din
nord alunecând pe zăpadă cu ajutorul unor tălpiu mari de lemn”.Pe baza cercetărilor şi a unor
date concrete, specialiştii „localizează” germenii acestei legende cu cca 8000 de ani înainte de
Cristos. Se presupune că însăşi denumirea actuală de „schi” derivă din cuvântul norvegian –
lapon „skyd” care tradus, ar însemna „obiect de lemn acoperit cu piele”.
În perioada respectivă talpa schiurilor era căptuşită cu blană de ren sau de focă
Relicvele, descrierile, gravurile şi petrogrifele existente semnalează folosirea unui schiu mai
lung pe care se aluneca (cel stâng) şi a unuia mai scurt, care ajuta la împingere şi la
direcţionare.
 Schiorul purta şi se ajuta de un singur băţ, lung şi ascuţit la unul din capete, fiind folosit
drept lance, atunci când era necesar.
Originea străveche a schiului şi schiatului se asociază cu cea a patinelor şi saniei şi este cert
faptul că, după apariţia primelor forme de navigaţie, alunecatul pe zăpadă este cel mai vechi
mijloc de deplasare pe care omul l-a cunoscut şi cultivat.

Fig. 3. Locuitori ai Ţinutului Nordic

Privitor la istoricul apariţiei şi dezvoltării schiului, este necesar să remarcăm

faptul că în afara unor legende şi povestiri păstrate în tradiţia popoarelor nordice şi
în afara descoperirilor întâmplătoare a unor desene rupestre şi petrogrife, există
muzee care vin cu date, obiecte şi cu documente de referinţă culese şi expuse, care
demonstrează vechimea de necontestat a apariţiei şi practicării schiului.
 Toate aceste afirmaţii au la bază vestigiile strânse cu multă migală şi
pasiune de către specialişti, care au văzut în schi un mijloc de investigare
important în cunoaşterea procesului evolutiv al omului.
Documente deosebit de preţioase privind apariţia şi evoluţia schiului se
află la Muzeul Schiului din capitala Norvegiei, Oslo, în muzeele de antichităţi
din Moscova, Petrograd, Helsinki, Copenhaga, Braşov etc.În aceste muzee se
află expuse bucăţi de stâncă rupte din peşteri, care prezintă desene rupestre
legate de schi şi schiat, rachete, schiuri de diferite forme, rondele şi beţe,
precum şi alte lucruri şi documente care atestă vechimea parcticării
schiatului. Iată câteva din cele mai elocvente descoperiri, legate de apariţia şi
practicarea schiului:
În anul 1930 este descoperit, cu totul întâmplător, într-o peşteră din
apropierea oraşului UPPSALA - Suedia un desen rupestru reprezentând un
vânător pe schiuri; studiile de specialitate efectuate asupra acestui desen îl
fixează în timp, ca fiind executat în jurul anului 1000 î.e.n.;
Intr-o zonă mlăştinoasă, tot din Suedia a fost scos la iveală un schiu din lemn
foarte bine conservat apropiat ca formă de schiurile din prezent; folosind
aceleaşi mijloace specifice de investigaţie, vechimea acestuia a fost stabilită ca
fiind de 5000 de ani; acest schiu istoric era prevăzut cu un suport pentru a se
aşeza talpa piciorului şi cu nişte orificii pentru curele, care fixau vârful piciorului.
Ne gândim că dacă acest schiu, atât de apropiat ca formă de cel de azi, are cca
5000 de ani, oare cam ce vechime pot avea ,,rachetele” de mers pe zăpadă?
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi pe parcursul secolului al XIX-lea, în diferite
colţuri ale lumii sunt scoase la iveală noi vestigii legate de schi. Astfel, sunt
descoperite unele reprezentări în piatră - petrogrife - care ne înfăţişează
vânători pe schiuri şi care au o vechime demonstrată de peste 4000 de ani.
Aceste reprezentări în piatră ne oferă şi unele detalii privind tehnica folosită:
schiorii aveau articulaţiile genunchilor şi şoldurilor îndoite şi foloseau un singur
băţ prevăzut la cap cu o rondea.
Cele mai reprezentative petrogrife au fost descoperite în unele peşteri în
apropierea localităţilor RODOV - Norvegia, BOKUSTA - Suedia, şi la ZALAVRUG şi
BESOVE ZLETKI în Siberia. Toate aceste descoperiri, care sunt localizate ca timp
cu multe mii de ani în urmă, demonstrează faptul că schiul a apărut ca o
necesitate a omului de a se deplasa ,,mai bine şi mai repede” pe mari întinderi
de teren acoperite în cea mai mare parte a anului de zăpadă, şi că schiul era
folosit la vânătoare, ca mijloc utilitar de procurare a hranei.
Cu timpul, schiul s-a răspândit ajungând să fie practicat şi în America de Nord şi
Europa Centrală.
În urma descoperirilor făcute şi în urma apariţiei unor lucrări ,,misterul” apariţiei
şi practicării de către om a schiului începe să se limpezească.
Cu mult timp înaintea erei noastre, istoricul şi filosoful grec XENOFON din Atena
descrie în lucrarea sa ,,ANABASSIS” cum unii din locuitorii Scandinaviei şi Siberiei
se deplasează cu uşurinţă pe zăpadă şi pe noroi folosind un fel de ,,tălpici lungi din
lemn”. Despre ceva asemănător ne vorbeşte şi istoricul roman Pliniu cel Bătrân în
lucrarea sa ,,Istoria Naturală“.
În secolul al VI-lea e.n. istoricul bizantin Procopius vorbeşte despre ,,existenţa
unei rase de oameni din Nord, care alunecă pe zăpadă având legate de picioare
scânduri din lemn”.
Ceva mai târziu, în secolul al VII-lea apar scrieri care vorbesc despre folosirea
schiului în centrul Europei şi în zonele nordice ale Chinei.
Fără a ne da nişte amănunte esenţiale despre schi şi despre practicarea sa, aceste
scrieri sunt deosebit de preţioase, ele dovedind practicarea schiului în diverse
zone ale lumii.
Mult mai târziu, în secolul al XIV-lea, apare în Elveţia sub semnătura unui renumit
călător al acelor vremuri, pe nume GERBEISTEIN, o lucrare cu un puternic accent
geografic şi istoric, în care autorul ei, vorbind despre o călătorie în nordul Rusiei
spune: ,,Aici oamenii fac drumuri lungi, pe un fel de tălpi lungi de 6 palme, pe care
le fixează de picioare, alunecând cu repeziciune pe zăpadă“.
 În multiplele gravuri care decorează paginile acestei lucrări, există una care înfăţişează doi
schiori, îmbrăcaţi în haine scurte, care se folosesc de nişte schiuri cu vârfurile îndoite, având în
mână câte un băţ lung şi ascuţit la capăt.   
•  
•  
•  
•  

Fig. 4. Rachet pentru călcat zăpada

•  
Lucrări în care se pomeneşte câte ceva despre schi sunt multe şi ele apar în diverse locuri. Nu
putem omite o apariţie de acest gen care s-a petrecut la mijlocul secolului al XVII-lea şi care s-a
intitulat, în modul cel mai simplu: ,,Laponia”.
utorul acestei lucrări este elveţianul JOHAN SCHEFFER, care efectuează o excursie în ţările din
nordul Europei şi îşi notează în caietul său de călătorii toate lucrurile şi întâmplările care i se
par interesante. El descrie folosirea pe scară largă a schiurilor, pe care localnicii le numesc
SKYDER sau SKŸIER. Acestea sunt descrise ca fiind construite din lemn şi având talpa acoperită
cu blană de urs sau focă de mare ,,pentru a nu aluneca înapoi la urcuş şi pentru a nu prinde o
viteză prea mare la coborâşuri”. Mergând mai departe cu descrierea schiurilor, spune că: în
partea din faţă au un inel din nuiele pentru vârful piciorului, iar în spate, o cureluşă pentru
fixat călcâiul, care opreşte talpa piciorului să iasă din inelul din faţă“.
 Scheffer ne descrie mai departe schiurile spunând: ,,schiul drept este mai lung faţă
de cel stâng, iar schiorul ţine în mâini un băţ lung şi ascuţit prevăzut la unul din capete cu
un inel făcut din ramuri de cedru împletite”.

În perioada secolului al XVIII-lea astfel de lucrări în care se pomeneşte despre

schi, apar în multe ţări din Europa.
În Franţa, apare o lucrare a unui cunoscut scriitor, Jean Regnard, care se
intitulează ,,Plimbare prin Laponia”, lucrare în care un capitol aparte îl reprezintă
cel în care scriitorul vorbeşte despre schiuri şi despre oamenii care practicau
schiul. El scoate în evidenţă faptul că ,,schiatul era folosit în egală măsură de
bărbaţi, femei şi copii, în scopul deplasării pe câmpiile acoperite în permanenţă
cu zăpadă“.
Tot în perioada respectivă, un alt celebru călător francez, A. TOKNAΫE, efectuează
o călătorie în nordul Europei. În urma acestei călătorii, editează
lucrarea ,,Plimbarea unui francez în Suedia şi Norvegia”, în care descrie schiurile
cu care oamenii se deplasează şi cu care ,,fac drumuri lungi şi grele cu o viteză
ameţitoare”.
 Dovezi incontestabile ne demonstrează că în toată această
perioadă schiul nordic a început să pătrundă câte puţin şi în
centrul Europei în zona muntoasă a Alpilor. Dovadă a celor
afirmate mai sus este apariţia lucrării ,,Cinstea ducatului Carniole”,
scrisă de un austriac celebru prin spiritul său aventurier. Acesta se
numea WEICHARD VALASSOR şi în anul 1689 întreprinde o
călătorie de mai multe luni în inima munţior Alpi, în mirificul ţinut
Carniole. În lucrare ,descrie schiurile şi modul în care erau folosite
de locuitorii acestor ţinuturi.

Primele semnale privind folosirea schiurilor în armată le avem din anul 1200
când documentele existente atestă existenţa unor unităţi militare suedeze care
se deplasau pe schiuri sub comanda directă a regelui SVERRE.
Dacă urmărim cronologic datele care atestă apariţia schiului în Europa Centrală, vom
constata următoarele:În Germania, celebrul pedagog GUTS MUTS, considerat a fi
unul din părinţii educaţiei fizice moderne, experimentează mersul pe schiuri, chiar
începând cu anul 1795; în această perioadă, în care Europa Centrală descoperea
schiul, în nordul şi nord-estul continentului el era suficient de dezvoltat şi cunoscut
pentru a fi folosit la vânătoare, precum şi ca mijloc de deplasare şi de luptă pus în
slujba armatelor;
În Franţa, tot în jurul anului 1880, este semnalată apariţia şi răspândirea schiului ,,ca
mijloc de deplasare”;
În Austria, în jurul anului 1880 este semnalată apariţia primului club de schi al cărui
obiectiv declarat era ,,învăţarea schiatului în scopul deplasării pe terenuri acoperite
cu zăpadă“;
În Elveţia, după anul 1888, este descrisă o expediţie pe schiuri, care are drept scop
atingerea şi traversarea trecătoarei PRAGHEL;
În Italia, schiul şi schiatul sunt semnalate în anul 1896 de către un călugăr - călător în
satele de munte din nordul ţării.
Schiul, ca sport, este relativ nou în regiunile muntoase ale ţării noastre, unde
zăpezile nu sunt întotdeauna abundente şi durabile. Practicarea unor forme
străvechi de schi a fost semnalată în zona Maramureş, unde au fost
găsite ,,rachete” de factură primitivă pentru mersul pe zăpadă, asemănătoare cu
cele descoperite în nordul Europei.
Data confecţionării şi folosirii acestora nu a putut fi stabilită cu exactitate,
specialiştii considerând că au fost confecţionate şi folosite în urmă cu cca 2000
de ani.
O cronică poloneză ilustrată din secolul al XVI-lea pomeneşte de nişte ,,oameni
puternici şi vânjoşi care urmăreau vânatul pe schiurile lor lungi şi lunecoase”.
Acest lucru se petrecea, conform cronicii amintite, ,,în Maramureş, în Carpaţii
Păduroşi, şi mai la vale, în munţii pleşuvi ai Bihorului”.
Ca sport, schiul a apărut la noi în ţară ca şi celelalte discipline sportive, în
ultimele decenii ale secolului trecut.
În zona Clujului sunt semnalate pentru prima dată grupe de tineri schiori care
efectuau excursii pe schiuri, de cca 2-3 km. Este semnalată chiar efectuarea unei
excursii mai lungi pe traseul Cluj - Turda - 30km, distanţă parcursă în 5 ½ ore.
Totuşi schiul, ca activitate sportivă s-a dezvoltat îndeosebi în zona Braşovului.
Aici, în anul 1905 a luat fiinţă prima ,,asociaţiune de cultivare a schiului”.
Această grupare a reuşit să construiască în masivele muntoase câteva cabane şi
să organizeze primele concursuri de schi.
Primele concursuri de schi au avut loc în iarna 1909-1910, iar
peste un an, în 1911 s-a desfăşurat la Sinaia un concurs de schi la
care s-a înregistrat debutul femeilor. Consacrarea acestei
activităţi sportive s-a petrecut în zilele de 23 şi 24 februarie
1911, când s-a desfăşurat primul campionat naţional de schi.
Traseul a măsurat 3 km şi a fost fixat de către organizatori în
zona Piata Arsă - Castelul Peleş.
CURSUL II
 
SELECTAREA, FOLOSIREA ŞI ÎNTREŢINEREA
MATERIALELOR ŞI ECHIPAMENTULUI SPECIFIC
 CURSUL II
 
SELECTAREA, FOLOSIREA ŞI ÎNTREŢINEREA MATERIALELOR ŞI
ECHIPAMENTULUI SPECIFIC
 
Este o realitate faptul că, schiul a devenit o ramură sportivă scumpă,
transformându-se dintr-o activitate plăcută şi atractivă, într-una greu accesibilă, prin
problemele legate de transportul spre zonele montane, de cazare şi masă, dar în mod
deosebit de preţurile mult prea mari cu care se pot cumpăra sau închiria schiurile,
clăparii, beţele şi echipamentul specific.
Dacă la toate acestea adăugăm costurile ridicate generate de transportul pe
cablu (telescaun, teleschi), de întreţinerea schiurilor (ceruirea, reglarea sau repararea
legăturilor) de faptul că echipamentul folosit se va schimba în funcţie de starea
vremii, iar un costum de schi, mânuşile, căciuliţa (fesul) au preţuri tot mai ridicate de
la un sezon la altul, realizăm adevăratul înţeles al afirmaţiei făcute anterior că schiul a
devenit un sport scump! Acesta este motivul pentru care un iubitor al muntelui,
schior începător, care face eforturi financiare pentru a-şi satisface plăcerea trebuie
îndrumat, orientat şi avertizat în privinţa achiziţionării materialelor
 • SELECTAREA ŞI FOLOSIREA MATERIALELOR ŞI
ECHIPAMENTULUI
•  
•  
• Schiurile
Alegerea acestora reprezintă un factor esenţial, de acest lucru depinzând
favorizarea sau îngreunarea procesului de învăţare a tehnicii schiului alpin. 
  Pentru a învăţa să schiem repede şi bine este necesar să alegem schiuri din
gama oferită de mărcile cunoscute, omologate, verificate şi consacrate în
domeniu, care să asigure avantajarea învăţării şi a protecţiei schiorului. Acestea
trebuie să aibă elasticitate bună, supleţe şi rezistenţă uniform repartizate pe
întreaga lungime. În cazul unei activităţi performanţiale schiurile sunt adaptate
prin construcţie la particularităţile fizice şi tehnice ale unui schior, la
particularităţile şi conformaţia pârtiei, la starea generală a stratului de zăpadă
sau la cerinţele proprii ale unei probe de schi alpin.
• Calitatea schiurilor este definită de următoarele patru
criterii:
• mobilitate şi elasticitate;
• eficacitatea canturilor;
• capacitate de alunecare;
• stabilitate pe direcţia imprimată de schior.
• În alegerea unor schiuri se va ţine seama de capacitatea
tehnică a schiorului, dar în mod deosebit de talia şi
greutatea sa.
 În funcţie de cele arătate, schiurile sunt împărţite 3 mari grupe:
• schiuri ,,model L” - sunt schiuri uşoare, care avantajează începătorii în
procesul de învăţare; se recomandă a fi folosite pe pârtii cu zăpadă
afânată, în plimbări prin zone împădurite şi la viteze mici de alunecare;
• schiuri ,,model S” - au proprietăţi tehnice de construcţie superioare,
materializate prin canturi pronunţate, ascuţite şi eficiente care asigură o
stabilitate corespunzătoare la viteze mari, pe pârtii cu înclinaţie mare şi
zăpadă îngheţată; se recomandă a fi folosite de adepţii stilului spotiv de a
schia, bazat pe o bună tehnică, poziţie corectă şi viteză de alunecare
superioară;
• schiuri ,,model A” - din acestă categorie fac parte schiurile fabricate de
firme consacrate, fiind schiuri bune, scumpe, grele, adaptate prin
construcţie la pârtii cu înclinaţie mare, acoperite de zăpadă îngheţată;
sunt schiuri de competiţii, performante, uneori fabricate la comandă de
cluburi specializate, sau chiar individual, de către marii performeri.
Din punct de vedere al alegerii lungimii schiurilor recomandăm studierea
următorului tabel:
 EXEMPLU
Nr.
CATEGORIA RECOMANDARE
crt. Lungimea
Talia
schiului
Lungimea schiurilor
1. ÎNCEPǍTORI 175 cm 175 cm
corespunde taliei

Lungimea schiurilor
poate avea pâna la 5
2. AVANSAŢI 175 cm 175-180 cm
cm în plus faţă de
talie

Lungimea schiurilor
3. PERFORMANŢǍ poate avea 10 cm în 175 cm 175-180 cm
plus faţă de talie
Datele rezultate din acest tabel nu sunt valabile în cazul schiului
de mare performanţă, al schiului extrem sau al schiului acrobatic.
În scopul evitării folosirii unor schiuri ce prezintă defecţiuni de
fabricaţie sau o stare de degradare accentuată datorată
suprasolicitării acestora sau vechimii lor, se recomandă urmărirea
atentă a următoarelor aspecte:
• se va verifica dacă şanţul de pe talpa schiului este drept, dacă
nu este întrerupt şi dacă nu împarte talpa în două părţi
longitudinale, având aceeaşi lăţime. În situaţia în care acestea
nu se vor confirma, apar probleme negative în privinţa
conducerii şi a stabilităţii schiurilor;
 Bocancii de schi – clăparii

Derularea procesului de învăţare şi securitatea schiorului depind în

mare parte de calitatea bocancilor de schi.

În această privinţă Federaţia Internaţională de Schi (F.I.S.) a elaborat

celebra ,,Directivă nr. 150” care prevede obligativitatea respectării unor normative
internaţionale privitoare la bocancii de schi, scopul fiind acela de prevenire şi limitare
a accidentelor prin protejarea articulaţiilor tibio-tarsiene şi ale genunchiului.
Un clăpar corespunzător trebuie să asigure piciorului o poziţie verticală, să
strângă glezna, asigurându-i protecţie şi siguranţă în vederea manevrării cu uşurinţă a
schiurilor.
 • Legăturile
•  
• Conform statisticilor publicate de comisia medicală a Federaţiei Intrenaţionale
de Schi (F.I. S.) pe pârtiile de schi monitorizate se petrec anual aproximativ
250.000 de accidente, din care 150000 sunt fracturi. Cauza cea mai frecventă a
fracturilor este dată de modul defectuos în care sunt montate şi reglate legăturile.
Acest lucru ne face să fim fermi în atenţionarea schiorilor (mai ales a începătorilor)
ca legăturile să fie montate şi reglate periodic de către un specialist.
Reglajul componentelor mecanice ale unei legături trebuie astfel efectuat încât la
căzături aceasta să declanşeze deschiderea, eliberând clăparul şi contribuind astfel la
înlăturarea pericolului de accidentare.
Pentru acei care sunt nevoiţi să fixeze singuri legăturile pe schiuri facem următoarele
precizări privind tehnica şi ordinea de montare a legăturii :
• se află cu exactitate centrul de echilibru al schiului prin suspendarea acestuia pe o
lamă de cuţit;
• din acest punct se măsoară între 3-5 cm spre coada schiului, se marchează această
porţiune şi se fixează legătura din faţă;
• se aşează clăparul pe schiu, cu vârful în legătură şi se trasează semnele de fixare a
legăturii din spate.
i h c s e d e l e ţ e B

Deşi au fost perioade când atenţia schiorilor, a monitorilor şi antrenorilor nu era concentrată
şi asupra beţelor în aceeaşi măsură ca cea acordată schiurilor şi clăparilor, practica a
demonstrat importanţa acestora în procesul de învăţare, rolul lor în schiul practicat de cei
avansaţi şi contribuţia, uneori hotărâtoare, ce o au în cazul schiului performanţial.
• Beţele de schi ajută la evitarea unor accidente, participând la echilibrarea corpului, la mărirea
vitezei de alunecare prin împingere, dar şi la eficientizarea unor execuţii tehnice mai grele
(ocoliri, derapaje, frânări). Beţele de schi pentru a fi cosiderate bune şi eficiente trebuie să
respecte particularităţile anatomice ale schiorului şi mai ales să fie în concordanţă cu talia şi
greutatea acestuia.
• Lungimea beţelor folosite trebuie să reprezinte aproximativ ¾ din talia schiorului. Iată două
metode simple de alegere a lungimii beţelor:
• stând în poziţie verticală, capătul superior al băţului aşezat vertical trebuie să intre comod sub
axilă, sau din aceeaşi poziţie se îndoaie articulaţia cotului la 90 0, apucând cu mâna capătul
băţului, antebraţul rămânând în poziţie orizontală.
 LUNGIMEA
TALIA SCHIORULUI BETELOR
DE SCHI

120-125 cm 85-90 cm
125-130 cm 90-95 cm
130-140 cm 95-100 cm
140-145 cm 100-105 cm
145-150 cm 105-110 cm
150-160 cm 110-115 cm
160-170 cm 115-120 cm
170-175 cm 120-125 cm
175-180 cm 125-130 cm
180-185 cm 130-135 cm
185-195 cm 135-140 cm
Casca şi ochelarii

Sunt accesorii indispensabile ale schiorului, indiferent de

nivelul de pregătire şi de dificultatea pârtieipe care se schiază.
Contribuie la evitarea unor accidente, asigurând protecţia
capului şi îmbunătăţind vizibilitatea în timpul alunecării, oferind
schiorului mai mult curaj şi încredere în propriile posibilităţi.
Sunt numeroase exemple când casca de protecţie a salvat
schiorul de o accidentare iminentă, sau când datorită ochelarilor
, schiorul a ales traseul cel mai indicat, ferinu-şi ochii de razele
puternice ale soarelui sau de fulgii de zăpadă în cazul unor
ninsori abundente.
Echipamentul de schi

Pentru toate categoriile de schiori, echipamentul se compune din aceleaşi

obiecte, cerinţele atribuite acestora fiind comune:
• să ferească organismul schiorului de frig, de vânt, de ninsoare sau de
ploaie;
• să fie confecţionat din materiale adecvate care să permită corpului o
aerisire corespunzătoare şi să evite transpiraţia abundentă;
• să asigure schiorului lejeritate în mişcări, alunecarea pe schiuri
presupunând o multitudine de solicitări la nivelul tuturor articulaţiilor
corpului în general, şi la nivelul articulaţiilor membrelor inferioare în special.
• pentru copii, costumul de schi trebuie să fie astfel alcătuit încât să le
asigure protecţia ridicată a extremităţilor corpului picioare, mâini, faţă), mult
mai sensibile la temperaturi scăzute şi să fie plăcut şi în culori vii, oferind
astfel copiilor dorinţa de a-l îmbrăca şi plăcerea de a schia.
În prezent, magazinele specializate, oferă o gamă largă de costume de schi,
asfle încât pârtiile oferă o adevărată paradă a modei la care aderă de o potrivă
copiii, tineri şi adulţi.
Recomandăm tuturor să nu fie neapărat cuprinşi de dorinţa de a fi în pas cu
moda, să folosească costumele de schi potrivite, care să respecte sfaturile
oferite în rândurile de mai sus privind echipamentul de schi.
 ÎNTREŢINEREA SCHIURILOR, LEGǍTURILOR, BOCANCILOR, BEŢELOR ŞI A ECHIPAMENTULUI
PERSONAL

• Schiurile
 
Se spune că schiurile sunt ca şi autoturismele: cum le întreţii aşa le ai! O întreţinere permanentă şi corespunzătoare oferă o
garanţie în plus privind eficienţa schiurilor şi asigurarea unui program normal pe pârtie, contribuind acelaşi timp la evitarea
unor accidentări şi la eficientizarea procesului instructiv.
Talpa schiului este construită din diverse materiale sintetice. Este suprafaţa de contact cu zăpada şi datorită acestui lucru
presupune o întrţinere specială care cuprinde următoarele operaţii:
se spală cu apă călduţă şi detergent, apoi se usucă bine;
se ceruieşte folosindu-se ceara moale din tuburi speciale sau ceara solidă; şi într-un caz şi în altul ceara se întinde bine pe toata
suprafaţa tălpii, respectând direcţia de la coadă spre vârful schiului;
pe tubul sau pe cutia de ceară, fabricantul specifică o parte din calităţile zăpezii, la care ceara respectivă este adaptabilă; pentru
întinderea şi lustruirea cerii este necesar un şpaclu special sau o bucată de plută cu dimensiuni mai mari.
Canturile reprezintă frâna şi sistemul de direcţie al schiorului. Acest lucru face ca întreţinerea schurilor să includă ascuţirea
periodică a canturilor. Este o operaţie ce presupune o experienţă în domeniu; astfel canturile pot căpăta aspectul unei lame de
cuţit cu dinţi, pierzându-şi calităţile şi îngreunând execuţiile tehnice ale schiorului.
Corectitudinea ascuţirii se verifică prin trecerea unghiei degetului mare pe cant, de la coadă spre vârful schiului. Dacă lasă o
urmă uşoară, precum o lamă de cuţit, avem garanţia unor canturi bine ascuţite.
Este necesară o atenţie sporită privind ascuţirea canturilor din dreptul patinei schiului, adică în dreptul legăturilor precum şi în
faţa şi spatele acesteia cu cca 15-20cm.
În această porţiune presiunea schiului asupra zăpezii este amplificată de greutatea schiorului, iar eficacitatea execuţiilor tehnice
este dependentă de acţiunea canturilor din această zonă.
Recomandăm înlăturarea peliculei de ceară de pe canturi prin folosirea unui şpaclu sau a unui cuţit şi ungerea acestora cu ulei
special în scopul prevenirii ruginirii lor.
Legăturile sunt întreţinute prin efectuarea unui reglaj corespunzător, prin curăţirea şi ungerea suprafeţelor mobile, a
şuruburilor şi pârghiilor ce se află în componenţa lor.
 Clăparii necesită scoaterea, spălarea şi uscarea periodică a ciorapului
din interior, ungerea cu uleiuri sau crème speciale şi reglarea corectă a
clapetelor şi a porţiunii din talpă ce permite acest lucru.
La sfârşitul sezonului de schi, atunci când schiurile şi clăparii nu mai
sunt folosite o perioadă îndelungată de timp, recomandăm următoarele:
- se spală bine talpa schiului cu apă şi detergent, fără a încerca să
înlăturăm startul de ceară care persistă;
- se usucă schiul şi se unge toată talpa cu ulei pentru menţinerea
suprafeţei sintetice şi pentru prevenirea ruginirii canturilor;
- se curăţă şi se ung legăturile;
- schiurile se aşează în sprijin, cu vârfurile la perete şi cu talpa în sus,
pentru a se menţine curbura dată de constructor;
- acest lucru se realizeză prin greutatea legăturii care trage în jos
mijlocul schiului;
- se slăbesc resorturile legăturilor şi se notează cifrele de reglaj ale
acestora.
• Legăturile
•
Practica a demonstrat că legăturile au un rol dublu: acela de a fixa
bocancii de schiuri, dar şi de a asigura securitatea schiorului
declanşând şi eliberând piciorul în cazul unor căderi sau al unor
execuţii tehnice nereuşite cu amplitudine mare, protejând astfel
schiorul de producerea unor accidente.
Întreţinerea acestora se rezumă la asigurarea unei durităţi de fixare
corespunzătoare specificată de către producător. Acest reglaj se
efectuează acţionând şuruburile speciale care reglează duritatea
legăturii, sau declanşarea legăturii din spate până când se asigură o
fixare corectă a bocancilor de schi.
Producătorii acestor legături recomandă ca pe timpul nefolosirii,
legăturile din spate să se afle pe poziţia „deschis”, să fie bine curăţate
şi unse cu un strat subţire de ulei fin, special.
 • Ceruirea schiurilor

Cunoaşterea zăpezii şi a multiplelor sale transformări reprezintă o obligaţie atât pentru efectuarea
unei corecte şi eficiente ceruiri a schiurilor, dar mai ales pentru a se evita efectele negative ale
anumitor stări ale zăpezii care de cele mai multe ori conduc către producerea inevitabilă a unor
accidentări. Practicanţii schiului trebuie să ştie că zăpada se transformă şi evoluează sub influenţa
factorilor meteorologici şi mecanici.
În limbajul curent al schiului, şi mai ales al schiorilor se folosesc adesea unele caracteristici ale zăpezii:
zăpadă uscată sau îngheţată, zăpadă rece, pudroasă, zăpadă grea, moale, umedă, etc.
În funcţie de tipul de zăpadă diferă şi alunecarea, deci, ceara şi ceruirea nu pot fi identice, acestea
fiind selectate în funcţie de starea zăpezii.
Practic, ceruirea schiurilor are rolul de a micşora frecarea schiurilor de zăpadă şi implică activitatea de
alegere a celor mai indicate tipuri de ceră şi de întindere a acesteia pe talpa schiului.
În general, în cutiile de ceră se află şi indicaţii tehnice privitoare la tipul de zăpadă pentru care este
eficientă.
Schiorii debutanţi trebuie să ştie, că, folosirea unei ceri necorespunzătoare cu tipul de zăpadă, atrage
după sine îngreunarea procesului de învăţare, schiurile alunecând prea tare, prea încet sau chiar
deloc.
Pentru începători, dar şi pentru avansaţi, oferim unele sfaturi legate de aprecierea câtorva tipuri de
zăpadă, fapt ce poate determina alegerea tipului de ceară corespunzătoare:
•  zăpada foarte rece – nu se reuşeşte formarea un bulgăre de zăpadă mâinile înmănuşate;
•  zăpadă rece – se poate forma un bulgăre de zăpadă cu mâinile înmănuşate, dar cu mare
greutate;
•  zăpadă în jur de 00 - se formează cu uşurinţă un bulgăre de zăpadă;
•  zăpadă grea - formând un bulgăre se va scurge apa din el.
CURSUL III
 
FACTORI FAVORIZANŢI ŞI FACTORI LIMITATIVI AI
PROCESULUI INSTRUCTIV
Factori favorizanţi

În schiul alpin tehnica de bază se însuşeşte în urma unui proces greoi,

îndelungat, plictisitor şi nu de puţine ori descurajant. Există totuşi
posibilitatea de înlăturare a acestor neajunsuri, de a spori dorinţa de învăţare
şi de scurtare a timpului necesar instruirii, bazându-ne pe acei factori care pot
favoriza instruirea. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt următorii:
• alegerea corespunzătoare a echipamentului şi a materialelor de lucru
 pentru începători se recomandă folosirea unor schiuri mai scurte faţă de
talie (cu 5-10 cm) şi dacă este posibil mai late, pentru a se evita afundarea
acestora în zăpadă şi pentru a se mări suprafaţa de contact cu zăpada;
 se va evita folosirea unor schiuri prea lungi, torsionate, cu şanţurile
strâmbe, cu suprafaţa de pe talpă exfoliată sau cu canturile prea tocite;
 legăturile presupun o montare corectă şi trebuie reglate în aşa fel încât să
cedeze la unele suprasolicitări cu grad ridicat de pericol (în special la căzături);
 beţele în cazul schiului alpin vor avea lungimea optimă până sub axila
schiorului.
• terenul de lucru (pârtia) şi zăpada - au o influenţă mare asupra
evoluţiei tehnice a schiorului, reprezentând unul din principalii
factori de care trebuie să ţinem cont atunci când învăţăm să schiem.
Terenul trebuie să fie bine ales, înclinaţia acestuia şi denivelările
prezente să nu îi sperie pe începători. Pârtia va fi prevăzută cu
contrapantă şi prin varietatea formelor de teren trebuie să asigure
execuţia tuturor procedeelor tehnice specifice schiului alpin.
Zăpada reprezintă un factor important, având un rol hotărâtor în
procesul instructiv. Trebuie să fie bine bătătorită, dar cu un strat de
suprafaţă afânat, uşurând astfel conducerea schiurilor pe traiectoria
dorită.
Este de dorit, mai ales pentru începători, ca zăpada să fie proaspăt
căzută, cât mai puţin supusă acţiunii gerului sau a soarelui; aflată mai
mult sub influenţa vântului, a soarelui sau a stropilor de ploaie, zăpada
îşi pierde din calităţile ce pot favoriza învăţarea procedeelor tehnice
ale schiului alpin.
• apariţia şi răspândirea mijloacelor mecanice de urcare - aceste
mijloace de urcare au însemnat pentru schiul alpin o adevărată
cotitură privind procesul instructiv, prin realizarea unei
accelerări a învăţării şi perfecţionării tehnicii specifice.
Numărul de repetări în cadrul unei lecţii de învăţare, dar şi în
cadrul lecţiei de antrenament a schiorilor de performanţă a
devenit mult mai mare. Acest fapt a dus schiul alpin în categoria
sporturilor bazate pe îndemânare şi viteză de reacţie, şi mai
puţin pe forţă şi rezistenţă.
• linia metodică de predare.
Practica a demonstrat că prestanţa, capacitatea profesională şi tactul pedagogic al
profesorului (monitorului) joacă un rol deosebit de important în succesul sau insuccesul
procesului instructiv.
În mod special la grupele de începători, atitudinea generală a profesorului poate fi
hotărâtoare privind atragerea acestora sau instalarea unei atitudini de teamă, de
respingere şi de aversiune faţă de schi. Linia metodică practicată se impune a fi
aplicabilă grupului ce se instruieşte, să ţină seamă de unele aspecte ce caracterizează
acest grup: vârsta cursanţilor, nivelul pregătirii fizice şi nivelul cunoştinţelor tehnice.
În decursul anilor, prin experienţa acumulată, specialiştii din domeniul schiului au
afirmat şi au demonstrat că o formă fizică bună favorizează învăţarea şi perfecţionarea
tehnicii schiului alpin, contribuind în acelaşi timp şi la înlăturarea unor cauze elementare
de producere a accidentelor.
Se spune că schiul alpin este o ramură sportivă care necesită viteză de reacţie şi
îndemânare. Acest lucru a fost constatat în activitatea practică, dar a devenit o
certitudine faptul că şi celelalte calităţi motrice îşi aduc contribuţia lor conştientă la
procesul de învăţare şi perfecţionare a tehnicii schiului, dovedind că nu au eficienţă una
fără cealaltă.
• Viteza - prin forma ei viteza de reacţie este necesară în situaţiile imprevizibile ce apar
pe pârtie şi în executatea ocolirilor rapide specifice probei de slalom.
• Îndemânarea - oferă schiorului o bună capacitate de coordonare a tuturor
segmentelor corporale, având la bază o bună mobilitate a proceselor nervoase. Este
importantă în activitatea specifică schiului alpin prin faptul că oferă control spaţio-
temporal asupra derulării diverselor situaţii şi influenţează aptitudinile de echilibru.
• Rezistenţa - are aplicabilitate în schiul alpin prin conferirea către practicanţi a
capacităţii de executare a unor mişcări în timp îndelungat. Practica schiului alpin
solicită o rezistenţă specifică la nivelul trenului inferior, aceasta fiind zona cea mai
solicitată.
• Forţa - se manifestă prin cerinţele direcţionate spre musculatura picioarelor, muşchii
abdominali şi ai spatelui. Fără o forţă dezvoltată, în special în aceste zone, va fi foarte
greu ca schiorul să reziste presiunilor exercitate asupra articulaţiilor picioarelor cauzate
de alunecarea peste denivelări, de poziţii izometrice menţinute de deprinderi şi
aterizări sau de schimbări permanente ale greutăţii corporale de pe un picior pe altul.
În scopul accelerării procesului instructiv se impune respectarea tuturor factorilor ce
pot contribui la acest proces, fiind necesar ca aceştia să acţioneze în strânsă
interdependenţă.
Factori limitativi
•  folosirea unor materiale necorespunzătoare - schiurile sunt prea lungi, având
canturile tocite, şanţurile înfundate, iar materialul plastic de pe talpă exfoliat;
•  legăturile nu sunt bine montate sau nu prezintă un reglaj corespunzător;
•  beţele sunt fie prea lungi, fie prea scurte;
•  clăparii se recomandă să fie potriviţi mărimii piciorului şi să respecte linia
anatomică a acestuia, efectuând reglajele necesare acolo unde este posibil (la clăparii
moderni);
•  pârtia şi zăpada nu corespund obiectivelor lecţiei de învăţare;
•  pârtia poate fi prea înclinată, amplasată pe marginea unor prăpăstii, sau prezintă
denivelări multe şi accentuate, lucru ce influenţează negativ procesul de învăţare; pe
pârtie se pot afla crengi, stânci, pungi de plastic sau alte obiecte care trebuie
înlăturate;
•  zăpada este prea îngheţată sau prea moale, influenţând negativ instruirea
cursanţilor;
•  pregătirea fizică necorespunzătoare a cursanţilor, sau evoluţia proastă a timpului:
vânt puternic, ger, lapoviţă, ploaie toate acestea contribuie din plin la îngreunarea
procesului de învăţare şi perfecţionare a schiorilor;
•  lipsa mijloacelor mecanice de urcare reduce simţitor, timpul efectiv de lucru
(timpul de alunecare) influenţând negativ instruirea.
 CURSUL IV
METODICA PREDĂRII
PROCEDEELOR TEHNICE DE
BAZĂ DIN SCHIUL ALPIN
 Tehnica de bază a schiului alpin reprezintă un
ansamblu de deprinderi motrice, cu conţinut specific,
care permite deplasarea pe terenuri acoperite cu
zăpadă, în diferite scopuri: formativ, utilitar sau
recreativ.
Conţinutul tehnicii de bază se prezintă sub forma
următoarelor grupe de procedee:
Succesiunea abordării procedeelor tehnice în
învăţarea tehnicii de bază a schiului alpin
1. Acomodarea cu
2. materialele

1. ACOMODAREA 2. MERSUL PE 3. MERSUL LA

3. specifice

CU MATERIALELE SCHIURI URCAREA

SPECIFICE PE TEREN PLAT PANTEI

4. SCHIMBAREA
5. COBORÂRE 6. COBORÂRE
DIRECTIEI
DIRECTĂ OBLICĂ
DE PE LOC

8. SCHIMBAREA DIRECŢIEI
DE ALUNECARE
7. FRÂNĂRI -OCOLIRILE-
OCOLIRI

CRISTIANII
 În fiecare an, odată cu venirea iernii există tot mai multe
persoane care îşi propun să înveţe să schieze şi care încearcă să
transpună în practică aceste frumoase gânduri.
Pentru începători şi pentru cei care sunt schiori ocazionali
odată cu hotărârea de a merge să schieze, apar o serie de
probleme de ordin tehnic şi organizatoric, legate de alegerea
încălţămintei (clăparilor), a schiurilor şi a echipamentului
specific schiului, de corecta alegere a pârtiei, de a lua lecţii cu
un monitor specializat, sau de a încerca să schieze
singur, ,,după ureche”. Este confirmat faptul că schiul şi
învăţarea tehnicii specifice reprezintă un obstacol cu un mare
grad de dificultate, pentru trecerea căruia este necesar să se
apeleze la un monitor - profesor cu experienţă în domeniu.
 Ca şi în cazul altor ramuri sportive, în schi se spune
pe drept cuvânt că este mai uşor să înveţi şi mult mai
greu să corectezi.
Referitor la aceste considerente, marele antrenor
francez Guÿ Joubert, mentor al unei adevărate pleiade
de campioni olimpici şi mondiali, îndemna pe toţi
doritorii de schi ,,la repetare, la exersare, la multă
muncă şi …durere”, iar referitor la metodele de
învăţare cu cel mai ridicat nivel de eficacitate, acelaşi
mare profesor - antrenor afirmă că: ,,este mult mai
uşor să se înveţe tehnica de bază a schiului dacă se lasă
un larg loc instinctului”.
Acomodarea cu schiurile şi
echipamentul

SARCINI :

Obişnuirea cu schiurile:

- prinderea şi desfacerea schiurilor;

- exerciţii de pe loc pentru obişnuirea cu lungimea şi greutatea
schiurilor.
Însuşirea unei poziţii corecte pe schiuri:
- exerciţii de pe loc pentru însuşirea poziţiei pe schiuri.
Educarea echilibrului în timpul deplasării pe schiuri.
 Se poate afirma că procesul amplu de formare a deprinderilor motrice începe
odată cu prinderea schiurilor de picioare şi cu primele încercări de deplasare cu
ajutorul lor. Această sarcină, de acomodare cu schiurile, este obligatorie în primele
lecţii cu începătorii şi este pusă în practică prin următoarele exerciţii:
învăţarea alegerii, a încălţării şi descălţării clăparilor;
învăţarea fixării piciorului (a clăparilor) în legătura schiului;
ridicări alternative ale schiurilor de pe zăpadă şi pendularea lor spre dreapta,
spre stânga, în jos şi în sus;
ridicarea alternativă a vârfurilor schiurilor şi pendularea lor spre dreapta-
stânga şi în plan vertical, fără a ridica şi coada schiului de pe zăpadă;
schimbări de direcţie de pe loc, prin păşire în jurul cozilor sau în jurul
vârfurilor schiurilor;
exerciţii de pe loc pentru învăţarea poziţiei pe schiuri.
Indicaţii metodice:

 se urmăreşte ca printr-un număr corespunzător de

repetări, aceste mişcări să se execute cât mai relaxat şi într-un ritm
vioi;
 în executarea acestor procedee se va pune accent pe
poziţia corectă pe schiuri;
 în primele lecţii, o parte din mijloacele date vor fi
adaptate sarcinii de amenajare a terenului, pe care se vor desfăşura
lecţiile.
2. ÎNTOARCERILE DE PE LOC
 
Este prima cale de schimbare a direcţiei, pe pârtie. Presupune
ridicararea unui schiu, celălat fiind adus la fiecare pas, beţele
servind ca punct de sprijin.
Întoarcerile în schiul alpin sunt de mai multe feluri:
• întoarceri prin paşi adăugaţi.
• întoarceri în evantai.
• întoarceri ,,vârf peste vârf”.
• întoarceri ,,coadă peste coadă“.
• întoarceri prin săritură.
• întoarcerea pe loc cu paşi adăugaţi
Întoarcerile spre stânga sau spre dreapta se face ridicând vârful schiului dinspre partea
respectivă şi aşezarea lui lateral, celălalt urmându-l alternativ, coziile fiind pe post de
pivot. Repetarea succesivă a acestor mişcări permit o întoarcere de 180 0 sau chiar mai
mult.
 
• întoarcerea de 1800 sau în evantai
La această tip de întoarcere se pot folosi trei variante:
1. Întoarcere în care mişcarea este făcută cu vârful schiului, poziţia este stând, cu
genunchii uşor îndoiţi, beţele fiind fixate în zăpadă, unul spre vârf, iar celălalt
spre cozi, asigurând un bun echilibru.
Trunchiul se răsuceşte uşor spre partea spre care se execută întoarcerea,
greutatea corpului este repartizată pe schiul de sprijin şi pe beţe.
Piciorul liber efectuează o pendulare înainte, răsucind schiul din vale ca un
evantai, aşezându-l pe zăpadă cu vârful lângă coada schiului de sprijin.
Greutatea corpului va trece pe băţul din spate, schiul aşezat în noua poziţie,
celălalt fiind paralel cu acesta.
 
2. Întoarcere în care mişcarea este făcută cu coada schiului, poziţia este stând, cu
genunchii uşor îndoiţi, beţele fiind fixate în zăpadă, lateral, de o parte şi de alta a
schiurilor.
Prima mişcare este aceeea de desprinderea băţului din zăpadă, din partea în
care se doreşte să se efectueze mişcarea, concomitent cu schiul care, printr-o
mişcare de rotaţie, trece coada peste celălalt schi, aşezându-l paralel.
Noua poziţie a schiurilor este cu vârful în sensul opus direcţiei iniţiale. Greutatea
corpului se transferă pe piciorul şi băţul deplasat, urmând ca piciorul şu braţul
opus să se alăture printr-o mişcare laterală.
3. Întoarcere în care mişcarea este făcută cu vârful schiului,
poziţia este stând, cu genunchii uşor îndoiţi, beţele fiind fixate
în zăpadă, lateral, de o parte şi de alta a schiurilor.
Se desprinde băţul din zăpadă, din partea în care se
doreşte să se efectueze mişcarea. Se trece schiul cu vârful
înainte spre celălalt printr-o mişcare de învăluire aşezându-l
alături.
Noua poziţie este cu vârful la coada schiului de sprijin.
Corpul răsucindu-se o dată cu schiul deplasat, antrenează
mişcarea celuilalt schi. Acesta pivotează în jurul vârfului şi se
răsuceşte spre noua poziţie.
3. MERSUL PE TEREN PLAT
 
Deplasarea pe schiuri cu alunecare se execută alternativ prin
împingerea cu un picior şi braţul opus, trecând greutatea corpului de
pe un schiu pe celălalt.
Genunchii sunt uşor îndoiţi, bustul uşor înclinat spre înainte, iar
băţul care se înfige în zăpadă este opus piciorului pe care este
transferată greutatea. Executând o împingere spre înapoi cu piciorul
de spijin şi braţul opus acestuia, se duce înainte în alunecare celălalt
picior, descărcat, concomitent cu braţul liber, uşor flexat din cot.
Respectând tehnica consacrată, se disting următoarele trei
procedee:

a) Mersuri alternative:
 mersul alternativ cu doi paşi;
 mersul alternativ cu patru paşi.
 
b) Mersuri simultane:
 alunecare prin împingere simultană;
 mersul cu un pas şi împingere simultană;
 mersul cu doi paşi şi împingere simultană.

c) Treceri de la un mers la altul:

 trecere directă;
 trecere cu alunecare.
4. MERSUL LA URCAREA PANTEI
 
Mersurile la urcarea pantei prezintă o deosebită importanţă, deoarece se adaptează
sarcinilor de amenajare a terenului unde se va desfăşura lecţia, precum şi faptul că pot fi
folosite drept mijloace de încălzire a organismului pentru efort.
Reprezintă un procedeu tehnic absolut necesar încă din primele lecţii de iniţiere şi învăţare a
începătorilor.
Există mai multe procedee de mersuri la urcarea pantei:
 
Urcarea oblică
Acest mod de urcare a pantei este asemănător procedelor de mers descrise anterior.
Diferenţa este că schiurile se sprijină mai mult pe muchiile dinspre deal, împiedicând astfel
derapajul lateral.
 
Urcarea în trepte
Acest procedeu îl folosim la urcarea pantelor foarte înclinate. Schiurile sunt aşezate
orizontal şi perpendicular pe linia pantei, beţele sunt înfipte la nivelul legăturilor, genunchii
sunt uşor îndoiţi şi împinşi spre deal, iar bustul uşor înclinat spre vale, greutatea corpului
este repartizată pe schiul din vale, sprijinul fiind pe băţul de aceeaşi parte.
Pentru executarea acestei mişcări se ridică schiul din deal şi se aşează puţin mai sus pe
pantă, printr-un pas lateral, deplasând simultan şi băţul. După trecerea greutăţii pe schiul şi
băţul din deal, se alătură şi cel din vale, pregătind pasul următor.
Urcarea în foarfecă sau jumătate foarfecă
Acest procedeu de urcare se realizează pe pante înclinate şi înguste. Schiorul
atacă panta frontal, deplasând alternativ schiurile, de o parte şi alta a liniei pantei,
realizând un uşor balans al corpului, schiurile fiind în “V”, înclinate pe canturile interne.
Înclinaţia pantei determină unghiul de divergenţă al vârfurilor schiurilor, plasarea
beţelor şi aplecarea trunchiului înainte. La repunerea schiului cu care se păşeşte se va
evita încălecarea cozilor, beţele fiind înfipte în zăpadă lateral.
 
 6. COBORARILE

Această sarcină se realizează pe parcursul procesului de învăţare şi

perfecţionare a tehnicii schiului, până la dobândirea simţurilor specializate
(simţul zăpezii, al schiului, al alunecarii). Acest lucru se realizează prin
însuşirea coborârilor.
In tehnica schiului, coborârile constituie elementul de baza, din care se
execută de la cele mai simple la cele mai complexe procedee tehnice.
Aparent simple, coborârile pe schiuri creează dificultaţi atât
începătorilor, cât şi schiorilor avansaţi. Aceste dificultaţi rezultă din caracterul
variat al pârtiilor, din viteza crescută cu care se parcurg, ca şi din necesitatea
menţinerii şi mai ales, a restabilirii echilibrului, atunci când factorii externi îl
dereglează.
In procesul învaţării procedeelor de coborare, se va urmari:
•  dobândirea poziţiei corecte pe schiuri;
•  invăţarea repartizării corecte a greutăţii corpului pe schiuri;
•  dezvoltarea şi perfecţionarea echilibrului pe schiuri.
 1. COBORÂREA DIRECTĂ
Coborârea directă este o coborâre executată pe linia
pantei sau pe o direcţie paralelă cu linia pantei.
Mecanismul tehnic:

- schiurile sunt cu vârfurile la accelaşi nivel şi paralele,

la o departare de 20-30 cm, aşezate pe toată talpa, egal
încărcate;
- greutatea este egal repartizată pe toată lungimea
schiurilor.
- articulaţiile gleznelor, genunchilor şi soldurilor sunt
uşor flexate.
- bustul uşor înclinat spre înainte, spatele este rotunjit şi
umerii relaxati.
 braţele sunt uşor departate lateral şi spre înainte, coatele flexate, iar
pumnii ţin beţele orientate oblic spre înapoi;

privirea se află îndreptată la 20-30 m înainte;

poziţia pe schiuri trebuie să fie cât mai naturală, suplă şi echilibrată;

centrul de greutate este proiectat în mijlocul poligonului de

susţinere (delimitat de suprafaţa de contact a picioarelor pe schiuri)
permiţând încărcarea egală a schiurilor, şi deci, o poziţie echilibrată şi
relaxată.
 COBORÂREA OBLICĂ
Coborârea oblică este o coborâre executată pe o direcţie oblică
faţă de linia pantei, care condiţionează traversarea unor pante
înclinate.
Mecanismul tehnic:

schiurile sunt paralele şi apropiate, schiul din deal mai înainte

(10 cm.);

prin ducerea genunchilor spre deal, schiurile sunt orientate pe

muchiile superioare, în raport cu înclinaţia pantei şi consistenţa
zăpezii;

greutatea corpului este mai mult repartizată pe schiul din vale;

articulaţiile gleznelor, genunchilor şi soldurilor sunt flexate;

bustul este uşor răsucit spre vale, înclinat spre înainte, cu

umarul din vale mai coborât decât cel din deal;
 corpul este relaxat şi bine echilibrat datorită flexiei
articulaţiilor gleznelor, genunchilor şi şoldurilor;
genunchii şi bazinul se duc spre deal, întregul corp
adoptând o poziţie arcuită.
braţele sunt uşor flexate, depărtate lateral şi spre înainte,
braţul din deal este cu pumnul la nivelul şoldului, iar cel din
vale este cu pumnul mai jos şi uşor scos în afară.
privirea este orientată pe direcţia de deplasare, la cca. 20-
30 m.
Frânările
Frânările sunt procedee tehnice prin care schiorul îşi
poate micşora viteza sau se poate opri

Frânările se execută prin următoarele procedee:

Frânarea prin derapaj;
Frânarea în plug;
Frânarea în jumătate plug.

Frânarea prin derapaj este un procedeu prin care

schiorul pierde înălţime pe pantă, alunecând
lateral sau oblic fată de linia pantei.

Derapajul lateral

Derapajul lateral este un derapaj executat pe linia

pantei sau pe o direcţie paralelă cu linia pantei.
Derapajul oblic

Definiţie:
Derapajul executat pe o direcţie oblică faţă de linia
pantei. Acest procedeu, reprezintă cea mai importantă
formă de frânare prin derapaj, deoarece contribuie la
învăţarea cristianiilor spre deal şi spre vale.
Acest procedeu, reprezintă cea mai importantă formă de
frânare prin derapaj, deoarece contribuie la învăţarea
cristianiilor spre deal şi pre vale. 
Ghirlandele

Definiţie:
Ghirlandele sunt derapaje oblice successive, între care sunt
intercalate porţiuni de coborare oblică.
Ghirlanda constituie un mijloc pentru perfecţionarea jocului pe muchii, a
declanşării virajului spre vale şi chiar de frânare.
Din punct de vedere al mecanismului tehnic, ele se clasifică în trei
categorii: 
•  Ghirlanda simplă
Se execută dintr-o uşoară coborâre oblică, din care se trece într-un
derapaj oblic simplu, prin aşezarea schiurilor pe toată talpa. Întreruperea
derapajului se face prin trecerea schiurilor pe muchiile din deal, ca
urmare a acţiunii genunchilor.
 •  Ghirlanda rotunjită
Se execută din coborâre oblică. Se efectuează o ghemuire cu încărcarea
simultană a cozilor schiurilor şi orientarea genunchilor spre vale, schiurile fiind
aşezate pe toată talpa.
 
•  Ghirlanda cu tragere
- se porneşte din coborâre oblică;
- se declanşează un derapaj oblic;
- la sfârşitul derapajului oblic, schiurile se pun pe muchiile din deal şi din
sprijin pe sol în beţe, se execută o extensie bruscă şi energică, cu tragerea
picioarelor sub corp şi pivotarea lor;
- la contactul cu solul schiurile se reaşează pe direcţia iniţială.
Frânarea în plug
Definiţie:
Frânarea în plug este un procedeu prin care se pierde
înalţime pe pantă, schiurile fiind deschise in poziţie de plug şi
orientate pe muchiile interioare.
• Frânarea în jumătate plug

Definiţie:
Frânarea în jumătate plug este procedeul prin care se pierde
înalţimea pe panta, schiul din deal sau din vale fiind deschis în
poziţie de jumătate de plug şi orientat pe muchia internă.
DENIVELARILE DE TEREN

Definiţie:
Sunt mişcările executate de către schior în plan vertical,
longitudinal şi lateral, în scopul menţinerii echilibrului, prin
anularea efectului forţelor externe (gravitaţia şi forţa centrifugă),
care acţionează asupra schior-schi, la trecerea peste denivelările
de teren.

• Trecere prin adaptarea poziţiei corpului

Trecerea rupturilor de pantă
Trecerea racordărilor de pantă
• Trecerea prin escamotare
• Trecerea prin săritură
• Trecere prin adaptarea poziţiei corpului

Acest procedeu este pus în practică în două situaţii:

 
• Trecerea rupturilor de pantă

Ruptura de pantă apare în cazul trecerii de la o porţiune înclinată

la alta, cu o înclinaţie mai accentuată.
Pentru trecerea acestei porţiuni, pentru a evita pierderea
echilibrului, schiorul execuă o uşoara avântare prin flexia mai
accentuată a articulaţiilor gleznelor şi prin ducerea corpului spre
înainte, astfel încât se respectă regula perpendicularităţii pe pantă
a axei verticale a corpului, pe noua pantă cu o înclinaţie mai mare.
 Trecerea racordărilor de pantă

 
Prin racord de pantă se înţelege trecerea de la o pantă înclinată la un
teren mai puţin înclinat, plat sau contrapantă. O astfel de schimbare a
înclinaţiei pantelor tinde sa producă dezechilibrarea schiorului in sens
antero-posterior, datorită frânării în alunecare. Dezechilibrarea poate fi cu
atât mai accentuată, cu cât viteza iniţială este mai mare.
Schiorul acţionează în acest caz atât prin flexia genunchilor, cât şi prin
ducerea unui schi înainte, parallel, cu o uşoară deplasare a greutăţii
corpului spre cozile schiurilor, fapt care-i măreşte baza de sprijin în plan
antero-posterior.
•  
Trecerea prin escamotare
• Mecanismul tehnic:
 
Escamotarea se realizează prin tragerea membrelor inferioare sub corp.
Schiurile se desprind de pe zăpadă înainte de ruptura de pantă, urmând ca,
imediat dupa aceasta, schiurile să reia contactul cu zăpada prin extensia
membrelor inferioare.
 
• Principalele greşeli:

- poziţia corpului este gresită in timpul alunecării ce precede trecerea peste

denivelari, mai ales cu greutatea repartizată spre cozile schiurilor;
- lipsa de sincronizare a tragerii şi întinderii membrelor inferioare cu viteza
de deplasare;
- producerea unei extensii complete a corpului. mai ales a genunchilor.
 
Trecerea prin săritură

• Acest procedeu de trecere a denivelărilor se realizează prin executarea

unei extensii mai accentuate în momentul desprinderii. În acest mod se
obţine un zbor mai lung, urmat de o aterizare suplă în momentul reluării
contactului cu zăpada. Acest procedeu este mai dificil, deoarece necesită
o buna coordonare spaţio-temporală (fără dezechilibrări), în faza de zbor.
 
• Indicaţii metodice:
 
 învăţarea trecerii peste denivelările de teren se face după însuşirea
corectă a poziţiilor de coborâre.
 la început, se vor face exerciţii analitice, progresând de la viteze mici
către viteze mai mari. Se poate marca, prin diferite repere, locul de
executare al fiecarei mişcari din cadrul balansului pe vertială. Executând
astfel trecerile peste denivelări, la viteze mici, dispare sentimentul de frică
al executanţilor.
OCOLIRILE
Bazele tehnice ale ocolirilor
Schimbarea direcţiei din alunecare - ocolirea - este un element
tehnic complex.
Ocolirea constă din înlăntuirea unor mecanisme specifice altor
elemente tehnice (de coborâre, de trecere peste denivelări, de
frânare, etc.), cu mecanisme proprii fiecărei ocoliri.
Ocolirile se impart în două mari grupe, diferenţiate între ele
prin tehnica de execuţie; fazele şi momentele execuţiei fiind, în
principiu, asemănătoare:
1. Ocolirea cu schiurile neparalele – specifice începătorilor şi
persoanelor cu o pregătire fizică mai slabă;
2. Cristianii – sunt reprezentate de ocolirile cu schiurile paralele şi
sunt accesibile avansaţilor şi a celor cu o pregătire fizică bună.
 Pentru analiza principiilor biomecanice, care stau la baza
executării ocolirilor, va trebui ca ansamblul schior-schi să fie
privit ca un sistem articulat, asupra căruia acţionează un
complex de forţe interne şi externe. În acest sens,
componentele care trebuie studiate sunt următoarele
- mecanismul deplasării schiurilor pe zăpadă şi aspectele care
rezultă din interacţiunea sistemului schior-schi, cu profilul
terenului şi zăpada;
- mecanismul mişcărilor corpului schiorului, cu ajutorul cărora
schiorul îşi menţine echilibrul, păstrează direcţia de înaintare
sau schimbă direcţia schiurilor după cum intenţionează.
Pentru a devia direcţia schiurilor de pe traseul lor iniţial şi
a le antrena într-o ocolire, schiorul trebuie să intervină cu o
forţă care, în anumite situaţii, va fi destul de mare. Această
forţă va fi furnizată de schior prin diferite mijloace pe care le
are la dispoziţie şi în primul rând, prin forţa musculară.
 Fazele ocolirilor sunt următoarele:
• • pregătirea declanşării
• • declanşarea ocolirii
• • conducerea ocolirii
• • încheierea ocolirii
În timpul ocolirilor, schiorul poate executa mişcări în mai multe
planuri:
• mişcări în plan vertical: acestea sunt efectuate pentru
micşorarea sau mărirea presiunii schiurilor pe zăpadă, pentru a
pregăti declanşarea ocolirilor;
•  mişcări în plan frontal: sunt mişcări compensatorii de
echilibrare laterală (arcuiri) sau de deplasare în translaţie a
schiurilor, prin împingerea laterală a călcâielor;
•  mişcări în plan orizontal: se transpun în mişcări de rotaţie a
corpului în ansamblu sau numai a unor segmente, având ca scop
declanşarea sau conducerea ocolirii;
•  mişcări în plan sagital: sunt mişcări de menţinere a echilibrului
antero-posterior sau pentru a favoriza declanşarea ocolirii.
 Toate aceste mişcări se materializează în mecanisme, care
după modul în care se manifestă pe parcursul ocolirii, se
clasifică în:
• mecanisme care favorizează declanşarea ocolirii:
• balansul vertical;
• balansul longitudinal;
• arcuirea laterală a corpului;
• punctarea

• mecanisme care produc declanşarea ocolirii:

• păşirea;
• frânarea dirijată;
• rotaţia spre vale;
• translaţia.
 BALANSUL VERTICAL – reprezintă mişcările pe care le
execută schiorul, care au ca rezultat deplasarea centrului de
greutate de-a lungul axului vertical pe schiuri şi produc
modificări asupra presiunii schiurilor pe zăpadă.
Aceste modificări se datorează interacţiunii dintre forţa de
gravitaţie şi cea de reacţie a solului, în punctul de sprijin pe
zăpadă. Astfel, o flexie (în articulaţiile gleznelor, genunchilor şi
şoldurilor) poate provoca o suprapresiune, extensia
provocând o micşorare a presiunii (descărcare). Înlănţuirea
unei flexi cu o extensie, duce la crearea unui efect de
descărcare prelungit, schiorul intervenind asupra schiurilor în
acest moment printr-o mişcare de rotaţie sau translaţie
producând, cu un efort scăzut, cuplul de forţe necesar
declanşării ocolirii. Dozarea intensitaţii, amplitudinii si vitezei
balansului vertical se face in funcţie de viteza de deplasare,
raza ocolirii, amplitudinea mişcărilor de rotaţie, starea zăpezii
şi înclinaţia terenului.
 BALANSUL LONGITUDINAL – este legat de balansul
vertical. Se realizează prin mişcări de avântare şi de recul, care
sunt efectuate cu scop echilibrator sau pentru favorizarea
declanşării ocolirii. Mişcările de avântare determină
îmbunătăţirea efectului mişcărilor de rotaţie, prin mărirea
momentului de rotaţie a acestor forţe. De asemenea, ca
urmare a avântării, se produce şi o descărcare mai amplă a
cozilor schiurilor uşurând, in acest mod, schimbarea direcţiei
schiurilor. 

ARCUIREA LATERALĂ A CORPULUI – este rezultatul unei

deplasări spre deal a genunchilor şi a şoldurilor şi o deplasare
spre vale a trunchiului în mod compensator.
Această mişcare este localizată la nivelul genunchilor, sau mai
mult la nivelul şoldurilor; pentru a avea o amplitudine mai
mare se asociază cu mişcarea de contrarotaţie a trunchiului.
 PUNCTAREA – cu băţul interior ocolirii în momentul
declanşării, contribuie la descărcarea schiurilor în momentul
extensiei, precum şi la îmbunătăţirea echilibrului, prin crearea
unui nou punct de sprijin.
Faza de declanşare a ocolirilor este cea mai importantă
dintre toate fazele ocolirilor, aceasta deoarece impune
executarea unor mişcări, simultan în mai multe planuri.

Astfel, este obligatoriu ca in această fază schiorul să

efectueze :
• - descărcarea schiurilor;
• - impulsul care determină deplasarea schiurilor pe noua
direcţie;
• - schimbul de muchii prin trecerea pe muchiile interioare
viitoarei ocoliri;
• - schimbul de greutate pe schiul exterior ocolirii.
Ocolirile pot fi definite şi
sistematizate după
următoarele criterii:
 CURSUL V
CAUZE ŞI MIJLOACE DE PREVENIRE A
ACCIDENTELOR
CAUZE ŞI MIJLOACE DE PREVENIRE A
ACCIDENTELOR
• Accidentele au la origine două categorii de factori:

• a) factori subiectivi - au la origine cauze datorate greşelilor tehnice

ce apar în timpul execuţiei unor procedee sau o viteză de
alunecare mult prea mare care face ca schiurile să fie greu de
controlat; sunt des întâlnite accidente care au la origine o cantare
greşită, o încălecare a cozilor sau a vârfurilor schiurilor, intrarea
greşită în ocolire sau pierderea echilibrului din cauza vitezei prea
mari de alunecare. 
• b) factori obiectivi - au la origine apariţia unor situaţii neprevăzute,
care scapă controlului schiorului: un şanţ sau o movilă neobservate
la timp, o piatră sau o buturugă acoperite de zăpadă, slăbirea unei
legături şi desprinderea schiului de clăpar, desprinderea unui cant
sau exfolierea materialului de pe talpa schiului etc.
Important de ştiut este că schiul la toate nivelele de practicare impune o seriozitate, o atenţie şi o
concentrare maximă din partea celui care îl practică.
Este o certitudine faptul că faţă de activitatea cotidiană obişnuită, schiorul depune eforturi mari pentru
a-şi mări atenţia, pentru a se autocontrola şi pentru a evita orice pericol ce ar putea să apară.
Problematica instruirii devine mult mai delicată atunci când grupa celor ce învaţă sau se perfecţionează
în tehnica schiului alpin este formată din copii.
Puterea de concentrare a acestora nu se poate menţine pe o perioadă îndelungată de timp, instinctul
lor de conservare nu este suficient de dezvoltat, iar curajul, voluntariatul şi dorinţa de evidenţiere sunt
atât de mari, încât trebuie temperate.
Există şi o altă categorie de începători, prudenţi, temători de alunecare şi mai ales de viteză. Aceştia
preferă zona de pârtie cu zăpadă nebătută, unde lipseşte aglomeraţia şi unde sunt mai puţin observaţi
de către colegi sau profesori (monitori). Ambele categorii de cursanţi începători trebuie atrase prin
mijloace pedagogice corespunzătoare la activitatea de instruire, dirijată şi orientată spre optimizarea
procesului instructiv.
În schiul alpin, mai mult decât în alte ramuri sportive, lipsa atenţiei şi a disciplinei constituie unul din
factorii care conduc la înregistrarea unui număr mare de accidente.
Există, aşa cum am arătat, mai mulţi factori care predispun la accidentări, dar cei mai des întâlniţi în
afara celor arătaţi anterior sunt următorii:
 lipsa controlului medical de specialitate - controlul medical se impune datorită
caracteristicilor speciale pe care schiul le are; schiul alpin se desfăşoară în zone montane, la
altitudini medii (600 - 1600 m) în condiţii climatice vitrege (vânt, ninsoare, frig, ceaţă etc.).
Datorită acestui fapt prezenţa unor deficienţe de natură anatomo-fiziologică sau neuropsihică
şi nesemnalate la timp constituie un real pericol pentru cel care doreşte să schieze.
Există şi cazul special al unor inapţi temporar, care prin practicarea schiului reuşesc să îşi
amelioreze boala sau handicapul fizic. Aceştia trebuie bine îndrumaţi şi supravegheaţi, iar
activitatea fizică recomandată trebuie selecţionată astfel încât să nu facă rău organismului sau
organului bolnav.
 deficienţele aparatului neuromuscular
În schiul alpin efortul specific este de tip anaerob cu o participare neuro-musculară intensă şi
complexă, dar care este de scurtă durată.
În unele din probele schiului alpin (coborârea, slalomul super uriaş) schiorul caută să
înregistreze o poziţie cât mai aerodinamică. În acest caz, corpul are toate segmentele flexate şi
se află în contracţie izometrică, întreruptă doar pentru puţin timp de contracţii izodinamice
scurte şi rapide, impuse de teren şi de unele dezechilibrări inerente alunecării. Acest efort fizic
trebuie să aibă un suport muscular ligamentar şi osos bine consolidat.
Deficienţe precum inegalitatea membrelor inferioare, laxitatea articulară sau alte deficienţe
osoase, musculare sau ligamentare, cauzate de unele boli sau traumatisme, contribuie din
plin la apariţia accidentelor.
•  nivelul scăzut al pregătirii fizice generale.
Înainte de începerea unor lecţii de schi se recomandă adaptarea organismului la efort prin
efectuarea unei pregătiri scurte, dar eficiente a aparatului locomotor. În acest fel organismul
va face faţă efortului fizic specific schiului, care de cele mai multe ori se desfăşoară în
condiţii vitrege.
Sunt necesare exerciţiile care contribuie la dezvoltarea musculaturii din zona centurii
scapulare care este solicitată permanent de efortul depus în timpul alunecării cu ruperi de
ritm permanente, schimbări de direcţie rapide, efectuate prin trecerea centrului de greutate
de pe un picior pe celălalt.
Centura scapulară contribuie la echilibrarea corpului, precum şi la propulsia permanentă a
acestuia spre înainte.
•  lipsa încălzirii organismului înainte unei lecţii de schi
Înainte de a schia, indiferent că acest lucru se desfăşoară în cadrul unor lecţii sau în afara
unui proces organizat, se impune efectuarea încălzirii organismului pentru efort.
În mod frecvent încălzirea este efectuată prin mijloace clasice - exerciţii fizice din care să nu
lipsească cele de streching sau urcarea pantei cu clăparii şi schiurile în picioare o dată sau de
două ori chiar dacă pârtia respectivă este prevăzută cu mijloace mecanice de urcare.
•  folosirea unor materiale necorespunzătoare
Calitatea materialelor specifice folosite (schiuri, clăpari, beţe, legături) nu reprezintă doar
factori favorizanţi sau limitativi în procesul instructiv. Aceste materiale se pot transforma
în surse ce se află la originea accidentelor atunci când nu corespund calitativ, când nu au
dimensiunile necesare, când nu sunt reglate sau când nu sunt întreţinute corespunzător.
Din nefericire, de cele mai multe ori acest aspect este neglijat de către schiorii ocazionali,
care cumpără, închiriază sau împrumută schiuri prea lungi sau prea scurte, prevăzute cu
legături uzate, greu de reglat, sau clăpari de o calitate îndoielnică, ce nu fixează glezna,
predispunând pe acela care le foloseşte la accidentări.
•  insuficienţa cunoştinţelor tehnice
Tehnica de bază a schiului alpin se dezvoltă progresiv, mergând din treaptă în treaptă,
implicând în evoluţia sa acumularea de experienţă. Realizarea prin exerciţiu a unui bagaj
tehnic superior şi cunoaşterea tuturor factorilor ce influenţează tehnica schiului, măreşte
considerabil coeficientul de securitate proprie.
Cel care schiază are obligaţia să evite accidentările prin execuţii gradate, suficient
antrenate, să acorde o mare atenţie vitezei de alunecare şi să fie consecvent principiului
de a stăpâni schiurile în orice situaţie neprevăzută ce poate să apară.
•  oboseala - se poate constitui în factor generator de accidente la începători cât şi la cei
avansaţi. În general, practicanţii schiului nu se opresc la timp, micile progrese de ordin
tehnic ce le realizeză creându-le dorinţa de a mai schia, de a mai coborî o dată sau de a
mai efectua câteva ocoliri.
•  pârtii necorespunzătoare
De multe ori accidentele suferite de schiori, mai ales de începători, se datoresc folosirii unor
pârtii amplasate pe marginea unor prăpăstii sau a pădurilor, care reprezintă o suprafaţă
extrem de accidentată presărată cu numeroase obstacole mascate, trunchiuri de copaci,
stânci, buturugi, crengi, bolovani etc. De asemenea, folosirea unor pârtii unde vizibilitatea
este scăzută din cauza ceţii sau a căderii abundente de zăpadă, a existenţei unei zăpezi prea
îngheţate sau prea moale, reprezintă surse sigure de accidente.
•  excesul de viteză şi nerespectarea normelor de circulaţie pe pârtie
La începători există tendinţa de a căuta porţiuni ale pârtiei unde se poate dezvolta o viteză
exagerat de mare care, de cele mai multe ori, depăşeşte posibilităţile tehnice de stăpânire a
schiurilor.
Traversarea pârtiilor haotic, neorganizat şi fără o atenţie mărită, duce la ,,întâlniri”
neaşteptate cu cei care coboară, aceasta ducând la accidente considerate stupide, dar din
nefericire destul de frecvente pe pârtia de schi.
În concluzie, se poate spune că patologia specifică schiului alpin este dată de traumatismele
osteo-articulare şi cranio-vertebrale, cauzate de căzăturile frecvente.
O incidenţă crescută o au traumatismele la nivelul genunchiului, manifestate prin întinderi,
rupturi de ligamente sau rupturi de menisc. Acest lucru se petrece datorită faptului că
genunchiul reprezintă articulaţia cea mai solicitată în schiul alpin.
O atenţie sporită se va îndrepta spre acordarea primului ajutor, o manevră greşit efectuată
putând transforma un traumatism minor într-unul major ce poate avea consecinţe din cele
mai grave.