—1—

COLECŢIA MARILOR GÂNDITORI ITALIENI

ÎNGRIJIT Ǎ DE: VINCENZO DE RUVO ÇI N. BAGDASAR

N. MACHIAVELLI

PRINCIPELE

Traducere din limba italian ǎ

cu o introducere de
SORIN IONESCU 1

INSTITUTUL ITALIAN DE FILOSOFIE

SOCIETATEA ROMÂN Ǎ DE FILOSOFIE

Bucure şti, 1943

1 Sorin Ionescu este un pseudonim folosit de Nina Façon, traduc ǎtoare

şi bun ǎ cunosc ǎtoare a filozofiei italiene.
—2 —
 INTRODUCERE

Puţini sunt gânditorii a c ǎror oper ǎ sǎ fi avut o soart ǎ atât de

interesant ǎ şi totodat ǎ atât de fecund ǎ ca opera lui Machiavelli.
Pentru c ǎ nu avem în fa ţa noastr ǎ scrierea unui filosof, ci a unui om
de ac ţ iune; cuvintele lui nu sunt
destinate a şadar s ǎ alcǎtuiasc ǎ o teorie politic ǎ ci sǎ fie punctul
de plecare al unei atitudini şi al unei treceri imediate la fapt ǎ.
De gândirea lui Machiavelli s-au servit a şadar to ţi aceia care au voit s
ǎ caute o justificare a modului lor de ac ţiune. Soarta operei lui a
urmat astfel linia schimb ǎtoare a împrejur ǎrilor istorice şi politice
care impuneau sau f ǎceau posibile alte moduri de guvernare decât
cele propuse de el. S-a gre şit aşadar atunci când gândirea politic ǎ a
istoricului florentin a fost socotit ǎ drept o teorie a Statului
conceput ǎ ca teorie a oric ǎrui Stat posibil; nu s-a v ǎzut c ǎ ea
corespunde unui singur moment politic, acela al Floren ţei la
începutul secolului al XVI-lea, adic ǎ în acel moment în care se putea
încerca o unitate a Italiei pe care evenimentele ulterioare aveau s-o
împiedece înc ǎ mult ǎ vreme.
Cǎci opera lui Machiavelli nu vrea s ǎ constituie un sistem; nu
putem vorbi de Principe ca fiind corolarul unei concep ţii filosofice pe
care autorul ar fi expus-o în alte scrieri spre a-i aduce aici aceast ǎ
împlinire în linia politicului; Republica lui Platon, Politica
lui Aristotel sau Contractul social al lui Rousseau apar ţin unor
sisteme de gândire metafizic ǎ şi reprezint ǎ o consecin ţǎ a lui;
Machiavelli porne şte însǎ de la fapte, şi pe ele vrea s ǎ le reformeze;
scrie Principele pentru c ǎ împrejur ǎrile politice îl solicit ǎ s-o facǎ, iar
nu pentru a ilustra o teorie. Dac ǎ totu şi, la finele analizei
noastre, vom putea încerca s ǎ arǎtǎm cǎ aceastǎ gândire politic ǎ se
încadreaz ǎ într-o concep ţie filosofic ǎ şi cǎ ea are la bazǎ o anumit ǎ
înţelegere a eticului, va trebui s ǎ preciz ǎm cǎ aceste cadre de
gândire mai largi în care o introducem, nu mai sunt ale
lui Machiavelli, ci ale gândirii filosofice a epocii lui. Concep
ţia politic ǎ a Renaşterii nu o g ǎsim nici la Ficino, nici la Bruno; o
gǎsim îns ǎ la Machiavelli, şi o putem considera prin urmare drept
corolarul, pe acest plan al realului care este via ţa politic ǎ a
popoarelor, al specula ţiei metafizice şi etice a gânditorilor aceleia şi
epoci.
— 3 —
 Am indicat în felul acesta cele dou ǎ planuri în care se constituie
opera lui Machiavelli: ea apare sub impulsul faptelor politice ale vremii
şi în vederea l ǎmuririi lor printr-o ac ţiune politic ǎ nou ǎ; dar apare
cuprinzând în ea substan ţa gândirii filosofice a timpului, a concepţiei
lui despre existen ţǎ şi despre om.

Nǎscut la 3 mai 1469 la Floren ţa, Machiavelli î şi începe cariera

politic ǎ, hot ǎrâtoare pentru opera lui, la vârsta de dou ǎzeci şi
nou ǎ de ani. Împrejur ǎrile politice îl introduc atunci în miezul vieţii
publice a Republicii. Situa ţia Floren ţei evoluase rapid şi cu multe fr
ǎmânt ǎri în ultimii ani. În aprilie 1492 murise Lorenzo Magnificul,
încheindu-se odat ǎ cu el epoca de glorie a Rena şterii florentine;
curândtulbur ǎrile interne şi r ǎzboaiele pentru
cucerirea Italiei zdruncin ǎ viaţa oraşului. În noiembrie 1494, Piero de
Medici, fratele şi urma şul lui Lorenzo, nu voise şi nu putuse s ǎ
împiedece înaintarea trupelor franceze ale lui Carol al VIII-lea; poporul
Floren ţei cere atunci alungarea lui, şi principatul este înlocuit
prin republic ǎ; în fruntea ei se ridic ǎ însǎ un cǎlugǎr, Savonarola,
ale c ǎrui cuvinte prevestiser ǎ venirea du şmanului şi nenorocirile
patriei. C ǎlugǎrul dominican guverneaz ǎ însǎ Floren ţa prea pu ţin;
republica lui cre ştin ǎ se desface atunci când, în mai 1498, el este ars
pe rug în pia ţa Signoriei. Vechea republic ǎ, aceea care cu câteva
decenii mai înainte se supusese autorit ǎţii lui
Cosimo cel b ǎtrân, p ǎrintele Medicilor, rena şte, şi în iunie acela şi
an, Machiavelli este numit Secretar în a doua cancelarie a Republicii,
îns ǎrcinat fiind cu rezolvarea chestiunilor interne; o
lun ǎ mai târziu i se încredin ţeazǎ în plus func ţia de Secretar al Celor
Zece, care cuprindea atribu ţia rezolv ǎrii afacerilor externe.
Machiavelli va fi reconfirmat în anul urm ǎtor şi va pǎstra aceast ǎ
îndoit ǎ func ţie pân ǎ în noiembrie 1512 când, odat ǎ cu cǎderea
Republicii şi întoarcerea Medicilor, nu-i mai este îng ǎduit ǎ nicio
activitate politic ǎ.
În aceşti patrusprezece ani, Machiavelli a cunoscut pe oamenii
politici de seam ǎ ai epocii lui: papi, regi, împ ǎraţi şi principi;
contactul zilnic cu firele cele mai ascunse ale treburilor Statului i- au
ascu ţit în ţelegerea şi i-au îmbog ǎţit experien ţa oamenilor. În
cuprinsul acestei perioade, în care putem spune c ǎ a adunat
materialul operelor lui viitoare, partea cea mai însemnat ǎ o au
ambasadele diverse la care a luat parte sau misiunile în care a fost
trimis singur. În calitatea sa de Secretar, Machiavelli nu era niciodat
ǎ ambasadorul oficial al Republicii; rolul lui
era

— 4 —
întotdeauna numai acela de a preg ǎti terenul pentru conversa ţiile
care trebuiau s ǎ urmeze; el apare a şadar ca un observator
însǎrcinat cu relatarea situa ţiei, cu recunoa şterea posibilit ǎţilor de
tratative; observator de multe ori r ǎu pl ǎtit şi deci neputând face
faţǎ cheltuielilor care i se impuneau; nu întotdeauna bine v ǎzut,
deoarece rolul de observator se prelungea uneori foarte mult f
ǎrǎ ca guvernul Republicii s ǎ ia o hot ǎrâre şi sǎ înceapǎ tratativele
în consecin ţǎ. Aproape fiecare an înseamn ǎ însǎ pentru Machiavelli o
nou ǎ cǎlǎtorie şi un nou contact cu puternicii vremii. În iulie 1499
îşi îndepline şte prima misiune pe lâng ǎ Caterina Sforza, contes ǎ de
Imola şi Forli; în 1500 îl g ǎsim la Rouen, trimis la Ludovic al XII-lea
spre a dezmin ţi zvonurile care afirmau c ǎ Floren ţa nu mai este
credincioas ǎ alian ţei ei cu Fran ţa; iar în iunie 1502 îl g ǎsim la
Urbino, în prima ambasad ǎ pe lângǎ Cezar Borgia, care continu ǎ, în
octombrie acela şi an, când Machiavelli r ǎmâne timp de patru luni în
jurul Ducelui de Valentinois, cum era numit de curând fiul Papei
Alexandru al VI-lea. În anii urm ǎtori întâlnim ac ţiunea
întreprins ǎ de Machiavelli pentru alc ǎtuirea unei armate proprii a
Floren ţei; în 1507, misiunea lui la Maximilian al Austriei îl face s
ǎ cunoasc ǎ Elveţia şi sudul Tirolului.
Dar la finele lui 1512, evenimentele se precipit ǎ la Floren ţa.
Liga de la Cambrai, în care Fran ţa se gǎsea alǎturi de Pap ǎ şi de
Spanioli, se desface; în locul ei şi cu un scop opus, se constituie
Liga sfânt ǎ având în frunte pe Iuliu II care începe, al ǎturi
de Spanioli, lupta hot ǎrât ǎ împotriva armatelor lui Ludovic al XII-lea.
Floren ţa fusese în to ţi aceşti ultimi ani aliata Fran ţei, şi aceast ǎ
politic ǎ era hot ǎrât sus ţinut ǎ de Pier Soderini, conduc ǎtorul
Republicii. Gaston de Foix, comandantul trupelor franceze, câ
ştigǎ în acest an, 1512, o mare victorie la Ravenna; o
victorie f ǎrǎ efect însǎ, deoarece înving ǎtorul moare curând dup
ǎ aceea, şi Elveţienii, chema ţi în ajutor de Pap ǎ, reu şesc sǎ
regrupeze for ţele şi sǎ refacǎ, mai puternic, Liga Sfânt ǎ. Succesul
trece acum de partea acesteia; armatele franceze se retrag,
şi unul dup ǎ altul, ora şele se supun Papei. În august 1512,
aceast ǎ înaintare devine amenin
ţǎtoare pentru Floren ţa: ea avea de ales între continuarea politicii
franceze sus ţinut ǎ de guvernul republican în frunte cu Soderini, sau
al ǎturarea de Liga Sfânt ǎ care însemna totodat ǎ revenirea
Medicilor şi deci pierderea din nou
a libert ǎţilor republicane. În iunie 1512, Papa şi alia ţii sǎi
se întruniser ǎ în Congresul de la Mantova prin care hot ǎrâser ǎ sǎ
pedepseascǎ Floren ţa pentru alian ţa ei cu Fran ţa şi sǎ-i impun ǎ
revenirea
Medicilor. Evenimentele se precipit ǎ însǎ în momentul în care
Spaniolii atac ǎ şi ocup ǎ, printr-o ac ţiune militar ǎ violent ǎ, micul
oraş Prato, situat la pu ţini kilometri de Floren ţa; situa ţia apare
atunci cu totul pierdut ǎ pentru republicani; Pier Soderini este silit sǎ
fugǎ în primele zile ale lui septembrie 1512 şi Medici reiau
guvernul Floren ţei. Politica francez ǎ a Republicii nu reu şise sǎ-i
asigure decât pu ţini ani libertatea; prin revenirea Medicilor,
principatul se restabile şte în toat ǎ puterea lui.
Îl gǎsim pe Machiavelli în miezul acestor evenimente. Fuga lui
Soderini însemna şi pentru el pierderea func ţiei pe care o ocupa. Dar
pentru Machiavelli, ea nu este numai un mijloc de existen ţǎ, ci
un mod de via ţǎ; şi atunci încearc ǎ sǎ rǎmân ǎ la locul s ǎu, sǎ-şi
împlineasc ǎ, aşadar, func ţia servind de data aceasta pe Medici.
Colegul s ǎu, primul Secretar al Republicii, Virgilio Adriani
rǎmǎsese pe loc; dar Adriani nu era un om politic, ci un literat:
profesor la Studiul florentin, umanist cunoscut în cercul
Academiei platonice, elev al lui Cristoforo Landino, pentru el func ţia
de Secretar era numai un mijloc de existen ţǎ; apolitic, el a
rǎmas la locul s ǎu deoarece noii conduc ǎtori ai Floren ţei
nu
puteau s ǎ vadǎ în el pe omul vechii guvern ǎri. Machiavelli reprezint
ǎ însǎ o direc ţie şi o personalitate; activitatea lui fusese aceea a unui
pasionat al politicii; el reprezenta ca atare spiritul Republicii care c
ǎzuse. De aceea încerc ǎrile lui de a- şi oferi serviciile noii guvern ǎri,
nu reu şesc; la 7 noiembrie 1512 este scos din func ţie, iar la începutul
lui 1513 este implicat, pe nedrept probabil, într-o conspira ţie urzit ǎ
contra Medicilor, de c ǎtre Pietro Paolo Boscoli şi Agostino di Luca
Capponi; cei doi fur ǎ decapita ţi; iar partizanii lor, între care fusese g
ǎsit şi Machiavelli – numele sǎu figura pe o list ǎ, pus aici poate f ǎrǎ
ştirea lui întrucât se presupunea c ǎ trebuie s ǎ fie şi el un adversar al
Medicilor – fur ǎ închi şi. O scrisoare a lui Machiavelli va povesti, pu
ţin dup ǎ aceea, cum a fost supus torturii în celulele de la
Bargello; a fost îns ǎ curând eliberat, cu prilejul amnistiei
acordate la alegerea ca pap ǎ a cardinalului Giovanni
de Medici, devenit Leon al X-lea. Este îns ǎ obligat s ǎ
pǎrǎseascǎ Floren ţa; şi astfel, în martie 1513 îl g ǎsim instalat în
apropierea ora şului, la St. Andrea în Percussina, într-o casǎ de ţarǎ
ce-i apar ţinea. Dar anii cuprin şi între aceast ǎ retragere for ţat ǎ şi
reintrarea în via ţa public ǎ, pentru scurt timp şi cu misiuni
secundare, în 1525, alc ǎtuiesc perioada cea mai rodnic ǎ a vieţii lui.
În 1513 începuse Discursurile asupra primei decade a lui Tit-

— 6 —
Liviu . Le întrerupe pentru a scrie, în acela şi an, Principele ; în 1514
redacteaz ǎ Dialogul asupra limbii , în 1517 Capitoli şi L’asino d’oro ; în
1520 termin ǎ ViaUa lui Castruccio Castraccani şi în acela şi an i
se reprezint ǎ Mandragola ; tot atunci, Papa Clement al VII-lea îl
îndeamn ǎ sǎ scrie Istoriile florentine pe care le va termina în 1525; în
sfâr şit, gra ţie aceluia şi Papǎ, reintr ǎ în viaţa politic ǎ. Îl gǎsim în
cursul acestor ultimi doi ani de via ţǎ în diferite misiuni, nu de prim ǎ
importan ţǎ; în mai 1527 îns ǎ, soarta Floren ţei se schimb ǎ din
nou; „jaful Romei” s ǎvârşit de trupele spaniole ale
Conetabilului de Bourbon are ca urmare izgonirea Medicilor; Floren
ţa redevine Republic ǎ. Machiavelli î şi ofer ǎ şi de data aceasta
serviciile noii guvern ǎri, dar este refuzat; şi moare pu ţin
dup ǎ aceea, în iunie 1527.

În fa ţa acestei vie ţi a unui om de ac ţiune care a devenit

teoretician în momentul în care i s-a luat orice posibilitate de a mai
lucra practic, întrebarea care se pune este aceea
a semnifica ţiei pe care a avut-o scrisul în existen ţa lui
Machiavelli. Cǎ a avut o cultur ǎ complet ǎ, nu se poate afirma cu
certitudine; un cronicar al vremii, Benedetto Varchi, îl nume şte în a
sa Istorie a Floren Uei: „mai curând nu f ǎrǎ cunoa şterea literelor,
decât literat”. Putem spune a şadar cǎ avea cultura comun ǎ a unui
florentin al epocii, f ǎrǎ a avea erudi ţia umani ştilor; se crede c ǎ nu
cuno ştea limba greac ǎ, iar lecturile pe care le avea totu şi din autorii
greci erau f ǎcute prin intermediul traducerilor latine. C
ǎ era însǎ un cititor pasionat al anticilor ne-o dovede şte
cunoscuta scrisoare din 10 decembrie 1513, una dintre primele
ştiri pe care le avem despre viaţa lui de exilat, în care poveste
şte prietenului Francesco Vettori cum î şi petrece ziua în singur ǎtatea
care i-a fost impus ǎ. Çi este pe drept faimoas ǎ aceastǎ scrisoare
deoarece apare în ea îndoita figur ǎ a lui Machiavelli: este scriitorul
curios de a-i cunoa şte pe oameni şi petrecându- şi ore întregi în
mijlocul celor mai simpli dintre ei, într-o cârcium ǎ, spre pild ǎ; şi este
pe de alt ǎ parte, istoricul şi gânditorul politic care g ǎseşte o
desfǎtare în lectura anticilor şi în meditarea lor. Dac ǎ aceastǎ din
urm ǎ tr ǎsǎtur ǎ îl apropie pe Machiavelli de bucuriile tuturor
umani ştilor vremii lui, cea dintâi îl arat ǎ în linia marilor
morali şti: cǎci ce altceva este curiozitatea mereu vie a omului
şi analiza lui ascu ţit ǎ în opera istoric ǎ şi politic ǎ a lui
Machiavelli, decât pasiunea de a privi şi de a nota, de a
surprinde rela ţii între pasiuni şi de a explica atitudini, tr ǎsǎturi care
sunt tocmai caracteristice ale tipului moralist; o

— 7 —
observaţie m ǎrginit ǎ desigur mai mult la omul mediului s ǎu şi al
momentului s ǎu istoric; o observa ţie cu finalitate hot ǎrât politic ǎ,
dar nu mai pu ţin o observa ţie atent ǎ care nu arareori se constituie în
schi ţarea de adev ǎrate portrete sau în formularea de maxime,
expresii predilecte ale scrisului de tip moralist.
Detaliile cuprinse în scrisoarea adresat
ǎ lui Vettori ne înfǎţişeazǎ aceastǎ multilateral ǎ curiozitate
a lui Machiavelli. Se scoalǎ de diminea ţǎ „odat ǎ cu soarele” şi se
duce la p ǎdurea unde supravegheaz ǎ unele lucr ǎri; îşi petrece
timpul al ǎturi de t ǎietorii de lemne şi ascult ǎ vorbele şi neîn
ţelegerile lor; ceva mai târziu se odihne şte citind, în acela şi cadru
rustic, din Dante sau Petrarca, din Tibul şi Ovidiu, „poe ţi minori”,
odihnitori, care îi hr ǎnesc visarea; în sfâr şit se opre şte la han
„nell’osteria”; „vorbesc cu cei care trec pe aci, îi întreb ce este nou prin
satele lor, aud lucruri felurite şi observ gusturile şi ideile diverse ale
oamenilor”; iar dup ǎ amiazǎ tot aici revine: st ǎ de vorb ǎ cu
cârciumarul, cu morarul şi cu m ǎcelarul, şi se amuz ǎ
privind jocurile lor. Dar seara, aceast ǎ frecventare a oamenilor vremii
lui face loc apropierii altor oameni; seara, Machiavelli dezbrac ǎ „haina
de toate zilele, plin ǎ de noroi” şi îmbrac ǎ „vestminte rege şti şi de
curte”: astfel se apropie de oamenii mari ai antichit ǎţii şi citeşte
istoria faptelor lor; m ǎ hr ǎnesc, scrie aici Machiavelli, „cu acea hran ǎ
care singur ǎ este a mea şi pentru, care m-am n ǎscut”; i se pare c ǎ
stǎ de vorb ǎ cu aceşti oameni, „ şi timp de patru ore, scrie mai
departe, nu simt nici o oboseal ǎ, uit orice durere, nu m ǎ mai tem de
smoartea
ǎrǎcie, nu m ǎ sperie; m ǎ transport cu totul în ei”
1…
Acesta a fost omul Machiavelli; şi, în lumina acestei scrisori, îi
putem judeca atitudinea în acele momente grele care au fost pentru el
împrejur ǎrile c ǎderii Republicii. Când Pier Soderini a fost silit s ǎ
renun ţe la conducerea Floren ţei şi sǎ fugǎ, Machiavelli nu a luptat
împotriva celor care îi aduceau pe Medici în cetate; a l ǎsat
ca evenimentele s ǎ-şi urmeze cursul, de şi el fusese în mare parte
promotorul politicii franceze; şi, pu ţine zile dup ǎ cǎderea lui
Soderini, se adresa Alfonsinei Strozzi, mama tân ǎrului
Lorenzo de Medici, oferindu- şi serviciile noilor st ǎpânitori ai ora
şului. Un comentator 2 observ ǎ, explicând aceast
ǎ atitudine, cǎ pe

1 Lettera a Francesco Vettori , în N. Machiavelli, Opere , a cura di Antonio

Panella, v. I: Scritti storici e letterarii, letiere familiari ; Milano, Rizzoli

(1938), p. 919.
2 A. Pernice, Machiavelli uomo d’azione e teorico del’azione ,

—8 —
Machiavelli îl intereseaz ǎ politica, nu oamenii; a şadar voia s ǎ poat ǎ
lucra mai departe în
domeniul politiciiflorentine, independent
de oamenii care o conduceau;
înseamn ǎ cǎ Machiavelli nu a fost omul
unui partid sau al unei politici şi cǎ a trecut brusc la
atitudinea opus ǎ; nu aceasta este linia vie ţii lui; deoarece îl
pasioneaz ǎ cu adev ǎrat ac ţiunea politic ǎ în ea îns ǎşi, pentru jocul
intereselor şi al ambi ţiilor desf ǎşurate şi deci pentru
dezvǎluirea omului în toat ǎ varietatea lui nea şteptat ǎ; aceasta îl
atrage. Çi totu şi, Machiavelli nu a voit s ǎ rǎmân ǎ neap ǎrat în politic
ǎ numai pentru atât. Dincolo de curiozitatea moralistului, este
preocuparea cet ǎţeanului Floren ţei, îngrijorat de soarta patriei lui tot
mai mult amenin ţate de înaintarea du şmanilor şi de poftele cǎreia îi
este expus ǎ. Omul de ac ţiune predomin ǎ în Machiavelli; gândirea lui
politic ǎ are o finalitate na ţional ǎ; grija de soarta Floren ţei îi
conduce lecturile istoriei vechi, în care caut ǎo
îndrumare şi o solu ţie; ceea ce înseamn ǎ cǎ opera lui este rodul unei
dorin ţe de acţiune politic ǎ pe care el însu şi nu o putea înfǎptui, dar
pe care o propunea ca model. Privit ǎ în cadrul acestei vieţi,
opera lui Machiavelli apare a şadar necesar ǎ. Dacǎ el şi-ar fi continuat
func ţia de Secretar al Republicii sau al Principatului, scrisul nu i-ar
mai fi fost o necesitate; înl ǎturat îns ǎ din via ţa public
ǎ, el trebuie s ǎ scrie: mai întâi pentru a folosi bogatul material de
observa ţie pe care l-a adunat; pentru a continua apoi, pe calea
aceasta pe care el o socote şte tot atât de eficace ca
şi acţiunea, drumul unei politici care trebuia s ǎ asigure o
stabilitate mai mare vie ţii statelor italiene şi poate o stabilitate maxim
ǎ prin înfǎptuirea unirii lor. Împrejur ǎrile în
care apare Principele dovedesc tocmai acest îndoit punct de
plecare al scrisului lui Machiavelli.
Opera apare men ţionat ǎ pentru prima oar ǎ în aceeaşi scrisoare
adresat ǎ lui Francesco Vettori: „ Çi deoarece Dante spunea c ǎ nu
exist ǎ ştiin ţǎ dacǎ nu p ǎstrezi ceea ce ai auzit, mi-am însemnat cele
ce am adunat din conversa ţia cu ei (cu scriitorii antici) şi am
alcǎtuit un opuscul De Principatibus , în care adâncesc cât mi-este
cu putin ţǎ gândurile mele asupra acestui subiect, discutând ce este
principatul, de câte feluri este, cum poate fi dobândit, cum se
pǎstreazǎ, de ce se pierde. Çi dacǎ v-au pl ǎcut vreodat ǎ capriciile
mele, nici acesta nu v ǎ va displace; iar unui principe, şi mai
ales unui principe nou, ar trebui s ǎ-i fie binevenit; eu îl adresez M
ǎriei
Sale Giuliano. Filippo Casavecchi l-a v ǎzut; v ǎ va putea rezuma în
parte şi cartea în sine şi discu ţiile pe care le-am avut cu el, de şi
continui s ǎ-l îmbog ǎţesc şi sǎ-l fac mai frumos” 3 .
Rezult ǎ din aceste rânduri c ǎ opera a fost scris ǎ în ultimele luni
ale anului 1513; ea era terminat ǎ în întregime în decembrie, data
scrisorii, dup ǎ cum reiese din ultimele rânduri, unde nu poate fi vorba
de indicarea unor adaosuri la text, ci de revederea stilului în care
fusese redactat. Printr-o analiz ǎ minu ţioasǎ, Federico Chabod
dovedeşte într-un studiu pre ţios, cǎ Machiavelli se refer ǎ într- adevǎr
la opera întreag ǎ, terminat ǎ la acea dat ǎ:4 coresponden ţa
scriitorului în tot cursul anului 1513 şi mai ales între iunie
şi august, dovede şte o
preocupare politic ǎ constant ǎ şi o nevoie de a discuta cel pu ţin în
scris aceste lucruri; Principele a fost aşadar
redactat cu necesitate în acest interval de timp, ca expresie al acestui
adev ǎrat „furor politicus”; iar scrisorile din primele luni ale anului urm
ǎtor, posterioare a şadar datei la care se anun ţǎ Principele , dovedesc
o relaxare a preocup ǎrii politice, semn c ǎ opera fusese încheiat ǎ.
Principele este aşadar primul rod al singur ǎtǎţii lui Machiavelli; dar
redactarea lui rapid ǎ se datoreazǎ şi unor anumite împrejur ǎri
externe. În vara aceluia şi an 1513 se precizeaz ǎ unele planuri politice
ale Medicilor, care ar fi trebuit s ǎ ducǎ la o schimbare hot
ǎrât ǎ în soarta Italiei. Leon al X-lea, care apar ţinea acestei
familii, urm ǎrea crearea unui stat alc ǎtuit din provinciile centrale
ale Italiei; se vorbea în acest sens de Parma, Piacenza, Modena

şi
Reggio care s-ar fi unit cu Neapole; iar în fruntea noului Stat, Papa
l-ar fi ridicat pe Giuliano de Medici, urmând s ǎ creeze un Stat
similar pentru nepotul acestuia, Lorenzo, c ǎruia i s-ar fi dat
Floren ţa cu Siena şi Piombino. În felul acesta, micile state italiene ar
fi fost înglobate în dou ǎ unit ǎţi mari care ar fi cuprins sudul
şi centrul Italiei şi ar fi format, al ǎturi
de Statul papal, posesiuni de fapt unite între ele prin înrudirea
conduc ǎtorilor lor. Se vorbea insistent de
aceste proiecte;
4 Federico Cliabod,
şi ele îi aminteau lui Machiavelli o alt
Sulla composizione de „Il Principe” di N.
ǎ
Machiavelli , în „Archivum Romamcium”, iulie-sept. 1927, pp. 330 – 383.
Studiul este un r ǎspuns lui F. Meinecke, autorul unor cercet ǎri
asupra3 Letera
lui Machiavelli, între ,care
a Franc. Vettori cit., înDie Ideep,der
Op.cit., 919.Staatsräson, Berlin,
1924 şi traduc ǎtor al Principelui (Der Fürst und kleinere Schriften, Berlin,
1923), care sus ţinea cǎ lucrarea anun ţatǎ lui Vettori nu cuprindea opera
întreag ǎ, ci numai primele 11 capitole, celelalte 15 fiind scrise mai târziu.
— 10 —
încercare de înf ǎptuire a unui plan asem ǎnǎtor, cu pu ţini ani
înainte: încercarea papei Alexandru al VI-lea Borgia, care voia s
ǎ-şi întind ǎ autoritatea asupra întregii Italii şi care sus ţinea, în
acest scop, acţiunea de cucerire a fiului s ǎu Cezar. Machiavelli afl ǎ
aşadar de proiectele lui Leon al
X-lea; întrerupând atunci redactarea Discursurilor , scrie în
câteva luni acel opuscul care trebuia s ǎ fie un Manual al principelui
nou, al celui care ar fi fost primul conduc ǎtor al Italiei unificate; iar în
ar ǎtarea c ǎilor de urmat pentru realizarea acestui Stat care
trebuia s ǎ salveze ţara de poftele cuceritorilor str ǎini, şi care se
impunea a şadar mai mult decât oricând în acest moment,
Machiavelli î şi aminte şte de Cezar Borgia pe care îl
cunoscuse de aproape şi printr-un contact zilnic în cursul
ambasadelor sale; în 1502 mai ales, când acesta atinsese punctul
culminant al puterii lui. Tot ceea ce Machiavelli putuse s
ǎ adune în cursul acestei apropieri de Borgia, prin
conversa ţiile diplomatice avute şi prin observarea atent ǎ a
politicii lui, îi revenea acum şi se oferea ca substan ţǎ a doctrinei
Principatului nou şi unitar. C ǎderea lui Cezar Borgia
şi moartea lui în 1507, într-o lupt ǎ oarecare, pe teritoriul
spaniol, unde plecase luat prizonier, nu putuse s ǎ anuleze cu nimic
semnifica ţia faptelor lui anterioare şi mai ales semnifica ţia naţional ǎ
a cuceririlor lui; Cezar Borgia nu reu şise din cauza unor împrejur ǎri
externe cu totul întâmpl ǎtoare şi care îi fuseser ǎ defavorabile:
moartea prematur ǎ a tat ǎlui s ǎu, în primul rând, la data când unirea
micilor state era aproape realizat ǎ, dar era prea proasp ǎtǎ spre a se
men ţine în fa ţa unor du şmani puternici; iar ace ştia s-au ar ǎtat de
îndat ǎ ce Alexandru al VI-lea a murit. Machiavelli î şi dǎdea seama
îns ǎ cǎ acestea au fost numai întâmpl ǎri exterioare; c ǎ ceea ce
aşadar n-a reu şit sǎ realizeze Cezar Borgia, va reu şi un altul, c ǎruia
soarta îi va fi favorabil ǎ pân ǎ în ultima clip ǎ. Ideea îns ǎşi a unirii
statelor italiene poate fi îns ǎ înfǎptuit ǎ; şi ea se impune în acest
moment care este cel mai greu al Italiei. Ţǎrii nu-i lipse şte,
scrie Machiavelli în una din ultimele pagini ale Principelui , materia,
ci numai forma: ea posedǎ materia cea mai bun ǎ, cǎci poporul ei este
viteaz; îi lipseşte conduc ǎtorul, Principele. Pentru acesta
scrie a şadar Machiavelli; cartea lui cuprinde
reguli de ac ţiune pentru înfǎptuirea a ceea ce
cel ǎlalt încercase şi dusese numai pân ǎ la mijloc…
Principele este aşadar o carte închinat ǎ cuiva, scris ǎ pentru
cineva anume. Machiavelli vorbe şte în scrisoarea citat ǎ cǎtre Vettori,
despre Giuliano de Medici; şi ţine sǎ-i înmâneze opusculul

— 11 —
pe care i l-a dedicat, sperând ca prin aceasta s ǎ i se deschid ǎ din nou
cariera politic ǎ. Se descoper ǎ astfel dubla
finalitate a Principelui ; scriindu-l, Machiavelli î şi exprima
preocuparea lui politic ǎ constant ǎ; dar dedicându-l lui
Giuliano, încearc ǎ sǎ adapteze figura Principelui, schi ţatǎ în
opuscul, realit ǎţii politice care i se oferea, şi sǎ atingǎ pe aceast ǎ
cale şi scopul care era esenţial pentru el, reintrarea în via ţa politic ǎ.
Dacǎ Giuliano însu şi, şi mai pu ţin Lorenzo, c ǎruia la sfâr şit îi va fi
închinat ǎ cartea, nu corespundeau în întregime
figurii Principelui, posibilit ǎţile de ac ţiune ale Medicilor erau în
schimb foarte mari în acest moment; prin prezen ţa lor atât la Roma
cât şi la Floren ţa, ei stǎpâneau cu adev ǎrat punctele strategice ale
Italiei peninsulare,
şi aveau deci posibilitatea de a înf ǎptui un stat unic. Termenii
mǎgulitori din Epistola dedicatorie exprim ǎ speran ţa real ǎ pe
care Machiavelli putea s-o aib ǎ în acţiunea lui Leon al X-lea şi în rolul
ce i-ar fi fost dat lui Giuliano; iar versurile finale citate din Petrarca
indic ǎ voin ţa adâncǎ a înfǎptuirii unui ideal; între ace şti termeni
extremi se a şazǎ aluzia cuprins ǎ în încheierea Epistolei, ca expresie
a ultimului factor ce a determinat scrierea Principelui : speran ţa
redobândirii vechii func ţii.
Cǎci inactivitatea şi singur ǎtatea rod sufletul
scriitorului; Machiavelli ştie cǎ trebuie neap ǎrat sǎ trimit ǎ acest
opuscul lui Gjuliano şi poate ştie cǎ pentru aceasta l-a scris în
deosebi; c ǎci îşi dǎ seama cât îi este de necesar ǎ revenirea la Floren
ţa: „m ǎ consum, îi scrie lui Vettori, şi mult ǎ vreme nu
mai pot sta, a şa”5 … şi îşi dǎ seama cǎ ar putea fi util, c ǎ cei
cincisprezece ani în slujba Republicii l-au înv ǎţat multe: „oricine ar
trebui s ǎ fie bucuros, scrie mai departe, s ǎ se serveascǎ de cineva
care şi-a adunat experien ţa pe cheltuiala altuia” 6 ; şi caut ǎ apoi sǎ
conving ǎ pe Medici c ǎ le va fi credincios; a fost întotdeauna
astfel şi nu va putea tr ǎda nici acum: „iar m ǎrturie a credin ţei şi a
cinstei mele este sǎrǎcia mea”. Dar Machiavelli nu reu şeşte; el r
ǎmâne mai departe în singur ǎtatea de la St. Andrea în Percussina,
continuând sǎ scrie. Scopul imediat al Principelui rǎmânea astfel
neîmplinit; în schimb, opusculul avea s ǎ cunoasc ǎ o soart ǎ dintre
cele mai neaşteptate; scris în mod ocazional şi în linia preocup
ǎrilor politice ale unui florentin clarv ǎzǎtor al situa ţiei, volumul avea
s ǎ fie socotit ca un manual de doctrin ǎ politic ǎ de valoare universal
ǎ şi

5 Lettera a Franc. Vettori , cit., în op.cit, p. 920.

6 Ibid.
prosl ǎvit sau respins în consecin ţǎ.
Planul acestei scrieri, de mici propor ţii, este unitar; Machiavelli
trateaz ǎ mai întâi despre Principate în constituirea lor, prin
cucerirea anume de provincii noi sau prin formarea lor de la început şi
în întregime ca Principate noi; aceast ǎ prim ǎ parte cuprinde nou ǎ
capitole, iar urm ǎtoarele trateaz ǎ problemele diferite
ce se pun unui stat: ap ǎrarea şi puterea de lupt ǎ; statele eclesiastice
care nu au nevoie de ap ǎrare; reformele interne care se impun; în sfâr
şit calit ǎţile unui Principe nou. Dar volumul pune îndeosebi în lumin
ǎ rolul acestuia din urm ǎ; cǎci deasupra împrejur ǎrilor se ridic ǎ
Principele capabil de a înf ǎptui ceea ce este mai greu; cartea
corespunde astfel just titlului, întrucât nu schi ţeazǎ forma unui
stat ideal, ci figura Principelui des ǎvâr şit. Cǎci pe acesta,
Machiavelli îl cunoscuse; figura inspiratoare este Cezar Borgia, f ǎrǎ
ca totu şi semnifica ţia operei s ǎ se epuizeze în singur con ţinutul
acestei personalit ǎţi istorice.
Machiavelli şi-a exprimat de mai multe ori admira ţia pentru Cezar
Borgia; la data celor dou ǎ misiuni pe care le avusese pe lângǎ
acesta, îl cunoscuse în gloria lui cea mai mare; în 1503,
Borgia se intitula: Duce de Romagna, de Valentinois şi Urbino,
Principe de Andria, Signior de Piombino, Gonfalonier şi Cǎpitan
general al Bisericii. Într-o mic ǎ scriere din acela şi an: Del modo tenuto
dal Duca Valentino nel trattare i popoli della Valdichiana ribellati ,
Machiavelli aducea un omagiu deschis metodelor politice ale lui
Borgia; în relatarea misiunii avute pe lâng ǎ acesta, noteaz ǎ
aceastǎ tr ǎsǎtur ǎ a caracterului: „Nu comunic ǎ niciodat ǎ niciun
lucru decât atunci când îl face, şi îl face atunci când nevoia îl
constrânge”; într-o scrisoare, Machiavelli m ǎrturise şte: „Pe ducele
Valentino l-a ş imita oricând dac ǎ aş fi principe nou”; în Principe nu
şovǎie sǎ afirme hot ǎrât c ǎ exemplul cel mai bun de urmat, un
principe nou îl va g ǎsi în ac ţiunea desf ǎşurat ǎ de Borgia (cap. VII),
în sfâr şit, în aceea şi relatare a misiunii avute pe lâng ǎ el, schi ţeazǎ
acest portret al lui: „Este un principe foarte str ǎlucit şi m ǎreţ, şi
atât de curajos în lupte încât nu exist ǎ nici o fapt ǎ, oricât de mare,
care sǎ nu i se par ǎ micǎ; şi nu se opre şte niciodat ǎ în cǎutarea
gloriei şi în dobândirea de state noi, nici nu cunoa şte oboseala sau
primejdia; ajunge într-un loc înainte de a i se cunoa şte plecarea în
locul pe care l-a p ǎrǎsit, şi se face iubit de solda ţi; şi-a ales oamenii
cei mai buni din Italia, iar aceste lucruri, la care se adaugǎ un noroc
constant, îl fac s ǎ fie victorios şi formidabil”.
Exemplul lui Borgia este desigur faptul care explic ǎ
pecetea

— 13 —
specific ǎ pe care timpurile au pus-o operei lui Machiavelli;
judecata aspr ǎ pe care posteritatea a rostit-o despre ac ţiunile
acestui condotier, s-a r ǎsfrânt în mod firesc şi asupra Principelui .
Credem c ǎ putem observa îns ǎ aceasta: Machiavelli propune nu un
exemplu oarecare, ci un tip de Principe; c ǎci modul de ac ţiune
al acestui conduc ǎtor dorit de Machiavelli descoper ǎ o anumit ǎ
înţelegere a existen ţei, o anumit ǎ poziţie faţǎ de ea. Nu Cezar Borgia
ca atare este a şadar exemplul Principelui, ci tipul uman pe care el îl
reprezint ǎ, aşadar linia de via ţǎ care se desprinde din modul lui de ac
ţiune: şi dup ǎ cum aceasta dep ǎşeşte linia de via ţǎ a unui om
oarecare, tot astfel figura Principelui cuprinde pe aceea
a lui Cezar Borgia, dar nu o epuizeaz ǎ: o conţine ca exemplu al unei
linii de existen ţǎ ce-şi dovedeşte semnifica ţia ei deplin ǎ numai
atunci când este în întregimea ei realizat ǎ.
Figura Principelui se l ǎmure şte aşadar numai în întregul acestei
concepţii care constituie o în ţelegere a omului şi a existen ţei în
perspectiva politicului. Într-o scrisoare lui Vettori, Machiavelli scrie
cǎ nu se pricepe la nimic altceva decât la chestiunile care privesc
statul: numai despre Stat ştie sǎ discute 7 ; iar politica este singura
lui hran ǎ, adevǎrata lui voca ţie: „quel cibo che solum e mio e che
io naqui per lui” 8 . Pe om aşadar, îl consider ǎ numai sub aceast ǎ
specie a politicului, în desf ǎşurarea ac ţiunilor lui în acest mod de
existen ţǎ. Analiza diferitelor opere, şi îndeosebi a Discursurilor , ne
permite s ǎ descoperim liniile mari ale acestei concep ţii unitare
despre existen ţǎ şi despre om sub specia politicului, şi sǎ
pǎtrundem astfel mai just în ţelesul Principelui .
Gǎsim la baza gândirii lui Machiavelli constatarea r ǎut ǎţii
esenţiale a omului. În poemul L’asino d’oro , întâlnim aceast ǎ
observa ţie: „Un porc nu face r ǎu altuia, şi un cerb altui cerb; singur
omul îl omoar ǎ pe celǎlalt, îl r ǎstigneşte şi îl nimice şte” 9 . În
Discursuri , aceeaşi constatare este atenuat ǎ: „Çi cum natura
oamenilor este ambi ţioasǎ şi bǎnuitoare…” 10 , spune Machiavelli,
pentru a ad ǎuga în Principe (cap. XVII) c ǎ oamenii sunt ingra ţi,
schimb ǎtori, ascun şi, frico şi, doritori de câ ştig; aceste însu şiri
trebuie s ǎ le cunoasc ǎ principele atunci când îi guverneaz ǎ şi se

7 Scris, din 9 aprilie 1513, în op. cit., p, 911.

8 Lettera a Franc. Vettori , în op. cit., p. 919.
9 L’asino d’oro , VIII în op. cit., p. 849.

10 Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio , I, 29 în Tutte le opere,

cit., v. II, 1939, p. 174.

— 14 —
întreab ǎ dacǎ este mai bine s ǎ le câştige iubirea sau s ǎ le impun ǎ
frica; de asemenea cel care se ridic ǎ pentru prima oar ǎ în fruntea
unui Stat, trebuie s ǎ aibǎ ca punct de plecare aceea şi con ştiin ţǎ
clar ǎ a naturii omului: „Dup ǎ cum dovedesc to ţi cei care discut ǎ
asupra vie ţii în societate, scrie Machiavelli în Discursuri , şi anume
în prima Carte, şi dup ǎ cum m ǎrturise şte orice istorie care con ţine
exemple multe de acest fel, este necesar ca cel care organizeaz
ǎ o republic ǎ şi îi alcǎtuie şte legile s ǎ-i presupun ǎ pe toţi oamenii r
ǎi şi sǎ socoteascǎ dinainte c ǎ ei îşi vor ar ǎta r ǎutatea sufletului lor
ori de câte ori vor avea prilejul liber s ǎ o facǎ; oamenii nu fac niciodat
ǎ binele, decât dac ǎ sunt constrân şi de nevoie” 11 .
Concepţia lui Machiavelli se va constitui având la începutul ei acest
sim ţ precis al realit ǎţii umane; pe care totu şi o va vedea şi în posibilit
ǎţile ei de în ǎlţare deasupra r ǎut ǎţii şi egoismului ini ţial.
Constatarea acestei naturi a panului, duce îns ǎ la o anumit
ǎ înţelegere a istoriei. Omul în substan ţa lui
spiritual ǎ, nu evolueazǎ; studiul istoriei este pentru
Machiavelli prilejul de a verifica mereu acelea şi tr ǎsǎturi esen ţiale ale
sufletului omenesc. Istoria îi apare plin ǎ de învǎţǎminte tocmai
pentru c ǎ omenirea este mereu aceea şi, nu în faptele ei
materiale, dar în semnifica ţia lor, aşadar în spiritul pe care îl dezv
ǎluie. Prefa ţa la Cartea I a Discursurilor afirm ǎ tocmai aceast ǎ
eternitate a naturii oamenilor, deducând de aici îndemnul
şi posibilitatea imit ǎrii trecutului; Machiavelli se mir ǎ de cei care nu
folosesc istoria ca un izvor de exemple şi de înv ǎţǎminte, „ca şi cum
cerul, soarele, elementele, oamenii s-ar fi schimbat ca mi şcare, ordine
şi putere, fa ţǎ de ceea ce erau în antichitate” 12 ; iar în, alt ǎ pagin ǎ a
aceleiaşi opere gǎsim:
„deoarece oamenii… s-au n ǎscut, au tr ǎit şi au murit întotdeauna în
acela şi fel” 13 . Concepţia istoriei ca tezaur de exemple pentru
acţiunea politic ǎ prezent ǎ se explic ǎ aşadar prin pesimismul ini ţial
al gânditorului; în multe pagini, istoria apare ar ǎtat ǎ
astfel, misiunea istoricului fiind prin urmare aceea de a lumina
trecutul dar de a indica totodat ǎ drumurile viitorului: „În a şa fel
cǎ este uşor pentru cel care consider ǎ atent faptele trecute, s ǎ
prevad ǎ, în orice Stat, pe cele viitoare, şi sǎ întrebuin ţeze acele
îmbun ǎtǎţiri care au fost folosite şi de cei vechi” 14 ; iar mai
departe, tot atât de

11Idem, I, 3, în op.cit., pp. 113–114.

12 Idem, Proemio la Cartea I, în op.cit., p. 102.
13 Idem, I, 11, ibid., p. 140.

14 Idem, I, 39, ibid., p. 196.

clar: „Oamenii în ţelepţi obi şnuiesc s ǎ spun ǎ, şi nu din întâmplare
sau fǎrǎ motiv, c ǎ cine vrea s ǎ ştie ce va fi, trebuie s ǎ considere ce
a fost… Aceasta deoarece faptele sunt s ǎvârşite de oameni, iar
aceştia au avut întotdeauna acelea şi pasiuni, astfel c ǎ ele vor avea
cu necesitate acelea şi efecte” 15 .
Dacǎ aceast ǎ înţelegere a istoriei este cea a epocii, pentru care
omul, etern în pasiunile lui, nu este dependent de loc nici de timp,
ea ne intereseaz ǎ însǎ şi într-un alt sens care ne permite s ǎ ducem
mai departe aceast ǎ schi ţǎ a gândirii lui Machiavelli. Într-adev
ǎr,
constatarea c ǎ istoria constituie exemplul faptelor prezente, duce mai
departe la ar ǎtarea rolului istoricului: el este singurul om care poate
orienta popoarele pe drumul cel bun, deoarece el singur are
acea cunoa ştere a trecutului care este asemenea unei experien
ţe a prezentului; s ǎ nu uit ǎm cǎ exemplele lui Machiavelli, exemple
care ilustreaz ǎ un principiu de metod ǎ politic ǎ, sunt luate
întotdeauna din istoria veche şi din cea modern ǎ, reacţiile oamenilor
ap ǎrând acelea şi; astfel c ǎ se pare într-adev ǎr cǎ
întâmplarea prezent ǎ nu a f ǎcut decât s ǎ imite faptul istoric antic.
Dar dac ǎ istoria este astfel un tezaur de în ţelepciune şi
de
învǎţǎtur ǎ, iar dac ǎ rolul istoricului este de a indica drumul acţiunii
în prezent; dac ǎ este adevǎrat c ǎ „istoria este maestra acţiunilor
noastre” 16 rezult ǎ de aici sensul înalt omenesc al scrisului lui
Machiavelli: pe om îl socote şte r ǎu şi neschimbat în
rǎutatea lui de-a lungul veacurilor; dar aceasta nu înseamn
ǎ o
concepţie pasivǎ a societǎţii şi a sensului istoriei; c ǎci r ǎutatea
esenţial ǎ ca şi egoismul sau simpla nevoie de ap ǎrare care au dus la
constituirea societ ǎţilor omene şti apar totu şi dep ǎşite; iar omul, deşi
acelaşi în natura lui substan ţial ǎ, se înal ţǎ totu şi, prin via ţa social
ǎ însǎşi, la cunoa şterea valorilor, la principiile etice: astfel, dacǎ
prima grupare a oamenilor într-o unitate social ǎ a avut
drept scop numai o ap ǎrare mai eficace împotriva primejdiilor,
via ţa colectiv
ǎ a produs îns ǎ totodat ǎ, prin ea îns ǎşi, o prim ǎ form ǎ a conştiin
ţei etice, anume: „cunoa şterea lucrurilor cinstite şi bune,
cunoa şterea justi ţiei” 17 . Prin via ţa social ǎ, omul se ridic ǎ aşadar pe
aceastǎ treapt ǎ superioar ǎ în care, renun ţând la pofta st ǎpânirii
imediate, recunoa şte şi dreptul celuilalt la posesiune; el nu mai

15 Idem, III, 43, ibid., p. 461.

16 Del mod di traitare i popoli della Valdichiana ribellati , în
este aşadar omul total egoist ar ǎtat la început: existen ţa în societate
a dat o prim ǎ finalitate extra-individual ǎ acţiunilor lui; şi aceasta ne
îng ǎduie s ǎ vedem în gândirea lui Machiavelli drumul deschis spre
cuprinderea idealului. Dac ǎ „datoria omului de bine” sau a
istoricului, putem spune, este ca „acel bine pe care vitregia timpurilor
şi a soartei nu şi-a îng ǎduit s ǎ-l faci tu însu ţi, sǎ-l ar ǎţi însǎ altora,
astfel ca, mul ţi având aceast ǎ posibilitate, unii dintre ei, mai iubi ţi
de ceruri, s ǎ-l poat ǎ sǎvârşi” 18 , înseamn ǎ cǎ preocuparea constant
ǎ a lui Machiavelli este aceea a binelui sau, mai exact, a mai binelui
pe care-l comport ǎ viaţa în societate, a realiz ǎrii a şadar cât mai
eficiente a posibilit ǎţilor de bine pe care omul şi existenta lui social ǎ
le cuprind. Pasiunea politic ǎ nu este deci la Machiavelli numai o
gratuit ǎ curiozitate a dezvolt ǎrii inteligen ţei şi faptei omene şti; ea
este, dincolo de un pesimism ini ţial, speran ţa şi voin ţa unei amelior
ǎri a existen ţei omului. Dac ǎ el este, prin pasiunile lui, acela şi în
toate timpurile, datoria istoricului şi posibilitatea care numai lui îi
este dat ǎ este aceea de a arǎta cum, pe acest fond ini ţial de
interese şi de egoism, poate s ǎ apar ǎ totu şi mai binele: mai binele în
sensul ac ţiunii mai eficace, al reu şitei ei mai certe, şi totodat ǎ în
sensul unei mai des ǎvârşite organiz ǎri a conducerii statelor şi deci
a acelei existen ţe sociale prin care omul se înal ţǎ deasupra
egoismului ini ţial. Punctul de vedere etic lipse şte în primele dou ǎ
etape ale acestei înl ǎnţuiri de concepte; el este îns ǎ prezent în a
treia: într-adev ǎr, dacǎ progresul apare în primul rând numai ca
reu şit ǎ mai precis ǎ sau ca realizare a unei grup ǎri sociale
mai strânse, aceasta din urm ǎ la rândul ei con ţine posibilit ǎţi de via
ţǎ în linia eticului: deoarece numai în existen ţa social ǎ omul cunoa
şte binele, adic ǎ acţiunea în vederea aproapelui; în m ǎsura deci în
care pierderea egoismului ini ţial înseamn ǎ un progres etic, putem
afirma c ǎ exist ǎ în gândirea lui Machiavelli şi o perspectiv ǎ a
eticului.
Cǎ binele patriei este scopul întregului scris al lui Machiavelli
şi cǎ acesta este totodat ǎ scopul spre care trebuie s ǎ tind ǎ orice
acţiune omeneasc ǎ, rezult ǎ dintr-o serie de pagini ale operelor lui.
Astfel, în Discursul asupra reform ǎrii Statului Floren Uei, gǎsim
aceste rânduri interesante în care binele f ǎcut patriei apare pe
treapta cea mai înalt ǎ a valorilor morale:
„Eu cred, scrie Machiavelli, c ǎ onoarea cea mai mare pe care o
pot avea oamenii este aceea pe care în mod firesc le-o d ǎ patria lor:
cred c ǎ binele

18 Idem, Proemio la Cartea II, în op.cit., p. 246.

— 17 —
cel mai mare pe care îl putem face şi cel mai pl ǎcut lui Dumnezeu,
este acela pe care îl facem patriei” 19 ; punând, mai departe, pe creatorii
de state şi pe legiuitori imediat dup ǎ zei, aşadar pe treapta cea mai
înalt ǎ la care se poate ridica omul, Machiavelli indic ǎ scopul cel mai
de pre ţ spre care trebuie s ǎ tind ǎ acţiunea omeneascǎ; iar un
exemplu g ǎsim în Istoriile florentine unde ni se vorbeşte despre cei a
şa numi ţi „opt sfin ţi” pe care poporul i-a chemat astfel
deoarece, de şi luaser ǎ averile bisericilor, î şi închinaser
ǎ însǎ viaţa întreag ǎ patriei: „într-atât acei cet ǎţeni
preţuiau atunci mai mult patria decât sufletul” 20 . Acţiunea omului
este aşadar cu atât mai bun ǎ cu cât ea urm ǎreşte mai mult binele
comun: „deoarece nu binele particular, ci binele comun este acela care
face gloria cet ǎţilor” 21 ; iar în alt ǎ pagin ǎ a aceluia şi text, Machiavelli
va spune c ǎ propria lui activitate, el a desf ǎşurat-o întotdeauna
pentru binele patriei: „îndemnat de acea dorin ţǎ natural ǎ pe
care am avut-o întotdeauna, de a s ǎvârşi fǎrǎ nicio şovǎire acele
lucruri care cred c ǎ aduc un bine
comun fiecǎruia…” 22 ; în sfâr şit, începutul Dialogului asupra limbii
este tot un elogiu al patriei: ar ǎtând c ǎ omul nu are în via
ţa lui o datorie mai mare decât binele patriei întrucât ea ne d ǎ
ceea ce avem mai bun, Machiavelli, spune: „ Çi într-adev ǎr acela
care prin sufletul şi prin ac ţiunile sale se arat ǎ du şman al
patriei, merit ǎ pe drept s ǎ fie numit paricid, chiar dac ǎ aceastǎ
patrie i-ar fi f ǎcut un r ǎu” 23 . Iat ǎ cum iubirea patriei apare în aceast
ǎ gândire drept idealul cel mai înalt; definindu-l, Machiavelli define
şte treapta cea mai de sus pe care o poate atinge spiritul
omenesc: „a voi s ǎ fii de folos nu ţie, ci binelui comun; nu urma şilor t
ǎi singuri, ci Patriei comune”.
Odat ǎ precizat acest punct, în jurul lui se constituie în mare parte
a şa numitul machiavelism;şi privit astfel, el pierde dintr- odat ǎ
pecetea pe care diversele epoci i l-au aplicat. C ǎci dacǎ în ele însele,
mijloacele de ac ţiune recomandate de Machiavelli apar într- adevǎr
condamnabile, ele î şi gǎsesc însǎ de la început o justificare dacǎ le
consider ǎm în acest întreg al gândirii lui. Punctele

19 Discorso sopra îl riformare lo sfato di Firenze , în Tutte le opere , cit.,

v. II, p. 747.
20 Istorie florentine , în op.cit., v. I, p. 186.

21 Discorsi , II, 2, în op.cit., v. II, p. 252.

22 Idem, Proemio la Cartea II, ibid., p. 101.

23 Discorso o Dialogo interne alla nostra lingua , în op.cit, v. I, p. 713.

— 18 —
dezvoltate pân ǎ aici constituie fundamentul unei concep ţii care
î şi afirm ǎ eticitatea prin în ǎlţarea binelui comun la rangul de valoare
suprem ǎ a omului; urmeaz ǎ cǎ seria mijloacelor necesare pentru
atingerea binelui comun sau pentru p ǎstrarea lui, particip ǎ
la: valoarea lui: „machiavelismul” se justific ǎ aşadar în numele
binelui comun.
Pentru ap ǎrarea Patriei, orice mijloc este bun, iar r ǎzboiul
nu cunoa şte reguli atunci când este în joc binele ei. ÎnIstoriile
florentine , Machiavelli poveste şte cum Rinaldo degli Albizzi s-a
adresat ducelui Milanului cerându-i ajutorul pentru lupta lui de
eliberare a Floren ţei; în argumentele pe care le aduce pentru a obţine
acest ajutor, Rinaldo spune: „Nici un om bun nu va dojeni vreodat ǎ pe
acela care încearc ǎ sǎ-şi apere patria oricare ar fi modul în care o
ap ǎrǎ” 24 ; iar în Discursuri gǎsim o afirma ţie asemǎnǎtoare
pre ţioasǎ pentru caracterul absolut al iubirii care se cuvine patriei:
titlul cap. 41 al C ǎrţii III este el însu şi lǎmuritor:
„Cǎ patria trebuie ap ǎrat ǎ sau prin josnicie sau prin glorie;
şi în orice fel, ea este bine ap ǎrat ǎ…”; iar mai departe, cuvintele sunt
tot atât de limpezi: „acest lucru trebuie ţinut în seam ǎ şi observat
de orice cet ǎţean care trebuie s ǎ ia o hot ǎrâre pentru patria lui:
deoarece când este vorba de salvarea singur ǎ a patriei, nu trebuie sǎ
mai existe nici o considera ţiune cu privire la ceea ce este milos sau
crud, l ǎudabil sau josnic; ci dimpotriv ǎ, lǎsând la o parte orice alt
punct de vedere, trebuie urmat ǎ hot ǎrârea care poate s ǎ salveze
patria şi sǎ-i pǎstreze libertatea” 25 . Acest principiu al apǎrǎrii
patriei în numele ei numai şi cu riscul de a c ǎlca regula moral
ǎ comun ǎ, înseamn ǎ cǎ binele patriei este el însu şi criteriul cel mai
just al moralului; este bine ceea ce este folositor patriei, deoarece
numai în cuprinsul ei omul dobânde şte plin ǎtatea
umanit ǎţii lui; şi cum libertatea este la rândul ei bunul cel mai
adevǎrat al patriei, ap ǎrarea acesteilibert ǎţi
este pentru Machiavelli datoria cea mai înalt ǎ: „sunt drepte numai
acele rǎzboaie care sunt necesare” 26 , gǎsim în Istoriile florentine , ca o
confirmare a ridic ǎrii binelui comun la treapta cea mai înalt
ǎ a eticului.
Sunt juste a şadar toate mijloacele pentru ap ǎrarea patriei:
şi iat ǎ schi ţându-se aici primele puncte ale „machiavelismului”. În

24 Istorie florentine , V, 8, în op.cit., v. I, p. 291.

25 Discorsi , III, 41, Sn op.cit., v. II, pp. 459–460.
26 Istorie florentine , V, 8, în op.cit., v. I, p. 292.

— 19 —
Discorsi , se afirm ǎ cǎ folosirea în şelǎtoriei într-o ac ţiune oarecare
este ceva urât, „totu şi în mânuirea r ǎzboiului ea este demn ǎ de laud
ǎ şi glorioas ǎ…”27 ; şi tot aici, vorbind despre uciderea lui Remus de c
ǎtre Romulus, Machiavelli afirm ǎ acelaşi principiu: nimeni nu-l va
putea acuza pe uciga ş dacǎ va considera c ǎ acţiunea lui a fost s
ǎvârşitǎ spre a întemeia un stat; şi adaug ǎ acest principiu
care apare firesc în dezvoltarea gândirii lui: „Este necesar desigur ca,
dac ǎ fapta îns ǎşi îl acuz ǎ, efectul ei s ǎ-l scuze” 28 . Exemplele din
Principe sunt îns ǎ şi mai categorice: în cap. VIII, Machiavelli
vorbe şte despre o cruzime care poate fi numit ǎ bun ǎ, întrucât este
necesar ǎ şi se exercit ǎ numai atât timp cât este necesar ǎ; în cap.
XVIII, unde se pune întrebarea dac ǎ principele trebuie sau nu s ǎ-şi
ţin ǎ cuvântul, i se recomand ǎ sǎ se comporte în felul leului şi al
vulpii, deoarece numai aceste c ǎi îi permit s ǎ fie puternic; s ǎ nu
se team ǎ aşadar de renumele cruzimii, spune Machiavelli în cap.
XVII, dac ǎ aceasta îi ajut ǎ sǎ stǎpâneasc ǎ poporul;
deoarece le va face oamenilor numai bine, întrucât autoritatea lui
împiedicând tulbur ǎrile şi conflictele, va asigura tuturor o via ţǎ lini
ştit ǎ în cadrul societ ǎţii; şi ştim c ǎ numai în cuprinsul acesteia omul
este, pentru Machiavelli, cu adevǎrat om. Un principe s ǎ aibǎ aşadar
drept scop numai pǎstrarea şi mǎrirea statului; iar mijloacele folosite
vor fi bune în mǎsura în care vor împlini acest scop; s ǎ nu se team ǎ
aşadar, scrie Machiavelli şi în cap. XV, de învinuirile ce i s-ar
aduce; acţiunea lui se justific ǎ prin rezultatul ei; cu atât mai mult cu
cât acesta nu este numai binele individual al Principelui, ci în primul
rând binele comun.
Pentru a în ţelege aşadar amoralismul pe care îl atinge la un
moment dat gândirea lui Machiavelli, trebuie s ǎ avem mereu
prezent punctul ei de plecare, şi anume considerarea vie ţii în
societate drept bunul cel mai înalt al omului, şi deci necesitatea
pǎstr ǎrii prin orice mijloc a posibilit ǎţilor acestei vie ţi în formele ei
desǎvâr şite, dintre care cea dintâi este libertatea patriei. Çi vom
înţelege mai bine în acest punct gândirea lui Machiavelli dac
ǎ vom ţine seama şi de toate împrejur ǎrile politice ale
momentului, şi anume primejdiile care amenin ţau libertatea Floren
ţei şi r ǎzboiul continuu între toate statele Italiei; orice mijloc p
ǎrea aşadar justificat dac ǎ el ar fi însemnat o remediere a acestei sfâ
şieri

27 Discorsi , III, 40, în op.cit., v. II, p. 458.

28 Idem I, 9, ibid., p. 131.
— 20 —
reciproce; pasiunea pe care o tr ǎdeazǎ în fiecare pagin ǎ gândirea lui
Machiavelli este pasiunea şi durerea aceluia care cunoa şte toat ǎ
rǎutatea vremurilor şi caut ǎ neap ǎrat o salvare.
Paginile în care Machiavelli acuz ǎ religia şi Biserica se l ǎmuresc
la rândul lor numai în linia acestei înl ǎnţuiri logice.
Dac ǎ afirmarea c ǎ orice mijloc este bun când e vorba de ap ǎrarea
patriei, constituie primul aspect al machiavelismului, denun ţarea
puterii Bisericii este un al doilea aspect, explicabil în primul rând prin
situa ţia special ǎ a statelor italiene şi dovedind înc ǎ odatǎ
preocuparea constant ǎ a binelui patriei. C ǎci Machiavelli nu se
sfieşte sǎ arate adev ǎratul sens al Papalit ǎţii în acest moment şi sǎ
indice primejdia pe care ea o înseamn ǎ pentru libertatea şi unirea
Italiei.
Atitudinea lui Machiavelli fa ţǎ de religie şi de Biserica Romei este
complex ǎ dar logic ǎ în aspectele ei diferite. Sim ţul sǎu critic foarte
ascu ţit îl face mai întâi adversar al oric ǎrui fanatism religios; de aici
ironia cuprins ǎ în prima scrisoare cunoscut ǎ a lui
Machiavelli şi referitoare la predicile lui Savonarola; de aici alte
aluzii u şor ironice la acela şi, spre exemplu, în Discursuri ,
observaţia cǎ poporul Floren ţei, care nu pare a fi nici ignorant, nici
prost, s-a l ǎsat totu şi convins c ǎ fratele Girolamo Savonarola
vorbeşte cu Dumnezeu 29 ; este just c ǎ Machiavelli adaug ǎ imediat,
cu inten ţie de scuz ǎ, cǎ nu-i revine lui s ǎ-l judece pe Savonarola,
deoarece „despre un astfel de om nu trebuie s ǎ vorbim
decât cu
respect”.
Adversar al fanatismului, Machiavelli pre ţuieşte însǎ puterea
credin ţei şi institu ţia Bisericii în organizarea Statului. Rolul religiei în
stat este un punct însemnat al gândirii lui: vorbind despre Numa
Pompiliu, observ ǎ cǎ organizarea pe care a dat-o religiei a fost
mijlocul cel mai bun pentru civilizarea sau pentru îndulcirea
moravurilor poporului s ǎu. Religia este în plus mijlocul cel mai
sigur pentru a înt ǎri autoritatea legilor: „ Çi într-adev ǎr, observ ǎ
Machiavelli, nu a existat niciodat ǎ un legiuitor al poporului care s ǎ nu
recurg ǎ la Dumnezeu; legile nu ar fi altfel acceptate… Deoarece acolo
unde lipse şte teama de Dumnezeu, statul trebuie s ǎ cadǎ sau sǎ se
susţin ǎ prin teama fa ţǎ de principe, ceea ce ar înlocui lipsa religiei…”
30 . Men ţinerea ceremoniilor cultului este a şadar necesar ǎ întrucât ele

servesc spre a ar ǎta autoritatea divin ǎ a

29 Idem, I, 11, ibid., p. 140.

30 Idem, I, 11, ibid., p. 138.
— 21 —
legilor.
Putem observa u şor natura acestei concep ţii cu totul laice a
religiei: Machiavelli nu discut ǎ adevǎrul ei în sine, întrucât pe el nu-l
preocup ǎ problema adev ǎrului ci numai aceea a vie ţii sociale celei
mai des ǎvâr şit organizate; în cuprinsul acestei preocup ǎri
însǎ, religia îi apare a şa cum ea a fost utilizat ǎ de principi şi de
stǎpânitori ai popoarelor, şi el recunoa şte folosul acestui mod de
înţelegere a credin ţei.
Dacǎ religia este îns ǎ valorificat ǎ în primul rând în semnifica ţia ei
politic ǎ, aceasta nu exclude totu şi la un moment dat expresia unei în
ţelegeri mai proprii a religiei în cuprinsul gândirii lui Machiavelli.
Într-o pagin ǎ destul de nea şteptat ǎ, intitulat ǎ
„Îndemn la c ǎinţǎ”, gǎsim exprimat ǎ o adevǎrat ǎ credin
ţǎ: Dumnezeu este ar ǎtat drept creator al universului în alc ǎtuirea
lui
admirabil ǎ; iar exaltarea acestei perfec ţiuni care are drept centru
pe om, pentru care totul a fost f ǎcut, este aproape o pagin ǎ liric ǎ,
preţioasǎ pentru indicarea religiozit ǎţii lui Machiavelli: „Gândi ţi-vǎ,
scrie el, c ǎ toate lucrurile f ǎcute şi create sunt f ǎcute şi create spre
binele omului”; şi adaugǎ, în spiritul propriu al Rena şterii
care
exalt ǎ frumuse ţea universului în care îl vede pe Dumnezeu: „…s ǎ
ridic ǎm ochii spre cer şi sǎ consider ǎm frumuse ţea acelor lucruri pe
care le vedem… A şadar totul este creat spre onoarea şi
binele
omului, iar omul singur este creat spre binele şi onoarea lui
Dumnezeu” 31 .
Aceastǎ pagin ǎ precizeaz ǎ desigur semnifica ţia îndoit ǎ a religiei
în gândirea lui Machiavelli: ea
este mijloc de guvernare a popoarelor prin institu ţia
Bisericii; dar ea exprim ǎ totodat ǎ
admira ţ ia proprie Rena şterii în fa ţa
armoniei admirabile a universului; ca
şi contemporanii s ǎi, Machiavelli
vede în
Dumnezeu pe f ǎuritorul acestei alc ǎtuiri des ǎvârşite. Putem spune
aşadar cǎ scriitorul nu este nici în acest punct str ǎin spiritului
umanist al vremii. Machiavelli cunoa şte sentimentul divinului, dar
la aceasta se adaug ǎ, ca un rezultat al preocup ǎrilor lui de filosof al
politicului, cealalt ǎ înţelegere a religiei ca mijloc de guvernare, şi
se adaugǎ în sfâr şit, un al treilea punct: rolul recunoscut Bisericii
Romei în conducerea destinelor Italiei. Aici preocuparea politic

ǎ domin ǎ; iar învinuirea adus ǎ papalit ǎţii pentru ambi ţiile ei politice
 El constat ǎ urm ǎtoarele: catolicismul nu
mai are nici o autoritate în Italia; exemplele rele ale cur
ţii papale au f ǎcut s ǎ dispar ǎ orice sentiment religios; în
plus, şi aici Machiavelli indic ǎ faptul care cel mai mult îl preocup ǎ,
„Biserica a ţinut şi ţine acest stat divizat. Çi într-adev ǎr, nici un stat n-
a fost vreodat ǎ unit sau fericit dac ǎ nu s-a supus cu totul ascult ǎrii
unui guvern de republic ǎ sau unui principe, cum s-a întâmplat în
Fran ţa şi în Spania. Iar cauza pentru care Italia nu este în aceea
şi situa ţie şi nu are o republic ǎ sau un principe care s-
o guverneze, este numai Biserica” 32 . Aceastǎ acuzaţie gravǎ adusǎ
papalit ǎţii, Machiavelli o explic ǎ astfel în continuarea rândurilor
citate: Biserica nu a fost, prin autoritatea ei temporal ǎ, niciodat ǎ atât
de puternic ǎ încât s ǎ ocupe întreaga Italie şi sǎ fie în fruntea ei; dar
nu a fost nici atât de slab ǎ încât s ǎ nu lupte împotriva acelui principe
care ar fi devenit prea puternic şi ar fi amenin ţat astfel independen
ţa diverselor st ǎtule ţe. Biserica a şadar nu a putut s ǎ realizeze
unirea Italiei, iar când aceasta ar fi fost posibil
ǎ, a împiedecat-o. Machiavelli acuz ǎ hot ǎrât întreaga politic ǎ a
papilor; în Istoriile florentine spune c ǎ ambi ţiile acestora şi voin ţa lor
de a ap ǎra credin ţa au provocat r ǎzboaie nenum ǎrate în Italia, şi-l
aminte şte pe Nicolae al III-lea care a luptat numai pentru gloria lui,
sub
aparen ţa luptei pentru m ǎrirea Bisericii 33 ; în Discursuri însǎ,
acuzaţia se îndreapt ǎ împotriva consecin ţei celei mai grave a
puterii temporale a papilor, şi astfel reg ǎsim prezent ǎ, şi în discu ţia
problemei Bisericii, aceea şi preocupare esen ţial ǎ a lui Machiavelli:
salvarea Italiei .
Discu ţia în jurul religiei şi a puterii Romei are a şadar în
esen ţǎ acest rol de a atrage aten ţia asupra unuia dintre obstacolele
cele mai mari pe care le întâmpin ǎ o unire a statelor italiene. Dup ǎ
ce a arǎtat îns ǎ aceastǎ cauzǎ a nenorocirilor patriei lui, Machiavelli
va arǎta mijloacele totu şi ale unei remedieri a situa ţiei; şi, în primul
rând este vorba de organizarea armatelor na ţionale. Istoricul
florentin a fost dintre cei dintâi care au ar ǎtat primejdia
trupelor mercenare; cap. XII dinPrincipe , unde se discut ǎ
necesitatea armatelor na ţionale, cuprinde exemple elocvente de tr
ǎdǎri şi uzurp ǎri sǎvârşite de c ǎpitanii de mercenari: un Sforza care
se face stǎpân asupra Milanului dup ǎ ce a fost condotier în serviciul
acestui stat, sau un Carmagnola care tr ǎdeazǎ interesele Vene ţiei

32 Discorsi , I, 12, în op.cit., v. II, pp. 142–143.

33 Istorie fiorentine , e, 23, în op.cit., v. I, pp. 83–84.
— 23 —
în slujba c ǎreia lupta, sunt pentru Machiavelli cazuri recente
şi semnificative. În Discursuri , problema este reluat ǎ: „Principilor de
astǎzi şi republicilor moderne care nu au solda ţi proprii pentru
apǎrare şi pentru atac, trebuie s ǎ le fie ru şine de ele înse şi” 34 ; iar în
Introducerea la Arta r ǎzboiului , Machiavelli arat ǎ legǎtura
strâns ǎ care exist ǎ între via ţa societ ǎţilor şi organizarea lor
militar ǎ, şi conclude: „c ǎci toate artele care se organizeaz ǎ într-o
societate pentru binele comun al oamenilor, toate orânduirile ei pentru
ca oamenii s ǎ se team ǎ de autoritatea legii şi
de Dumnezeu, toate ar fi zadarnice dac ǎ nu s-ar preg ǎti ap ǎrarea
lor” 35 . Armatele na ţionale îi apar a şadar necesare în numele
aceleiaşi valori a vie ţii sociale care trebuie neap ǎrat men ţinut ǎ şi
apǎrat ǎ întrucât ea este, cum am v ǎzut, factorul civilizator al
omului. Cunoa ştem str ǎduin ţele personale ale lui Machiavelli
pentru alc ǎtuirea unei asemenea armate; ştim c ǎ, de acord cu
Soderini, el realizeaz ǎ la finele lui decembrie 1505 prima armat ǎ a
Floren ţei, organizat ǎ dup ǎ modelul celor elve ţiene vestite la
aceastǎ datǎ; el singur str ǎbǎtuse întreaga Toscan ǎ spre a recruta
soldaţi, iar în februarie 1506 avea loc la Floren ţa prima defilare a
celor 400 de oameni pe care reu şise sǎ-i strâng ǎ; în acelaşi an se
alcǎtuie şte o lege a Mili ţiei citadine care pune în fruntea primei
armate pe cei Nou ǎ ofiţeri ai organiza ţiei şi Mili ţiei florentine.
Machiavelli realizeaz ǎ toate acestea prin voin ţa lui de a crea
neap ǎrat un început în acest sens; şi aceasta apare ca singura
realizare concret ǎ – singura de asemenea care intra în posibilit
ǎţile lui – în vederea acelei salv ǎri a Italiei care este gândul central al
acţiunii şi al scrisului lui. Este adev ǎrat c ǎ aceastǎ prim ǎ armat ǎ
pe care a alc ǎtuit-o nu s-a dezvoltat ci s-a desf ǎcut curând; mai ales
cǎ, obligat ǎ sǎ lupte la Pisa, în 1509, nu s-a achitat prea glorios de
aceast ǎ prim ǎ prob ǎ pe care a trebuit s-o treac ǎ. Machiavelli urm
ǎrea însǎ sǎ apropie pe calea aceasta Italia de celelalte ţǎri, sǎ-i dea a
şadar posibilit ǎţile de lupt ǎ care duseser ǎ la crearea unui stat
francez şi a unui stat spaniol, ambele unitare şi independente.
Cǎci acestea sunt modelele, acesta este tipul de stat pe care
Machiavelli vrea s ǎ-l vad ǎ realizat pentru propria lui ţarǎ.
Ca şi în Principe (cap. XIX), vorbe şte şi în
Discursuri despre buna organizare a celor dou ǎ state ar ǎtate,
ambele monarhii absolute

34 Discorsi , I, 21, în op.cit., v. II, p. 163.

35 Dell’arte della guerra , în op.cit. v. II. p. 473.
— 24 —
care se impuneau prin ordinea şi buna lor stare intern ǎ ca şi prin
siguran ţa extern ǎ, pe care Machiavelli nu putea s ǎ nu le compare cu
fr ǎmânt ǎrile continue ale statelor italiene: „Nu se v ǎd aci, scrie
Machiavelli, atâtea tulbur ǎri câte se nasc în Italia în fiecare zi”, şi
adaugǎ, indicând astfel tipul de organiza ţie politic ǎ desǎvârşitǎ la
acea dat ǎ, anume monarhia ereditar ǎ şi statul na ţional unit: c ǎci
aceste ţǎri, scrie el, au ambele „un rege care le men ţine unite”…
Preferin ţa pe care la un moment dat Machiavelli o exprim ǎ pentru
forma de guvernare republican ǎ36 se explic ǎ prin cultura lui
clasicǎ, în timp ce realitatea politic ǎ a momentului îi ar ǎta limpede
eficacitatea monarhiei. Çederile repetate şi destul de îndelungate în
Fran ţa, în cursul misiunilor pe care le avusese aici pe lâng
ǎ Ludovic al XII-lea, îi îng ǎduiser ǎ sǎ-şi dea seama de binefacerile
unei autorit ǎţi centrale şi mai ales ale unei succesiuni regulate la tron;
astfel în Ritratto di cose di Francia el arat ǎ soliditatea
tronului francez care a realizat unitatea ţǎrii înfrângând
puterea diver şilor feudali, „poten ţi baroni” şi impunându- şi
autoritatea asupra lor 37 . Lunga experien ţǎ a lucrurilor politice
pe care şi-o câştigase în cursul anilor de misiuni diverse,
şi pe care o men ţioneazǎ în Epistola dedicatorie a
Discursurilor 38 , îi îngǎduie acum nu numai s ǎ arate cauzele
nenorocirilor Italiei, dar s ǎ indice de asemenea forma de stat pe
care ea ar trebui s-o realizeze: o monarhie ereditar ǎ spre a împiedeca
ridicarea tuturor ambi ţiilor; şi o monarhie absolut ǎ spre a
realiza unitatea Italiei şi a înfrânge orice putere
feudal ǎ; iar ambele pentru a asigura ţǎrii ordinea şi domnia
legilor, pentru a pune cap ǎt tulbur ǎrilor şi nesiguran ţei. Gǎsim în
Istoriile florentine o pagin ǎ preţioasǎ care m ǎrturise şte aceast ǎ
apreciere a ordinii şi legalit ǎţii drept bunul cel mai pre ţios al unui
stat; Machiavelli aminte şte cuvintele rostite de Cosimo cel Bǎtrân la
întoarcerea sa la Floren ţa: „voi socoti întotdeauna, spune acesta, cǎ
nu este bine s ǎ tr ǎieşti într-o cetate în care legile pot mai pu ţin decât
oamenii, deoarece acea patrie trebuie s-o dorim, în care putem s ǎ ne
bucur ǎm în siguran ţǎ şi de bunuri şi de prieteni, iar nu aceea în care
ele ne pot fi luate cu u şurin ţǎ…” 39 . Idealul

36 Discorsi , II, 2, şi Dell’arte della guerra, II.

37 Ritratto di cose di Francia , în op.cit., v. I, pp. 739– 40.
38 „Deoarece în Discursuri am exprimat ceea ce ştiu şi ceea ce am înv ǎţat

prin practic ǎ îndelungat ǎ şi prin înv ǎţǎtura continu ǎ pe care am scos-o din
lucrurile lumii” ( Discorsi , Dedica ţia, în op. cit., v. II, p. 99).
39 Istorie fiorentine IV, 33, în op.cit., v. I, p. 279.

— 25 —
politic al lui Machiavelli se precizeaz ǎ aşadar limpede în contrast cu
situa ţia politic ǎ tulbure şi nesigur ǎ a propriei ţǎri; iar o pagin ǎ din
Arta r ǎzboiului precizeaz ǎ mai departe idealul pe care trebuie sǎ-l
urm ǎreascǎ un om de stat pentru binele poporului s ǎu: el
trebuie s ǎ cinsteasc ǎ şi sǎ rǎspl ǎteascǎ virtutea, s ǎ nu
dispre ţuiasc ǎ sǎrǎcia, sǎ respecte legile disciplinei militare, s ǎ-i
facǎ pe toţi supu şii sǎi sǎ se iubeasc ǎ unii pe al ţii, sǎ tr ǎiascǎ
nediviza ţi în partide, s ǎ preţuiasc ǎ mai pu ţin ceea ce este de
interes particular de cât ceea ce este de interes public…” 40 .
În aceast ǎ arǎtare a idealului politic şi social al unui stat,
Machiavelli descoper ǎ desigur substan ţa adevǎrat ǎ a gândirii lui:
metodele „machiavelice” şi figura Principelui apar în cazul acesta
numai drept c ǎi de atingere a unei prime înjgheb ǎri solide a statului;
dar dezvoltarea lui ulterioar ǎ şi forma de via ţǎ pe care
trebuie s-o realizeze va fi aceea schi ţatǎ în cuvintele citate mai sus:
ideal al unui stat în care binele comun este scopul unic.

Machiavelli a ar ǎtat pân ǎ aici forma de stat pe care propria lui

patrie ar fi trebuit s-o realizeze; a indicat câteva din obstacolele care se
împotrivesc acestei realiz ǎri şi a sugerat unele mijloace pentru înl
ǎturarea lor. Dincolo de aceast ǎ prim ǎ parte pozitiv ǎ a gândirii lui,
putem desprinde îns ǎ din diferitele opere o serie de concepte a c ǎror
înl ǎnţuire constituie o concep ţie cuprinz ǎtoare a sensului existen
ţei şi a rolului ce-i revine omului în desf ǎşurarea faptelor vie
ţii lui. Dac ǎ firul pe care l-am urm ǎrit pân ǎ acum a fost acela al ideii
na ţionale dominante în gândirea lui Machiavelli, şi dacǎ am
putut ar ǎta, ca punct culminant al ei, schi ţa formei de stat şi a guvern
ǎrii ideale, ceea ce încerc ǎm mai departe este arǎtarea liniilor
principale în care se constituie concep ţia filosofic ǎ a acestui
gânditor. Punând ac ţiunea pe treapta cea mai înalt ǎ a modurilor
existen ţei omene şti, Machiavelli grupeaz ǎ în jurul ei o serie de
concepte care alc ǎtuiesc o gândire etic ǎ şi totodat ǎ indic ǎ drumul
de realizare a idealului politic schi ţat pân ǎ aci.
Într-o pagin ǎ a Discursurilor gǎsim o compara ţie interesant ǎ
între antici şi moderni; observând c ǎ popoarele vechi au iubit
şi au apǎrat cu mai mult ǎ energie libertatea lor, în timp ce modernii se
arat ǎ slabi, Machiavelli afirm ǎ cǎ aceastǎ deosebire decurge din
educa ţia diferit ǎ a celor dou ǎ epoci; educa ţie care la rândul ei
decurge din religiile diferite. Religia cre ştin ǎ, scrie Machiavelli, ne-

40 Dell’arte della guerra , în op.cit., v. II, p. 480.

— 26 —
a arǎtat „adev ǎrul şi calea adev ǎrat ǎ”; dar în felul acesta ea ne-a
fǎcut s ǎ preţuim mai pu ţin lumea aceasta; şi pe când religia antic ǎ
prosl ǎveşte pe marii r ǎzboinici, noi am socotit sfin ţi „mai curând pe
cei umili şi iubitori ai contempla ţiei, decât pe cei activi” 41 .
Compara ţia este dintre cele mai pre ţioase deoarece ea cuprinde
un elogiu al antichit ǎţii pentru valoarea pe care aceasta o
recunoa şte acţiunii; c ǎci, dacǎ religia cre ştin ǎ iubeşte curajul, ea îl
iubeşte ca putere de suferin ţǎ, iar nu ca putere de ac ţiune; ceea ce a
avut drept urmare o sc ǎdere a for ţei în lume, popoarele rǎmânând în
voia acelor st ǎpânitori care ştiu c ǎ nu vor întâmpina împotrivire într-
o lume convins ǎ cǎ fericirea poate fi atins ǎ numai dincolo de
ceea ce este p ǎmântesc. Machiavelli nu acuz ǎ
creştinismul în sine, ci gre şita interpretare care i s-a dat; c ǎci josnicia
oamenilor, spune el, l-a în ţeles nu ca energie, ci ca
„otium”: „c ǎci dacǎ am considera-o (religia cre ştin ǎ) aşa cum ne
îngǎduie sl ǎvirea şi apǎrarea patriei, am vedea c ǎ ea ne cere s-o
iubim şi s-o onor ǎm pe aceasta şi sǎ ne preg ǎtim astfel încât s ǎ
putem s-o ap ǎrǎm” 42 . Am socotit pre ţioasǎ aceastǎ
pagin ǎ deoarece ea ne arat ǎ valoarea ac ţiunii în gândirea lui
Machiavelli şi ne îngǎduie sǎ grup ǎm în jurul ei acele concepte
care constituie gândirea lui etic ǎ, în strâns ǎ legǎtur ǎ cu gândirea
filosofic ǎ a epocii.
O alt ǎ pagin ǎ a Discursurilor care schi ţeazǎ o ierarhie a valorilor
este pre ţioasǎ din acela şi punct de vedere. Machiavelli pune pe
treapta cea mai înalt ǎ pe întemeietorii religiilor; urmeaz ǎ creatorii de
state, apoi cuceritorii; în sfâr şit, scriitorii 43 . Ni se pare c ǎ aceste
trepte de valori se în şirǎ în lumina unui anumit criteriu, acela al
acţiunii; întemeietorul unei religii ca şi creatorul de stat şi
soldatul sunt oameni de ac ţiune; iar pe treapta cea mai de jos este
omul cǎrţii. Machiavelli pune a şadar în fruntea valorilor fapta
creatoare; şi am putea preciza: fapta creatoare de via ţǎ civil ǎ, de
viaţǎ social ǎ, de ceea ce constituie a şadar „utilitatea şi gloria
neamului omenesc”.
La baza acestei pre ţuiri a ac ţiunii, ca mod al comport ǎrii
omului, g ǎsim îns ǎ o înţelegere în acela şi sens a existen ţei însǎşi şi
a desfǎşur ǎrii istoriei. Ca şi ceilal ţi gânditori ai epocii lui, ca şi Bruno
sau Campanella, Machiavelli vede lumea sub specia

41 Discorsi , II, 2, în op.cit., v. II, p. 254.

42 Idem, II, 2, ibid., id.
43 Idem, I, 10, ibid., pp. 133–134.

— 27 —
mişcǎrii. Introducerea la Cartea a II-a Discursurilor este instructiv ǎ
în acest sens: Machiavelli constat ǎ ritmul constant al unei
ascensiuni şi coborâri în cursul istoriei; constat ǎ evolu
neîncetat ǎ a împrejur ǎrilor într-o creţia
ştere şi descre ştere a lor
necesar ǎ: „lucrurile lumii fiind întotdeauna în mi şcare, ele sau
urc ǎ sau coboar ǎ” 44 .
Dacǎ natura omului este aceea şi – Machiavelli nu se contrazice
în acest punct, – împrejur ǎrile şi moravurile au înf ǎţişǎri deosebite şi
sunt într-o transformare continu ǎ; mişcarea drept substan ţa
însǎşi a naturii existen ţei ne apare astfel drept primul concept al
acestei în ţelegeri a lumii sub specia ac ţiunii. Tot în
Discursuri , Machiavelli spune, amintind de aproape rândurile ultim
citate:
„Dar toate lucrurile oamenilor fiind în mi şcare şi ele neputând
sta pe loc, este necesar s ǎ urce şi sǎ coboare” 45 ; iar într-o pagin ǎ a
Istoriilor florentine conceptul este tot atât de caracteristic prezent:
„Deoarece natura nu îng ǎduie lucrurilor omene
şti sǎ se opreascǎ…”46 . În toate aceste pagini, ideea
neîncetatei mi şcǎrii apare spre a explica ritmul alternativ
ascendent şi descendent al istoriei: c ǎci, observǎ
Machiavelli, o situa ţie odat ǎ ajuns ǎ la perfecţiunea ei, nemaiputând
s ǎ se dezvolte în sensul des ǎvârşirii sau al ascensiunii, trebuie s ǎ
decad ǎ sau sǎ coboare; dup ǎ cum cǎderea sau corup ţia odat ǎ
ajuns ǎ la limita ei extrem ǎ, trebuie s ǎ reia drumul urcu şului. Istoria
prezint ǎ acest curs mereu variat tocmai pentru c ǎ nu îi este îng ǎduit
ǎ starea pe loc: „deoarece, scrie Machiavelli în aceea
şi pagin ǎ a Istoriilor florentine,
„energia creatoare produce lini ştea, lini ştea produce inactivitatea,
aceasta produce dezordinea, dezordinea produce ruina; dar tot astfel
din ruin ǎ se naşte ordinea, din ordine energia creatoare, din aceasta
gloria şi fericirea”. Este ideea ritmului etern al istoriei, pe care o gǎsim
ilustrat ǎ şi într-un vers din L’asino d’oro : „Energia creatoare dǎ pace
ţǎrilor, iar din pace urmeaz ǎ inacţiunea: iar inac ţiunea pustie şte
ţǎrile şi oraşele” 47 . Întreaga istorie este a şadar aceast ǎ dezvoltare
necesar ǎ, a rǎului din bine şi apoi a binelui din r ǎu, întrucât
unul este întotdeauna cauza celuilalt; iar acest ritm necesar face ca
nimic în lumea aceasta „s ǎ poatǎ sta pe loc”.
Dar mi şcarea este mai departe prezent ǎ în forma dorin ţei şi a

44 Idem, Proemio la Cartea II, ibidem, p. 244.

45 Idem, I, 6, ibidem, p. 123.
46 Istorie fiorentine V, 1, în op.cit., v. I, p. 280.

47 L’asino d’oro , V, în op.cit., v. I, p. 835.

efortului continuu care
constituie esen ţa vieţii
spiritului individual. Poftele omului nu- şi pot gǎsi niciodat ǎ împlinirea
lor ultim ǎ, deoarece îi este dat de natur ǎ „sǎ poatǎ şi sǎ vrea sǎ
doreascǎ orice lucru, dar îi este dat de soart ǎ sǎ poatǎ obţine numai
pu ţin din aceasta; urmeaz ǎ de aici neîncetat o nemul ţumire în
spiritul omului şi un dezgust al lucrurilor pe care le posed
ǎ; ceea ce îl face sǎ vorbeasc ǎ de r ǎu prezentul, s ǎ
laude trecutul şi sǎ doreascǎ viitorul” 48 . Dar recunoa
şterea acestei incapacit ǎţi umane de a atinge mul ţumirea
deplin ǎ înseamn ǎ ridicarea efortului şi deci a ac
ţiunii, la treapta valorii celei mai înalte; c ǎci ea înseamn ǎ
încercarea continu ǎ de a dobândi acel viitor mereu dorit; faptul c ǎ
omul este neîncetat nemul ţumit şi tr ǎieşte continuu în viitor, faptul c
ǎ dorin ţele lui odat ǎ împlinite genereaz ǎ alte dorin ţe într-o curs ǎ
continu ǎ a efortului de a le realiza, înseamn ǎ prezen ţa unei nelini şti
permanente în spiritul omenesc: „C ǎci… oamenii se satur ǎ cu
binele şi sufer ǎ când sunt în
nenorocire”, scrie Machiavelli ; prin aceasta mi şcarea apare
49

ca fundament al vie ţii spiritului întrucât înseamn

ǎ nemul ţumirea lui constant ǎ, deci efortul neîncetat spre un viitor
dorit numai atâta timp cât este astfel, dar indiferent în momentul în
care a fost atins. Machiavelli vede pretutindeni prezen ţa acestei esen
ţiale şi tragice nemul ţumiri care îl împinge pe om mereu spre
altceva ca spre o solu ţie ultim ǎ, pentru ca, aceasta odat ǎ atins
ǎ, din nou golul şi nemul ţumirea s ǎ- l împing ǎ mai departe. El
constat ǎ astfel c ǎ oamenii nu lupt ǎ numai din necesitate, dar
şi din ambi ţie; am spune, interpretând mai bine cuvântul
în lumina rândurilor care urmeaz
ǎ, din nemul ţumirea şi n ǎzuin ţa constant ǎ spre
altceva, sau din voin ţa de a atinge o ţint ǎ ultim ǎ pe care o concepem
dar nu ne este dat s- o dobândim. Aceast ǎ distan ţǎ continu ǎ între
infinitul dorin ţelor omeneşti şi pu ţinul care-i este îng ǎduit s ǎ-l ating
ǎ, constituie impulsul mi şcǎrii continue a existen ţei omene şti:
„natura i-a creat pe oameni în a şa fel încât pot s ǎ doreascǎ orice şi
nu pot s ǎ obţin ǎ orice: astfel c ǎ dorin ţa fiind întotdeauna mai mare
decât puterea dobândirii, rezult ǎ de aici nemul ţumirea de ceea ce
posed ǎm şi pu ţina bucurie, fa ţǎ de aceast ǎ posesiune” 50 .
Dezvoltarea îns ǎ mai departe a acestei concep ţii duce la
constituirea unei gândiri etice. Dac ǎmişcarea şi n ǎzuin
ţa

48 Discorsi, Proemio la Cartea II, în op.cit., v. II, p. 246.

continu ǎ, dacǎ efortul a şadar este fundamentul existen
ţei omeneşti, înseamn ǎ cǎ singur ǎ acţiunea este mijlocul de a
încerca dobândirea mul ţumirii; ea nu va putea da desigur
niciodat ǎ mul ţumirea ultim ǎ, deoarece nu va atinge niciodat ǎ
capǎtul dorin ţei; ea este totu şi modul prin excelen ţǎ al existen ţei
omene şti întrucât aceasta este dorin ţǎ continu ǎ.
Dar ac ţiunea adev ǎrat ǎ exprim ǎ sensul dorin ţei mereu prezente
prin aceea c ǎ este acţiunea cea mai direct ǎ şi mai hot ǎrât ǎ; numai
o asemenea ac ţiune poate s ǎ izbucneasc ǎ din n ǎzuin ţa mereu
prezent ǎ în spirit. Ac ţiunea adev ǎrat ǎ nu admite a şadar încercarea
cǎilor de mijloc sau şovǎielile; dac ǎ ea se lasǎ influen ţatǎ de
acestea, nu mai este ac ţiune, ci mod incidental de comportare care nu
exprim ǎ substan ţa spiritului. În Discursuri ca şi în alte texte
aceastǎ condamnare a nehot ǎrârii şi a cǎilor de mijloc apare
însoţitǎ de exemple luate din istorie. În Principe, Machiavelli
condamn ǎ pe cel care r ǎmâne neutru şi nu se aliaz ǎ hot ǎrât cu
nimeni (cap. XXI); vorbind despre republicile slabe, scrie c ǎ ceea
ce acestea au mai r ǎu este faptul c ǎ sunt nehot ǎrâte 51 ; iar despre
hot ǎrâri îns ǎşi, scrie c ǎ cele mai primejdioase nu sunt cele târzii, ci
cele ambigui 52 . Condamnarea nehot ǎrârii şi a cǎilor de mijloc poate fi
u şor în ţeleasǎ în întregul gândirii dezvoltate pân ǎ aci, întrucât ea
apare ca o confirmare a valorii superioare a ac ţiunii: hot
ǎrârea direct ǎ şi rapid ǎ confirm ǎ caracterul de necesitate al acţiunii,
o arat ǎ cu drept cuvânt izvorât ǎ din efortul constant spre dobândirea
mul ţumirii.
Aceastǎ capacitate de ac ţiune direct ǎ nu apare îns ǎ la toţi
oamenii; ea este rezervat ǎ numai celor mai buni, şi ca atare
este pentru Machiavelli semnul umanit ǎţii celei mai adev
ǎrate; el condamn ǎ aşadar nehot ǎrârea celor mai mul ţi şi, ca o form
ǎ a ei, condamn ǎ şi nehot ǎrârea atitudinilor de mijloc ale oamenilor
în raporturile lor: „deoarece oamenii nu ştiu s ǎ fie în mod onorabil r
ǎi sau des ǎvâr şit de buni… ei nu ştiu s ǎ fie nici cu totul r ǎi, nici cu
totul buni” 53 . Ceea ce el cere omului, este a şadar ca în orice judecat
ǎ, în orice ac ţiune sau atitudine, „s ǎ evite cu totul calea, de mijloc
care e primejdioas ǎ” 54 .
Astfel se integreaz ǎ în aceast ǎ înţelegere a lumii sub specia

51 Idem, I, 38, ibidem, p. 195.

52 Idem II, 15, ibidem, p. 286.
53 Idem, I, 27, ibidem, p. 171, 177.

54 Idem, II, 23, ibidem, p. 318.

— 30 —
acţiunii acele principii de conducere pe care le g ǎsim îndeosebi în
Principe şi care constituie a şa numitul „machiavelism”; deoarece
evitarea c ǎilor de mijloc este recomandat ǎ principelui şi
în comportarea lui fa ţǎ de supu şi; şi aceeaşi acţiune hot ǎrât ǎ, şi
deci neîmpiedicat ǎ de niciun scrupul, Machiavelli o cere oric
ǎrui conduc ǎtor de armate şi de stat; daca
scopul existen ţei este acţiunea eficace, întrucât ea singur ǎ este
încercarea de a atinge lini ştea spiritului, înseamn ǎ cǎ exprim ǎm cu
adev ǎrat umanitatea noastr ǎ – adicǎ nǎzuin ţa constant ǎ – numai
în m ǎsura în care linia ac ţiunii pe care o desf ǎşur ǎm este dreapt ǎ
şi neîntrerupt ǎ.
Se desprinde de aici şi un alt concept care face parte din seria
condamnatelor metode machiavelice: este acela al
s ǎvârşirii acţiunii în momentul cel mai prielnic posibilit
ǎţii ei de reu şitǎ. Machiavelli vorbe şte adeseori de virtutea
„ocaziei” în reu şita acţiunilor noastre, şi de adaptarea necesar ǎ a
acesteia la modul timpului în care o s ǎvârşim. În Principe el compar ǎ
ocazia cu o materie c ǎreia voin ţa omului îi impune forma pe care o
vrea; ocazia sau întâmplarea în sine apare a şadar goal ǎ de semnifica
ţie atâta timp cât ac ţiunea noastr ǎ nu o valorific ǎ; am putea spune c
ǎ în acest moment se descoper ǎ punctul de leg ǎtur ǎ al gândirii lui
Machiavelli cu gândirea Rena şterii: care îl pune pe om în centrul lumii,
creator aproape al ei, întrucât el transform ǎ faptele goale
de sens în moduri eficace ale ac ţiunii lui; creator absolut el nu este:
dar folose şte o materie dat ǎ, şi o foloseşte în acord cu ea îns ǎşi; în
mǎsura în care aceasta îi reu şeşte, înseamn ǎ cǎ a ştiut s ǎ
foloseascǎ „ocazia”. În multe pagini ale Discursurilor gǎsim ar
ǎtat cǎ este necesar ǎ o adaptare constant ǎ a acţiunii la timp: „…dar
acela se în şalǎ mai pu ţin şi are o soart ǎ prosper ǎ, care îşi potrive
şte, cum am spus, modul s ǎu de acţiune cu timpul…” 55 ; şi greşeşte
acela care, de şi timpurile se schimb ǎ, foloseşte tot aceleaşi cǎi de
acţiune care l-au dus odat ǎ la reu şitǎ: „de unde se întâmpl ǎ cǎ
soarta unui om se schimb ǎ deoarece se schimb ǎ timpurile, iar el nu-
şi schimb ǎ modurile de ac ţiune” 56 ; în cap. XXV al Principelui , se
spune de asemenea c ǎ este fericit acela care ştie sǎ se comporte în
acord cu felul timpurilor, în ţelegând ocazia care i se ofer ǎ; iar
într-o scrisoare adresat ǎ lui Soderini g ǎsim: „… şi fericit este acela
care î şi potrive şte felul s ǎu de a proceda, cu

55 Idem, III, 9, ibidem, p. 385–86.

56 Idem, ibidem, p. 387.
— 31 —
timpul” 57 .
Putem în ţelege şi acest punct al gândirii lui Machiavelli în lumina
acelei concep ţii a valorii ac ţiunii pe care am ar ǎtat-o pân ǎ aici.
Eficacitatea ac ţiunii rezult ǎ din acordarea ei cu timpul; iar aceastǎ
acordare trebuie s-o c ǎut ǎm, verificând în felul acesta înc ǎ odat ǎ
necesitatea ac ţiunii. Dac ǎ mi şcarea şi impulsul continuu spre ac
ţiune sunt tr ǎsǎturile existen ţei omeneşti, ele apar afirmate deplin
atât în ac ţiunea hot ǎrât ǎ şi direct ǎ, cât şi în acţiunea care se
adapteazǎ posibilit ǎţilor momentului, deoarece ea este împins ǎ de
necesitatea neap ǎrat ǎ a reu şitei. În m ǎsura în care este ac ţiune hot
ǎrât ǎ, deci autentic ǎ pentru c ǎ necesar ǎ, ea este totodat ǎ şi
acţiune adaptat ǎ timpului întrucât în acest fel posibilit ǎţile ei
de reu şitǎ sunt mai multe. Machiavelli aminte şte tocmai
aceast ǎ însu şire a lui Cezar Borgia: atât el cât şi tat ǎl sǎu
„erau cunosc ǎtori ai ocaziei şi ştiau s-o foloseasc ǎ foarte bine” 58 .
Legǎtura strâns ǎ între necesitatea şi
eficacitatea ac ţiunii caracterizeaz ǎ la rândul ei acest concept;
amintim rândurile citate din Discursuri în care se spune c ǎ orice r
ǎzboi este just dac ǎ este necesar; orice ac ţiune a şadar se justific ǎ,
independent de alte criterii, atunci când ea se produce cu
necesitate; deoarece necesitatea la rândul ei nu este, putem spune,
decât semnul intensit ǎţii cu care omul n ǎzuieşte mereu spre altceva,
semnul aşadar al adev ǎratei lui umanit ǎţi.
Dar versurile unuia dintre Capitole descoper ǎ în modul cel
mai interesant adâncimea acestui concept al
ocaziei şi înt ǎreşte putin ţa interpret ǎrii lui în sensul unei filosofii
a ac ţiunii: ocazia apare figurat ǎ aici în chipul unei femei cu fa ţa
acoperit ǎ de pǎrul lung şi despletit, c ǎci nimeni nu trebuie s-o
cunoasc ǎ atunci când
se apropie; în urma ei vine C ǎin ţa; cel care nu ştie sǎ întâmpine
ocazia
ritiene”,va r ǎmâne
spune cu c ǎin
în ultimul versţa:Ocazia
„Chi non59sa prender me, costei
.
Aceastǎ alǎturare a celor dou ǎ figuri simbolizând dou ǎ atitudini
extreme este pre ţioasǎ: am spune c ǎ, în gândirea lui Machiavelli,
omul care nu folose şte ocazia, s ǎvârşeşte pǎcatul cel mai grav, al
neglijen ţei sau al non-prezen ţei; Cǎin ţa cu care r ǎmâne când a
lǎsat sǎ treac ǎ Ocazia este tocmai semnul c ǎ a pǎcǎtuit în acest

57 Scrisoarea 9 , în op.cit., v. II, p. 781.

58 Del modo di trattare i popoli della Valdichiana ribellati , din
op.cit., v. II, p. 679.
59 Capitoli: Dell occasione , în op.cit., v. I, p. 869.

— 32 —
sens; neglijen ţa însǎ poate sǎ apar ǎ drept un p ǎcat în primul rând
într-o etic ǎ a acţiunii, în care criteriul valorii este numai fapta
şi eficacitatea ei.
În Principe gǎsim mai departe un punct nou pentru conturarea
acestei concep ţii, şi anume ideea liberului arbitru.
Afirmând c ǎ acţiunea şi reu şita noastr ǎ se datoreazǎ în parte
ocaziei dar în aceea şi mǎsur ǎ liberei noastre ini ţiative (cap. XXV),
Machiavelli precizeaz ǎ sensul acestui
activism: împrejur ǎrile externe, lumea sau natura ne ofer ǎ
ocazia; ele ne cer în schimb participarea la rândul nostru prin hot
ǎrârea ac ţiunii potrivite ocaziei ce s-a oferit. Este mai bine s ǎ
fii îndr ǎzneţ decât prudent, scrie Machiavelli în capitolul citat al
Principelui , deoarece soarta este femeie şi pentru
a o domina trebuie s ǎ fii energic: s-o ba ţi şi s- o loveşti. Sǎ lup ţi
aşadar neîncetat şi sǎ veghezi mereu spre a stǎpâni
faptele exterioare; o lupt ǎ continu ǎ pare astfel angajat ǎ între om şi
natur ǎ: acţiunea lui trebuie s ǎ domine faptele naturii, din ele s ǎ
extrag ǎ ceea ce este bine pentru el, s ǎ le pl ǎmǎdeascǎ aşadar
materia goal ǎ de sens în crea ţie uman ǎ, în fapt ǎ util ǎ. În felul
acesta liberul arbitru împline şte acţiunea, şi sǎvârşirea ei
confirm ǎ acea prezen ţǎ constant ǎ a spiritului care înseamn ǎ
anxietatea lui continu ǎ; cǎin ţa şi pǎcatul
aceea cǎ neglijen ţei ǎ sunt
este rapid şi hotînl ǎturate
ǎrât prin
ǎ şi nu se aceast ǎ acţiune
conformeaz ǎ care se decât
dovede şte ca
principiului necesar
necesit ǎţii ǎei prin
interne.
Francesco Ercole observa într-o serie de studii asupra lui
Machiavelli c ǎ în gândirea acestuia intelectul este inferior voin ţei60 ;
observaţia lui se confirm ǎ, credem, prin paginile precedente. Într-
adevǎr, de la punerea mi şcǎrii drept fundament al existentei şi al
desfǎşur ǎrii istoriei, pân ǎ la ar ǎtarea n ǎzuin ţei şi efortului
continuu spre ac ţiune ca proprii spiritului omenesc, şi pân ǎ la
indicarea în sfâr şit a valorii ocaziei prin care se dovede şte
necesitatea ac ţiunii, dezvolt ǎrile cuprinse în aceste pagini au urm
ǎrit închegarea unei filosofii a ac ţiunii drept concep ţie proprie al lui
Machiavelli. Ar ǎtasem în paginile precedente acestei
dezvolt ǎri cǎ preocuparea constant ǎ a gânditorului a fost salvarea
Italiei prin crearea unui stat unitar în forma unei monarhii ereditare
şi absolute; iar r ǎspunsul la întrebarea cum s-ar putea înfǎptui
aceasta, ne-a ap ǎrut în dezvoltarea acestui în ţeles al

60 Francesco Ercole, La politica di Machiavelli , Roma,. A.R.E., 1926,

p. 6.
— 33 —
acţiunii ca valoare suprem ǎ. Mai departe îns ǎ, aceastǎ concep ţie
îşi gǎseşte expresia în cariera unui om: a lui Cezar Borgia.
Principele , care, într-o serie de capitole aminte şte acţiunea
întreprins ǎ de acesta pentru cucerirea statelor italiene şi pentru
crearea unui stat unitar, este a şadar cartea care expune în linii mari o
ac ţiune militar ǎ pe care o încadreaz ǎ însǎ într-o concep ţie a
acţiunii omene şti. „Principele” este Cezar Borgia numai pân ǎ la un
punct: atâta timp cât reu şeşte; în momentul în care r ǎmâne singur, f
ǎrǎ ajutorul tat ǎlui s ǎu, şi sǎvârşeşte greşeala de a nu folosi ocazia
ce i se oferea, de a realiza alegerea unui Pap ǎ favorabil intereselor lui,
el nu mai este Principele cerut de Machiavelli; deoarece via ţa lui nu a
urmat pân ǎ la cap ǎt principiul ac ţiunii continue şi necesare, al
folosirii constante a ocaziei prin aten ţia neîncetat ǎ la ceea
ce îi ofer ǎ desfǎşurarea faptelor. Conceptul de
„virtù” care apare redat în traducere prin „ac ţiune eficace” sau prin
„energie”, intr ǎ astfel ca ultim termen constitutiv al acestei concepţii
activiste. Calitatea dominant ǎ a Principelui este aceast ǎ
„virtù”, şi ea înseamn ǎ tocmai ştiin ţa acţiunii eficace, adic ǎ a
acţiunii rapide şi hot ǎrâte, neîncetate şi necesare; a ac ţiunii
aşadar care se desf ǎşoarǎ prin propria ei necesitate şi care de
aceea nu are nevoie s ǎ ţin ǎ seama de niciun punct de vedere
exterior ei. Amoralitatea ac ţiunii machiavelice se justific ǎ aşadar în
cazul acesta prin necesitatea şi deci libertatea cu care se produce
acţiunea autentic ǎ: cel care ac ţioneazǎ rapid şi conform ocaziei nu
se mai întreab ǎ dacǎ ea este sau nu potrivit ǎ unui principiu etic; ea
este bun ǎ în m ǎsura în care este necesar ǎ, în m ǎsura a şadar în
care se integreaz ǎ în desf ǎşurarea efortului şi n ǎzuin ţei continue a
spiritului omenesc.
Soarta atât de variat ǎ a Principelui deriv ǎ dintr-o în
ţelegere par ţialǎ a lui şi dintr-o considerare a principiilor pe care le
cuprinde în afara timpului în care au fost enun ţate. Am ar ǎtat cǎ
momentul politic al lui Machiavelli este acela al unor tulbur
ǎri care amenin ţau nu numai independen ţa Floren ţei, dar a statelor
italiene înse şi; o acţiune de ap ǎrare şi apoi de înt ǎrire ap ǎrea deci
acum mai mult decât oricând necesar ǎ. În ce prive şte îns ǎ
înfǎptuirea acestui stat unit şi puternic, Machiavelli gândea în
linia timpului s ǎu; şi ridicarea ac ţiunii la rangul de valoare
suprem ǎ, ca şi ar ǎtarea ac ţiunii necesare ca deplin justificat ǎ erau
puncte de vedere ce se înl ǎnţuiau în linia acestei gândiri.
Machiavelli duce la consecin ţele lui practice extreme conceptul
superiorit ǎţii acţiunii; şi vorbind de ac ţiunea politic ǎ o justific ǎ

— 34 —
prin singurul criteriu al necesit ǎţii ei interne care este, în cazul
acesta, salvarea patriei lui. Ceea ce se impunea şi se
justifica aşadar în acel moment şi în cadrul acelei gândiri, a fost
socotit însǎ ca principiu de ac ţiune etern valabil; istoria soartei
Principelui este ecoul acestei în ţelegeri a lui.
Contemporanii chiar l-au judecat par ţial. Principele a fost
considerat numai drept un mijloc de a capta bun ǎvoin ţa Medicilor, şi
condamnat ca atare de cei care erau împotriva domniei acestora.
Autoritatea reînnoit ǎ a Papilor odat ǎ cu mi şcarea de Contra-
Reform ǎ, duce de asemenea la o aspr ǎ judecat ǎ a operei; ea devine
obiectul de ur ǎ a iezui ţilor care îl numesc pe autor, pe care-l ard în
efigie: „diabolicarum cogitationum faber optimus, cacodaemo is
auxiliator” 61 . Introdus în Fran ţa de Caterina de Medici, devine
lectura favorit ǎ a Cur ţii ei, şi întâmpin ǎ,
cum era firesc, adversitatea îndârjit ǎ a
cercurilor protestante: pentru ace şti
oameni care vedeau în credin ţǎ esenţa vieţii, religia nu putea fi, ca
pentru Machiavelli, un simplu mijloc de guvernare;
şi, adversari ai Caterinei, ei distrugeau prin critica
Principelui , principiile îns ǎşi care conduceau ac ţiunea acestei
regine. Pentru Cristina de Suedia, Principele este o carte interesant ǎ;
iar adnot ǎrile ei pe marginea unei traduceri franceze a textului, ap
ǎrut ǎ la Amsterdam în 1683, sunt, nu arareori, admirative;
critica cea mai aspr ǎ a opusculului se înregistreaz ǎ însǎ în
epoca iluminismului: vestita Réfutation du Prince
de Machiavel, scris ǎ de Frederic al II-lea în tinere ţea sa şi publicat ǎ
în 1741 de Voltaire, cu titlul: L’Antimachiavel (à la Haye, Van Duren,
1741) şi fǎrǎ nume de autor, este cartea tipic ǎ pentru spiritul
despotului luminat; şi totu şi, în cadrul iluminismului,
întâlnim şi un admirator al lui Machiavelli:
Rousseau admir ǎ Principele pentru c ǎ gǎseşte în
paginile lui un elogiu al republicii şi o recunoa ştere a rolului
poporului; c ǎci în cap. IX se arat ǎ cǎ un principe trebuie s ǎ pǎstreze
dragostea supu şilor s ǎi şi pentru aceasta sǎ-i ia sub ocrotirea sa pe
cei mici ap ǎrându-i împotriva celor mari; în cap. XIX se spune c ǎ el
va fi ferit de conjura ţii dacǎ va fi iubit de popor; iar în cap. XX
formula este mai pre ţioasǎ: cea mai bun ǎ fort ǎreaţǎ care
poate exista pentru un principe este, spune Machiavelli, aceea de a nu
fi urât de popor.
În
61 liniile acestei
Pasquale istoriiNiccolò
Villari, a sor ţii lui Machiavelli,
Machiavelli e i sueiputem
tempi ,indica,
quarta f ǎrǎ
edizione postuma, a cura di M. Scherillo, Milano, Hoepli, 1927, v. II, p. 175.
— 35 —
sǎ istovim nicidecum materia, şi câteva puncte ale unei istorii a
soarţii lui în cultura româneasc ǎ. Încercând s ǎ o consider ǎm paralel
cu dezvoltarea ei în cultura apusean ǎ, putem lua ca punct
de plecare o aplicare a principiilor machiavelice, asem ǎnǎtoare
aceleia pe care ne-o ofer ǎ acţiunea politic ǎ amintit ǎ a Caterinei de
Medici; şi putem cita în acest sens uciderea domnitorului Mihai de
cǎtre Basta. Micul studiu al lui Nicolae Iorga: Basta şi Mihai
Viteazul în care se relateaz ǎ împrejur ǎrile mor ţii domnitorului, îl arat
ǎ pe Basta ca ac ţionând conform principiilor lui Machiavelli, şi
afirm ǎ cǎ acest condotier ar fi citit opera istoricului florentin 62 .
Întâlnim mai departe un comentariu iluminist al Principelui :
sunt adnot ǎrile cunoscute ale lui Nicolae Mavrocordat pe marginea
unei edi ţii italiene a operelor lui Machiavelli 63 . Contemporan al
marilor despo ţi lumina ţi ai
secolului, domnitorul fanariot dezaprob ǎ
principiile şi metodele de ac ţiune recomandate, în numele
spiritului generos al epocii sale.
Într-adev ǎr aceste adnot ǎri sunt expresia interesant ǎ
a acestui spirit: Machiavelli este numit „scelerato (sic) Maestro della
Politica”, iar calificativul revine atunci când sunt
caracterizate drept „scelerate” metodele recomandate
unui principe nou îndemnat s ǎ distrug ǎ pe toţi
coborâtorii principelui trecut, sau atunci când se observ
ǎ cǎ acţiunile lui Cezar Borgia pe care Machiavelli, rezumându-le, le
laud ǎ într-un capitol, vor fi imitate numai „de c ǎtre scelera
ţi”. Mavrocordat se arat ǎ totu şi într-un punct de acord cu Machiavelli,
şi este vorba tocmai de una din acele pagini care l-au interesat
şi pe Rousseau şi i-au câ ştigat admira ţia îndemnându-l s ǎ
apere pe istoricul florentin: într-o pagin
ǎ a Cǎrţii I a Discursurilor ,
Machiavelli scrie: „Dar în ce prive şte pruden ţa şi statornicia, spun cǎ
poporul este mai prudent, mai statornic şi judec ǎ mai bine decât un
principe: şi nu f ǎrǎ motiv este asem ǎnat ǎ vocea

62 Basta şi Mihai Viteazul , Bucure şti, Ig. Hertz, 1895, p. 11–14; cf. tot de

Iorga, CǎrGi reprezentative în via Ga omenirii . v. III, Epoca modern ǎ,

Bucure şti, Casa Çcoalelor, 1929, cap. Machiavelli şi noua politic ǎ
european ǎ, p. 124–131; nu g ǎsim citat aici exemplul lui Basta.
63 Adnot ǎrile lui Mavrocordat au fost semnalate mai întâi de Em. Grigora ş,

într-un articol: Machiavel şi N. Mavrocordat , în „Adev ǎrul literar”, 25

martie 1923, p. 4; un articol mai cuprinz ǎtor le-a fost consacrat
de C. Radu, Apostilele lui Mavrocordat , în „Roma”, VIII, 2; cf. şi N.
Georgescu-Tistu, Bibliografia literar ǎ român ǎ,
Bucure şti, Imprimeria Na ţional ǎ, 1932, plan şa IV care reproduce folie 2
poporului aceleia a lui Dumnezeu”; iar Mavrocordat noteaz ǎ în
margine, aprobându-l pe autor: „Vox populi, vox Dei” 64 . Dacǎ
aşadar în condamnarea metodelor „machiavelice”, Nicolae
Mavrocordat ap ǎrea al ǎturi de un Frederic al II-lea, în aceast ǎ ultim
ǎ apostil ǎ îl gǎsim, în spiritul aceluia şi iluminism, al ǎturi de
Rousseau, ca egal admirator al lui Machiavelli.
Urmând o indica ţie cuprins ǎ în Istoria literaturii române 65 ,
not ǎm în romanul lui Filimon o men ţionare interesant ǎ a lui
Machiavelli şi o în ţelegere mai larg ǎ a gândirii lui. C ǎci Dinu Pǎturic
ǎ dispre ţuieşte studiul limbilor moarte, care i se pare inutil;
lui îi trebuie acele c ǎrţi în care poate s ǎ gǎseascǎ „mijlocul” de a se
ridica „la m ǎrire” 66 ; prefer ǎ în consecin ţǎ lui Sofocle, Homer
şi Pindar, pe Plutarh, pe Caesar şi toate „Vie ţile marilor b
ǎrbaţi din veacurile trecute şi acelea în care tr ǎim…”; de
asemenea operele lui Machiavelli, „pe care le citi
şi le studie cu mare b ǎgare de seamǎ”, urm ǎrind şi pe aceast ǎ cale
scopul pe care şi-l propusese: acela de a parveni; şi îl va putea realiza
numai devenind „perfect în arta ipocriziei şi a perfidiei”. Aceast ǎ
prezen ţǎ a lui Machiavelli în romanul lui Filimon este pre ţioasǎ: nu
pentru c ǎ aprecierea gândirii lui ar fi deosebit ǎ
de aceea indicat ǎ precedent la Mavrocordat, dar pentru
c ǎ întâlnim aplicarea machiavelismului la viaţa unui individ
şi la înf ǎptuirea ambi ţiilor lui personale; denaturarea esen ţei
machiavelismului apare a şadar de la început în aceast ǎ greşitǎ
folosire a principiilor lui: c ǎci dacǎ înşelǎtoria, perfidia şi violen ţa se
justific ǎ atunci când un Principe urm ǎreşte
„binele comun”, ele nu mai g ǎsesc însǎ nicio justificare, în cuprinsul
gândirii lui Machiavelli, atunci când este vorba de acţiunea egoist ǎ a
unui individ.
Curiozitatea larg ǎ a lui Heliade R ǎdulescu cuprinde în sfera
intereselor ei şi opera lui Machiavelli: în catalogul pe care l-a
întocmit dup ǎ modelul catalogului lui Aimé Martin, g ǎsim
indicate şi operele lui Machiavelli 67 ; prezen ţa lor aici semnific ǎ în
primul rând interesul pentru aceste scrieri de circula ţie universal
ǎ şi

G. Cǎlinescu,
64 Opere
65 di NiccolòIstoria literaturii
Machiavelli, române
cittadino , Bucure şti,fiorentino
e Secretario Funda ţia,
Regal ǎ pentru
parte terza, literatur1725,
Nell’Haya, ǎ şi art
p.ǎ,154.
1941, p. 312.
66 Ciocoii vechi şi noi , Bucure şti, Minerva, 1902, cap. V, p. 45.

67 D. Popovici, Ideologia literar ǎ a Iul Heliade R ǎdulescu , Bucure şti,

„Cartea Româneasc ǎ”, 1935, p. 183.

— 37 —
dorin ţa de a le introduce în cultura româneasc ǎ. La aceeaşi epocǎ
însǎ, gǎsim un ecou interesant în Amintirea funebr
ǎ a lui Negruzzi 68 : despre maiorul Ioan Bran, „cinstit
şi drept într-atâta încât era de ajuns a-l pomeni
pentru a ar ǎta probitatea personificat ǎ”,
Negruzzi spune, înt ǎrind aprecierea de mai sus, c ǎ personajul
s ǎu „nici nu putea în ţelege acele
machiavelice rǎstǎlm ǎciri n ǎscocite de iscusi ţii lumii care fac albul
negru şi ziua noapte”… iar cuvântul apare desigur în
sensul lui cel mai rǎspândit şi care simplific ǎ cel mai mult gândirea
complex ǎ a lui Machiavelli.
Prezen ţa lui Machiavelli în unele texte ale scriitorilor ardeleni ai
epocii este de asemenea interesant ǎ. Urm ǎrind scrierile lui Simion
Bǎrnu ţiu 69 , gǎsim aceea şi condamnare a doctrinei istoricului
florentin, cu o p ǎtrundere totu şi mai adânc ǎ a ei. Întâlnim într-
adevǎr, în ţelegerea Principelui drept „imaginea cea mai trist ǎ a societ
ǎţii şi a dreptului public în Europa în secolul 16 un abis de corup ţie,
de disimulareşi de crim ǎ” 70 ; Machiavelli apare a şadar drept denun
ţǎtorul acestei corup ţii, deoarece descrierea ei trebuia sǎ arate cǎ
este necesar „un reformator care s ǎ ştie vorbi înaintea regilor şi a
popoarelor în limba adev ǎrului şi a drept ǎţii şi sǎ pun ǎ termenul
acestui flagel moral”. În acela şi volum g ǎsim o alt ǎ men
ţionare a lui Machiavelli care dovede şte
pǎtrunderea preocup ǎrii centrale a gândirii lui, şi
anume problema salv ǎrii Italiei. C ǎci, vorbind despre „Echilibrul
european sau politic”, Bǎrnu ţiu observ ǎ71 cǎ aceastǎ idee s-a n
ǎscut în Italia unde micile state au fost silite (la începutul
secolului XVI) s ǎ se uneasc ǎ împotriva Fran ţei şi apoi
a armatelor imperiale, dar totodat ǎ se luptau unele contra
altora pentru a p ǎstra între ele un echilibru; iar Machiavelli
îi apare ca gânditorul care a avut drept scop „s ǎ apere şi sǎ
conserve independen ţa Italiei”. Este aceasta o în ţelegere a valorii lui
Machiavelli ca promotor al idealului na ţional al Italiei, prin care B
ǎrnu ţiu dep ǎşeşte men ţionarea obi şnuit ǎ şi m ǎrginit ǎ a istoricului
în 68
scrierile vremii.XIÎn din Negru
Scrisoarea Pedagogie , paragraful
pe Alb , în referitor
Pǎcatele tinere Gilorla, ed.
Comentat ǎ de V. Ghiacioiu, Craiova, „Scrisul Românesc”, 1937, p. 445.
69 Cf. Alexandru Marcu, Simion B ǎrnu Giu, Al. Papiu Ilarian şi Iosif

Hodoş la studii în Italia , în Publica ţiile Academiei Române, Memoriile

secţiei literare, s. III tom. VII, mem. 6
70 S. Bǎrnu ţiu, Dereptulu naturale publicu , Iaşi, Tip. Tribunei

Române, 1870, p. 226.

71 Op.cit., Anesulu II, p. 262.

— 38 —
„Istorie ca mediu de a cultiva memoria, în ţeleptul şi
caracterele sau inima” vorbe şte despre acea scriere a istoriei care,
prin felul în care prezint ǎ trecutul, poate fi „profe ţia venitorului” 72 ; ne
amintim cǎ Machiavelli în ţelege în acela şi fel istoria, şi el apare într-
adev ǎr citat, de c ǎtre B ǎrnu ţiu, al ǎturi de marii istorici ai omenirii,
opera lui fiind o lectur ǎ recomandabil ǎ celor tineri. Am putea spune
aşadar cǎ la gânditorul ardelean g ǎsim, singur ǎ la aceast ǎ epocǎ şi
explicabil ǎ prin varietatea preocup ǎrilor lui,
o imagine mai complet ǎ a sensului gândirii lui Machiavelli.
Nu putem cere acelaşi lucru lui Iosif Hodo ş, în al cǎrui „ Discursu
despre istoria literaturei italiene ” 73 gǎsim o prezentare conven ţional ǎ
a istoricului florentin, despre care se spune c ǎ îl admira „pe sceleratul
Cesar Borgia c ǎ se înǎlţa prin omoruri şi înşelǎciuni”.
Dar în Convorbirile economiceale lui Ghica, o men ţionare a
machiavelismului ne readuce în linia aprecierilor iluministe ale gândirii
lui; unul din convorbitori afirm ǎ cǎ „naţiunile
au totdeauna guvernele ce merit ǎ”, şi adaug ǎ: „tels sont les peuples,
tels sont les gouvernements , este un adagiu care dateaz ǎ încǎ
dinainte de Machiavelli” 74 ; rǎspunsul îns ǎ se ridic ǎ hot
ǎrât împotriva acestui punct de vedere al lui Machiavelli, şi Ion
Ghica
scrie cǎ nenum ǎrate fapte din istorie dovedesc dimpotriv ǎ cǎ
nu întotdeauna „guvernele (nu) erau ceea ce erau popoarele”; Ion
Ghica nu putea gândi altfel p ǎtruns cum era de spiritul epocii lui.
Ne oprim în sfâr şit pentru a men ţiona pe cei doi mari scriitori
care au tradus din opera lui Machiavelli: pe Eminescu, care
traduce capitolele XVIII şi XIX din Il Principe , în cursul anilor
1877–1883 probabil, a şadar în epoca activit ǎţii sale ziaristice la
„Timpul” 75 ; pe Caragiale apoi, care traduce de asemenea din
aceeaşi oper ǎ şi se arat ǎ totodat ǎ cunosc ǎtor larg al lui Machiavelli
inspirându-se în Kir Ianulea din nuvela lui Belfagor arcidiavolo 76
.

74 Pedagogia
72 Convorbiri , Iaşi, Tip. Tribunei
economice Române,
, partea 1870,
VIII, p. 236.
Bucure ştiul industrial
73 Înşi
politic ,„Familia”,
în Scrieri1866,
, v. II, p.
ed.354,
Petre V. Hane
partea ş, Bucure
a III-a şti, Minerva, 1914, p.
a studiului.
146.
75 Cf. G. Cǎlinescu, Eminescu şi Italia . În „Roma”, XI, 3 şi, de acelaşi,

Eminescu şi Machiavelli , în „Roma”, XII, 2, unde se discut ǎ, articolul lui

Eminescu „Clasele superioare” (Timpul, 8 mai 1881) în care poetul vorbeşte
despre Machiavelli ca sus ţin ǎtor al oligarhiei.
76 Asupra lui Caragiale cunosc ǎtor al lui Machiavelli, cf.: Alexandru

Marcu, Machiavelli inspirator al lui Caragiale , în Literatorul

— 39 —
Putem observa la Eminescu şi la Caragiale un fapt comun:
traducerea fragmentelor din Principe apare izvorât ǎ dintr-
o preocupare politic ǎ a momentului, iar gândirea istoricului florentin
apare aplicat ǎ faptelor vremii şi locurilor noastre, şi confruntat ǎ cu
ele; Caragiale noteaz ǎ cât de bine se potrive şte o frazǎ a lui
Machiavelli cu „istoria a dou ǎ bune cuno ştin ţe ale noastre”,
referindu-se la Regele Ţǎrii şi la Milan al Serbiei 77 , iar Eminescu
gǎsea în gândirea istoricului florentin, dup ǎ interpretarea lui G.
Cǎlinescu, argumente „în sprijinul tezei sale conservatoare”, astfel cǎ
traducerea lui nu poate fi considerat ǎ drept „un simplu
exerci ţiu de lectur ǎ politic ǎ”.
Incomplet ǎ, aceastǎ schi ţǎ a soartei lui Machiavelli în cultura
româneasc ǎ a încercat s ǎ arate numai c ǎ linia general ǎ a aprecierii
gândirii istoricului florentin se reg ǎseşte în tr ǎsǎturile ei cele mai
largi şi în dezvoltarea culturii noastre; de la
ac ţiunea
„machiavelic ǎ” a lui Basta împotriva Domnitorului român, pân
ǎ la indignarea
studiul erudit al unui IonluiGhica
operei 78 .
în numele ideilor de la 1848 şi pân
ǎ laGândirea lui Machiavelli cuprinde toate aceste variate
interpret ǎri, posibile din momentul în care este privit ǎ altfel decât
socotim c ǎ a conceput-o autorul ei. Iar încercarea de a în
ţelege aceast ǎ gândire în cuprinsul concep ţiilor filosofice ale
Rena şterii, arǎtând îns ǎ la baza ei preocuparea prim ǎ a salvǎrii
independen ţei şi fiin ţei însǎşi a statelor italiene, este numai o
tentativ ǎ de a strânge ideile risipite în diferitele opere în
jurul unui concept

Românului , 15 decembrie 1930, an. I, n. 9–11; Const. Antoniade,

Machiavelli , Bucure şti, Cultura Na ţional ǎ, v. I, 1933, p. XI; Anna Colombo,
Vita e opere di Ion Luca Caragiale , Roma, Instituto per l’Europa Orientale,
1931, p. 118 şi 125–126; C. Dihoiu, Între Caragiale şi
Machiavelli , „Adevǎrul literar”, 9 august 1936; de acela şi: Caragiale şi Italia
, în „Transilvania”, iulie-august 1942, p. 603–621 cu o confruntare
a traducerii lui Caragiale cu textul italian al Principelui şi cu textul unei
traduceri franceze a aceleia şi opere, ar ǎtându-se prin aceasta c ǎ scriitorul a
tradus având sub ochi textul italian dar urm ǎrind totodat ǎ un
text francez. D.D. Panaitescu, Caragiale în Italia , în „Vremea”, 7 iunie
1942, Caragiale,
77 nr. 631, p. 6. Din „Principele” lui Machiavelli . În Opere, III,
Reminiscen Ge şi Noti Ge critice , ed. îngrijit
ǎ de Paul Zarifopol, Bucure şti, Cultura Na ţional ǎ, 1932, p. 290.
78 Cf. Alexandru Cior ǎnescu, Machiavelli et la Saint-Barthélemy , în

„Studii Italiene”, IX, 1942, pp. 117–147.

— 40 —
central – acela al ac ţiunii şi valorii ei –, de a reg ǎsi, aşadar în ea o
concepţie politic ǎ ce se întemeiaz ǎ pe o anumit ǎ înţelegere a
faptelor lumii şi a existen ţei omene şti.

SORIN IONESCU

———————————

— 41 —
 BIBLIOGRAFIE

O bibliografie foarte vast ǎ, critic ǎ şi sistematic ǎ,

a lui Machiavelli a alc ǎtuit Achille Norsa: Il principio
della forza nel pensiero politico di Niccolò Machiavelli, seguito da un
contributo bibliografico , Milano, Hoepli, 1936. Bibliografia cuprinde
paginile 5–225 şi înregistreaz ǎ 2113 opere; g ǎsim urm ǎtoarele
diviziuni: 1) Izvoare privitoare la via ţa şi la gândirea lui Machiavelli; la
mss. operelor; 2) Machiavelli în istoria gândirii; 3) Mediul istoric:
Machiavelli şi Renaşterea; 4) Scrieri generale asupra vie ţii, operei
şi gândirii lui N. Machiavelli; 5) Via ţa lui N. Machiavelli; 6)
Gânditorul; 7) Literatul şi poetul; 8) Soarta lui Machiavelli;
Apendice: judec ǎţi şi referiri la Machiavelli în opere ale scriitorilor
italieni şi str ǎini (francezi, englezi, germani, olandezi).
Notǎm mai jos texte şi traduceri dinPrincipe , apoi studii mai
importante asupra vie ţii şi operei lui Machiavelli.

1. Texte.

●G. Lisio, Il Principe di N. Machiavelli, testo critico con

introduzione e note, Firenze, Sansoni, 1899.
● Il Principe , by N. Machiavelli, edited by L. Arthur Burd with an
Introduction by Lord Acton, Oxford, Clarendon Press, 1911.
●Niccolò Machiavelli, Il Principe , Introduzione e note di Federico
Chabod, Torino, U.T.E.T., (1924).
● Niccolò Machiavelli, Scritti politici scelti, Il Principe e
scritti
minori , con introduzione, appendice bibliografica e commento di
Vittorio Osimo, Milano, Vallardi, (1925).
● Guido Mazzoni, e Mario Casella, Tutte le opere
storiche e
letterarie di N. Machiavelli , Firenze, Barbèra, 1929.
● L. Russo, Il Principe , Firenze, Le Monnier, 1931.
●Le opere maggiori di Niccolò Machiavelli (Il Principe, Saggi dei
Discorsi, Dell’ Arte della guerra e Delle Istorie Fiorentine) , con
commento di Plinio Carli, terza edizione riveduta e corretta, Firenze,
Sansoni, 1934.
●N. Machiavelli, Opere, a cura di Antonio Panella; v. II, Scritti
politici: Il Principe, Discorsi, Dell’ arte della guerra, Scritti politici
minori, Lettere, Legazioni; Milano-Roma, Rizzoli, (1939).
●N. Machiavelli, Il Principe , introd. di Angelo Pernice, Firenze,
Raccolta nazionale dei Classici della Società editrice Rinascimento
del libro, 1939.
●N. Machiavelli, Il Principe e pagine di altre opere , a cura di
Armando Michieli, Padova, Cedam, 1940.

2.a. Traduceri consultate.

●Machiavelli’s Buch vom Fürsten , nach A. W. Rehbergs

Uebersetzung, mit Einleitung und Erläuterung neu herausgegeben
von Dr. Max Oberbreyer, Leipzig, Reclam, f. a. (prima edi
ţ ie apǎrut ǎ la Hannover, 1810).
● Le Prince de Nicolas Machiavel, nouvelle traduction par C.
Ferrari, Paris, Librairie de la Bibliothèque Nationale, 1871, 5-e
édition.
● Nicolas Machiavel, Le Prince ; traduction de Jacques Gohory
(XVI-e siècle), corrigée et remaniée d’après le texte italien et
précédée d’une introduction-par Yves Levy; Paris, Editions de
Cluny, (1938).

2.b. Traduceri în române şte.

●Eminescu, Ideile lui Machiavelli (trad. Cap. XVIII şi XIX din

Principe), în Roma, XII, 2, 1932, p. 8–16.
● Caragiale, Din „Principele” lui Machiavelli , în
Opere, III,
Reminiscen ţe şi noti ţe critice; ed. îngrijit ǎ de Paul Zarifopol, Bucure
şti, Cultura Na ţional ǎ, 1932, p. 288–291 (la Addenda).
● N. Machiavelli, Arta de a guverna şi armatele na Uionale , cu un
comentariu de G. Ferrari; traducere de Gr. Handoca, Locotenent-
Colonel în retragere, Bucure şti, Alcalay, Biblioteca pentru to ţi, No.
958–959, f.a., p. 185.
●Nicolae Machiavelli, Principele , traduc ţiune din fran ţuzeşte
dup ǎ C. Ferrari de locotenent-colonel Grigore Handoca, Ploie şti,
Tipografia „Democratul”, 1910, p. 167+V (cuprinde, ca şi edi ţia
precedent ǎ apǎrut ǎ sub alt titlu, aceea şi Prefa ţǎ a traduc ǎtorului, o
not ǎ preliminar ǎ a editorilor textului francez, în fine Machiavelli şi
opera sa de C. Ferrari; iar într-o not ǎ din prima pagin ǎ, la Epistola
dedicatorie, se spune c ǎ aceastǎ traducere francez ǎ e
fǎcut ǎ pe edi ţia italian ǎ „de d. Monier”, Floren ţa, 1857).
●Niccolò Machiavelli, Prezentare la „Il Principe” , traducere de
Alexandru Marcu, în „Roma”, VII, 2, 1927, p. 50–53 (este
traducerea scrisorii lui Machiavelli c ǎtre Francesco Vettori, din 10
Decembrie 1513).

3) Studii.

●Mario Praz, Machiavelli in Inghilterra , Roma, Tumminelli,

seconda edizione, 1943.
● Francesco Ercole, Da Carlo VIII a Carlo V; la crisi della libertà
italiana, Firenze, Vallecchi, 1932.
●Giuseppe Prezzolini, Vita di Niccolò Machiavelli Fiorentino ,
seconda edizione, Milano, Mondadori, 1932.
● F. Alderisio, Machiavelli , Torino, 1930.
● Oreste Ferrara, Machiavelli , Milano, Treves, 1930.
●Federico Chabod, Sulla composizione de „Il Principe” di N.
Machiavelli, în Archivum Romanicum, Iul.–Sept. 1927, p. 330–383.
●Federico Chabod, Del Principe di N. Machiavelli , Milano,
Albrighi e Segati, 1926.
●Francesco Ercole, La politica di Machiavelli , Roma, A.R.E., 1926.
● M. Kemmerich, Machiavelli , Wien und Leipzig, 1925.
●B. Mussolini, Preludio al Machiavelli , în „Gerarchia”, Aprilie 1925.
● E. Grassi, Il pensiero di N. Machiavelli e l’origine del concetto di
Stato , în Rassegna Nazionale, 1924.
●Paul Janet, Histoire de la science politique dans ses rapports
avec la morale, V-e édition, Paris Alcan, 1924, v. I, p. 491–602.
● R. Meinecke, Die Idee der Staatsräson , Berlin, 1924.
●G. Gentile, Religione e virtù in Machiavelli. L’etica
di Machiavelli , în Studi sul Rinascimento , Firenze, Vallecchi, 1923.
● G. Toffanin, Machiavelli e il tacitismo , Padova, Draghi, 1921.
●Elkan, Die Entdeckung Machiavellis in Deutschland zu Beginn
des 19 Jahrhunderts , în Hist. Zeitschrift , CXIX, 1919.
● Heyer, Der Machiavellismus , 1918.
●A. Gerber, Niccolò Machiavelli. Die Handschriften, Ausgaben und
Uebersetzungen seiner Werke im 16 und 17 Jahrhundert
, Gotha-München, 1912–1914.
● E.W. Mayer, Machiavelli’s Geschichtsauffassung und
sein

— 44 —
Begriff „virtù” , München, 1912.
●Oreste Tommasini, La vita e gli scritti di N. Machiavelli nella loro
retazione cot machiavellismo , Torino–Roma, Loescher, 1883– 1911, 2
vol.
● Dyer, Machiavelli and the modern State, Boston, 1904.
●M. Kemmerich, Die Charakteristik bei Machiavelli , Leipzig,
Schmidt, 1902.
● M. Romano, La trattatistica politica net secolo XV ed il „De
Principe” di G. Pontano , Potenza, 1901.
● R. Fester, Machiavelli , Stutgart, 1900.
●F. Falco, N. Machiavelli, suo carattere e suoi principi , Lucca,
1896.
● Georg Ellinger, Die antiken Quellen der
Staatslehre
Machiavelli’s , Tübingen, H. Laupp, 1888.
●Pasquale Villari, Niccolò Machiavelli e i suoi tempi , 1-a
edizione, Firenze, Le Monnier, vol. 3, 1877–1882.
●Francesco Nitti, Il Machiavelli studiato nella sua vita e nelle sue
dottrine , Napoli, Detken e Roscholl, v. I, 1877.
● Carlo Gioda, N. Machiavelli e le sue opere , Firenze, Barbèra,
1874.
●R. Deltuf, Essai sur les œuvres el la doctrine de Machiavelli avec
la traduction littéraire du Prince et de quelques fragments historiques
el littéraires , Paris, 1861.
●Th. Mundt, N. Machiavelli und das System der modernen
Politik , Berlin, Janke, 1861.
● R. Von Mohl, Die Machiavelli-Literatur, în Die Geschichte und
Literatur der Staatswissenschaften , III, Erlangen, 1858.
●A. Zambelli, Considerazioni sul libro del „Principe”
del Machiavelli , Milano, 1851.

———————————

45
 Lui Francesco Vettori,
prea ilustru Ambasador al Floren Gei
pe lângǎ Marele Pontifice 1

Roma

Prea ilustre ambasador, harul dumnezeiesc nu a întârziat niciodat

ǎ sǎ se arate. Spun aceasta, deoarece mi se p ǎrea, nu c ǎ aş fi
pierdut, dar a ş fi r ǎtǎcit bun ǎvoin ţa dumneavoastr ǎ2 , întrucât aţi
lǎsat sǎ treac ǎ mult ǎ vreme f ǎrǎ a-mi scrie, iar eu m ǎ întrebam de
unde putea s ǎ vin ǎ lucrul acesta. Çi din toate pricinile care îmi
treceau prin minte nu luam în seam ǎ decât prea pu ţine.
Numai una era mai st ǎruitoare şi anume c ǎ poate aţi încetat de a-mi
scrie pentru c ǎ vi s-ar fi spus c ǎ nu a ş fi un bun p ǎstr ǎtor al
epistolelor dumneavoastr ǎ. Eu îns ǎ ştiam c ǎ altcineva în afara de
Filippo 3 şi de Pagolo4 , atât cât aceasta ar depinde de mine, nu le v
ǎzuse. Am redobândit ceva din bun ǎvoin ţa dumneavoastr
ǎ o dat ǎ cu scrisoarea din 23 ale lunii trecute, în care sunt
prea fericit de a vedea cât de ordonat şi de cump ǎnit v ǎ îndeplini ţi
func ţia public ǎ pe care o aveţi; şi îndemnul meu este s ǎ continua ţi
tot astfel, deoarece acela care renun ţǎ la propria lui lini şte pentru lini
ştea altora o pierde pe a lui însu şi, iar de la ceilal ţi nu prime şte în
schimb nicio recuno ştin ţǎ. Çi, întrucât soarta vrea s ǎ facǎ totul, este
bine s ǎ o lǎsǎm sǎ facǎ ce vrea, sǎ stǎm deoparte şi sǎ nu o

1 Francesco Vettori (1474-1539), înalt func ţionar, apoi ambasador al

Republicii Florentine, trimis în 1507 în Germania, pe lâng ǎ împǎratul

Maximilian, a fost înso ţit în aceast ǎ misiune de Machiavelli. În 1512, când
Medici reiau puterea, el continu ǎ sǎ fie ambasador al Floren ţei pe lângǎ papa
Leon X, dar func ţia lui este acum pur onorific ǎ. În calitatea pe care o are la
Roma, ob ţine totu şi eliberarea lui Machiavelli, implicat în complotul contra
Medicilor. Coresponden ţa scriitorului cu Francesco Vettori începe în martie
1513 şi dureaz ǎ pân ǎ la sfâr şitul vie ţii lui.
2 Machiavelli citeaz ǎ din memorie un vers al lui Petrarca: Ma tarde non

fur maigrazie divine din Trionfo della eternita, v. 13.

3 Filippo da Casavecchia, fost comisar al Republicii în mai multe

localit ǎţi din Toscana, era prieten al lui Machiavelli.

4 Este vorba de Paolo Vettori, fratele lui Francesco Vettori, partizan al

Medicilor. Pagolo este forma florentin ǎ pentru Paolo.

— 46 —
tulbur ǎm în niciun fel, şi sǎ aştept ǎm vremea când va îng ǎdui şi
oamenilor s ǎ facǎ la rândul lor câte ceva 5 ; atunci va fi potrivit pentru
dumneavoastr ǎ sǎ vǎ daţi osteneala şi sǎ vegheaţi mai mult la toate,
iar pentru mine s ǎ plec de aici, de la ţarǎ, şi sǎ spun:
„iat ǎ-mǎ”. Deocamdat ǎ, voind a v ǎ rǎspunde cu aceea
şi bun ǎvoinţǎ pe care mi-a ţi ar ǎtat-o, nu pot s ǎ vǎ scriu în aceast ǎ
epistol ǎ a mea despre altceva decât despre via ţa pe care o duc; iar
dacǎ veţi socoti cǎ ea este astfel încât merit ǎ sǎ o schimba ţi cu a
dumneavoastr ǎ, voi fi mul ţumit s ǎ o fac.
Stau la ţarǎ 6 , şi de când mi s-au întâmplat acele lucruri din urm ǎ7 ,
nu am mai fost la Floren ţa nici dou ǎzeci de zile, dac ǎ le adun pe
toate la un loc. Pân ǎ acum am vânat sturzi cu mâna mea; mǎ sculam
înainte de a se face ziu ǎ, pregǎteam be ţişoarele unse cu clei pentru
prins p ǎsǎrile şi porneam cu o leg ǎtur ǎ de colivii în spinare de p
ǎream aidoma cu Geta 8 când se înapoia din port cu cǎrţile lui
Amfitrion; prindeam cel pu ţin doi sturzi şi cel mult şase. Toatǎ luna
septembrie, asta am f ǎcut. Pe urm ǎ, joaca aceasta, a şa cum era ea,
aleas ǎ parcǎ din am ǎrǎciune şi neobi şnuit ǎ pentru mine, a încetat,
spre p ǎrerea mea de r ǎu, iar care este via ţa mea acum, vǎ spun
îndat ǎ.
Mǎ scol de diminea ţǎ o dat ǎ cu soarele şi mǎ duc într-o p ǎdure a
mea pe care am pus s-o taie. R ǎmân acolo timp de dou ǎ ceasuri sǎ
vǎd ce s-a lucrat cu o zi înainte şi sǎ mai stau de vorb ǎ cu tǎietorii
de lemne, care mereu au câte o pricin ǎ fie între ei, fie cu câte un
vecin de-al lor. Cât prive şte pǎdurea aceasta, a ş avea sǎ vǎ

5 Pentru no ţiunea de „soart ǎ” (fortuna) şi privitor la posibilitatea

omului de a interveni în desf ǎşurarea faptelor, cf. îndeosebi cap. XXV din
Principe, nota 1. Întreg pasajul se refer ǎ la situa ţia scriitorului c ǎzut în
dizgra ţie şi îndurerat de izolarea în care era constrâns s ǎ tr ǎiascǎ.
6 Machiavelli se afl ǎ la Sant Andrea în Percussina, lâng ǎ San

Casciano, unde î şi va petrece anii rodnici ai exilului.

7 Referire la greut ǎţile prin care trecuse la începutul acestui an, când

fusese implicat în conjura ţia lui Agostino Capponi şi Pier Paolo Boscoli,
fiind închis şi supus torturii.
8 Machiavelli se refer ǎ la o nuvel ǎ popular ǎ în versuri, Geta e Birria.

extras ǎ din Carmen de Amphitrione et Alcmena de Vital de Blois, poet

francez, din secolul al XIII-lea, care, la rândul lui, se inspirase din Plaut. Aluzia
scriitorului aminte şte episodul în care Amphitrion, care se înapoiase de la
Atena, unde s-a dus s ǎ înveţe, îşi trimite sluga înainte, pe Geta, înc ǎrcat cu
toate c ǎrţile st ǎpânului, spre a-i vesti so ţiei Alcmena sosirea lui apropiat ǎ.
47
spun o mul ţime de lucruri nostime care mi s-au întâmplat aici,
şi cu Frosino din Panzano,şi cu al ţii care voiau din lemnele
acelea. Frosino 9 , cu deosebire a trimis dup ǎ câţiva stânjeni de lemne,
f ǎrǎ a-mi spune nimic: iar când a fost vorba de plat ǎ, a
vrut s ǎ-mi opreascǎ zece lire; spunea c ǎ le avea de primit de la mine
de acum patru ani, când am pierdut la jocul de c ǎrţi în casa lui
Antonio Guicciardini. Am început s ǎ fac tǎrǎboi: voiam s ǎ-l învinov
ǎţesc pe cǎrǎuş de hoţie, deoarece el se dusese s ǎ ia lemnele pentru
celǎlalt; tandem 10 Giovanni Machiavelli intr ǎ în vorb ǎ la mijloc şi ne
fǎcu sǎ ne împ ǎcǎm. Batista Guicciardini 11 , Filippo Ginori, Tommaso
del Bene şi al ţi câţiva de la ora ş mi-au cerut fiecare câte un stânjen
tocmai când b ǎtea vântul acela de la miaz ǎnoapte. Eu le-am f
ǎgǎduit la to ţi; trimisei unul lui Tommaso, care a ajuns îns
ǎ la Floren ţa pe jum ǎtate, pentru c ǎ de încǎrcat l-au înc ǎrcat şi el,
şi nevasta, şi slujnicele şi copiii, de parca ar fi fost Gabburra 12 joia,
când el împreun ǎ cu b ǎieţii care-l ajut ǎ la mǎcelǎrie doboar ǎ boul
cu maiul. A şa încât, v ǎzând de partea cui era câ ştigul, le-am spus
celorlal ţi cǎ nu mai am lemne; şi din pricina aceasta s-au sup ǎrat pe
mine cu to ţii nespus de r ǎu, mai cu deosebire Batista, care o
socoteşte şi pe aceasta drept una din nenorocirile ce s-au ab
ǎtut peste Prato 13 .
Dup ǎ ce ies din p ǎdure m ǎ abat pe la un izvor, iar de aici m ǎ duc
într-un loc al meu unde am întins plase şi ţivlitoare de prins pǎsǎri;
am cu mine o carte, un Dante, un Petrarca, sau unul din

9 Nu se ştie cine era exact acest Frosino pe care îl g ǎsim în cercul

prietenilor lui Machiavelli.

10 În latine şte în text, cu în ţelesul de „în sfâr şit”; nu sunt rare cazurile în

care Machiavelli folose şte cuvinte latine şti în textul italian.

11 Battista Guicciardini era primar la Prato, lâng ǎ Floren ţa. În 1512,

oraşul fusese devastat de spanioli.

12 Acest Gabburra era probabil un m ǎcelar din Floren ţa. Machiavelli

pentru a da culoare povestirii lui, compar ǎ scena de mai sus – pe

Tommaso înconjurat pe to ţi ai lui care încarc ǎ de zor lemnele şi le strâng cât
pot mai mult, încât în locul gr ǎmezii trimise de el, nu r ǎmâne decât o legǎtur
ǎ – cu scene familiare locuitorilor Floren ţei unde, în fiecare joi, mǎcelarii ie
şeau în strad ǎ şi, ajuta ţi de bǎieţii din pr ǎvǎlie, loveau vita pân ǎ ce o
doborau (cf. pentru aceste preciz ǎri, comentariul lui Luigi Russo, în Il Principe
e pagine dei Discorsi e delle Istorie, Firenze, Sausoni, 1956, p. 27, nota 43).
13 Vezi nota 12.

— 48 —
poeţii aceştia mai mici 14 , ca Tibul, Ovidiu şi alţii; citesc despre
patimile lor de dragoste, şi iubirile acestea îmi aduc aminte despre
ale mele; astfel, prins în gânduri pl ǎcute, îmi petrec o bucat ǎ de
vreme. Ies apoi în drum şi m ǎ abat pe la han; aici stau la taifas cu cei
care sunt în trecere, le cer ve şti de prin locurile lor, ascult lucruri
felurite şi-mi însemn în minte mul ţime de gusturi şi tot felul de
ciud ǎţenii omene şti. Çi iat ǎ cǎ vine şi ora prânzului când, laolalt ǎ cu
toţi ai mei, m ǎnânc din acele bucate pe care le pot avea aici, în casa
asta de la ţarǎ, şi din pu ţinul pe care-l am. Iar dup ǎ ce am mâncat,
m ǎ înapoiez la han; aici îl g ǎsesc de obicei pe hangiu, şi tot aici se
mai afl ǎ un m ǎcelar, un morar, doi lucr ǎtori la cuptoarele de c
ǎrǎmizi. Cu ace ştia îmi pierd vremea proste şte tot restul zilei,
jucând c ǎrţi sau dând cu zarurile, şi între noi se iscǎ nenum
ǎrate certuri şi sup ǎrǎri, cu vorbe urâte şi fǎrǎ de sfâr
şit; iar de cele mai multe ori oamenii se iau la har ţǎ
pentru un ban, de ne aude lumea tocmai de la San Casciano, cum
ţipǎm şi strig ǎm. În acest fel, t ǎvǎlit în murd ǎrie, îmi scutur
creierii de mucegai şi-mi v ǎrs amarul pentru soarta rea pe care o
am, mul ţumit fiind c ǎ mǎ loveşte în chipul acesta şi cǎ, poate,
cândva se va ru şina de ceea ce face.
Când se las ǎ seara15 mǎ înapoiez acas ǎ şi intru în camera mea de
lucru, în prag lep ǎd de pe mine haina de toate zilele, c ǎ-i plin ǎ de
noroi şi lut, îmi pun ve şminte rege şti şi de curte. Îmbr ǎcat cum se
cuvine pentru aceasta, p ǎşesc în str ǎvechile l ǎcaşuri ale oamenilor
de demult 16 ; fiind primit cu dragoste de ei, m ǎ satur cu acea hran ǎ
care solum 17 este fǎcut ǎ pentru mine şi pentru care m- am n ǎscut.
Nu m ǎ ru şinez a vorbi cu ei şi a-i întreba de cauzele

14 Se observ ǎ cǎ poeţii latini aminti ţ i îi erau familiari lui Machiavelli

şi nu mai pu ţin lui Vettori.

15 Se observǎ tonul solemn cu care începe aceast ǎ a doua parte a scrisorii

în care Machiavelli îi dest ǎinuie prietenului pl ǎcerile lui intelectuale, lini ştea
şi mul ţumirea pe care le g ǎseşte în lectura anticilor şi bucuria gândirii şi a
creaţiei.
16 Pasajul este caracteristic pentru umanismul florentin. El arat ǎ
admira ţia pentru scriitorii antici, respectul pentru cultur ǎ – cǎci lumea
cǎrţilor este asem ǎnat ǎ cu palatul principilor – mândria de a fi, prin gândire,
asemenea marilor scriitori din trecut, în fine bucuria crea ţiei
intelectuale. Prin toate acestea, Machiavelli este un umanist, iar pasajul redǎ
poziţia intelectualului burghez al Rena şterii care se consider ǎ egalul regilor şi
principilor.
17 În text, în latine şte „totu şi”.

49
faptelor lor 18 . Iar ei, cu omenia lor, îmi r ǎspund; vreme de patru
ceasuri nu simt nicio plictiseal ǎ, uit orice mâhnire, nu m ǎ tem de
sǎrǎcie, iar moartea nu m ǎ sperie; sunt cu toat ǎ fiin ţa mea în
tovǎrǎşia lor 19 . Çi întrucât Dante spune c ǎ a înţelege fǎrǎ a pǎstra
ceea ce ai în ţeles nu este ştiin ţǎ 20 , eu mi-am însemnat cele ce am
adunat în minte din aceste lungi convorbiri cu ei şi am alc ǎtuit o
cǎrticic ǎ DE PRINCIPATIBUS 21 , în care, pe cât pot, m ǎ adâncesc în
cugetarea acestor lucruri şi discut despre ce este un principat, de
câte feluri sunt acestea, cum se dobândesc, cum se p ǎstreaz ǎ,
de ce se pierd.
Iar dacǎ vreodat ǎ v-a pl ǎcut ceva din câte nimicuri am scris,
atunci nici scrierea aceasta nu ar trebui s ǎ vǎ displac ǎ. Unui
principe, dar mai ales unui principe nou, ea ar trebui s ǎ-i fie
binevenit ǎ: iat ǎ de ce o închin M ǎriei Sale Giuliano 22 .
Filippo Casavecchia a v ǎzut-o: el va putea s ǎ vǎ vorbeasc ǎ în
parte şi despre lucrarea îns ǎşi şi despre discu ţiile pe care le-am avut
cu el asupra ei, cu toate c ǎ mai fac ad ǎugiri şi o desǎvârşesc în felul
cum e scris ǎ.
Prea m ǎrite ambasador, a ţi voi ca eu s ǎ pǎrǎsesc acest fel
de
viaţǎ şi sǎ vin sǎ tr ǎiesc la dumneavoastr ǎ?23 Voi face neap ǎrat
lucrul acesta; dar acum am de f ǎcut ni şte treburi pe care în şase
sǎptǎmâni le voi termina. Ceea ce m ǎ face sǎ stau în cump ǎnǎ

18 Pasajul este la rândul lui important întrucât exprim ǎ interesul

pasionat al scriitorului pentru studiul istoriei şi al politicii, pentru care
simte o voca ţie puternic ǎ. El dovede şte în acela şi timp c ǎ aten ţia
scriitorului se îndreapt ǎ asupra cauzelor şi înl ǎnţuirii faptelor istorice.
Pasajul define şte vocaţia de scriitor politic a lui Machiavelli şi indic ǎ în
acelaşi timp caracterul operei lui, de analiz ǎ a faptelor istoriei şi de
stabilire a cauzelor lor.
19 Vezi nota 17.

20 Dante, Paradis, V. 40–42: „Deschide- ţi mintea deci şi cu priin ţǎ / tu ţine-

n ea, c ǎci numai s ǎ-n ţeleagǎ / şi-a nu ţinea, nu este un om ştiin ţǎ;”
(traducere de G. Co şbuc).
21 Este vorba de Principe; titlul operei şi titlul fiec ǎrui capitol sunt în latine

şte. Sub acest titlu, Principele s-a tip ǎrit pentru prima oar ǎ în 1532.
22 Giuliano de Medici (1479-1516) era fiul lui Lorenzo de Medici,
Magnificul, şi fratele papei Leon X. Machiavelli inten ţioneazǎ un timp s ǎ-i
dedice Principele; dar Giuliano moare (1516) şi opera va fi închinat ǎ lui
Lorenzo de Medici, nepotul lui.
23 Prin scrisoarea din 23 noiembrie acela şi an (1513), Vettori îl invitase pe

Machiavelli la Roma; cf. nota 3.

— 50 —
este faptul c ǎ acolo se afl ǎ Soderini cu ai lui 24 , şi, dacǎ aş veni, aş fi
nevoit s ǎ mǎ duc sǎ-i vǎd şi sǎ le vorbesc, lucru pentru care m ǎ tem
cǎ, la întoarcere, s-ar putea s ǎ cred cǎ trag la mine acas ǎ, şi în
schimb s ǎ trag de-a dreptul la Bargello 25 ; cǎci, deşi guvernul
acesta 26 are temelii trainice şi nu are a se teme de nimic, tamen 27

este nou şi de aceea b ǎnuitor. Sunt destui care î şi dau aere c ǎ ştiu
de toate, şi care, pentru a fi la fel cu Pagolo Bertini 28 , ar fi gata s ǎ
bage pe oricine la r ǎcoare şi, pe deasupra, ar mai vrea s ǎ cad singur
în curs ǎ. Rogu-vǎ, scuti ţi-m ǎ de aceast ǎ fricǎ, voi veni sǎ vǎ vǎd în
timpul ar ǎtat, aceasta neap ǎrat.
Am stat de vorb ǎ cu Filippo despre aceast ǎ cǎrticic ǎ a mea, dacǎ
este bine s-o dau sau nu 29 , şi dacǎ, hot ǎrând s ǎ o dau, este bine s ǎ
o duc eu însumi sau s ǎ v-o trimit. M ǎ gândeam s ǎ nu o dau pentru c
ǎ Giuliano, cine ştie, nici n-are s-o citeasc ǎ, iar Ardinghelli 30 o sǎ se
mândreasc ǎ el cu aceast ǎ ultim ǎ osteneal ǎ a

24 Pieri Soderini, fost gonfalonier al Floren ţei în anii în care Machiavelli

fusese secretarul Republicii, locuia acum la Roma pe lâng ǎ cardinalul

Francesco Soderini, fratele s ǎu; i se ridicase obliga ţia exilului, la care fusese
constrâns, odat ǎ cu venirea Medicilor şi obţinuse de la Leon X
îngǎduin ţa de a se stabili la Roma. Machiavelli, doritor de a câ ştiga
încrederea noilor guvernan ţi, se temea de orice gest care l-ar fi compromis fa
ţǎ de aceştia, amintindu-le de func ţia lui în timpul Republicii şi de legǎturile
pe care le avusese cu conduc ǎtorii de atunci ai Floren ţei.
25 „Bargello” era palatul de justi ţie la Floren ţa; se numea de asemenea

„bargello”, şeful poli ţiei. Ast ǎzi acelaşi palat ad ǎposteşte un important
muzeu de sculptur ǎ. Menţionând închisoarea din Floren ţa, Machiavelli î şi
aminte şte cǎ la începutul aceluia şi an fusese închis şi torturat aici.
26 Guvernul Medicilor, recent restaurat la Floren ţa.
27 În text, în latine şte „totu şi”.

28 Este vorba, probabil, nu de un spion al Medicilor ci, dup

ǎ cum reiese din context, de un „saccente”, adic ǎ de un oarecare Pagolo

Bertini care vorbea de oameni şi evenimente politice dându- şi aere şi
pretinzând cǎ este în toate bine informat; pe drept cuvânt Machiavelli, abia
sc ǎpat de acuzaţia de conspira ţie, se fere şte de asemenea oameni (cf.
comentariului lui Luigi Russo în Il Principe , ed. cit., p. 32, nota 97).

29 Machiavelli nu este înc ǎ hot ǎrât dac ǎ sǎ-şi dedice cartea lui
Giuliano de Medici, dup ǎ cum nu ştie în ce fel ar fi mai bine s ǎ-i transmit ǎ
opera, direct sau prin intermediul cuiva.
30 Este vorba de Piero Ardinghelli, florentin, secretarul papei Leon X,

cunoscut ca intrigant şi invidios, şi deci nu pe nedrept b ǎnuit de

Machiavelli. Acesta se teme c ǎ Ardinghelli, transmi ţând opera sa lui
Giuliano, ar putea s ǎ se declare autor al Principelui .
51
mea. Nevoia în care m ǎ aflu şi care m ǎ împinge de la spate m ǎ
îndemna totu şi sǎ i-o dau, c ǎci îmi pr ǎpǎdesc sǎnǎtatea şi mult ǎ
vreme n-am s ǎ mai pot tr ǎi aşa, pentru c ǎ sǎrǎcia m ǎ înjoseşte. În
afar ǎ de aceasta, a ş dori ca ace şti domni Medici s ǎ înceapǎ sǎ mǎ
foloseascǎ din nou, chiar dac ǎ ar fi sǎ car pietre la început; dac ǎ pe
urm ǎ nu a ş reu şi sǎ le câştig bun ǎvoin ţa, aş fi nespus de supǎrat
pe mine; dac ǎ aceastǎ cǎrticic ǎ a mea ar fi citit ǎ, s-ar vedea cǎ cei
cincisprezece ani cât am înv ǎţat arta de a guverna, nu i-am petrecut
nici dormind, nici pierzând vremea; şi oricine ar trebui s ǎ fie
dornic de a se sluji de cineva care şi-a câştigat experien ţa pe
cheltuiala altuia. Iar de bun ǎcredin ţa mea, nimeni nu ar trebui s ǎ
se îndoiasc ǎ, deoarece întotdeauna mi-am ţinut cuvântul, a şa
încât nu ar fi cazul acuma s ǎ-l calc. Acela care a fost credincios şi
bun vreme de patruzeci şi trei de ani câ ţi am eu acuma, nu poate
s ǎ-şi schimbe firea: m ǎrturia credin ţei şi cinstei mele este s ǎrǎcia 31 .
Aş dori, a şadar, sǎ-mi mai scrie ţi ce crede ţi despre cele ce v-am
spus mai sus. Binevoi ţi a vǎ gândi la mine. Sis felix 32 .

Die l0 Decembris 33 1513.

Niccolò Machiavelli, în Floren ţa

———————————

31 Pasajul este pe drept de multe ori amintit deoarece caracterizeaz

ǎ personalitatea lui Machiavelli. El dovede şte pasiunea lui pentru
studiul evenimentelor politice rectitudinea lui de caracter şi viaţa modest
ǎ pe care a dus-o. Deosebit de genera ţia umani ştilor care se bucuraser ǎ de
protec ţia lui Cosimo cel B ǎtrân, ca şi de genera ţia poeţilor din jurul lui
Lorenzo Magnificul, Machiavelli este intelectualul Republicii Florentine
şi al pǎturilor mijlocii ale burgheziei. A voit s ǎ-şi câştige protec ţia Medicilor
nu prin adula ţie, ci prin calitatea lui de intelectual, socotind c ǎ scrisul
lui poate sǎ fie util unui conduc ǎtor de stat.
32 În text: în latine şte, „Fii fericit”.

33 În text: în latine şte, „În ziua de 10 decembrie”.

— 52 —
 Niccolò Machiavelli
cǎtre
Lorenzo de Medici Magnificul 1

Obi şnuiesc de cele mai multe ori,

cei care doresc s ǎ dobândeasc ǎ bun ǎvoin ţa unui
Principe, a i se înf ǎţişa cu acele lucruri pe care, între toate, acesta le
socote şte mai pre ţioase, sau care se arat ǎ a-l bucura cel mai
mult: astfel adeseori vedem c ǎ li se aduc
în dar cai şi arme, postavuri din fir de aur, giuvaeruri
şi alte asemenea podoabe demne de m ǎreţia lor. Dorind
a şadar sǎ mǎ înfǎţişez şi eu înaintea Magnificen ţei Voastre cu o m
ǎrturie a prea supusei mele plec ǎciuni 2 , nu am aflat între toate
lucrurile mele niciunul care s ǎ-mi fie mai pre ţios sau pe care s ǎ-l
apreciez mai mult decât acea cunoa ştere a faptelor oamenilor mari pe
care am dobândit-o printr-o lung ǎ experien ţǎ a împrejur ǎrilor vie ţii
moderne şi printr-o înv ǎţǎtur ǎ pe care neîncetat am scos-o din cele
antice; şi pentru c ǎ aceste lucruri le-am cugetat şi le-
am observat îndelungat şi cu mult ǎ hǎrnicie, le-am adunat
într-un mic volum pe care îl trimit Magnificen ţei Voastre. Çi deşi
socotesc aceastǎ oper ǎ nedemn ǎ de a vǎ fi înf ǎţişatǎ, sunt totu şi
încredin ţat cǎ în bun ǎtatea Voastr ǎ o veţi primi, gândindu-v ǎ cǎ nu
vi s-ar putea aduce în dar nimic mai pre ţios decât putin ţa de a
dobândi într-un timp foarte scurt în ţelegerea a tot ceea ce eu nu am
putut cunoa şte şi nu am putut pricepe decât în cursul multor ani
şi cu nenum ǎrate greut ǎţi şi în nenum ǎrate primejdii pe care
le-am întâmpinat. Aceast ǎ oper ǎ nu am împodobit-o, şi nici nu i-am
dat o caden ţǎ ampl ǎ a frazelor sau vorbe r ǎsun ǎtoare şi minunate
sau vreun alt farmec sau vreo alt ǎ frumuse ţe exterioar ǎ prin care
mul ţi obişnuiesc s ǎ-şi înf ǎţişeze şi sǎ-şi
împodobeasc ǎ ideile lor: deoarece am voit
ca, dac ǎ vreun lucru îi va aduce cinste, acesta s ǎ fie numai
noutatea con ţinutului şi gravitatea temei mele, ele

1 Scrisoarea dedicatorie este adresat ǎ lui Lorenzo, fiul lui Piero de Medici şi

nepotul lui Lorenzo Magnificul; n ǎscut la 1492, a dobândit conducerea

Floren ţei la 1513 şi al murit câ ţiva ani mai târziu, la 1519, urmând în scurta
lui guvernare directivele lui Leon al X-lea, unchiul s ǎu.
2 Aceste cuvinte corespund dorin ţei lui Machiavelli de a redobândi o func

ţie în via ţa public ǎ dup ǎ retragerea sa la 1512, în urma dizgra ţiei care îl
lovise.
singure f ǎcând-o pl ǎcut ǎ. De asemenea nu vreau s ǎ fie socotit drept
îngâmfare faptul c ǎ un om din starea cea mai de jos
şi mai neînsemnat ǎ îndr ǎzneşte sǎ discute, s ǎ indice reguli
şi sǎ-i cǎlǎuzeascǎ pe principi în guvernarea lor; c ǎci, dup ǎ
cum cei care fac schi ţa unor locuri, se a şazǎ jos în câmpie spre a
putea observa înfǎţişarea mun ţilor şi a ţinuturilor înalte, iar pentru a
privi înfǎţişarea vǎilor se duc pe culmi înalte în vârful mun
ţilor; tot astfel, spre a cunoa şte bine natura popoarelor trebuie s ǎ fii
principe, iar spre a o cunoa şte bine pe aceea a principilor trebuie sǎ
apar ţii poporului. Primi ţi aşadar, Maria Voastr ǎ, acest mic dar cu
acelea şi sentimente cu care eu vi-l trimit; c ǎci dacǎ îl veţi
studia şi-l veţi citi cu aten ţie, veţi recunoa şte în el dorin ţa mea cea
mai mare, aceea ca Domnia Voastr ǎ sǎ ating ǎ mǎreţia pe care
soarta şi însu şirile voastre vi le f ǎgǎduiesc 3 . Iar dac ǎ Mǎria
Voastr ǎ îşi va întoarce privirile din culmile în ǎlţimii sale spre
aceste locuri joase, va afla cât de nedrept îndur o mare şi
neîncetat ǎ vitregie a soartei.

3 Lorenzo de Medici nu a fost totu şi figura inspiratoare a Principelui: într-o

scrisoare, Machiavelli îl caracterizeaz ǎ astfel: „Pare c ǎ fiecare începe a
recunoa şte în el amintirea fericit ǎ a bunicului s ǎu (Lorenzo Magnificul). Se
face iubit şi respectat în totul, mai curând decât temut. Cǎci M ǎria Sa
este activ în lucru, larg şi binevoitor când ascult ǎ pe cineva, cump
ǎnit şi grav în r ǎspuns”; el nu are a şadar în totul însu şirile
„Principelui”.
— 54 —
 CAPITOLUL I – De câte feluri sunt
Principatele şi în ce mod se dobândesc.

Toate statele, toate formele de st ǎpânire care au avut şi au

putere asupra oamenilor, au fost şi sunt fie Republici,
fie Principate, iar acestea din urm ǎ sunt: sau Principate ereditare,
acelea anume asupra c ǎrora familia st ǎpânitorului lor domne şte de
mult ǎ vreme, sau sunt Principate noi. Cele de acest fel sunt sau
în întregime noi, cum a fost Milanul pentru Francesco Sforza 1 ,
apar ca p ǎrţi anexate statului ereditar
sau al Principelui care le-a
cucerit, cum este regatul Neapole 2 pentru regele
Posesiunile astfel dobândite sunt obi Spaniei. şnuite
conducerea unui Principe, fie a se bucura de libertate;fie a şi ele tr
potǎi
sub sau printr-o
fi obţinute sau cu armele altora, sau cu ale tale proprii,
ocazie norocoas ǎ sau prin propria- ţi energie 3 .

———————————

1 La moartea lui Filippo Maria Vissconti, „signor” al Milanului, (1447),

puterea trece în mâinile lui Francesco Sforza, condotier al armatelor lui.

2 Este vorba de Ferdinand Catolicul care anexeaz ǎ regatul Neapole- ului la

1500 prin îndep ǎrtarea ultimului rege din familia de Aragon.

3 Traducem astfel cuvântul „virtù” care, înseamn ǎ, în textul lui
Machiavelli, valoarea unei personalit ǎţi m ǎrturisit ǎ prin ac ţiunea ei. În
traducerea lui C. Ferrari, cuvântul este redat uneori prin „vertu” (Le Prince, de
Nicolas Machiavel, nouvelle traduction par C. Ferrari, Paris, Librairie de la
Bibliothèque Nationale, 5-e èdition 1871, p. 57), iar în textul german al lui
A.W. Rehberg g ǎsim de cele mai multe ori
„Tapferkeit” (Machiavellis Buch vom Fürsten, nach A.W. Rehbergs
Uebersetzung, mit Einleitung und Erläuterung neu herausgegeben von Dr.
Mas Oberbreyer, Leipzig, Reclam, f. a., p. 33); Yves Lévy (Nicolas Machiavel,
Le Prince, traduction de Jacques Gohory (XVI-e s.), corrigée et remaniée
d’après le teste italien et précédée d’une introduction par Yves Lévy, Paris,
Editions de Cluny, (1938) observ ǎ cǎ a tradus de foarte multe ori cuvântul
prin „talent” (op.cit., p. 6, nota 2). Asupra în ţelesului acestui
cuvânt în opera lui Machiavelli, g ǎsim l ǎmuriri pre ţioase în studiul lui
Francesco Ercole, L’Etica di Machiavelli în La politica di Machiavelli ,
Roma, A.R.E., 1926.

55
 CAPITOLUL II – Despre Principatele
ereditare.

Voi lǎsa la o parte expunerea relativ ǎ la Republici, deoarece am

tratat în alt ǎ parte pe larg despre ele 1 . Mǎ voi referi numai la
Principate 2 şi voi dezvolta punctele indicate mai sus, discutând în ce
fel pot fi guvernate, şi pot fi p ǎstrate aceste Principate. Spun aşadar
cǎ în statele ereditare şi obi şnuite cu familia Principelui lor, greut ǎţile
întâmpinate în p ǎstrarea puterii sunt mult mai mici decât în statele
noi; c ǎci pentru aceasta, este suficient s ǎ nu te depǎrtezi de felul de
guvernare al str ǎmoşilor t ǎi şi apoi sǎ nu te grǎbeşti în rezolvarea
faptelor neprev ǎzute 3 ; astfel c ǎ dacǎ un asemenea Principe
(ereditar) are numai însu şirile comune, el se va putea men ţine în
statul s ǎu, afar ǎ de cazul în care ar interveni o for ţǎ cu totul neprev
ǎzut ǎ şi deosebit de mare care l-ar deposeda; şi chiar dac ǎ statul i-a
fost r ǎpit, el îl va redobândi de îndat ǎ ce aceia care i-a uzurpat
puterea va fi lovit de o nenorocire.
Noi avem în Italia, pe ducele de Ferrara, spre pild ǎ, care a putut sǎ
reziste atacurilor Vene ţienilor în 1484 şi acelora ale Papei Iuliu în
1510 numai pentru c ǎ stǎpânea de mult acest stat 4 . Cǎci un Principe
natural 5 are mai pu ţine prilejuri de a-i nemul ţumi pe

1 Machiavelli vorbe şte despre Republici în Discorsi sopra la

prima Deca di Tito Livio , în Cartea I îndeosebi.
2 Cuvântul italian este aici „Principato”: Ferrari traduce „monarchies”

(op.cit. pag. 58) iar Rehberg „Allemherrschaft (op.cit. p. 33); Lévy traduce
fidel „Principautés” (op.cit., p. 7).
3 Textul italian: „dipoi temporeggiaire con gli accidenti”. Ferrari

traduce: „s-accommoder ensuite aux temps” (op.cit., p. 58), iar Rehberg:

„und bei allen Vorfällen în die Gelegenheit zu sehen” (op.cit., p. 33); Lévy
traduce asem ǎnǎtor: „… et, pour le reste, de temporiser selon les cas qui
surviendront”; Am tradus mai aproape de text, urmând interpretarea lui
Michieli, Niccolò Machiavelli, Il Principe e pagine di altre opere, ai cura
di Armando Michieli, Padova, Cedam, 1940, p. 39, nota 5.
4 Machiavelli se refer ǎ la familia ducilor de Este, de mult st ǎpâni ai

Ferrarei. În r ǎzboiul Ligii Sfinte, Alfonso I de Este s-a al ǎturat Francezilor

împotriva lui Iuliu al II-lea, pierzându- şi ducatul, dar redobândindu-l
în curând în virtutea adev ǎrului afirmat de Machiavelli.
5 Adicǎ principe ereditar.

— 56 —
supu şii sǎi şi mai pu ţin ǎ nevoie de a o face, astfel c ǎ este iubit mai
mult; iar dac ǎ nu are vicii neobi şnuite care s ǎ-l facǎ a fi urât este
logic sǎ se bucure de dragostea alor s ǎi; de asemenea atunci când
domne şti de mult ǎ vreme şi în mod continuu asupra unui stat, se
şterge amintirea dup ǎ cum se uit ǎ şi motivele înnoirilor pe care le- ai
adus; deoarece o schimbare cheam ǎ dup ǎ sine întotdeauna o
schimbare nou ǎ care o continu ǎ pe cea dintâi în mod firesc.

———————————

57
 CAPITOLUL III – Despre Principatele mixte.

Dar greut ǎţile apar, cu adev ǎrat într-un Principat nou. Mai întâi,
dac ǎ acesta nu este în întregime nou, ci const ǎ din p ǎrţi ce s-au
ad ǎugat, putându-se chema la un loc
un tot mixt, evenimentele care îi produc schimb ǎri se nasc în
primul rând dintr-o anumit ǎ dificultate natural
ǎ care apare în toate Principatele
noi; într-adev ǎr oamenii î şi schimb ǎ bucuros st ǎpânii în credin ţa
cǎ-şi îmbun ǎtǎţesc soarta; iar aceast ǎ credin ţǎ îi face sǎ ia armele
împotriva st ǎpânitorilor lor: fapt în care se în şalǎ, deoarece propria
lor experien ţǎ le arat ǎ mai târziu c ǎ starea lor a devenit mai rea. La
rândul s ǎu, acest lucru decurge cu necesitate dintr-o alt ǎ împrejurare
şi ea natural ǎ şi obi şnuit ǎ, anume c ǎ eşti întotdeauna constrâns s ǎ
faci r ǎu acelora c ǎrora le-ai devenit de curând Principe, atât prin
trupele înarmate cât şi prin celelalte nenum ǎrate ac
ţiuni de asuprire pe care le atrage dup ǎ sine o cucerire nou ǎ; astfel c
ǎ vei avea drept du şmani pe to ţi aceia cǎrora le-ai f ǎcut r ǎu
ocupând Principatul, şi nici nu vei putea p ǎstra
prietenia acelora care te-au ajutat s ǎ-l ob ţii, deoarece nu-i po ţi
satisface în m ǎsura în care au crezut c ǎ o vei face, şi nici nu po ţi
întrebuin ţa faţǎ de ei mijloace violente întrucât le e şti îndatorat; cǎci
oricât de puternic ar fi cineva prin armatele lui, el are totu
şi întotdeauna nevoie de ajutorul locuitorilor acelui stat pentru
a-l ocupa. Iat ǎ de ce Ludovic al XII-lea, regele Fran ţei, a ocupat foarte
repede Milanul şi l-a pierdut tot astfel; şi pentru a-l relua au
fost suficiente prima oar ǎ forţele singure ale lui Ludovic (Sforza),
deoarece locuitorii care îi deschiseser ǎ por ţile, vǎzându-se în şelaţi
în credin ţa lor şi în binele viitor pe care îl n ǎdǎjduiser ǎ, nu puteau sǎ
îndure greut ǎţile pricinuite de noua domnie 1 . Este adev ǎrat c ǎ,
recucerind pentru a doua oar ǎ o ţarǎ care s-a r ǎsculat împotriva ta,
o pierzi apoi cu mai mult ǎ greutate; c ǎci Principele, având experien ţa
acelei r ǎscoale, se fereşte mai pu ţin de a- şi asigura domnia
pedepsind pe vinova ţi, descoperind pe cei suspec ţi şi luând mǎsuri
de înt ǎrire cu privire la punctele mai slabe ale guvern
ǎrii lui. Astfel c ǎ, dacǎ prima oar ǎ a fost suficient ca un duce
Lodovico

1 Cucerit în septembrie 1499 de Ludovic al XII-lea, Milanul fusese,

reocupat de Lodovico Sforza (il Moro) în februarie 1500.

sǎ se agite zgomotos la hotare pentru ca Fran ţa sǎ piard ǎ Milanul, a
doua oar ǎ a fost îns ǎ necesar ca ea sǎ aibǎ împotriva ei lumea
întreag ǎ şi armatele s ǎ-i fie distruse sau izgonite din Italia; faptele
s-au produs într-adev ǎr astfel din motivele ar ǎtate mai sus. Totu şi,
atât prima cât şi a doua oar ǎ, Milanul a fost pierdut de francezi Am 2 .
expus pân ǎ acum cauzele generale ale pierderii unui principat
nou; ne r ǎmâne a ar ǎta a doua chestiune, şi a vedea anume prin ce
mijloace ar fi putut Regele Fran ţei sǎ împiedece pierderea cuceririi şi
ce mijloace ar putea s ǎ aibǎ cineva care s-ar afla în situa ţia lui,
pentru a- şi pǎstra mai bine decât Fran ţa posesiunea pe care a
cucerit-o. Spun a şadar cǎ posesiunile care, odat ǎ dobândite, sunt
anexate statului de mult st ǎpânit de cuceritor, sau sunt o
parte din acest stat chiar şi au deci aceea şi limb ǎ cu
el, sau nu sunt astfel. Când noile cuceriri sunt de primul fel este foarte
u şor sǎ le ţii sub st ǎpânire, mai ales dac ǎ pânǎ acum ele nu s-au
bucurat de libertate; iar pentru a le st ǎpâni în siguran ţǎ,
este suficient s ǎ faci sǎ dispar ǎ neamul Principelui care domnea pân
ǎ acum asupra lor; iar în celelalte privin ţe, este de ajuns s ǎ
pǎstrezi condi ţiile de via ţǎ precedente, iar
moravurile s ǎ nu apar ǎ schimbate, pentru ca
oamenii s ǎi continue a tr ǎi în lini şte unii cu alţii; dup ǎ cum
am v ǎzut cǎ s-au desf ǎşurat lucrurile
în Burgundia, Bretagne, Gasconia şi Normandia
care s-au unit de mult ǎ vreme cu Fran ţa; şi cu toate c ǎ exist ǎ între
ele unele deosebiri de limb ǎ, moravurile sunt totu şi asem ǎnǎtoare,
astfel c ǎ ele pot sǎ se înţeleagǎ uşor împreun ǎ; iar cel care dobânde
şte un stat şi vrea sǎ-l p ǎstreze, trebuie s ǎ-şi îndrepte ac ţiunea în
dou ǎ direc ţii: sǎ reu şeascǎ mai întâi ca familia vechiului Principe
s ǎ se sting ǎ cu totul, iar al doilea, s ǎ nu schimbe
legile şi nici s ǎ nu mǎreascǎ dǎrile, astfel ca în scurt ǎ vreme
Principatul nou cucerit sǎ formeze un tot cu Principatul cel vechi.
Dar greut ǎţile se arat ǎ atunci când cucere şti ţinuturi ale unei ţǎri
deosebite ca limb ǎ, moravuri şi organiza ţie; aici este nevoie ca ocazia
sǎ-ţi fie favorabil ǎ şi sǎ ai destul ǎ pricepere pentru a- ţi pǎstra st
ǎpânirea. Iar unul din mijloacele cele mai bune şi cele mai eficace ar fi
ca acela care le-a cucerit, s ǎ se ducǎ sǎ locuiasc ǎ personal acolo.
Prin aceasta, st ǎpânirea ar deveni mai sigur ǎ şi

A doua oar ǎ, Milanul a fost pierdut de Ludovic al XII-lea de

2 şi recucerit
Massimiliano Sforza, fiul lui Ludovic Maurul.

59
mai durabil ǎ: aşa cum s-a întâmplat pentru turci în Grecia 3 ; cǎci,
cu toate mijloacele pe care le-au folosit pentru a ţine în st
ǎpânire aceste ţinuturi, ei nu ar fi putut totu şi sǎ le pǎstreze dac
ǎ nu s-ar fi stabilit în acele locuri. C ǎci atunci când stai într-un loc vezi
cum se produc dezordinile şi poţi lua îndat ǎ mǎsuri împotriva lor; dac
ǎ nu te g ǎseşti îns ǎ acolo, nu le afli decât atunci când lucrurile au
devenit grave şi nu se mai poate face nimic împotriva lor. Afar
ǎ de aceasta, ţara nu va fi jefuit ǎ de guvernatori, iar supu şii vor fi
mul ţumi ţi putând s ǎ recurg ǎ la Principe care le este aproape; de
unde urmeaz ǎ cǎ, dacǎ acesta vrea s ǎ fie bun, vor avea toate
motivele de a-l iubi dar vor avea şi toate motivele de a se teme de el
dacǎ va voi sǎ fie r ǎu. Cei din afar ǎ însǎ, care ar voi s ǎ atace statul,
vor şovǎi mai mult înainte de a o face; astfel, c ǎ, locuind acolo,
Principele î şi va pierde mult mai greu st ǎpânirea. Cel ǎlalt mijloc, mai
bun, este de a întemeia colonii în câteva locuri, ele constituind un fel
de leg ǎtur ǎ a acelor ţinuturi cu statul t ǎu propriu 4 ; este necesar
într-adev ǎr sǎ te foloseşti de acest mijloc sau, dac ǎ nu, s ǎ aşezi
acolo armate de cavalerie şi de infanterie suficiente. Coloniile
nu cer mult ǎ cheltuial ǎ; Principele trimite coloni şti şi îi între ţine
acolo f ǎrǎ nicio cheltuial ǎ sau cu una prea micǎ, şi nu face r ǎu decât
acelora c ǎrora le ia ogoarele şi casele spre a le da noilor locuitori; num
ǎrul lor constituie îns ǎ numai o micǎ parte a locuitorilor acelui stat,
astfel c ǎ aceşti oameni c ǎrora le-ai luat bunurile, nu vor putea
s ǎ-ţi fie niciodat ǎ dǎun ǎtori, deoarece r ǎmân risipi ţi unii de al ţii şi
sǎraci; pe când to ţi ceilal ţi pe de o parte nu au fost lovi ţi de nimeni şi
de aceea vor trebui s ǎ se pǎstreze în aceast ǎ atitudine de supunere
calm ǎ, pe de alt ǎ parte se feresc s ǎ nu gre şeascǎ poate într-o privin
ţǎ oarecare de team ǎ sǎ nu li se întâmple şi lor ca acelora care au fost
jefui ţi de bunurile lor. Concluzia mea este a şadar cǎ aceste colonii nu
cost ǎ bani, c ǎ sunt credincioase şi fac prea pu ţin r ǎu cuiva;
iar cei cǎrora le pricinuiesc vreun r ǎu, nu pot deveni primejdio şi
deoarece sunt s ǎraci şi risipi ţi unii de al ţii, dup ǎ cum am spus. De
unde

3 Machiavelli se refer ǎ desigur la întreaga Peninsul ǎ Balcanic ǎ,

domeniu al Imperiului Bizantin.
4 În text g ǎsim: „compedes” şi „compedi”, latinism întrebuin ţat de

Machiavelli cu în ţelesul de „elemente de leg ǎtur ǎ” sau „continuare”. Ferrari

traduce „les clefs” (op.cit., p. 63), Rehberg de asemenea „die Schlüssel”
(op.cit., p. 37), iar Yves Lévy tot, „les clefs” (op.cit., p. 13).

— 60 —
urmeaz ǎ constatarea c ǎ oamenii trebuie s ǎ fie sau am ǎgiţi, sau cu
totul nimici ţi; cǎci dacǎ le este chiar cu putin ţǎ sǎ se rǎzbune pentru
un r ǎu, u şor, nu o pot face îns ǎ pentru un lucru grav ce s- ar fi s
ǎvârşit împotriva lor: astfel c ǎ rǎul pe care îl faci unui om trebuie s ǎ
fie de aşa fel încât s ǎ nu ai a te teme de r ǎzbunare. Dar dacǎ în loc
de colonii, î ţi aşezi acolo trupe, vei fi nevoit s ǎ cheltuie şti cu mult
mai mult deoarece alc ǎtuirea unei armate de pazǎ absoarbe toate
veniturile unui stat, şi astfel ceea ce ai cucerit se pierde; şi prin
aceasta faci de asemenea mai mult r ǎu oamenilor, întrucât d
ǎunezi ţǎrii întregi prin care trebuie s ǎ transpor ţi trupele şi sǎ le dai
mereu locuri noi unde s ǎ-şi fixeze taberele; fiecare locuitor va sim ţi
apǎsându-l aceste greut ǎţi şi fiecare va ajunge s ǎ priveasc ǎ cu du
şmǎnie acţiunea ta: asemenea adversari pot fi îns ǎ primejdio şi,
deoarece, de şi bǎtu ţi, au r ǎmas toţi pe la casele lor. A şadar, oricare
ar fi punctul de vedere, aceast ǎ organizare de paz ǎ este tot atât de
inutil ǎ pe cât este de util ǎ organizarea coloniilor.
Cel care ocup ǎ o provincie deosebit ǎ de statul s ǎu, în felul celor
arǎtate mai sus, trebuie de asemenea s ǎ devin ǎ conducǎtorul şi
apǎrǎtorul popoarelor vecine mai pu ţin puternice, şi sǎ caute cu mult
ǎ pricepere s ǎ micşoreze autoritatea celor mai însemnate dintre ele,
şi sǎ bage de seam ǎ ca nu cumva printr-o întâmplare oarecare s ǎ
pǎtrund ǎ în statul lui un str ǎin tot atât de puternic ca şi el. Un astfel
de om va fi introdus în ţarǎ întotdeauna de cei care vor fi aici
nemul ţumi ţi, fie din cauza prea marii lor ambi ţii, fie din team ǎ; aşa
cum s-a v ǎzut alt ǎdat ǎ cǎ Etolienii au introdus pe Romani în
Grecia 5 ; şi oricare ar fi ţinutul în care p ǎtrund asemenea
oameni, ei sunt introdu şi de locuitorii respectivi. Faptele se urmeaz ǎ
în acest caz în a şa fel încât, îndat ǎ ce un str ǎin puternic intr ǎ într-o
provincie oarecare, to ţi cei care sunt aici mai pu ţin puternici i se al
ǎtur ǎ, împin şi fiind de invidia lor împotriva celui care s-a ridicat cu
for ţa lui deasupra lor; astfel c ǎ, în ce prive şte pe aceşti oameni mai
pu ţin puternici, str ǎinul adus în ţarǎ nu are nevoie de niciun fel de
str ǎduin ţǎ pentru a-i câ ştiga; într-adev ǎr ei vor forma îndat ǎ, toţi la
un loc şi cu deplin ǎ voin ţǎ, un singur bloc cu autoritatea pe care el a
dobândit-o aici. Va

5 În timpul luptelor dintre romani şi Filip al V-lea, rege al Macedoniei, cei

dintâi au format împreun ǎ cu Etolienii, Liga Etolic ǎ (212 î. Chr.), promi
ţându-le ajutor armat şi mǎriri de teritoriu.

61
trebui numai s ǎ bage de seam ǎ ca ei sǎ nu câ ştige o putere şi o
însemn ǎtate prea mare; îi este de altfel u şor, cu for ţa de care
dispune şi cu ajutorul pe care cei mici i-l dau, s ǎ micşoreze
autoritatea celor care sunt puternici pentru c ǎ sǎ rǎmân ǎ el
singur şi în totul arbitrul acelei provincii. Cel care nu va mânui îns
ǎ cu pricepere num ǎrul acestor oameni pu ţin puternici, va pierde
curând ceea ce va fi câ ştigat, şi, atâta timp cât va avea în
stǎpânirea lui aceast ǎ provincie cucerit ǎ, va întâmpina în ea greut
ǎţi şi sup ǎrǎri nesfâr şite.
Romanii au ţinut bine seam ǎ de aceste lucruri în provinciile pe care
le-au cuprins; şi au trimis acolo coloni şti ţinând
sub supraveghere pe cei mai pu ţin puternici f ǎrǎ a le m ǎri
autoritatea, înjosind pe cei puternici şi nel ǎsându-i pe str ǎinii de
oarecare însemn ǎtate s ǎ-şi câştige aici vreun renume oarecare.
Çi pot spune cǎ îmi este de ajuns exemplul provinciei ce a fost
Grecia. Aheii şi Etolienii au fost ţinu ţi sub supraveghere de
c ǎtre Greci 6 ; regatul Macedoniei a fost înjosit 7 ; Antioh a fost izgonit 8 :
nici valoarea Aheilor sau a Etolienilor nu le-a îng ǎduit acestora s ǎ-şi
m ǎreascǎ statul; nici faptele prin care Filip a c ǎutat s ǎ-şi dovedeasc
ǎ prietenia fa ţǎ de Romani nu i-a f ǎcut vreodat ǎ pe aceştia sǎ-i fie
prieteni f ǎrǎ a-l înjosi în acela şi timp; şi nici puterea de care se
bucura Antioh nu i-a convins s ǎ-i permit ǎ acestuia s ǎ aibǎ vreo
autoritate oarecare în acea provincie a Greciei. Romanii au f
ǎcut într-adev ǎr, în toate aceste cazuri ceea ce trebuie s ǎ facǎ orice
Principe în ţelept: el nu trebuie s ǎ ţin ǎ seama numai de turbur ǎrile
prezente, dar şi de cele viitoare, şi sǎ le preîntâmpine cu toat ǎ
priceperea: c ǎci dacǎ prevedem evenimentele de departe ne este uşor
sǎ lu ǎm m ǎsuri împotriva lor; dac ǎ însǎ aştept ǎm ca ele sǎ se
apropie, leacul nostru nu mai vine la timp şi boala nu mai poate
fi vindecat ǎ. Se întâmpl ǎ în acest caz ceea ce spun medicii despre
febra ectic ǎ; la început, boala este u şor de îngrijit
şi greu de recunoscut, dar odat ǎ cu trecerea timpului, chiar
dac ǎ nu ai recunoscut-o şi deci nu ai îngrijit-o de la început, ea
ajunge s ǎ fie

6 Cu referire la al doilea r ǎzboi al Romei contra Macedoniei,

Machiavelli consider ǎ aici pe Ahei şi Etolieni drept cei „mai pu ţin

puternici”.
7 În urma înfrângerii lui Filip al V-lea la Cinocefale (197 î. Chr.).

8 Antioh, regele Siriei, chemat de Etolieni în lupta lor contra romanilor,

fu învins de ace ştia la Termopile (191 î. Chr).

— 62 —
uşor de diagnosticat, totu şi greu de vindecat. Acela şi lucru se
întâmpl ǎ în treburile statului; dac ǎ poţi sǎ prevezi evenimentele –
însu şire ce nu-i este dat ǎ decât unui om prudent –, po ţi sǎ înlǎturi
cu u şurin ţǎ greut ǎţile care se ivesc; dar dac ǎ nu le-ai recunoscut
dinainte, ele cresc mai departe în toat ǎ libertatea astfel c ǎ lumea
întreag ǎ ajunge s ǎ le observe prezen ţa, dar un remediu împotriva lor
nu mai exist ǎ. Iatǎ de ce romanii, care au prev ǎzut greut ǎţile, au
luat întotdeauna m ǎsuri împotriva lor; şi dacǎ nu au îng ǎduit
niciodat ǎ acestor situa ţii grele s ǎ devin ǎ actuale şi reale, nu au
fǎcut-o pentru a evita r ǎzboaiele – întrucât ştim c ǎ un r ǎzboi nu
poate fi evitat, ci numai amânat spre avantajul celorlal ţi; iat ǎ de ce
romanii au vrut s ǎ poarte r ǎzboiul cu Filip şi cu Antioh în Grecia,
pentru ca s ǎ nu aib ǎ de luptat cu ei în Italia; ar fi putut, în momentul
acela s ǎ evite atât un r ǎzboi cât şi celǎlalt, dar nu au voit s-o fac ǎ.
Aşadar nu au vrut s ǎ asculte de acele cuvinte pe care le auzim mereu
rostite de în ţelepţii vremurilor noastre, anume s ǎ profite de avantajul
timpului; le-a pl ǎcut dimpotriv ǎ sǎ profite de acţiunea eficace a
energiei şi a pruden ţei lor. C ǎci timpul împinge înaintea lui orice, şi
poate s ǎ aduc ǎ cu sine binele şi r ǎul, r ǎul ca şi binele.
Dar sǎ revenim la Fran ţa, şi sǎ cercet ǎm dacǎ aici s-a f ǎcut ceva
din cele ar ǎtate mai sus; voi vorbi despre Ludovic, iar nu despre Carol
9 , deoarece el este acela care a st ǎpânit Italia vreme mai îndelungat ǎ

astfel c ǎ s-a putut constata mai limpede modul în care

a procedat; ve ţi vedea astfel c ǎ el a întrebuin ţat tocmai contrariul
acelor mijloace care sunt necesare unui Principe spre a- şi
pǎstra stǎpânirea asupra unei ţǎri deosebite de statul lui propriu.
Regele Ludovic a fost împins în Italia de ambi ţia veneţienilor care,
prin aceast ǎ venire a lui, voiau s ǎ câştige jum ǎtate din
Lombardia 10 . Nu vreau s ǎ dezaprob hot ǎrârea acestei alian ţe
încheiate de rege; el voia s ǎ facǎ primul pas pentru ocuparea Italiei şi
nu avea prieteni în aceast ǎ ţarǎ, ba mai mult, toate por ţile îi
erau închise din cauza felului în care ac ţionase, înaintea lui,
regele Carol; a fost a şadar cu adev ǎrat constrâns s ǎ primeasc ǎ
prieteniile
care i se ofereau; iar hot ǎrârea pe care a luat-o s-ar fi dovedit

9 Carol al VIII-lea a ocupat Neapole între 1494şi 1495, pe când

Ludovic al XII-lea a ocupat Milan între 1409 şi 1512.

10 Pentru cucerirea Milanului, Ludovic al XII-lea încheiase cu

veneţienii un tratat secret.

63
bun ǎ, dacǎ el nu ar fi f ǎcut nicio gre şealǎ în celelalte ac ţiuni
politice pe care le-a întreprins. A şadar, dup ǎ ce Regele a câştigat
Lombardia, a dobândit îndat ǎ autoritatea pe care o pierduse Carol;
Genova ced ǎ; Florentinii îi devenir ǎ prieteni;
marchizul de Mantova, ducele de Ferrara, Bentivoglio,
Doamna de la Forli, seniorul Faenzei ca şi Seniorii din Pesaro,
Rimini, Camerino şi Piombino, locuitorii din Lucca,
apoi Pisanii şi Sienezii, to ţi îi venir ǎ în întâmpinare pentru
a-i fi prieteni 11 . Atunci au putut vene ţienii sǎ-şi dea seama de

îndr ǎzneala hot ǎrârii pe care o luaser ǎ; cǎci pentru ca s ǎ ocupe dou
ǎ oraşe din Lombardia 12 , l-au f ǎcut pe Rege stǎpân asupra unei
treimi din Italia 13 . Sǎ ne gândim acum cât de uşor i-ar fi fost

Regelui s ǎ-şi pǎstreze autoritatea dac ǎ ar fi ţinut seama de regulile

mai sus ar ǎtate, şi dacǎ i-ar fi ţinut în siguran ţǎ şi i-ar fi ap ǎrat pe
to ţi acei prieteni ai lui care, fiind numero şi şi slabi, şi
temându-se unii de Biseric ǎ14 , alţii de vene ţieni 15 , erau nevoi ţi sǎ
rǎmânǎ alǎturi de el; iar prin ei ar fi putut foarte u şor sǎ

11 Marchizul de Mantova este Francesco Gonzaga; ducele Ferrarei este

Ercole d’Este; Giovanni Bentivogli st ǎpânea Bologna;
Doamna („Madonna”) de la Forli este Caterina Sforza Riario; senior al
Faenzei este Antonio Ordelaffi; la Pesaro st ǎpâneşte Giovanni Sforza; la
Rimini, Pandolfo Malatesta, la Camerino, Giulio Cesare Varano, iar la
Piombino, Jacopo de Appiano.
12 Veneţia urm ǎrea ocuparea ţinuturilor Cremona şi Ghiara d’Adda, de

fapt mai mult decât dou ǎ oraşe.

13 Textul edi ţiei publicate de Angelo Pernice în Raecolta Nazionale dei

classici della Societa editrice Rinascirrtento del Libro (Firenze,

MCMXXXIX-XVII) este „feciono signore el re del terzo di Italia” (p. 16), pe când
în alte edi ţii, a lui Chabod (Torino, U.T.E.T., 1924, p. 13), Francesco Costèro
(op.cit., p. 26) şi Plinio Carli (op.cit., p. 17) g ǎsim „dua terzi”. În traducere am
adoptat varianta lui Angelo Pernice, care, dup ǎ cum observǎ
comentatorul, este mai apropiat ǎ de adevǎrul istoric, întrucât Ludovic al XII-
lea a ocupat, nu dou ǎ treimi din Italia, ci doar acea parte a Lombardiei care se
întinde spre vest de râul Adda. Comentatorii care adopt ǎ varianta „dou ǎ
treimi”, explic ǎ exagerarea voluntar ǎ a lui Machiavelli ca urm ǎrind s ǎ pun
ǎ în lumin ǎ, prin contrast, câ ştigul redus al Vene ţienilor.
14 Machiavelli se refer ǎ ajutorul pe care papa Alexandru al VI-lea l-a dat

constant fiului s ǎu Cesare Borgia în ac ţiunea lui de cucerire a statelor

italiene.
15 Întrucât expansiunea pe mare le era îngr ǎdit ǎ, veneţienii voiau s ǎ-şi

întind ǎ stǎpânirea spre interiorul Italiei.

— 64 —
se asigure împotriva du şmanilor celor mari oricare ar fi fost aceştia.
Dar abia intrat în Milano, el f ǎcu tocmai dimpotriv ǎ, ajutându-l pe
papa Alexandru s ǎ ocupe Romagna 16 . Çi nu- şi dǎdu seama cǎ prin
aceast ǎ hot ǎrâre îşi mic şora propria lui putere deoarece î şi îndep
ǎrta atât prietenii 17 , cât şi pe aceia care i se aruncaser ǎ în bra ţe, şi
cǎ totodat ǎ fǎcea sǎ creascǎ puterea Bisericii deoarece ad ǎuga
autorit ǎţii ei spirituale, care îi asigur ǎ oricum un mare prestigiu,
şi for ţa temporal ǎ. Dar odat ǎ sǎvârşitǎ aceastǎ eroare, a fost silit s
ǎ meargǎ mai departe pe aceia şi drum; aşa încât, pentru a pune cap
ǎt ambi ţiei lui Alexandru şi pentru a-l împiedica s ǎ devin ǎ stǎpân al
Toscanei, a fost constrâns s ǎ revin ǎ în Italia. Dar nu-i fu de ajuns
faptul de a fi crescut puterea Bisericii şi de a- şi fi îndep ǎrtat prietenii;
voind s ǎ stǎpâneascǎ regatul Neapolului, îl împ ǎrţi cu regele Spaniei
18 ; şi dacǎ pân ǎ acum fusese el singur arbitrul Italiei, î şi lu ǎ
de aici înainte un tovar ǎş pentru ca ambi ţioşii Ţǎrii ca şi cei nemul
ţumi ţi de el sǎ aibǎ la cine s ǎ recurg ǎ; iar dac ǎ alt ǎdat ǎ ar fi putut
s ǎ lase regatul Neapolului unui rege care s ǎ-i fie lui tributar 19 , îl
îndep ǎrt ǎ acum pe acesta, pentru a pune în locul lui pe unul
20 care sǎ-l poat ǎ izgoni el pe regele Fran ţei.

Dorin ţa de cucerire este într-adev ǎr foarte natural ǎ şi foarte obi

şnuit ǎ; iar dac ǎ cei care întreprind o cucerire, reu şesc s-o
înfǎptuiasc ǎ, sunt l ǎudaţi, iar nu dojeni ţi; eroarea lor iese totu şi la
lumin ǎ şi dezaprobarea se manifest ǎ atunci când nu reu şesc în
încercarea lor şi vor totu şi s-o duc ǎ la capǎt oricum. Dac ǎ Fran ţa
aşadar, putea s ǎ atace Neapolul cu for ţele ei, trebuia s-o fac ǎ; dar
dacǎ nu putea nu trebuia s ǎ-l împart ǎ. Este adev ǎrat c ǎ a împǎrţit
Lombardia cu Vene ţienii; dar faptul î şi are scuza lui, deoarece

16 Se ştie cǎ Ludovic al XII-lea voia s ǎ obţin ǎ de la pap ǎ

consim ţǎmântul pentru a divor ţa de prima lui so ţie, Jeanne – fiica lui
Ludovic al XI-lea – spre a se c ǎsǎtori cu v ǎduva lui Carol al VIII-lea, Anne de
Bretagne; pentru acela şi motiv i-a d ǎruit lui Cezar Borgia ducatul de
Valeatinois.
17 Este vorba de vene ţieni, care urm ǎreau de asemenea s ǎ ocupe

provincia Romagna.
18 Prin conven ţia de la Grenada, din 1500, Neapole fusese împ ǎrţit între

Ludovic al XII-lea şi Ferdinand Catolicul, spre a reveni mai târziu, în întregime

celui din urm ǎ.
19 Frederic I de Aragona.

20 Ferdinand Catolicul.

65
regele Ludovic a putut numai datorit ǎ acestui fapt, s ǎ pun ǎ
piciorul în Italia; împ ǎrţirea de care este vorba merit ǎ însǎ a fi cu
totul dezaprobat ǎ întrucât ea n-a fost impus ǎ de nicio necesitate de
felul celei de mai sus. Ludovic s ǎvârşise aşadar aceste cinci greşeli:
nimicise puterea micilor Principi 21 , mǎrise puterea unui om

care avea şi pân ǎ acum destul ǎ putere în Italia 22 , introdusese aici pe

un str ǎin foarte puternic 23 , nu venise s ǎ locuiasc ǎ în locurile
cucerite şi nu întemeiase colonii. Aceste gre şeli ar fi putut sǎ rǎmân ǎ
fǎrǎ urm ǎri atâta timp cât ar fi tr ǎit el, dac ǎ nu ar fi sǎvârşit o a
şasea greşealǎ, anume aceea de a fi luat posesiunile Veneţienilor 24 :
cǎci, dacǎ nu ar fi m ǎrit puterea Bisericii şi nu i-ar fi adus pe
spanioli în Italia, ar fi fost logic şi necesar s ǎ
înjoseasc ǎ puterea vene ţienilor; dar, întrucât procedase în felul
ar ǎtat mai sus, nu trebuia s ǎ lucreze apoi la nimicirea lor;
într-adev ǎr, dat fiind c ǎ veneţienii erau puternici, ei ar fi putut
întotdeauna s ǎ-i împiedice pe ceilal ţi de la vreo încercare de a
cuprinde Lombardia, atât pentru c ǎ ei nu ar fi îng ǎduit o asemenea ac
ţiune f ǎrǎ a se gândi s ǎ devin ǎ ei în şişi stǎpânii acestei provincii,
cât şi pentru c ǎ ceilal ţi nu ar fi voit s-o ia Fran ţei spre a le-o da
lor, şi nimeni nu ar fi avut curajul s ǎ porneasc ǎ sǎ-i atace şi pe unii şi
pe al ţii 25 . Iar dacǎ cineva ar veni s ǎ spun ǎ cǎ regele Ludovic i-a
cedat Papei Alexandru Romagna, iar Spaniei regatul Neapolului, numai
pentru
a evita un r ǎzboi, i-a ş rǎspunde cu argumentele ar ǎtate mai sus: cǎ
nu trebuie niciodat ǎ sǎ laşi sǎ se produc ǎ dezordini spre a evita
astfel un r ǎzboi; deoarece nu îl po ţi evita şi nu faci decât s ǎ-l amâni
în dauna ta. Dac ǎ însǎ alţii ar invoca pactul prin care Regele se
obligase fa ţa de Papǎ sǎ întreprind ǎ pentru el aceast ǎ acţiune, ob
ţinând în schimb promisiunea desfacerii c ǎsǎtoriei
lui şi asigurarea demnit ǎţii de cardinal pentru arhiepiscopul de Rouen
26 , i-aş rǎspunde prin cele scrise mai jos cu privire la

21 Este vorba de micii seniori din Romagna, supu şi de Pap ǎ.

22 Papa Alexandru al VI-lea.
23 Ferdinand Catolicul.

24 Într-adev ǎr Ludovic al XII-lea, de şi ocupase la început Milanul cu

ajutorul
în vene ţienilor,
care întruni form ǎ apoi
pe Ferdinand împotriva
Catolicul, lor Liga de la
pe Maximilian împ ǎrat al
Cambrai (1508),
Germaniei şi pe papa Iuliu al II-lea.
25 Pe francezi uni ţi cu vene ţienii.

26 Arhiepiscopul de Rouen, viitor cardinal, este Georges d’Amboise.

— 66 —
cuvântul de onoare al Principelui şi la obliga ţia lui de a respecta
un angajament de acest fel 27 . Aşadar regele Ludovic a pierdut
Lombardia deoarece nu a ţinut seama de niciuna din regulile
observate de al ţi oameni care au cucerit ţǎri şi care au vrut s ǎ le
pǎstreze. Nu este nicio minune în aceasta, ci faptul este foarte logic şi
foarte obi şnuit. Am discutat lucrul acesta cu cardinalul de Rouen chiar
la Nantes 28 în momentul când ducele de Valentinois (aşa i se spunea
de obicei lui Cezar Borgia, fiul papei Alexandru) lua în st ǎpânire
Romagna 29 ; într-adev ǎr, cardinalul de Rouen mi-a spus c ǎ italienii
nu se pricep s ǎ poarte r ǎzboiul, iar eu i-am rǎspuns c ǎ francezii nu
se pricep în politic ǎ; deoarece, dac ǎ s-ar fi priceput, nu ar fi l ǎsat sǎ
creascǎ atât de mult puterea Bisericii. S- a putut constata într-adev ǎr
prin experien ţǎ, cǎ puterea pe care au dobândit-o în Italia atât
Papa cât şi Spania î şi are r ǎdǎcina în
acţiunea Fran ţei, iar aceasta la rândul ei şi-a pierdut propria ei
putere din cauza lor. De unde putem scoate aceast ǎ regul
ǎ general ǎ care nu gre şeşte niciodat ǎ sau arareori; anume c ǎ acela
care este cauza produc ǎtoare a puterii celuilalt, cade el însu şi;
deoarece a produs puterea celuilalt, fie printr-o ac ţiune abil ǎ,
fie prin for ţǎ, iar ambele aceste mijloace se vor dovedi primejdioase
celui care a devenit puternic.

———————————

27 În capitolul XVIII: Cum trebuie s ǎ-şi ţin ǎ cuvântul un Principe.

28 Este vorba de prima misiune a lui Machiavelli, ca ambasador în Fran
ţa, la 1500.
29 Cezar Borgia ob ţine acest titlu de la Ludovic al XII-lea în 1498, în

schimbul recunoa şterii de c ǎtre Pap ǎ a desfacerii c ǎsǎtoriei regelui Fran ţei
şi în schimbul de asemenea al ridic ǎrii la rangul de cardinal a arhiepiscopului
de Rouen.

67
 CAPITOLUL IV – De ce regatul lui Darius,
care a fost ocupat de Alexandru, nu s-a
rǎsculat dup ǎ moartea acestuia împotriva
urma şilor lui.

Cel care consider ǎ greut ǎţile pe care le întâmpin ǎ stǎpânirea

unui stat de curând ocupat, ar putea fi mirat de faptul urm
ǎtor: Alexandru cel Mare a devenit st ǎpânitorul Asiei în câ ţiva ani, şi
a murit îndat ǎ dup ǎ aceasta, de unde se p ǎrea cǎ ar fi fost logic ca
întreg acest imperiu s ǎ se revolte; totu şi urma şii lui Alexandru
şi- au p ǎstrat mai departe puterea şi nu au întâmpinat
în guvernarea lor alte greut ǎţi decât cele provocate între ei de
propria lor ambi ţie. Rǎspund acestei constat ǎri, afirmând
c ǎ toate Principatele care au lǎsat vreo amintire în istorie au fost
guvernate în dou ǎ feluri: fie de un Principe având al ǎturi numai
slugi plecate, care în calitate de mini ştrii şi prin favoarea şi îngǎduin
ţa lui îl ajut ǎ la conducerea Statului; fie de un Principe împreun
ǎ cu seniorii lui baroni care au dobândit acest titlu, nu prin
favoarea st ǎpânului lor, ci prin vechimea neamului c ǎruia îi apar
ţin. Aceşti seniori î şi au propriile lor state şi supu şii lor proprii
care îi recunosc drept st ǎpâni şi se simt lega ţi de ei printr-un
sentiment firesc de afec ţiune. În Statele care sunt guvernate de
un Principe şi de ceilal ţi care sunt slujitorii lui, autoritatea
acestuia este mai mare, deoarece nu exist ǎ în întreaga ţarǎ
nimeni care s ǎ recunoasc ǎ drept superior lui pe altcineva decât pe
acest Principe; iar dac ǎ cineva ascult ǎ de un altul decât de acesta, o
face pentru c ǎ este vorba de un ministru sau de un func ţionar al
Principelui, dar nu din vreun sentiment anumit fa ţǎ de el.
În vremurile noastre g ǎsim ca exemple ale acestor dou ǎ tipuri de
guvernare pe Sultan şi pe Regele Fran ţei. Întreaga monarhie a
Sultanului este guvernat ǎ de un singur st ǎpân, iar ceilal ţi sunt
slujitorii lui: şi, împ ǎrţindu- şi regatul în sandjacuri, trimite acolo
diferi ţi guvernatori, pe care îi mut ǎ şi îi schimb ǎ dup ǎ cum vrea el.
Regele Fran ţei însǎ, este înconjurat de un mare num ǎr de seniori de
veche noble ţe, care fiecare sunt recunoscu ţi şi iubi ţi de supu şii lor,
avându- şi propriile lor privilegii pe care Regele nu le poate lua fǎrǎ a
se pune pe el însu şi în primejdie. Cel care consider ǎ aşadar aceste
dou ǎ tipuri de State î şi dǎ seama cǎ; este greu s ǎ cucereşti ţara
Sultanului, dar c ǎ, odat ǎ ocupat ǎ, este u şor s-o ţii sub
— 68 —
stǎpânire; iar în unele privin ţe îţi va fi mai u şor sǎ cucereşti
Fran ţa, dar vei întâmpina mai multe greut ǎţi în a o ţine în care
stǎpânire. Cauzele pentru este greu s ǎ ocupi regatul ǎ nu vei fi
Sultanului, stau în faptul c chemat s ǎ faci aceasta de
cǎtre nobilii puternici ai ţǎrii, şi nici nu po ţi n ǎdǎjdui s ǎ-ti u
şurezi acţiunea prin r ǎscoala acelora care sunt în jurul Sultanului.
Lucrul acesta decurge din cele spuse mai sus: într-adev ǎr,
dacǎ
toţi îi sunt sclavi şi sunt oamenii lui, înseamn ǎ cǎ nu pot fi corup ţi
decât cu greutate şi chiar dac ǎ au fost corup ţi, nu po ţi spera de la ei
decât un ajutor prea mic, deoarece, pentru motivele ar ǎtate mai sus
1 , ei nu pot s ǎ provoace poporul la r ǎscoalǎ. Iatǎ de ce este necesar

ca cel care îl atac ǎ pe Sultan, s ǎ ştie dinainte c ǎ va întâmpina un

bloc unit, şi sǎ-şi pun ǎ speran ţa mai mult în for ţele lui proprii
decât în lipsa de ordine pe care ar g ǎsi-o la cel ǎlalt. Dar dacǎ
Sultanul a fost învins, şi a fost nimicit într-o serie de lupte în aşa
fel încât nu mai poate s ǎ-şi refacǎ armatele, înseamn ǎ cǎ nu mai
trebuie s ǎ te temi decât de urma şii coborâtori din neamul Principelui;
iar dac ǎ acest neam se stinge, nu mai r ǎmâne nimeni de care sǎ
trebuie s ǎ-ţi fie fric ǎ, deoarece între to ţi ceilal ţi, mini ştrii şi func
ţionari, nu este nimeni care s ǎ aibǎ încrederea poporului; şi dup ǎ
cum înainte de victorie, înving ǎtorul nu putea sǎ-şi pun ǎ nǎdejdea în
ei, tot astfel, nu trebuie s ǎ se team ǎ de ei dup ǎ victorie.
În Statele guvernate în felul celui francez se produce tocmai
contrariul 2 ; într-adev ǎr este u şor sǎ pǎtrunzi în aceast ǎ ţarǎ
câştigând de partea ta pe vreun mare feudal al regatului; se g ǎsesc
întotdeauna unii nemul ţumi ţi, ca şi alţii care vor mereu schimb ǎri
în ţara lor. Pentru motivele ar ǎtate, ei î ţi vor deschide drumul liber
spre ţara lor şi- ţi vor u şura victoria; dar dac ǎ vrei apoi s ǎ
pǎstrezi,
ceea ce ai cucerit, vei întâmpina nenum ǎrate greut ǎţi, atât din
partea acelora care au fost al ǎturi de tine, cât şi de la aceia pe care
i-ai asuprit; în plus, nu este suficient s ǎ stârpe şti neamul
Principelui, deoarece r ǎmân totu şi seniorii care se pun în fruntea
mişcǎrilor noi de r ǎscoale pe care vor s ǎ le pregǎteascǎ; şi întrucât
nu po ţi nici s ǎ-i mul ţumeşti, nici s ǎ-i distrugi, ai s ǎ pierzi la prima

1 Cf. mai sus: „iar dac ǎ cineva ascult ǎ de un altul decât de acesta (de

Principe), o face pentru c ǎ este vorba de un ministru sau de un func ţionar

al Principelui, dar nu din vreun sentiment anumit fa ţǎ de el”.
2 Machiavelli se refer ǎ la epoca anterioar ǎ domniei lui Ludovic al IX- lea.

69
ocazie tot ce-ai cucerit.
Dacǎ ne gândim acum c ǎrui tip de guvernare apar ţinea Statul lui
Darius 3 , vom gǎsi cǎ el era asemenea aceluia al Marelui Sultan; de
aceea Alexandru a trebuit mai întâi sa-l înving ǎ într-o lupt ǎ în
câmp deschis, şi apoi sǎ-i închid ǎ orice drum de sc ǎpare 4 ; dup ǎ
aceast ǎ victorie şi dup ǎ moartea lui Darius, statul lui a putut s
ǎ treac ǎ în întregime în st ǎpânirea lui Alexandru, pentru motivele
mai sus ar ǎtate. Iar urma şii lui, dac ǎ ar fi ajuns la o bun ǎ înţelegere
între ei, ar fi putut s ǎ-l st ǎpâneascǎ în voie, deoarece nu s-ar fi ivit în
acest stat pe care l-au mo ştenit, alte turbur ǎri decât acelea pe care ei
în şişi le-au provocat. Dimpotriv ǎ, un Stat organizat în felul Fran ţei
nu poate fi st ǎpânit nicidecum într-un mod atât de pa şnic; într-adev
ǎr, împotriva romanilor s-au produs desele r ǎscoale ale Spaniei, ale
Galiei şi ale Greciei care au avut drept cauz ǎ existen ţa unui
mare num ǎr de Principate locale în ţǎrile respective; şi atâta
timp cât s-a p ǎstrat amintirea lor, romanii nu au putut s ǎ fie siguri în
niciun moment de drepturile lor de cuceritori; când s-a pierdut îns ǎ
aceast ǎ amintire, datorit ǎ puterii şi continuit ǎţii autorit ǎţii romane,
ace ştia au devenit stǎpâni absolu ţi ai ţǎrilor pe care le-am numit.
Apoi, cu toate c ǎ se luptau între ei, au putut totu şi sǎ câştige
câte o parte din aceste ţǎri, fiecare punând st ǎpânire pe o regiune în
raport cu autoritatea pe care şi-o câştigase acolo 5 ; iar familiile
vechilor Principi fiind stinse în toate aceste state, ele nu au
mai recunoscut alt ǎ autoritate decât puterea romanilor. Dac
ǎ aşadar consider ǎm aceste lucruri, nu ne vom mira de u şurin ţa
cu care Alexandru a

3 Autorul se refer ǎ la Darius al III-lea Codomanul (337–330 î. Chr.),

contemporan cu Alexandru cel Mare.

4 Textul italian este: „torli la campagna”; comentariul lingvistic al lui Michieli

interpreteaz ǎ: „a-l învinge în câmp deschis şi a-l sili s ǎ se închid ǎ în locuri

fortificate pentru a-l asedia” (Michieli, op.cit., p 56, nota 33); comentariul lui
Plinio Carli este asem ǎnǎtor: „a-l constrânge s ǎ lase câmpul liber, şi sǎ se
retrag ǎ în locuri fortificate” (op.cit., p. 22, nota 12); al lui Angelo Pernice
(op.cit., p. 164, nota 14), de asemenea. Traducerea lui Ferrari se dep ǎrteazǎ
însǎ de acest sens: „…l’empêcher de tenir la campagne” (op.cit., p. 74); a lui
Yves Lévy se apropie de sensul indicat în Comentariile ar ǎtate: „aussi force fut
que d’abord Alexandre le vînt rencontrer et qu’il le defît en campagne” (op.cit, p.
28).
5 Machiavelli se refer ǎ la r ǎzboaiele civile, şi anume la luptele dintre Cezar

şi Pompei; acesta din urm ǎ a avut de partea lui Spania, Grecia şi

Orientul.
— 70 —
ţinut sub st ǎpânirea sa întregul Imperiu al Asiei, şi nici nu vom fi
surprin şi de greut ǎţile pe care le-au întâmpinat dimpotriv ǎ ceilal
ţi pentru a p ǎstra ceea ce reu şiserǎ sǎ cucereasc ǎ; aşa cum a fost
spre pild ǎ cazul lui Pyrrhus şi al multor altora. Într-adev ǎr, faptul s-a
întâmplat astfel nu din cauza puterii şi capacit ǎţii mai mari
sau mai mici a înving ǎtorului, ci din cauza obiectului diferit al
cuceririi.

———————————

71
 CAPITOLUL V – În ce fel trebuie guvernate
Cet ǎGile sau Principatele care, înainte de a
fi cucerite, se conduceau dup ǎ legile lor
proprii.

Dacǎ ţǎrile pe care le-am cucerit în felul ar ǎtat mai sus, sunt
obişnuite s ǎ se conduc ǎ dup ǎ legile lor proprii şi sǎ tr ǎiascǎ
în libertate, exist ǎ, pentru a le ţine sub st ǎpânire, trei moduri de
acţiune 1 : întâiul este s ǎ le nimicim; al doilea s ǎ mergem s ǎ locuim
acolo personal; al treilea, s ǎ lǎsǎm ca aceste ţǎri cucerite s ǎ se
conduc ǎ mai departe dup ǎ legile lor proprii, cerându-le totu şi un
tribut şi creând aici un sistem de guvernare având în frunte numai
câţiva oameni care s ǎ men ţin ǎ prietenia celor cuceri ţi. Cǎci acest
sistem de guvernare fiind creat de un Principe, cei care fac parte din
grupul conduc ǎtorilor ştiu c ǎ nu se pot men ţine dac ǎ nu iau de
partea lor prietenia şi autoritatea lui; ei trebuie a şadar s ǎ facǎ totul
pentru a-l p ǎstra. Iar dac ǎ vrei sǎ stǎpâneşti o cetate cucerit ǎ şi
care a fost obi şnuit ǎ sǎ tr ǎiascǎ în mod liber vei vedea c ǎ este mai u
şor s-o domini guvernând-o prin propriii ei cet ǎţeni decât în orice
alt fel.
Un exemplu în acest sens sunt spartanii şi romanii. Spartanii
au ocupat Atena şi Teba, alc ǎtuind aici un mod de guvernare care
avea în frunte numai câ ţiva oameni, şi totu şi au pierdut aceste cetǎţi.
Romanii îns ǎ, spre a ţine sub st ǎpânire Capua, Cartagina şi Numan
ţia, le-au distrus şi în felul acesta le-au p ǎstrat. Dar Grecia a vrut s-o
st ǎpâneascǎ aproape cu acelea şi mijloace cu care au

1 Se pot aminti aici rândurile apropiate din Discorsi sopra la

prima deca di Tito Livio , în Niccolò Machiavelli, Scritti politici ;
Introduzione e note di A.R. Ferrarin, v. I, Milano, A. Barion, 1939, II, 4
(capitolul intitulat: Republicile cunosc trei moduri de acţiune în ce prive
şte guvernarea), p. 289–290: „cel care a cercetat istoria veche, a g
ǎsit cǎ republicile au trei moduri de ac ţiune în ce prive şte guvernarea.
Unul a fost cel pe care l-au urmat vechii toscani, anume de a forma o lig
ǎ de mai multe republici împreun ǎ, în care s ǎ nu fie niciuna care s ǎ o întreac
ǎ pe cealalt ǎ fie prin autoritate, fie prin rangul ei… Al doilea mod este de
a- ţi face tovar ǎşi, totu şi în aşa fel încât s ǎ-ţi r ǎmân ǎ ţie rolul de şef, la
tine s ǎ fie sediul puterii şi tu s ǎ ai ini ţiativa ac ţiunilor, mod care a fost urmat
de cǎtre romani. Al treilea este de al- ţi face îndat ǎ supu şi, iar nu tovar ǎşi,
cum au procedat spartanii şi atenienii”.
— 72 —
stǎpânit-o spartanii, dându-i libertate şi lǎsându-i legile
proprii; aceasta nu le-a reu şit, astfel c ǎ, pentru a p ǎstra aceast ǎ
cucerire, au fost sili ţi sǎ distrug ǎ multe dintre ora şele ei. Într-adev
ǎr, nu exist ǎ alt mod de a st ǎpâni în siguran ţǎ o ţarǎ cucerit ǎ, decât
de a o distruge. Iar cel care, devenind st ǎpân al unei cet ǎţi obi şnuite
s ǎ tr ǎiascǎ în libertate, nu o distruge, trebuie s ǎ se aştepte s ǎ fie el
distrus de ea; r ǎscoala care izbucne şte într-o cetate de acest fel î şi
gǎseşte oricând justificarea în ideea libert ǎţii şi în tradi ţiile ei de mult
constituite, pe care nici trecerea timpului îndelungat nici binele pe
care l-ai f ǎcut celor supu şi, nu le poate şterge din amintire.
Orice ai face şi orice m ǎsur ǎ ai lua, dac ǎ nu vei produce dezbin ǎri
şi nu vei împr ǎştia departe unii de al ţii pe locuitori, ei nu vor uita
niciodat ǎ nici libertatea nici institu ţiile cet ǎţii lor, şi vor recurge la ele
în orice împrejurare, a şa cum a f ǎcut Pisa dup ǎ ce, timp de o sut ǎ
de ani, st ǎtuse sub st ǎpânirea florentinilor 2 . Dar când cet ǎţile sau
provinciile sunt obi şnuite s ǎ tr ǎiascǎ sub un Principe, iar neamul
acestuia s-a stins, locuitorii care, pe de o parte s-au obi şnuit s ǎ
asculte, iar pe de alt ǎ parte nu mai pot s ǎ aibǎ un Principe de veche
tradi ţie, nu reu şesc sǎ se înţeleagǎ între ei în alegerea unuia nou,
dar nici nu ştiu s ǎ tr ǎiascǎ liberi; iat ǎ de ce asemenea cet ǎţi se
hot ǎrǎsc mai greu s ǎ ia armele în mân ǎ, astfel c ǎ un Principe le
poate cuceri cu mai mult ǎ uşurin ţǎ şi îşi poate asigura st
ǎpânirea lor. Într-o Republic ǎ însǎ, patimile sunt mai vii, urile mai
mari şi voin ţa de rǎzbunare de asemenea; iar amintirea vechilor
libert ǎţi nu îng ǎduie oamenilor nicio clip ǎ de repaos, şi nici nu le-o
poate îng ǎdui; astfel c ǎ mijlocul cel mai sigur este tot acela de a
distruge Republica sau de a te stabili acolo.

———————————

2 Florentinii au cump ǎrat Pisa în 1405 de la Gabriele Visconti, şi au

reu şit s-o supun ǎ, cu greutate, numai în urma unui asediu îndelungat; ea şi-
a rec ǎpǎtat libertatea în 1494, în cursul expedi ţiei lui Carol al VIII-
lea, şi a reintrat în posesiunea florentinilor la 1509.
73
 CAPITOLUL VI – Despre Principatele noi pe
care le dobânde şti cu arme proprii şi cu
propria ta energie.

Sǎ nu se mire nimeni dac ǎ în expunerea pe care o voi face asupra

Principatelor în întregime noi, asupra Principelui şi a Statului
de acest fel, voi aduce exemple str ǎlucite; într-adev ǎr, oamenii
urmeaz ǎ aproape întotdeauna drumurile pe care le-au urmat al ţii şi
lucreaz ǎ în toate faptele lor prin imita ţie; astfel c ǎ, deoarece nimeni
nu poate s ǎ urmeze întocmai drumurile altuia şi nici
nu poate s ǎ egaleze valoarea celui pe care îl imit ǎ, trebuie ca omul
prudent s ǎ calce pe urmele oamenilor mari şi sǎ-i imite numai
pe aceia care au fost des ǎvârşiţi; deci, dac ǎ meritul lui nu se va
putea ridica la aceea şi în ǎlţime, el va dovedi totu şi cǎ îi seam ǎnǎ
prin ceva; se va întâmpla în acest caz ceea ce se întâmpl
ǎ arcaşilor pricepu ţi: ei ştiu c ǎ ţinta asupra c ǎreia vor s ǎ tragǎ este
foarte dep ǎrtat ǎ şi ştiu de asemenea pân ǎ unde bate arcul lor;
aşadar ochesc mai sus decât le este ţinta adev ǎrat ǎ, nu pentru
c ǎ ar voi sǎ ajung ǎ cu sǎgeata atât de departe, dar pentru c ǎ,
fixându- şi un punct atât de înalt, vor putea s ǎ ating ǎ pe acela pe
care şi l-au propus. Spun a şadar c ǎ în Principatele cu totul noi
şi în care Principele este de asemenea nou, greut ǎţile întâmpinate în
men ţinerea statului sunt mai mari sau mai mici dup mai ǎ cum este
mare sau mai mic ǎ valoarea aceluia care le-a întrucât cucerit.
faptul de a deveni din simplu particular, Çi
presupune, fie o valoare personal ǎ anumit ǎ, fie o ocazie, se pare c ǎ
Principe,
unul sau altul din ace şti doi factori trebuie s ǎ uşureze în parte unele
dintre aceste greut ǎţi; totu şi, cel care se bazeaz ǎ mai pu ţin pe
ocazie, acela î şi pǎstreazǎ mai mult puterea. St ǎpânirea devine de
asemenea mai u şoar ǎ într-un caz de felul acesta, prin faptul c
ǎ Principele, neavând alt Stat, este nevoit s ǎ vin ǎ în persoan ǎ sǎ se
stabileasc ǎ în statul cucerit. Dar, pentru a vorbi acum despre cei care
au devenit Principi, nu printr-o ocazie norocoas ǎ, ci prin
propria lor valoare pot spune c ǎ cei mai de seam ǎ au fost Moise,
Cirus, Romulus, Teseu şi al ţii. Çi, cu toate c ǎ nu ar trebui s ǎ
vorbim despre Moise, întrucât el nu a fost decât simplul înf
ǎptuitor al celor ce i-au fost poruncite de Dumnezeu, trebuie totu
şi sǎ-l admiram, cel pu ţin pentru harul coborât
asupra lui şi care-l f ǎcea demn de a vorbi cu Dumnezeu. S ǎ ne
gândim îns ǎ la Cirus şi la
— 74 —
ceilal ţi oameni de seam ǎ care au întemeiat regate; vom g ǎsi cǎ toţi
sunt într-adev ǎr demni de admira ţie; iar dac ǎ vom considera
acţiunile şi înfǎptuirile lor particulare, ele nu ne vor ap
ǎrea deosebite de ale lui Moise, care a avut totu şi un maestru
atât de mare. Dac ǎ cercet ǎm apoi opera şi viaţa lor vedem c ǎ ocazia
nu le- a dat decât prilejul faptelor mari; ea le-a oferit a şadar
materia cǎreia ei trebuiau s ǎ-i dea forma care le p ǎrea cea mai bun ǎ;
iar fǎrǎ aceastǎ materie sau f ǎrǎ acest prilej, valoarea spiritului lor s-
ar fi pierdut f ǎrǎ sǎ fi dat roade, dup ǎ cum şi ocazia s-ar fi ivit
zadarnic dac ǎ nu ar fi existat omul de valoare care s ǎ o foloseascǎ.
Trebuia a şadar ca Moise s ǎ gǎseascǎ pe poporul lui Israel în Egipt,
sclav şi asuprit de egipteni, pentru ca acesta, dornic de a ie şi din
captivitate, s ǎ fie gata sǎ-l urmeze. Trebuia ca Romulus s ǎ nu poat ǎ
sǎ rǎmân ǎ la Alba şi sǎ fi fost l ǎsat în voia sor ţii de îndat ǎ ce s-a n
ǎscut pentru ca s ǎ vrea apoi s ǎ devin ǎ rege al Romei şi întemeietor
al acestei ţǎri. Trebuia ca Cirus s ǎ-i gǎseascǎ pe per şi nemul ţumi ţi
de st ǎpânirea Mezilor, iar pe Mezi mole şiţi şi slǎbiţi de o pace
îndelungat ǎ. Teseu nu şi-ar fi putut dovedi valoarea, dac ǎ nu i-ar fi g
ǎsit pe atenieni neuni ţi între ei. Acestea sunt a şadar ocaziile care au
determinat succesul acestor oameni, iar valoarea lor le-a îng ǎduit s
ǎ recunoasc ǎ prilejul atunci când li se oferea; şi astfel patria lor s-a
în ǎlţat şi a fost fericit ǎ.
Aceia însǎ care devin principi prin meritul
lor personal, asemenea celor preceden ţi, dobândesc cu
greutate un Principat dar îl st ǎpânesc apoi cu u şurin ţǎ; greut ǎţile pe
care le întâmpin ǎ în cucerirea lor se nasc în parte din legiuirile
şi obiceiurile noi pe care sunt nevoi ţi sǎ le introduc ǎ pentru a da o
temelie noului lor stat şi pentru a- şi asigura st ǎpânirea. Çi trebuie s ǎ
ne gândim c ǎ nu exist ǎ nimic mai greu de întreprins, mai
îndoielnic ca reu şit ǎ, şi nici mai primejdios de mânuit, decât
faptul de a se face promotorul unei orânduiri noi. Într-adev
ǎr, cel care ia asupr ǎ-şi aceasta, are drept du şmani pe to ţi aceia care
tr ǎiau bine în vechile legiuiri, şi are ca ap ǎrǎtori pu ţin energici numai
pe aceia care ar putea s ǎ aibǎ foloase de pe urma noilor orânduiri.
Aceast ǎ slabǎ adeziune la reformele introduse, deriv ǎ într-o m ǎsur ǎ
din teama adversarilor care au de partea lor legile, şi deriv ǎ de
asemenea din neîncredereaoamenilor; într-adev ǎr, aceştia
au cu adev ǎrat încredere în lucrurile noi, numai în
momentul când v ǎd cǎ ele pot fi baza unor ac ţiuni
care se dovedesc a fi sigure. De unde rezult ǎ cǎ ori de câte ori
cei care sunt adversari ai reformelor, au prilejul
sǎ le atace, o fac cu toat ǎ patima unor partizani politici, pe când

75
ceilal ţi le ap ǎrǎ cu pu ţin ǎ energie; astfel c ǎ te expui împreun ǎ cu
aceştia. Aşadar, dac ǎ voim sǎ lǎmurim bine aceast ǎ chestiune,
trebuie s ǎ examin ǎm dacǎ aceşti înnoitori ai legilor sunt prin ei înşişi
puternici sau atârn ǎ de alţii; sǎ vedem aşadar dac ǎ, pentru a duce la
cap ǎt acţiunea întreprins ǎ, au nevoie s ǎ se roage de ceilal ţi sau pot
s ǎ-şi impun ǎ voin ţa. În primul caz, le merge întotdeauna prost şi nu
duc nimic la cap ǎt; dacǎ însǎ atârn ǎ numai de ei în şişi şi pot s ǎ se
impun ǎ prin for ţǎ, se va întâmpla, numai rareori s ǎ nu reu şeascǎ.
Iat ǎ de ce toţi profe ţii care s-au servit de arme au învins, pe când
ceilal ţi, care au fost lipsi ţi de arme, au fost nimici ţi. Cǎci trebuie, afar
ǎ de cele spuse pân ǎ acum, s ǎ ştim de asemenea c ǎ firea
popoarelor este schimb ǎtoare, şi cǎ este u şor sǎ-i convingi de un
lucru, dar este greu s ǎ le pǎstrezi aceast ǎ convingere; de aceea este
bine ca totul s ǎ fie astfel orânduit încât, atunci când un popor nu
mai crede în ceva, s ǎ-l poţi face sǎ creadǎ cu for ţa. Moise,
Cirus, Teseu şi Romulus nu ar fi reu şit sǎ impun ǎ, atâta vreme
ascultarea de legile lor, dac ǎ nu ar fi avut la dispozi ţie armate; cum
s-a întâmplat în vremurile noastre cu fratele Gerolamo Savonarola, a
c ǎrui putere s-a pr ǎbu şit, în timp ce pregǎtea o orânduire nou ǎ a
statului, de îndat ǎ ce mul ţimea a început s ǎ nu mai cread ǎ în el iar
el însu şi nu a avut niciun mijloc de a-i face s ǎ cread ǎ mai departe
ceea ce crezuser ǎ pân ǎ atunci, dup ǎ cum nu a putut s ǎ-i facǎ sǎ
creadǎ nici pe cei care nu crezuser ǎ niciodat ǎ în el 1 . Aşadar
reformatorii de acest fel întâmpin ǎ în acţiunea lor greut
ǎţi mari, şi drumul pe care îl urmeaz ǎ este plin de primejdii pe care
prin meritul şi prin energia lor ei trebuie s ǎ le înving ǎ; dar
odat ǎ ce le-au învins şi au început sǎ fie respecta ţi pentru c ǎ i-au
doborât pe cei care le invidiau situa ţia de conduc ǎtori, r ǎmân
puternici, sunt în siguran ţǎ, sunt onoraţi şi ferici ţi. Acestor exemple
m ǎreţe vreau s ǎ le adaug un exemplu mai pu ţin str ǎlucit, care va
putea fi pus totu şi alǎturi de celelalte, şi care a ş voi sǎ-mi fie suficient
spre a ilustra toate celelalte cazuri asem ǎnǎtoare; este vorba de
exemplul lui Hieron din Siracuza 2 . Din simplu particular, el a devenit
principe al Siracuzei; iar soarta nu i-a oferit nimic altceva decât ocazia;
într- adevǎr, siracuzanii fiind asupri ţi 3 , îl
aleser ǎ pe el drept

1 Machiavelli vorbe şte despre Savonarola şi în Discotsi, I, 11, (op.cit., p.

175), I, 45 (op.cit. p. 240–241) şi I, 56 (op.cit. p. 263–264).

2 Hieron al II-lea a fost tiran al Siracuzei între 269 şi 214 î. Chr.
3 De Mamertini.
— 76 —
conduc ǎtor, şi astfel se v ǎzu cǎ merit ǎ sǎ devin ǎ Principele lor. Era
într-adev ǎr un om atât de capabil, în via ţa lui de simplu particular
chiar, încât cel care i-a povestit via ţa spune despre el: „ quod nihil illi
deerat ad regnandum praeter regnum ” 4 . A desfiin ţat vechea armat ǎ
şi a alcǎtuit una nou ǎ; a renun ţat la prieteniile lui de alt ǎdat ǎ şi şi-
a fǎcut altele noi; având a şadar prieteni şi solda
ţi care erau ai lui şi îi erau devota ţi, a putut pe o asemenea temelie
sǎ construiasc ǎ orice edificiu; i-a trebuit a şadar mult ǎ osteneal ǎ
spre a ob ţine puterea, dar prea pu ţin ǎ spre a o p ǎstra.

———————————

4 Machiavelli citeaz ǎ din memorie, totu şi pǎstrând în ţelesul exact, afirma

ţia lui M. Iunianus Iustinus, care a fost autorul unui rezumat al Istoriilor
filipice ale lui Trogus Pompeius.
77
 CAPITOLUL VII – Despre Principatele noi
care se cuceresc prin armele şi ocazia
oferit ǎ de altul.

Cei care din simplii particulari devin Principi numai printr-o ocazie
norocoas ǎ, reu şesc cu pu ţin ǎ osteneal ǎ în acţiunea lor, dar se men
ţin cu greutate la situa ţia dobândit ǎ; ei nu întâmpin ǎ în drum nicio
dificultate, deoarece par c ǎ zboar ǎ spre putere; astfel cǎ greut ǎţile se
ivesc toate de îndat ǎ ce s-au fixat pe locul urm ǎrit. Aceasta este situa
ţia celor care reu şesc sǎ capete un stat fie prin bani, fie prin favoarea
celui care li-l d ǎruie şte: cum s-a întâmplat multora în Grecia, anume
în cet ǎţile din Ionia şi Hellespont, c ǎrora Darius le-a dat titlul de
Principi pentru ca s ǎ pǎstreze ţǎrile acestea spre siguran ţa
şi spre gloria lui; şi tot astfel s-a întâmplat în cazul acelor împ ǎraţi
care î şi cump ǎrau solda ţii, ajungând astfel, din simplii particulari, la
conducerea Imperiului. Asemenea Principi se bazeaz ǎ numai pe
favoarea şi pe soarta puterii acelora care i-au f ǎcut mari, dar ambele
acestea sunt lucruri schimb ǎtoare şi nestatornice; în
plus, ei nu ştiu şi nu pot s ǎ-şi pǎstreze locul pe care l-au dobândit;
nu ştiu aceasta deoarece, dac ǎ nu sunt oameni inteligen ţi şi
capabili, este natural s ǎ nu ştie sǎ comande când au tr ǎit pân ǎ
acum într-o situa ţie de simpli particulari; de asemenea nu pot face
acest lucru deoarece nu au de partea lor for ţe care sǎ le poat ǎ
fi prietene şi credincioase. În plus, statele care r ǎsar repede,
asemenea celorlalte lucruri ale naturii care se nasc şi cresc
repede, nu pot s ǎ-şi aib ǎ rǎdǎcinile astfel fixate şi nici
celelalte pǎrţi în aşa fel legate între ele încât s ǎ nu fie doborâte de cel
dintâi vânt puternic; afar ǎ doar dac ǎ cei care au devenit Principi atât
de repede dup ǎ cum am spus, posed ǎ energia necesar ǎ pentru a şti
sǎ-şi însu şeascǎ îndat ǎ şi sǎ pǎstreze ceea ce soarta le-a pus în
mân ǎ, ridicând acum acele temelii ale statului pe care ceilal
ţi le-au ridicat înainte de a deveni Principi.
Pentru ambele moduri în care cineva poate deveni principe, prin
valoarea lui proprie sau prin ocazia norocoas ǎ ce i s-a oferit, vreau sǎ
aduc câte un exemplu din vremurile pe care noi în şine le-am
cunoscut: este vorba de Francesco Sforzaşi de Cezar Borgia 1 .

1Cel dintâi, condotier, în slujba Viscon ţilor, a dobândit titlul de duce al

Milanului în 1450, la moartea lui Filippo Maria Visconti. Cezar Borgia
— 78 —
 Francesco, f ǎcând uz de mijloacele cele mai potrivite şi de
marea lui energie, a reu şit sǎ devin ǎ din simplu particular, duce al
Milanului; şi ceea ce a obţinut prin nenum ǎrate osteneli, a p ǎstrat cu
u şurin ţǎ. Cezar Borgia, la rândul s ǎu, pe care poporul îl numea
ducele Valentino, şi-a dobândit statul mul ţumit ǎ situa ţiei înalte a tat
ǎlui s ǎu şi l-a pierdut odat ǎ cu aceasta 2 , cu toate c ǎ a întrebuin ţat
toate mijloacele şi a întreprins toate ac ţiunile necesare atunci când un
om prudent şi energic vrea s ǎ-şi asigure st ǎpânirea într-o ţarǎ pe
care i-au d ǎruit-o armele şi situa ţia înalt ǎ a altora 3 . Cǎci, dup ǎ
cum am spus mai sus, cel care nu reu şeşte sǎ-şi asigure, de la
început, st ǎpânirea, ar putea s-o fac ǎ, uzând de mult ǎ energie, şi
dup ǎ ce a obţinut puterea; dar în cazul acesta, s- ar ivi greut ǎţi
pentru cel care cl ǎdeşte şi primejdie pentru cl ǎdire însǎşi. Aşadar,
considerând ac ţiunile întreprinse de acest Duce, vom observa c ǎ el
a ridicat temelii puternice puterii lui viitoare: şi cred cǎ nu este de
prisos s ǎ vǎ vorbesc de ele, deoarece nu ştiu ce învǎţǎtur ǎ mai bun
ǎ aş putea da unui Principe nou decât exemplul faptelor acestui duce;
iar dac ǎ planurile lui de ac ţiune nu au reu şit în niciun fel, nu este
vina lui, ci rezultatul unei severit ǎţi neobi şnuite şi extreme a sor ţii.
Voind s ǎ-l ridice pe Duce, fiul s ǎu, Alexandru al VI-lea a
întâmpinat multe greut ǎţi prezente şi viitoare. Mai întâi, nu vedea
posibil ǎ nicio cale pentru a-l face st ǎpân al vreunui stat, decât aceea
de a-i da un Stat apar ţinând Bisericii. Dar ştia de asemenea cǎ,
dacǎ şi-ar fi afirmat drepturile asupra vreunei posesiuni de acest
fel, ar fi întâmpinat opozi ţia ducelui
Milanului şi a veneţienilor, deoarece Faenza şi Rimini erau de
mult ǎ vreme sub protec ţia acestora din urm ǎ4 . Afarǎ de aceasta el
vedea c ǎ acele forţe ale Italiei 5 , de care s-ar fi putut servi îndeosebi,
erau în mâinile acelora care trebuiau s ǎ se team ǎ de puterea Papei; a
şadar

obţinuse de la Ludovic al XII-lea titlul de duce de Valentinois

şi stǎpânirea asupra comitatului de Valence (1499).

2 Lui Alexandru al VI-lea Borgia, îi urmeaz ǎ Iuliu al II-lea, adversarul sǎu.

Cezar Borgia într-adev ǎr îşi pierde puterea curând dup ǎ ridicarea acestuia
pe tronul pontifical (1507).
3 A lui Ludovic al XII-lea şi a Papei Alexandru al VI-lea.

4 Afar ǎ de Faenza şi Rimini, aflate sub protec ţia Veneţiei, celelalte cetǎţi

din Romagna, care, teoretic, f ǎcea parte din Statul Papal, erau sub protec ţia
ducelui de Milano: anume Imola şi Forli, care apar ţineau Caterinei
Sforza, şi Pesaro, posesiunea lui Giovanni Sforza.
5 Machiavelli se refer ǎ acum la statele Italiei centrale.

79
nu putea s ǎ aibǎ încredere în niciuna dintre ele, deoarece toate aceste
armate apar ţineau familiilor Orsini şi
Colonna şi partizanilorlor 6 . Trebuia a şadar ca
aceast ǎ situa ţie sǎ fie tulburat ǎ şi sǎ se
provoace dezordini în Statele acestor Principi pentru a putea lua în st
ǎpânire
Papa o parte
i-a avut din ele.
de partea luiLucrul a ţieni
pe vene fost care,
u şor;
pentru alte motive 7,
se apucaser ǎ sǎ-i readuc ǎ pe francezi în Italia: fapt c ǎruia Papa, nu
numai nu i s-a opus, dar i-a u şurat realizarea desf ǎcând prima
cǎsǎtorie a regelui Ludovic 8 . Aşadar Regele a trecut în Italia cu
ajutorul vene ţienilor şi cu asentimentul lui Alexandru; şi, de-
abia ajuns la Milano, Papa ob ţinu de la el solda ţii necesari expedi ţiei
lui din Romagna, în care Regele l-a ajutat pentru a face onoare
prestigiului s ǎu 9 . Dar odat ǎ ocupat ǎ Romagna şi învins ǎ puterea
familiei Colonna, Ducele mai întâmpin ǎ, în planurile lui de
stǎpânire şi în voin ţa lui de cucerire, dou ǎ lucruri care trebuiau
învinse: erau mai întâi propriile lui armate, care nu i se p ǎreau a
fi credincioase, şi era apoi voin ţa francezilor; se temea a şadar ca
armatele Orsinilor, de care se folosise, s ǎ nu-l p ǎrǎseascǎ în
mijlocul ac ţiunii şi nu numai s ǎ-l împiedece de la cucerire, dar s ǎ-i
ia chiar ceea ce cucerise; se temea de asemenea ca Regele s ǎ nu-i
facǎ şi el acela şi lucru. În ce prive şte partidul Orsini, a avut un
indiciu în acest sens în momentul în care, dup ǎ cucerirea
Faenzei, a asaltat Bologna ; a observat atunci c ǎ armatele atacau cu
10

prea pu ţin avânt. În ce-l prive şte pe Rege, i-a putut cunoa şte inten
ţiile
dup ǎ ocuparea ducatului de Urbino 11 , anume atunci când el
însu şi a atacat Toscana: într-adev ǎr, Regele îl f ǎcu atunci s ǎ renun
ţe la aceast ǎ expedi ţie. Iat ǎ de ce Ducele hot ǎrî în acest moment s ǎ
nu mai atârne de armatele şi de favoarea altora. Çi cel
dintâi lucru pe care l-a f ǎcut a fost s ǎ micşoreze puterea partidelor
Orsini şi Colonna la Roma; a câ ştigat de partea lui pe to ţi partizanii
acestora, care erau nobili în serviciul lor, şi i-a luat în

6 Orsini şi Colonna erau adversari ai Papei, având al ǎturi de ei

familiile Baglioni din Perugia şi Vitelli din Città di Castello.
7 Aceste motive se reduceau la dorin ţa Veneţienilor de a lua în

stǎpânire o parte din Lombardia.

8 Machiavelli a indicat acest punct şi în cap. III.
9 Cezar Borgia ocup ǎ, cu ajutorul armatelor lui Ludovic al XII-lea,

Principatele Italiei centrale: Imola, Forli, Pesaro, Rimini, Faenza, Urbino,

Camerino, Sinigaglia, Città di Castello şi Perugia.
10 La 25 Aprilie 1501.

11 La 21 Iunie 1502.

— 80 —
serviciul lui dându-le avantaje mari şi acordându-le, dup ǎ merite,
trupe de solda ţi şi posturi de guvernatori de provincii, astfel c
ǎ, dup ǎ câteva luni, ei î şi uitar ǎ vechile lor patimi de partid şi
se devotar ǎ în întregime Ducelui. Acum, dup ǎ ce înfrânsese partidul
familiei Colonna, el a ştept ǎ prilejul de a-i distruge pe Orsini; îl g ǎsi
potrivit şi îl folosi cu îndemânare. Într-adev ǎr dându- şi prea târziu
seama cǎ puterea Ducelui şi a Bisericii însemna propria lui c ǎdere,
partidul Orsini convoc ǎ o diet ǎ la Magionc, în provincia Perugiei 12 ,
din care se n ǎscu r ǎscoala de la Urbino, tulbur ǎrile din Romagna şi
primejdiile nenum ǎrate pe care Ducele avu s ǎ le înfrunte şi pe care le
învinse în întregime cu ajutorul francezilor. Redobândindu-
şi astfel tot prestigiul, nemaiavând nevoie s ǎ se încread ǎ nici în
Fran ţa, nici în alt ǎ putere str ǎin ǎ şi pentru a nu le mai pune, pe
niciuna la încercare, Ducele se folosi de aici înainte de vicle
şuguri. Çi ştiu s ǎ-şi ascund ǎ atât de bine inten ţiile, încât Orsini în
şişi se împǎcarǎ cu el, prin intermediul lui Paolo Orsini 13 ;

pentru a se asigura de acesta, Ducele nu neglij ǎ niciuna din formele

polite ţii, dǎruindu-i bani, vestminte şi cai; astfel c ǎ, naivi în
credulitatea lor, i-au c ǎzut u şor în mâini, la Sinigaglia 14 . Aşadar, dup
ǎ ce frunta şii partidului au fost înl ǎtura ţi, iar partizanii lor au fost
constrân şi sǎ-i devin ǎ prieteni, putem afirma c ǎ Ducele pusese într-
adev ǎr prin aceasta bazele puterii lui, întrucât st ǎpânea
întreaga Romagna cu ducatul de Urbino, şi mai ales se p ǎrea
cǎ dobândise prietenia Romagnei şi câştigase de partea lui toate
aceste popoare prin aceea c ǎ le fǎcuse sǎ cunoasc ǎ o stare intern ǎ
bun ǎ.
Çi deoarece aceste fapte sunt demne de a fi cunoscute şi
imitate de alţii, nu vreau s ǎ le las la o parte. Dup ǎ ce Ducele a
ocupat

12 Este vorba de întâlnirea, în octombrie 1502, a familiilor Orsini, Vitelli şi

Baglioni al ǎturi de Oliverotto da Fermo şi Antonio da Venafio, acesta
din urm ǎ reprezentant al lui Pandolfo Petrucci, seniorul Sienei.
13 La 25 octombrie 1502, la Imola, Paolo Orsini încheie un act de

împǎcare cu Cezar Borgia.

14 Este vorba de prinderea şi uciderea Orsinilor, a lui Vitelli şi a lui
Oliverotto da Fermo la Sinigaglia, la 31 decembrie 1502. O povestire a acestor
evenimente sub pana lui Machiavelli se g ǎseşte de asemenea în
Descrizione del modo tenuto dal Duca Valentino nello ammazzare
Vitellozzo Vitelli, Oliverotto da Fermo, il Signor Pagolo e il Duca di
Gravina Orsini , ca şi în Scrisoarea din 1 ianuarie 1503 cuprins ǎ în
Legazione al Valentino , întrucâtfaptele s-au petrecut pe când
Machiavelli se g ǎsea ca ambasador la Cezar Borgia.
81
Romagna şi a constatat c ǎ fusese condus ǎ de stǎpâni incapabili 15 ,
care îşi jefuiser ǎ supu şii mai mult decât îi guvernaser ǎ, dându-le
astfel motiv de dezbinare iar nu de unire, astfel încât provincia era plin
ǎ de hoţii, de tâlh ǎrii şi de nelegiuiri de tot felul, a socotit c ǎ, spre a-i
reda pacea şi a o constrânge s ǎ se supun ǎ puterii lui suverane, este
necesar s ǎ-i dea o bun ǎ guvernare. De aceea puse la conducerea ei
pe Messer Remirro de Orco, om crud şi lipsit de scrupule 16 , şi îi
d ǎdu puteri depline. În scurt timp, acesta pacific ǎ întreaga
provincie şi îi ref ǎcu unitatea spre marea lui glorie. Pe urm ǎ,
temându-se s ǎ nu provoace ura supu şilor s ǎi, Ducele socoti cǎ
aceastǎ conducere atât de autoritar ǎ nu mai este necesar ǎ şi astfel
institui în mijlocul Provinciei, un tribunal civil având în frunte un Pre
şedinte foarte în ţelept, fiecare ora ş trebuind s ǎ-şi aibǎ aici un ap
ǎrǎtor al cauzelor lui 17 . Çi ştiind c ǎ severitatea trecut ǎ provocase
împotriva lui oarecare ur ǎ, hot ǎrî, spre a îndep ǎrta aceast ǎ sim ţire
du şmǎnoasǎ din sufletul supu şilor s ǎi şi spre a-i câ ştiga cu totul de
partea lui, s ǎ le arate c ǎ, dacǎ se sǎvârşiser ǎ cruzimi, ele nu
porniser ǎ de la el însu şi, ci fuseser ǎ ordonate de firea aspr ǎ a
ministrului s ǎu. Sub un pretext oarecare, porunci într-o
bun ǎ zi ca acesta s ǎ fie spintecat în dou ǎ, în mijlocul pie ţii din
Cesena, şi sǎ i se pun ǎ alǎturi un butuc de lemn şi un cu ţit
însângerat 18 . Sǎlbǎticia acestui spectacol provoc ǎ satisfac ţia
poporului şi în acela şi timp mirarea nespus ǎ a tuturor.

15 Cf. în acest sens şi fragmentul din Discorsi , III, 29 (op.cit. p. 452)

referitor la Romagna: „C ǎci pǎcatele popoarelor vin de la Principi. Çi cel

care va cerceta popoarele care în vremurile noastre au fost cufundate în hoţii
şi alte p ǎcate asem ǎnǎtoare, va constata c ǎ acestea vin de la cei care le
conduceau şi care erau oameni de felul acesta. Romagna, înainte ca Papa
Alexandru al VI-lea s ǎ fi nimicit pe seniorii care o guvernau, era
un exemplu al vie ţii celei mai criminale, deoarece se vedeau, pentru motivele
cele mai mici, omoruri şi tâlh ǎrii nespus de mari. Çi lucrul acesta
provenea din r ǎutatea Principilor iar nu din firea rea a oamenilor, cum spuneau
ei. C ǎci aceşti Principi fiind s ǎraci şi voind s ǎ tr ǎiascǎ la fel cu cei boga ţi,
erau nevoi ţi sǎ recurg ǎ la multe jafuri şi sǎ le sǎvârşeascǎ în feluri diverse”.
16 Remigius de Lorqua, majordom în slujba lui Cezar Borgia, fu numit, în

1501, guvernator general ai Romagnei.

17 Acest tribunal a fost creat în octombrie 1502, având ca Pre şedinte

pe Antonio dai Monte.

18 Remirro de Lorqua a fost ucis în modul ar ǎtat de Machiavelli, la 26

decembrie 1502.
— 82 —
 Dar sǎ revenim de unde am plecat. A şadar, socotindu-se destul de
puternic şi asigurat în parte împotriva primejdiilor prezente, deoarece
se înt ǎrise în felul s ǎu şi distrusese în bun ǎ parte for ţele acelor
vecini care i-ar fi putut fi d ǎun ǎtoare, nu-i mai r ǎmânea s ǎ ţin ǎ
seama, dac ǎ voia sǎ-şi întind ǎ cucerirea mai departe, decât de
puterea Fran ţei; ştia într-adev ǎr cǎ Regele, care î şi dǎduse seama
prea târziu de gre şeala lui, nu va îng ǎdui ac ţiunea sa. Începu aşadar
sǎ-şi caute prietenii noi şi sǎ şovǎie în atitudinea lui fa ţǎ
de Fran ţa, în momentul când francezii înaintar
ǎ spre Regatul Neapolului împotriva spaniolilor care
asediau Gaeta 19 . Çi inten ţia lui era de a se asigura
împotriva lor, lucru care i-ar fi reu şit curând dac ǎ
Alexandru ar fi tr ǎit 20 . Acestea au fost a şadar modurile lui de ac ţiune
fa ţǎ de evenimentele prezente. În ce priveşte cele viitoare îns ǎ,
trebuia mai întâi s ǎ se întrebe dac ǎ noul Papǎ care luase
conducerea Bisericii, îi va fi prieten, şi trebuia apoi sǎ ştie cǎ
acesta va c ǎuta s ǎ-i ia înapoi ceea ce îi d ǎduse Alexandru; de aceea
se gândi s ǎ lucreze în patru moduri: s ǎ distrug ǎ mai întâi familiile
şi întregul neam al tuturor seniorilor cǎrora le luase averile, astfel încât
Papa s ǎ nu poat ǎ face nimic în acest sens; al doilea, s ǎ câştige de
partea lui întreaga nobilime a Romei pentru ca prin ea, dup ǎ cum s-a
spus, s ǎ-l poat ǎ avea pe Papǎ în mâinile lui; al treilea, s ǎ facǎ din
Colegiul Cardinalilor cât mai mult un instrument al lui propriu; al
patrulea s ǎ câştige atâta putere înainte ca Papa, tat ǎl sǎu,
sǎ moar ǎ, încât s ǎ poat ǎ sǎ reziste cu propriile lui puteri celui dintâi
atac ce s-ar produce. La moartea lui Alexandru, împlinise trei din
aceste proiecte de acţiune; iar al patrulea era ca şi realizat: c
ǎci dintre seniorii jefui ţi de averile lor omorâse atâ ţia câţi putuse s ǎ
prind ǎ şi îi scǎpaser ǎ foarte pu ţini; pe nobilii romani îi câ ştigase, iar
din Colegiul Cardinalilor avea de partea lui cea mai mare parte;
cât prive şte apoi cuceririle noi, f ǎcuse planul de cucerire
a Toscanei şi stǎpânea Perugia şi Piombino,
având de asemenea protec ţia asupra Pisei. Çi întrucât nu mai avea s
ǎ se team ǎ de Fran ţa (într- adevǎr nu mai era niciun motiv de team
ǎ, deoarece francezilor le fusese r ǎpit Regatul Neapolului de c ǎtre
spanioli, astfel c ǎ ambele

Machiavelli se refer ǎ la momentul luptei dintre Fran ţa şi Spania pentru

19

ocuparea Neapolului; Francezii, b ǎtu ţi la Seminara şi Cerignola, în aprilie

1503, sunt asedia ţi la Gaeta, iar Alexandru al VI-lea cu fiul s ǎu trec de partea
Spaniei.
20 Papa Alexandru al VI-lea muri la 18 august 1503.

83
pǎrţi erau silite s ǎ-i cumpere prietenia), se arunc ǎ asupra Pisei. Dup
ǎ aceasta, Lucca şi Siena ar fi cedat curând, atât din ur ǎ faţǎ
de florentini cât şi din team ǎ; iar florentinii nu puteau face nimic
împotriva acestor lucruri: dac ǎ totul i-ar fi reu şit (şi trebuia s ǎ-i reu
şeascǎ în anul chiar în care a murit Papa Alexandru), ar fi dobândit
atâta putere şi atâta glorie încât ar fi putut s ǎ se men ţin ǎ mai
departe prin el însu şi, şi nu ar mai fi trebuit s ǎ depind ǎ de reu şita şi
de for ţele altuia, ci numai de puterea şi de energia lui. Dar
Alexandru muri cinci ani dup ǎ ce el începuse s ǎ scoatǎ sabia
din teac ǎ; şi îi l ǎsǎ asigurat ǎ numai st ǎpânirea asupra provinciei
Romagna, pe când celelalte posesiuni r ǎmaser ǎ în vânt, strânse între
dou ǎ armate du şmane foarte puternice, iar el însu şi bolnav pe
moarte. Firea Ducelui era totu şi atât de aprig ǎ, omul acesta avea
atâta energie, şi ştia atât de bine cum trebuie s ǎ-i câştigi sau sǎ-i
distrugi pe oameni, iar temeliile pe care le ridicase într-un timp atât de
scurt erau atât de puternice, încât dac ǎ acele dou ǎ armate nu ar
fi fost gata s ǎ-i sar ǎ în spate sau dac ǎ el ar fi fost sǎnǎtos, ar fi putut
s ǎ înving ǎ orice greutate. S-a v ǎzut prea bine cǎ temeliile lui erau
sigure, deoarece Romagna l-a a şteptat mai mult de o lun ǎ21
; a stat în siguran ţǎ la Roma, de şi era pe moarte; şi deşi cei din
familiile Baglioni, Vitelli şi Osini veniser ǎ la Roma, nu putur ǎ face
nimic împotriva lui. Dac ǎ n-a reu şit sǎ aleagǎ Papǎ pe cine voia el, a
reu şit cel pu ţin sǎ facǎ astfel încât s ǎ nu fie ales cel pe care nu-l voia
22 . Dar dac ǎ la moartea lui Alexandru ar fi fost sǎnǎtos, i-ar fi fost totul

u şor. El însu şi mi-a spus, în ziua în care a fost ales pap ǎ Iuliu al II-
lea, c ǎ prevǎzuse tot ceea ce avea s ǎ se întâmple la moartea tat ǎlui
s ǎu şi cǎ gǎsise câte un remediu pentru toate împrejur ǎrile ce
trebuiau s ǎ se produc ǎ, dar cǎ nu se gândise niciodat ǎ cǎ în ziua
aceea va fi el însu şi pe patul de moarte 23 .
Acum, dup ǎ ce am adunat la un loc toate ac ţiunile Ducelui
şi le-am analizat, nu mi se pare c ǎ-i pot aduce vreo învinuire; cred,
dimpotriv ǎ, cǎ este necesar s ǎ-l dau ca exemplu, dup ǎ cum am

21 Romagna s-a supus Statului Papal doar în momentul în care Cezar

Borgia a anun ţat cǎ a cedat provincia.

22 Datorit ǎ acţiunii lui Cezar Borgia, a urmat pe tronul papal Pius al III-lea;

la moartea acestuia, numai dup ǎ câteva sǎpt ǎmâni, este ales Iuliu al II-lea,
tot prin ac ţiunea lui Borgia.
23 Se ştie cǎ Machiavelli se afla la Roma între octombrie şi decembrie

1503, ca ambasador cu misiunea de observator al conclavului adunat la

moartea lui Pius al III-lea.
— 84 —
fǎcut, tuturor acelora care au urcat treptele puterii datorit ǎ ocaziei
şi ajutorului armat al altora. C ǎci, având un spirit puternic şi
planuri m ǎreţe, nu putea s ǎ procedeze altfel, iar proiectele lui au
întâmpinat ca singure obstacole via ţa prea scurt ǎ a lui Alexandru şi
propria lui boal ǎ. Aşadar cel care, într-un Principat nou, socoteşte
necesar s ǎ se asigure împotriva du şmanilor, trebuie s ǎ-şi câştige
prieteni; s ǎ înving ǎ fie prin for ţǎ, fie prin în şelǎciune; s ǎ se facǎ
iubit şi temut de popor, urmat şi respectat de solda ţi; sǎ ştie
sǎ-i distrug ǎ pe cei care ar putea sau ar trebui s ǎ-i facǎ rǎu, sǎ
înnoiasc ǎ prin legiuiri noi vechile orânduiri, s ǎ fie sever
recunosc ǎtor, m ǎrinimos şi larg, s ǎ înl şi o
necredincioas
ǎture ǎ, sǎ creeze una nou ǎ, sǎ-şi pǎstreze prietenia Regilor
şi a Principilor în a şa fel încât ace ştia sǎ-i facǎ bucuros unarmat bine ǎşi
sǎ-i facǎ rǎul cu team ǎ; pentru toate acestea, el nu ar putea g ǎsi un
exemplu mai viu decât acela al ac ţiunilor acestui om. Îi putem g ǎsi o
greşealǎ numai în ce prive şte numirea lui Iuliu al II-lea ca Pap ǎ; într-
adev ǎr alegerea lui nu a fost bun ǎ deoarece, neputând s ǎ numeasc
ǎ Papǎ pe cine voia el, dup ǎ cum am spus, putea totu şi sǎ obţinǎ ca
cineva s ǎ nu devin ǎ Papǎ; şi nu ar fi trebuit s ǎ admit ǎ niciodat ǎ
ridicarea la tronul pontifical a acelor cardinali fa ţǎ de care se purtase r
ǎu, sau a acelora care, odat ǎ ajun şi la puterea papal ǎ, trebuiau s ǎ
se team ǎ de el. Cǎci oamenii îşi fac r ǎu unii altora fie din team ǎ, fie
din ur ǎ. Cei cǎrora le f ǎcuse
rǎu erau, între al ţii, cardinalul bisericii San Pietro ad Vincula 24 ,
Colonna, San Giorgio, Ascanio 25 ; toţi ceilal ţi, dacǎ ar fi devenit papi,
ar fi trebuit s ǎ se team ǎ de el, afar ǎ de cardinalul de Rouen şi de
spanioli, ace ştia din urm ǎ prin leg ǎturile lor de rudenie
şi prin obliga ţie 26 , iar cel dintâi pentru c ǎ era puternic, întrucât avea
de partea lui regatul Fran ţei. Lucrul cel mai bun era a şadar ca Ducele
s ǎ aleagǎ Papǎ un spaniol; şi, dacǎ nu putea face aceasta, trebuia s
ǎ consimt ǎ la alegerea cardinalului de Rouen iar nu a cardinalului de
San Pietro ad Vincula. C ǎci se în şalǎ cel care
crede cǎ oamenii mari uit ǎ insultele din trecut dac ǎ le acorzi o
favoare în prezent 27 . Ducele s-a în şelat aşadar în aceast ǎ alegere, şi
ea a fost

24 Este vorba de cardinalul Giulio della Rovere, viitorul pap ǎ Iuliu al II-

lea.25 Machiavelli se refer ǎ la cardinalii: Giovanni Colonna, Raffaello

Riario din Savona (San Giorgio) şi Ascanio Sforza.
26 Se indic ǎ faptul c ǎ Borgia erau spanioli.

27 Cf. Discorsi III, 4 (op.cit. p. 383): „În ce prive şte al doilea exemplu

85
astfel cauza ultimei lui nereu şite.

———————————

(este vorba de Servius Tullius care credea s ǎ-i câştige prin favoruri pe fiii lui
Tarquinius Priscus), se poarte aminti oric ǎrui conduc ǎtor, cǎ insultele
trecute nu au fost niciodat ǎ şterse de beneficiile noi; şi cu atât mai pu ţin, cu
cât beneficiul nou este mai mic decât a fost insulta”.
— 86 —
 CAPITOLUL VIII – Despre cei care au
devenit Principi prin fapte nelegiuite

Dar întrucât un simplu particular mai poate deveni Principe încǎ în

dou ǎ feluri şi întrucât aceast ǎ dobândire de putere nu poate fi
atribuit ǎ cu totul nici ocaziei şi nici energiei personale, socotesc
cǎ nu trebuie s ǎ las la o parte aceste alte dou ǎ moduri, cu toate c ǎ
unul 1 din ele ar putea s ǎ fie discutat mai pe larg într-o
carte în care s-ar vorbi despre Republici 2 . Aceste dou ǎ moduri
apar sau atunci când cineva ajunge la demnitatea de Principe prin
mijloace criminale şi nelegiuite, sau atunci când un simplu
particular devine Principe al ţǎrii lui prin favoarea concet ǎţenilor
sǎi. Oprindu-ne asupra celui dintâi dintre aceste moduri, îl vom ilustra
prin dou ǎ exemple, unul antic şi altul modern, f ǎrǎ a
expune mai pe larg valoarea lui, deoarece cred c ǎ cel care ar avea
nevoie de el, n-ar avea decât s ǎ imite aceste exemple.
Agatocle Sicilianul 3 , nu numai simplu particular, dar de origin
ǎ foarte joas ǎ şi nedemn ǎ, a devenit rege al Siracuzei. Fiu al unui
olar, a dus întotdeauna o via ţǎ nelegiuit ǎ; poseda îns ǎ o energie

1 Edi ţia lui Angelo Pernice în Raccolta Nazionale dei Classici della

Societa Editrice Rinascimento del libro , Floren ţa, 1939 cuprinde aceast ǎ
lecţiune divers ǎ: „…non mi pare da lasciarli indrieto ancora che dell ’uomo
(subliniat de noi) si possa più diffusamente ragionare dove şi trattassi
delle republiche” (p. 42). Celelalte edi ţii consultate (Francesco
Costèro, op.cit., p. 37; Armando Michieli, op.cit., p. 75, Il Principe,
introduzione e note di Federico Chabod, Torino, U.T.E.T., 1924, p. 40; Plinio
Carli, op.cit., p. 40; Il Principe, în Opere, a cura di Antonio Panella,
v. II, Milano-Roma, Rizzoli, 1939, p. 34), con ţin îns ǎ „dell ’uno”; iar
traducerile avute la dispozi ţie urmeaz ǎ aceast ǎ lecţiune; cf. traducerii lui
Yves Lévy, op.cit., p. 54: „encore que de 1’un…”; a lui C. Ferrari, op.cit.,
p. 93: „De l’un de ces moyens on peut disserter…”; a lui A.W.
Rehberg,
op.cit., n. 58: „Obgleich von dem einen ausführlicher da gehandelt wird…”.
2 Cu privire la acest al doilea mod, g ǎsim o alt ǎ expunere a lui în cap. IX al

Principelui şi de asemenea în Discorsi I, 52, capitol intitulat: Spre a reprima

îndr ǎzneala celui care se ridic ǎ într-o republic ǎ puternic ǎ, nu exist ǎ un
mijloc mai sigur şi mai pu ţin produc ǎtor de turbur ǎri, decât acela de
a-i închide drumurile pe care el vine la putere (op.cit., p. 252– 254).
3 Tiran al Siracuzei în 317–289 î. Chr.

87
sufleteasc ǎ şi trupeasc ǎ atât de mare încât, intrând a face parte din
armat ǎ, a urcat treptele pân ǎ la rangul de c ǎpitan al siracuzanilor.
Ajuns aici şi sigur de aceast ǎ situa ţie, a hot ǎrât s
ǎ devin ǎ Principe şi sǎ stǎpâneasc ǎ prin violen ţǎ, guvernând f ǎrǎ
vreo obliga ţie faţǎ de al ţii aceast ǎ cetate care îi fusese acordat ǎ
prin bun ǎ înţelegere; el avea, în privin ţa acestui plan al s ǎu, şi o
conven ţie secret ǎ cu Hamilcar Cartaginezul, aflat cu armatele lui
în Sicilia; întruni a şadar într-o diminea ţǎ poporul şi
senatul Siracuzei, ca şi cum ar fi voit s ǎ discute cu ei unele chestiuni
de stat şi, la un semn dinainte fixat, solda ţii lui uciser ǎ pe toţi
senatorii şi pe oamenii boga ţi din cetate; ace ştia fiind desfiin ţaţi,
ocup ǎ şi st ǎpâni cu for ţa statul f ǎrǎ a mai întâmpina vreo rezisten
ţǎ din partea cet ǎţenilor. Çi cu toate c ǎ a fost de dou ǎ ori învins şi în
sfâr şit asediat de Cartaginezi, nu numai c ǎ şi-a putut apǎra cetatea
dar, l ǎsând o parte din oameni s ǎ susţinǎ mai departe asediul, cu
cealalt ǎ parte, a atacat Africa, şi în scurt timp a despresurat
Siracuza, aducându-i pe cartaginezi într-o situa ţie foarte
grea: astfel încât ace ştia au fost constrân şi sǎ ajung ǎ la o înţelegere
cu el, s ǎ se mul ţumeascǎ cu st ǎpânirea Africii şi sǎ-i cedeze
lui Sicilia 4 .
Cel care va considera a şadar faptele şi viaţa acestui om, va
constata c ǎ nimic sau prea pu ţin poate fi atribuit în acest caz ocaziei;
într-adev ǎr, dup ǎ cum s-a spus mai sus, el a ajuns a fi Principe nu
prin favoarea cuiva, ci urcând treptele carierei militare prin ac ţiunile
înf ǎptuite cu mii de greut ǎţi şi de primejdii, pǎstrându-
şi apoi Principatul prin nenum ǎrate ini ţiative curajoase şi
primejdioase. Dar nu putem numi energie activ ǎ faptul de a-
şi ucide supu şii şi de a- şi tr ǎda prietenii, de a nu- şi ţine cuvântul, de
a fi lipsit de mil ǎ şi lipsit de religie, deoarece aceste moduri de acţiune
î ţi permit s ǎ dobânde şti puterea, dar nu gloria 5 . Dacǎ analizǎm
aşadar energia dovedit ǎ de Agatocle atât în înfruntarea primejdiilor
cât şi în înfrângerea lor, şi apoi curajul cu care a îndurat şi
a învins obstacolele, nu vedem de ce l-am socoti inferior

4Tiran al Siracuzei în 317–289 î. Chr.

5Cf. Discorsi , III, 40, op.cit., p. 476–477: „Voi spune numai aceasta, cǎ
nu socotesc glorioas ǎ acea în şelǎtorie prin care calci cuvântul dat
şi pactul încheiat; deoarece de şi ea îţi aduce uneori un sfat şi o
domnie, dup ǎ cum s-a ar ǎtat mai sus, nu- ţi va aduce îns ǎ niciodat ǎ gloria.
M ǎ refer îns ǎ la aceea în şelǎtorie pe care o folose şti fa ţǎ de du şmanul care
nu are încredere în tine, şi care const ǎ tocmai în conducerea priceput ǎ a
rǎzboiului…”.
— 88 —
oricǎrui alt conduc ǎtor des ǎvârşit de armate; totu şi cruzimea lui
nest ǎpânit ǎ şi lipsa lui de omenie al ǎturi de crimele lui nenum
ǎrate, nu ne îng ǎduie s ǎ-l pream ǎrim între oamenii desǎvârşiţi.
Nu putem atribui a şadar ocaziei şi nici energiei ceea ce a dobândit
atât f ǎrǎ una cât şi fǎrǎ cealalt ǎ.
În timpurile noastre, sub domnia lui Alexandru al VI-lea, putem
aminti pe Oliverotto da Fermo 6 ; rǎmas orfan de mic copil, a fost
crescut de un unchi al s ǎu din partea mamei, cu numele Giovanni
Fogliani, şi încǎ foarte tân ǎr a fost trimis s ǎ înveţe meşteşugul
armelor de la Paolo Vitelli 7 ; pentru ca, ajungând s ǎ cunoasc ǎ
desǎvârşit aceast ǎ disciplin ǎ, sǎ poat ǎ urca la un grad înalt în
oştire. La moartea lui Paolo, a continuat s ǎ înveţe arta militar ǎ sub
Vitellozzo, fratele celui dintâi 8 ; şi, pentru c ǎ era inteligent, viguros ca
înfǎţişare şi cu inima plin ǎ de mândrie a ajuns s ǎ fie cel dintâi în
armat ǎ. Dar p ǎrându-i-se c ǎ este un lucru de slug ǎ sǎ stea sub
conducerea altuia, se gândi s ǎ ocupe Fermo, având în aceasta
ajutorul unora dintre cet ǎţenii acestui stat c ǎrora le era mai drag ǎ
sclavia decât libertatea patriei lor; avea de asemenea ajutorul lui Vitelli.
Îi scrise deci lui Giovanni Fogliani c ǎ, întrucât st ǎtuse mul ţi
ani departe de patrie, voia s ǎ vin ǎ sǎ-l vad ǎ, pe el şi cetatea lui, şi sǎ-
şi dea seama, într-o m ǎsur ǎ, de averea ce-i fusese l ǎsatǎ moştenire;
şi, întrucât muncise pân ǎ acum numai pentru a dobândi
onoare, pentru ca cei din cetatea lui s ǎ vadǎ cǎ nu şi-a folosit
timpul în zadar, voia s ǎ fie înconjurat de oameni şi însoţit de
o sut ǎ de cavaleri, parte prieteni şi parte slujitori; şi îl ruga s ǎ
fie atât de bun şi sǎ orânduiasc ǎ altfel ca s ǎ i se facǎ o primire plin ǎ
de cinste: lucru care ar fi însemnat o onoare nu numai pentru el însu
şi, dar şi pentru unchiul s ǎu, întrucât el îl crescuse. Giovanni Fogliani
nu a neglijat nimic din ceea ce se cuvenea s ǎ facǎ pentru
nepotul s ǎu; şi, dup ǎ ce i-a orânduit o primire plin ǎ de onoruri, l-a
instalat în casa lui; câteva zile mai târziu, în care timp pregǎtise în tain
ǎ tot ceea ce îi era necesar pentru a- şi sǎvâr şi crimele pl ǎnuite,
Oliverotto d ǎdu aici un osp ǎţ solemn la care îl pofti pe Giovanni
Fogliani împreun ǎ cu frunta şii ora şului. Dup ǎ ce terminar ǎ de
mâncat şi fur ǎ sfâr şite de asemenea acele distrac ţii

6 Este vorba de Oliverotto sau Euffreiucci din Fermo, ucis împreun

ǎ
cu sceilal
fi voit ǎ seţifacǎ
partizani
stǎpânaiasupra
Orsinilor la întrunirea
Republicii de la Magione.
(1499).
7 Paolo Vitelli, condotier al Floren ţei, a fost executat sub acuza ţia de a
8 Stǎpân al Cet ǎţii Città di Castello, a fost şi el ucis la Sinigaglia.

89
prin care se obi şnuie şte a se
întov ǎrǎşi asemenea ospe ţe, Oliverotto, cu mult ǎ
pricepere, aduse discu ţia asupra unor chestiuni mai
grave, vorbind despre gloria papei Alexandru şi a lui Cezar,
fiul s ǎu, şi despre ac ţiunile pe care le-au întreprins. Iar când
Giovanni şi ceilal ţi r ǎspunser ǎ la aceasta luând parte la
discu ţie, el se scul ǎ deodat ǎ spunând c ǎ asemenea chestiuni
trebuie vorbite într-un loc mai tainic; şi se retrase într-o odaie
unde îl urmar ǎ Giovanni şi toţi ceilal ţi cetǎţeni. Dar de-abia se
aşezarǎ, când, din ascunzi şuri, ie şir ǎ soldaţii care îl omorâr ǎ pe
Giovanni şi pe toţi ceilal ţi. Dup ǎ aceastǎ crim ǎ, Oliverotto înc ǎlecǎ,
şi, str ǎbǎtând cetatea, asedie în palatul s ǎu pe magistratul suprem;
astfel încât, de team ǎ, fur ǎ constrân şi cu to ţii sǎ-l asculte şi sǎ
alcǎtuiasc ǎ o guvernare în fruntea c ǎreia îl ridicar ǎ pe el ca Principe.
Dup ǎ ce fur ǎ uci şi de asemenea to ţi aceia care, fiind nemul ţumi ţi,
puteau s ǎ-i facǎ rǎu, el îşi înt ǎri st ǎpânirea prin legiuiri civile şi
militare noi, astfel încât, în mai pu ţin de un an, cât a fost Principe, nu
numai c ǎ a ajuns s ǎ fie cu totul sigur de stǎpânirea Cet ǎţii, dar to ţi
vecinii se temeau de el. Iar r ǎsturnarea lui de la putere, ar fi fost tot
atât de grea ca şi în cazul lui Agatocle, dacǎ el nu s-ar fi l
ǎsat în şelat de Cezar Borgia atunci când acesta a pus mâna pe to ţi
cei din partidul Orsini şi Vitelli, la Sinigaglia 9 , dup ǎ cum v-am
spus mai sus; şi el a fost prins aici, astfel c ǎ, un an dup ǎ
ce sǎvârşise paricidul, a fost el însu şi strangulat împreun ǎ cu
Vitellozzo, cel care fusese maestrul faptelor lui de vitejie şi al
nelegiuirilor lui.
Unii oameni ar putea s ǎ se întrebe cum este oare posibil ca
Agatocle, şi alţii asemenea lui, s ǎ fi putut, dup ǎ atâtea tr ǎdǎri şi
cruzimi, s ǎ mai tr ǎiascǎ mult ǎ vreme şi fǎrǎ primejdie în ţara lor şi
sǎ se apere de du şmanii din afar ǎ, fǎrǎ ca cei din propria lor cetate
sǎ conspire vreodat ǎ împotriva lor; când este ştiut c ǎ alţii nu au
putut, din cauza cruzimii lor, s ǎ-şi pǎstreze statul nici chiar în timp de
pace şi cu atât mai pu ţin în vremurile tulburi de r ǎzboi. Cred cǎ
faptul acesta se explic ǎ prin modul mai bun sau mai r ǎu în care e
folosit ǎ cruzimea. Putem spune (dac ǎ este permis a vorbi bine
despre ceva r ǎu), cǎ un act de cruzime este bun dac ǎ îl sǎvârşim o
singur ǎ datǎ şi constrân şi de nevoia de a ne asigura puterea, dar nu
continu ǎm apoi în acest fel ci facem astfel ca acel act sǎ devin ǎ binef
ǎcǎtor pentru cât mai mul ţi dintre supu şii

9 Este vorba de episodul narat mai sus, al ac ţiunii lui Borgia la

Sinigaglia (Decembrie 1502).
— 90 —
noştri; cruzimile sunt îns ǎ rǎu întrebuin ţate atunci când, de şi
pu ţine la început, cresc cu vremea cu mult mai mult decât
diminueaz ǎ. Cei prima cale pot, cu ajutorul
care aleg Dumnezeu şi lui
stǎpânirii lor, cum s-a întâmplatsîn
al oamenilor, ǎ cazul
aibǎ olui Agatocle;
speran ţǎ depentru
refacereceilal
a ţi
este îns ǎ cu neputin ţǎ sǎ-şi pǎstreze puterea. De unde urmeaz ǎ cǎ
trebuie s ǎ observǎm acest fapt: c ǎ cel care ocup ǎ un stat trebuie s
ǎ ştie dinainte toate cruzimile pe care trebuie s ǎ le
sǎvârşeascǎ, şi trebuie s ǎ le facǎ pe toate dintr-odat ǎ pentru ca s ǎ
nu trebuie s ǎ le ia mereu de la început şi pentru ca, f
ǎrǎ sǎ le repete, s ǎ-şi asigure încrederea supu şilor s ǎi şi sǎ-i
câştige fǎcându-le bine. Cel care procedeaz ǎ altfel, fie din sfial ǎ, fie
pentru cǎ a luat hot ǎrâri proaste, acela este obligat s ǎ ţin ǎ mereu cu
ţitul în mân ǎ; şi nu va putea s ǎ aibǎ niciodat ǎ încredere în supu şii
sǎi, deoarece nedrept ǎţile mereu recente şi continue care se
fac împotriva lor nu pot crea încrederea necesar ǎ. Cǎci
nedrept ǎţile trebuie s ǎvârşite toate dintr-odat ǎ, pentru ca oamenii
gustându-le mai pu ţin timp, s ǎ le gǎseascǎ mai pu ţin grele; iar
binefacerile trebuie f ǎcute încetul cu încetul pentru ca s ǎ le sim ţim
savoarea vreme mai îndelungat ǎ. Principele trebuie îns ǎ, mai mult
decât orice, sǎ tr ǎiascǎ în aşa fel cu supu şii sǎi încât nicio
întâmplare, bun ǎ sau rea, s ǎ nu-l fac ǎ sǎ-şi schimbe atitudinea; c
ǎci, dacǎ timpurile grele te duc la restri şte, nu mai ai timp s ǎ iei m
ǎsurile cele mai severe; iar binele pe care îl faci nu- ţi ajut ǎ la nimic,
deoarece se va socoti c ǎ ai fost constrâns s ǎ-l faci şi nimeni nu- ţi va
fi recunosc ǎtor pentru el.

———————————

91
 CAPITOLUL IX - Despre Principatul civil.

Dar, trecând acum la analiza celui de al doilea mod pe care trebuie

sa-l ar ǎtǎm, anume când un simplu cet ǎţean devine Principe al ţǎrii
lui nu prin crime sau prin alte ac ţiuni violente, dar prin favoarea
concet ǎţenilor lui, st ǎpânire ce poate fi numit ǎ Principat civil ( şi pe
care o po ţi dobândi f ǎrǎ sǎ ai nevoie de o energie des ǎvâr şit ǎ sau
de o ocazie tot astfel, ci î ţi trebuie mai curând o viclenie care s ǎ reu
şeascǎ), spun în aceast ǎ privin ţǎ cǎ un astfel de Principat se ob ţine
fie prin favoarea poporului, fie prin aceea a celor mari. Într-adev ǎr, se
întâlnesc în orice cetate aceste dou ǎ direc ţ ii deosebite: ele apar
din faptul ca poporul nu dore şte sǎ fie comandat nici asuprit de
cei mari, pe când cei mari doresc sǎ comande poporului şi sǎ-l
asupreasc ǎ; aceste dou ǎ voin ţe deosebite fac s ǎ se produc ǎ într-o
cetate unul din cele trei efecte
ale lor: Principatul, libertatea sau anarhia 1 .
Principatul este creat fie prin voin ţa poporului, fie a celor mari, dup
ǎ cum una sau cealalt ǎ din aceste p ǎrţi gǎsesc prilejul de a o face.
Cǎci, dacǎ cei mari î şi dau seama ca nu pot rezista poporului, îşi
îndreapt ǎ întreaga lor favoare asupra unuia dintre ei şi îl fac
Principe pentru a putea s ǎ-şi satisfac ǎ toate poftele fiind acoperi ţi
de el. Poporul de asemenea, v ǎzând cǎ nu poate s ǎ reziste celor
mari, î şi concentreaz ǎ întreaga favoare asupra unuia singur,
alegându-l Principe spre a fi ap ǎrat de puterea lui. Cel care ajunge
Principe cu ajutorul celor mari, se men ţine în aceast ǎ situa ţie mai
greu decât cel care dobânde şte mǎrirea cu ajutorul poporului; c ǎci,
deşi Principe, el are în jurul lui mul ţi oameni care se socotesc a
fi egalii lui, astfel încât nu poate nici s ǎ-i guverneze, nici s ǎ le
porunceasc ǎ dup ǎ voia lui. Dar cel care ajunge Principe prin
favoarea poporului, se g ǎseşte singur în acest loc, şi nu are în
jurul lui pe nimeni sau foarte pu ţini care s ǎ nu fie gata s ǎ-l
asculte 2 . Afar ǎ de aceasta, pe cei mari nu po ţi sǎ-i mul ţumeşti în

1 În text „lizenzia”; traducerile franceze sau „licence” (Ferrari op.cit., p. 99,

Yves Lévy, op.cit, p. 62); Rehberg (op.cit, p. 63): „unbändige

Gesetzlosigkeit”.
2 Cf. Discorsi I, 40, op.cit., p. 236: „De unde rezult ǎ cǎ acei tirani care au

prieten poporul şi du şmani pe cei mari, sunt mai siguri deoarece

violenta lor are drept suport for ţe mai mari decât posed ǎ aceia, care au drept
du şman poporul şi drept prieten ǎ nobilimea”.
— 92 —
mod cinstit şi fǎrǎ a face rǎu celorlal ţi, dar po ţi mul ţumi în felul
acesta poporul; c ǎci ceea ce vrea poporul este mai cinstit decât ceea
ce vor cei mari, întrucât ace ştia din urm ǎ vor sǎ asupreasc ǎ, iar cei
dintâi nu vor s ǎ fie asupri ţi. În plus, un Principe nu se poate
considera niciodat ǎ în siguran ţǎ faţǎ de un popor care îi este du
şman, deoarece acesta este prea numeros; dar el poate lua toate
mǎsurile împotriva celor mari, deoarece sunt pu ţini. Lucrul cel mai
grav la care un Principe se poate a ştepta din partea unui popor ostil,
este de a fi p ǎrǎsit de el; dar dac ǎ cei mari îi sunt du şmani, nu are s
ǎ se team ǎ numai de a fi p ǎrǎsit de ei, ci de a-i vedea ridicându-se
împotriva lui; c ǎci, având o vedere mai larg ǎ şi fiind mai vicleni, ei
ştiu întotdeauna s ǎ-şi rezerve timpul necesar spre a se salva, şi caut
ǎ sǎ-şi pun ǎ în valoare meritele fa ţǎ de cel care, dup ǎ speran ţa lor,
va învinge. Se mai adaug ǎ faptul c ǎ un Principe este întotdeauna
constrâns s ǎ tr ǎiascǎ cu acelaşi popor; dar el poate sǎ renun ţe de a
avea în conducere mereu pe aceia şi demnitari în jurul lui, şi
poate s ǎ numeasc ǎ şi sǎ destituie în fiecare zi pe al ţii şi sǎ le împart
ǎ şi sǎ le ia onorurile dup ǎ bunul lui plac.
Çi pentru a l ǎmuri mai bine aceast ǎ chestiune, voi spune c ǎ cei
mari pot 3 sǎ fie considera ţi în mod principal în dou ǎ feluri: ei se
comport ǎ în aşa fel încât prin atitudinea lor se leag ǎ cu totul de
soarta Principelui, sau nu se leag ǎ deloc de ea. Cei care ţi se pun
astfel la dispozi ţie şi nu sunt lacomi de averi, trebuie onora ţi şi stima
ţi; iar cei care nu ţi se supun astfel, trebuie considera ţi în dou ǎ
feluri: c ǎci ei procedeaz ǎ astfel din la şitate şi lips ǎ natural ǎ de
putere sufleteasc ǎ, şi în cazul acesta trebuie s ǎ te serveşti de ei, şi
îndeosebi de aceia care î ţi pot da sfaturi în ţelepte, a şa încât în
împrejur ǎrile bune ei s ǎ-ţi fie o onoare iar în timp de nenorocire s ǎ
nu mai ai a te teme de ei. Dar atunci când ei nu ţi se pun la dispozi ţie,
atât din calcul cât şi din ambi ţie, înseamn ǎ cǎ se gândesc mai mult la
ei în şişi decât la Principe, şi trebuie s ǎ te fereşti şi sǎ te temi de
asemenea oameni ca de ni şte du şmani fǎţişi, deoarece, oricare î ţi va
fi împrejurarea advers ǎ, ei vor contribui la r ǎsturnarea ta.
Aşadar cel care devine Principe prin favoarea poporului, trebuie

3 În textul edi ţiei pe care o urm ǎm, a lui Angelo Pernice, g ǎsim
„possono”, dup ǎ cum am tradus. Alte edi ţii, a lui Michieli, spre pild ǎ (op.cit.,
p. 82), a lui Chabod (op.cit., p. 48), a lui Carli (op.cit., p. 46), a lui Antonio
Panella (op.cit. p. 40) şi a lui Francesco Costero (op.cit., p. 41),
adopt ǎ lecţiunea „debbono” adic ǎ „trebuie”.
93
sǎ şi-l p ǎstreze prieten; lucru care îi va fi u şor, deoarece poporul nu
cere altceva decât s ǎ nu fie asuprit. Dar cel care ajunge Principe
contrar voin ţei poporului şi prin favoarea celor mari va trebui, înainte
de toate, s ǎ caute s ǎ câştige de partea lui poporul; lucru care îi va
fii u şor dac ǎ îl va lua sub obl ǎduirea lui. Çi deoarece firea
omului este astfel încât, atunci când i se face un bine de c ǎtre cel de
la care credea c ǎ va primi numai r ǎu, ajunge sǎ fie mai devotat fa ţǎ
de el decât fa ţǎ de un alt binef ǎcǎtor, înseamn ǎ cǎ poporul va
deveni dintr-odat ǎ favorabil acestui Principe mai mult decât i-ar fi
devenit dac ǎ acesta ar fi
dobândit Principatul prin propria lui alegere. Principele va putea
câ ştiga aceastǎ iubire
a poporului în mai multe feluri, cu privire la care nu
putem da o regul ǎ amintit ǎ, deoarece ele variaz ǎ dup ǎ cazul
particular al subiectului. Voi l ǎsa aşadar de o parte aceast ǎ
chestiune. Voi conclude numai, spunând c ǎ un Principe trebuie
s ǎ se bucure de prietenia poporului; altfel nu va avea niciun mijloc de
scǎpare în împrejur ǎrile adverse. Nabis, principe al spartanilor
4 , a susţinut asaltul Greciei întregi şi a rezistat unei armate
romane pretutindeni şi deplin victorioase, ap ǎrându- şi
împotriva lor atât statul cât şi situa ţia; astfel, în momentul
primejdiei i-a fost suficient s ǎ se asigure numai împotriva câtorva
du şmani; dac ǎ însǎ poporul întreg ar fi fost împotriva lui, nu i-ar
fi fost de ajuns aceasta. Sǎ nu mi se r ǎspund ǎ, contestând adev ǎrul
acestei p ǎreri prin proverbul prea cunoscut care afirm ǎ cǎ cel care
se bazeaz ǎ pe popor construie şte pe noroi : este adevǎrat c ǎ, atunci
când un simplu particular se bazeaz ǎ pe favoarea poporului şi se am
ǎgeşte cu gândul c ǎ acesta îl va sc ǎpa dacǎ va fi urm ǎrit de du
şmani sau de magistra ţi, el poate de multe ori s ǎ se înşele, aşa cum li
s-a întâmplat Gracchilor la Roma şi lui Messer Giorgio
Scali la Floren ţa 5 . Dar dac ǎ Principele care se bazeaz ǎ pe popor ştie
sǎ

4 Nabis a luat puterea la Sparta în 206, guvernând Cetatea pân

ǎ la 192 î. Chr. Îl g ǎsim în lupt ǎ contra Ligii Acheiene unite cu
romanii şi ucis în cursul unor tratative cu Etolienii, de c ǎtre trimi şii
acestora. Cf. şi Discorsi I, 40, op.cit., p. 236, unde Machiavelli men
ţioneazǎ cazul lui Nabis ca exemplu al tiranului având prieten poporul
şi du şman pe cei mari, şi salvându-se cu ajutorul tocmai al celui dintâi
(cf. nota 2, a acestui capitol). Despre uciderea lui Nabis, în Discorsi, III, 6,
op.cit., p. 393–394.
5 Giorgio Scali, om dintre cei mai boga ţi, a fost de partea poporului în

acele mi şcǎri populare ale Floren ţei (1378) care s-au numit ale „Ciompi”- lor;
la sfâr şit a fost p ǎrǎsit de popor şi decapitat (1382).
conduc ǎ şi este un om curajos, care nu se sperie în împrejur ǎrile
grele şi nu renun ţǎ la celelalte preg ǎtiri ale lui, iar prin energia şi
ordinea lui î şi pǎstreaz ǎ încrederea tuturor, poporul nu-l va în şela şi
el îşi va da seama c ǎ temeliile pe care a construit sunt bune.
Aceste Principate civile trec printr-o situa ţie grea în
momentul în care urc ǎ de la forma de guvernare civil ǎ la cea absolut
ǎ. Cǎci Principii de acest fel conduc fie prin ei în şişi, fie prin
mijlocirea diferitelor magistraturi; în acest ultim caz, situa
ţia lor este mai slabǎ şi mai primejdioas ǎ, deoarece puterea lor atârn
ǎ în totul de voin ţa acelor cet ǎţeni care ocup ǎ magistraturile; iar ace
ştia pot s ǎ- i ia cu mult ǎ uşurin ţǎ puterea, mai ales în împrejur ǎri
grele, fie împotrivindu-i-se, fie refuzându-i ascultarea. Într-o primejdie
de acest fel, Principele nu are timpul necesar s ǎ ia în
mân ǎ puterea absolut ǎ, deoarece cet ǎţenii şi locuitorii supu şi care
ascult ǎ în mod obi şnuit de autoritatea magistra ţilor, nu vor, în
împrejur ǎri grele, sǎ asculte de autoritatea lui; astfel, în situa
ţiile îndoielnice de acest fel, el va g ǎsi numai pu ţini oameni în
care s ǎ poat ǎ avea încredere. C ǎci un Principe de acest fel nu poate
s ǎ se conduc ǎ dup ǎ cele ce constat ǎ în vremurile de pace, când cet
ǎţenii au nevoie de stat; fiecare alearg ǎ, fiecare f ǎgǎduie şte şi fiecare
vrea s ǎ moar ǎ pentru stat, atunci când moartea este departe; dar în
timpurile de restri şte, când statul are nevoie de cet ǎţeni, gǎseşti prea
pu ţini oameni de acest fel. Çi aceast ǎ experien ţǎ este cu atât mai
primejdioas ǎ, cu cât nu o po ţi face decât o singur ǎ dat ǎ. Aşadar un
Principe în ţelept trebuie s ǎ reflecteze alegând acel mod de guvernare
prin care supu şii lui, oricând şi în orice fel de împrejur ǎri, sǎ
aibǎ nevoie de stat şi de el; în acest caz, ei îi vor fi întotdeauna
credincio şi.

———————————

95
 CAPITOLUL X – În ce fel trebuie m ǎsurate
for Gele oric ǎrui Principat.

Spre a putea analiza caracterele acestor Principate, trebuie s

ǎ consider ǎm de asemenea şi acest lucru: anume s ǎ vedem dac ǎ un
Principe are un stat atât de mare încât poate, la nevoie, s
ǎ se apere singur; sau are întotdeauna nevoie s ǎ fie apǎrat de
altul. Çi spre a l ǎmuri mai bine aceast ǎ chestiune, spun c ǎ, dup ǎ
credin ţa mea, se pot sus ţine singuri aceia care, dispunând fie de
oameni mul ţi, fie de bani, reu şesc sǎ-şi alcǎtuiasc ǎ o armat ǎ bun ǎ
şi sǎ dea lupta în câmp deschis împotriva oricui ar veni s ǎ-i
atace; şi tot astfel cred c ǎ au întotdeauna nevoie de un altul aceia care
nu pot sǎ înceapǎ lupta deschis ǎ împotriva du
şmanului, ci sunt constrân şi sǎ se ascund ǎ înǎuntrul
zidurilor cet ǎţii şi pe acestea sǎ le apere. De primul caz am vorbit în alt
ǎ parte 1 şi vom ad ǎuga ceva mai departe 2 celelalte elemente
necesare. În ce prive şte al doilea caz, nu putem face altceva decât s
ǎ-i sfǎtuim în mod stǎruitor pe Principii de acest fel, s ǎ-şi înt ǎreascǎ
şi sǎ-şi înarmeze cetatea lor şi sǎ nu se îngrijeasc ǎ nicidecum de
restul ţǎrii. Iar cel care îşi va fi fortificat ora şul şi se va fi comportat fa
ţǎ de celelalte state şi de cet ǎţenii lui în felul ar ǎtat mai sus 3 şi în cel
care va fi arǎtat mai departe 4 , acela nu va fi niciodat ǎ atacat decât cu
mult ǎ team ǎ; deoarece oamenilor nu le place s ǎ întreprind ǎ acţiuni
în care vǎd cǎ au de întâmpinat dificult ǎţi, şi ştim c ǎ nu este
nicidecum u şor sǎ ataci pe cel care şi-a înt ǎrit bine cetatea şi nu este
urât de popor.
Oraşele din Germania 5 sunt cu totul libere, au un teritoriu mic,
ascult ǎ de împ ǎrat când vor şi nu se tem nici de el nici de al ţi vecini
oricât de puternici din jurul lor; c ǎci sunt atât de bine înt
ǎrite încât fiecare se gânde şte cǎ trebuie s ǎ fie de lung ǎ durat ǎ şi
grea o asemenea cucerire. Într-adev ǎr, toate ora şele sunt prevǎzute
cu şanţuri şi ziduri potrivite; au artilerie suficient ǎ; iar

1 În cap. VI.
2 În cap. XII-XIII.
3 În cap. IX.

4 În cap. XIX.

5 Machiavelli a vizitat Germania în cursul ambasadei lui la împ ǎratul

Maximiliam, în 1507–1508. O expunere a situa ţiei Germaniei se g ǎseşte
în Discorso sepra le cose d’Alemagna şi în Ritratti delle cose
d’Alemagna .
— 96 —
în magaziile publice p ǎstreazǎ întotdeauna cantit ǎţi de bǎutur ǎ, de
hran ǎ şi de combustibil suficiente pentru un an; afar ǎ de aceasta,
pentru a putea hr ǎni masa cea mare a poporului f ǎrǎ pagub ǎ pentru
finan ţele publice, aceste ora şe orânduiesc dinainte totul în aşa fel
încât timp de un an ele pot întrebuin ţa pe locuitori la acele
meşteşuguri şi ocupa ţiuni care constituie nervul şi viaţa însǎşi a
unei cet ǎţi, şi din care poporul de jos î şi scoate existen ţa. Sunt aici
de asemenea în mare cinste exerci ţiile militare şi exist ǎ o întreag ǎ
organiza ţie pentru între ţinerea lor.
Aşadar un Principe care are o cetate puternic înt ǎrit ǎ şi nu s-a
fǎcut urât de supu şi, nu poate fi atacat; şi chiar dac ǎ s-ar
gǎsi cineva care s ǎ-l atace, îndr ǎzneala lui s-ar încheia curând cu
mult ǎ ru şine; cǎci lucrurile sunt în lume atât de schimb ǎtoare,
încât nu este posibil ca cineva s ǎ stea un an întreg cu armatele lui la
asediul unui ora ş şi sǎ nu facǎ nimic altceva. Iar dac ǎ cineva mi-ar r
ǎspunde c ǎ poporul, care î şi are mo şiile în afara ora şului şi le vede
devastate, nu va putea s ǎ îndure mult aceasta, iar asediul îndelungat
şi grija de averea lui proprie îl va face s ǎ uite de Principe, voi r
ǎspunde la aceasta spunând c ǎ un Principe puternic şi curajos va
învinge întotdeauna toate aceste greut ǎţi, fie dând
oamenilor speran ţa cǎ rǎul nu va fi de lung ǎ durat ǎ, fie fǎcându-i sǎ
se team ǎ de cruzimea du şmanului sau asigurându-se cu toat
ǎ priceperea lui de persoana acelora care i se par prea îndr ǎzneţi.
În plus este logic ca du şmanul s ǎ ardǎ şi sǎ devasteze ţara din
primul moment în care a atacat, a şadar atunci când to ţi sunt înc ǎ
plini de curaj şi hot ǎrâţi sǎ se apere; de asemenea,
Principele trebuie s ǎ se team ǎ cu atât mai pu ţin cu cât, dup ǎ câtva
timp, când curajul tuturor a sl ǎbit, se vede c ǎ pagubele s-au produs
şi astfel r ǎul este acceptat întrucât nu se mai poate face nimic
împotriva lui; atunci îns ǎ oamenii se strâng cu atât mai mult în jurul
Principelui, cu cât li se pare c ǎ el le datoreaz ǎ mult, deoarece
pentru ap ǎrarea lui le-au fost arse casele şi le-au fost jefuite
moşiile. Natura omului este într-adev ǎr astfel încât el se simte obligat
fa ţǎ de celǎlalt atât prin binele pe care i-l face cât şi prin
acela pe care îl prime şte de la el. Dac ǎ vom considera a şadar cu aten
ţie toate aceste lucruri, vom vedea c ǎ nu-i este greu unui Principe
prudent s ǎ pǎstreze viu curajul supu şilor s ǎi atât la începutul cât
şi în cursul asediului, cu condi ţia desigur s ǎ nu-i lipseascǎ nici hrana
nici mijloacele de ap ǎrare.
———————————

97
 CAPITOLUL XI – Despre Principatele
eclesiastice.

Ne mai r ǎmâne s ǎ discut ǎm acum numai despre Principatele

eclesiastice: aici greutatea se arat ǎ înainte de a le ob ţine, deoarece se
dobândesc fie prin energie fie prin ocazie, şi se pǎstreaz ǎ atât
fǎrǎ una cât şi fǎrǎ cealalt ǎ; ele se susţin într-adev ǎr pe baza
orânduirilor foarte vechi ale religiei care sunt atât de puternice
şi de aşa natur ǎ încât îi men ţin pe Principi la locul lor oricare
le-ar fi modul de ac ţiune şi felul de via ţǎ. Aceştia sunt a şadar
singurii oameni care au un stat şi nu îl ap ǎrǎ; au supu şi şi
nu îi guverneaz ǎ; iar ţǎrile lor cu toate c ǎ nu sunt ap ǎrate, nu le
sunt totu şi luate; supu şii, cu toate c ǎ nu sunt guverna ţi, nu se arat
ǎ preocupa ţi de aceasta, şi nu se gândesc s ǎ se sustrag ǎ autorit ǎţii
lor şi nici n-ar putea s-o fac ǎ. Aşadar singure aceste Principate sunt
sigure şi fericite. Dar, întrucât sunt guvernate de o ra ţiune
superioar ǎ la care mintea omeneasc ǎ nu ajunge, renun ţ de a mai
vorbi despre ele; fiind într-adev ǎr create şi pǎstrate de Dumnezeu, ar
însemna s ǎ mǎ arǎt prea încrezut şi îndr ǎzneţ dacǎ aş discuta
asupra lor 1 . Totu şi, cineva ar putea s ǎ mǎ întrebe cum se face c ǎ
Biserica a dobândit ca putere temporal ǎ o autoritate atât de mare,
ştiut fiind c ǎ, înaintea papei Alexandru, to ţi Principii de seam ǎ ai
Italiei şi nu numai cei care se chemau astfel, dar oricare baron
şi simplu senior, oricât de mic, îi d ǎdeau prea pu ţin ǎ importan ţǎ în
ce prive şte puterea temporal ǎ, pe când ast ǎzi chiar un rege al Fran
ţei tremur ǎ din cauza ei, şi ea este în stare s ǎ-l goneasc ǎ din Italia 2
şi tot ea s ǎ-i distrug ǎ pe veneţieni: aceste lucruri deci, de şi
cunoscute, nu mi se par de prisos s ǎ fie amintite pe larg.
Înainte ca regele Carol al VIII-lea s ǎ fi coborât în Italia 3 , ţara
aceasta se afla sub puterea Papei, a vene ţienilor, a Regelui
Neapolului, a Ducelui de Milano şi a florentinilor. Aceste mari puteri
trebuiau s ǎ aibǎ dou ǎ preocup ǎri principale: mai întâi ca niciun str
ǎin sǎ nu intre cu armatele în Italia; apoi ca niciunul dintre Principi s
ǎ nu ocupe un teritoriu mai mare decât cel ǎlalt. Mai primejdio
şi erau Papa şi veneţienii. Pentru a putea rezista

1 Este clar ǎ ironia acestor rânduri.

2 Este vorba de Iuliu al II-lea, victorios fa ţǎ de Ludovic al XII-lea.
3 În 1494.

— 98 —
acestora din urm ǎ, era necesar ǎ unirea tuturor celorlal ţi, aşa cum ea
s-a realizat la ap ǎrarea Ferrarei 4 ; iar pentru a mic şora puterea Papei,
se serveau de marile familii romane care, fiind împ ǎrţite în dou
ǎ partide, Orisini şi Colonna, aveau întotdeauna un motiv de
discordie între ele; dar întrucât erau tot timpul cu armele în mân
ǎ şi gata de lupt ǎ chiar sub ochii Papei, men ţineau Statul Papal într-
o stare de sl ǎbiciune şi neputin ţǎ. Çi cu toate c ǎ apǎrea uneori câte
un Pap ǎ curajos, cum a fost Sixt al IV-lea 5 , nici norocul nici
priceperea lor nu au putut s ǎ libereze vreodat ǎ Statul de aceste rele.
Iar via ţa scurt ǎ a acestor Papi a fost cauza neputin ţei lor; c ǎci în cei
zece ani cât guverna în medie un Pap ǎ, era mult dac ǎ reu şea, cu
greutate, s ǎ înjoseasc ǎ una dintre fac ţiuni; iar dac ǎ, cu voia lui
Dumnezeu, unul reu şea sǎ nimiceasc ǎ aproape partidul Colonna, r
ǎsǎrea deodat ǎ un altul, du şman al Orsinilor, care îi fǎcea pe ceilal ţi
sǎ se ridice din nou şi nu avea timpul suficient s ǎ-i distrug ǎ pe
Orsini. Urmarea era c ǎ forţele temporale ale Papei erau prea pu ţin
pre ţuite în Italia. A ap ǎrut apoi Alexandru al VI-lea care, dintre to ţi
Pontificii care au fost vreodat ǎ, a arǎtat marea autoritate pe care
poate s-o dobândeasc ǎ un Pap ǎ atât prin bani cât şi prin for ţǎ.
Cu ajutorul ducelui Valentino şi cu prilejul coborârii
francezilor în Italia, el înf ǎptui toate acele lucruri despre care am
vorbit mai sus în relatarea ac ţiunilor Ducelui. Çi cu toate cǎ inten
ţia lui nu era aceea de a în ǎlţa puterea Bisericii, dar puterea Ducelui,
ac ţiunile lui au însemnat totu şi prilej de m ǎrire pentru aceasta; iar
dup ǎ moartea lui şi a Ducelui, Biserica a moştenit rodul str ǎduin
ţelor lui. Urm ǎ apoi Papa Iuliu al II-lea care gǎsi Biserica puternic ǎ
întrucât st ǎpânea întreaga Romagna, iar familiile nobilimii
romane eraudistruse şi partidele lor desfiin ţate prin
persecu ţiile lui Alexandru; el g ǎsi de asemenea calea deschis ǎ
pentru a strânge bani printr-un mijloc înc
ǎ

4 Ferrara a fost atacat ǎ în 1482 de vene ţieni. Au ap ǎrat-o laolalt ǎ

ducele Ferrarei, Ercole I de Este, papa Sixt al IV-lea, Alfonso de Neapole
şi Lorenzo Magnificul.
5 A ocupat tronul pontifical în anii 1471–1484. Machiavelli îi închin

ǎ o pagin ǎ din Istorie Fiorentine VII, 22, (în Opere, a cura di

Antonio Panella, Milano-Roma, Rizzolio. I, 1938, p. 435): „A fost acest
Pap ǎ cel dintâi care a început s ǎ arate cât de mult poate face
un Pontifice şi cum multe lucruri care înainte erau numite erori, puteau fi
ascunse sub
autoritatea pontifical ǎ… Acest mod ambi ţios de a proceda a f ǎcut s ǎ fie mai
mult stimat de Principii Italiei şi fiecare caut ǎ sǎ şi-l fac ǎ prieten”.
99
neîntrebuin ţat pân ǎ la Alexandru 6 . Iuliu al II-lea, nu numai c ǎ a
continuat aceste procedee, dar le-a accentuat; şi se gândi s ǎ
cucereasc ǎ Bologna 7 , sǎ-i distrug ǎ de asemenea pe vene ţieni şi sǎ-
i goneascǎ pe francezi din Italia; aceste lucruri i-au reu
şit toate, şi faptul este cu atât mai mult spre lauda lui au cât a f
ǎcut totul spre a creşte puterea Bisericii iar nu spre a- şi
satisface interesul lui particular. A men ţinut apoi partidele Orsini
şi Colonna în situa ţia în care le g ǎsise, şi cu toate c ǎ existau între ei
motive de tulburare, au fost totu şi dou ǎ lucruri care i-au oprit în ac
ţiunea lor: a fost, mai întâi, marele prestigiu al Bisericii care îi
speria; şi apoi faptul cǎ nu î şi aveau cardinalii lor, care
provoac ǎ de obicei neîn ţelegeri grave între ei; într-adev ǎr, aceste dou
ǎ partide nu vor putea s ǎ ajung ǎ la o în ţelegere între ele atâta vreme
cât î şi vor avea cardinalii lor, deoarece ei sunt aceia care, la Roma
şi în celelalte pǎrţi, între ţin discordiile vii dintre
partide, pe când nobilimea laic ǎ din ambele p ǎrţi este silit
ǎ sǎ-i apere; şi astfel se nasc, din ambi ţia prela ţilor, discordiile
şi tulbur ǎrile între nobili. Sfin ţia Sa Papa Leon 8 a gǎsit a şadar
acest Stat pontifical foarte puternic; şi oamenii sper ǎ cǎ, dacǎ
ceilal ţi l-au în ǎlţat glorios prin puterea armelor, el, prin bun ǎtatea şi
celelalte virtu ţi nenum ǎrate pe care le posed ǎ, îl va face m ǎreţ şi
respectat.

———————————

6 Este vorba de vinderea func ţiunilor eclesiastice.

7 Iuliu al II-lea a ocupat Bologna, în 1508; cu acest prilej,
Michelangelo a lucrat statuia monumental ǎ distrus ǎ la întoarcerea
stǎpânitorilor Bolognei, Bentivogli (1511).
8 Leon al X-lea de Medici, ales pap ǎ în februarie 1513, a şadar pu ţin

înainte de începerea redact ǎrii Principelui .

— 100 —
 CAPITOLUL XII – De câte feluri suni
armatele şi despre solda Gii mercenari.

Dup ǎ ce am discutat în mod particular despre toate caracterele

Principatelor pe care mi-am propus s ǎ le analizez la începutul acestor
pagini, şi dup ǎ ce am considerat în parte cauzele bunei lor stǎri sau a
decaden ţei lor, indicând de asemenea modul în care unii au încercat s
ǎ le dobândeasc ǎ şi sǎ le pǎstreze, îmi r ǎmâne s ǎ vorbesc acum în
general despre r ǎzboaiele şi modurile de ap ǎrare care pot s ǎ aparǎ
în fiecare dintre ele. Am spus mai sus 1 cǎ un Principe trebuie s ǎ aibǎ
temelii adânci în statul s ǎu, altfel el se pr ǎbu şeşte în mod necesar.
Dar temelia cea mai însemnat ǎ a oricǎrui stat atât nou cât
şi vechi sau mixt, este alc ǎtuit ǎ din legi şi armate bune. Çi deoarece
nu pot s ǎ existe legi bune acolo unde nu sunt armate bune, şi este
de asemenea necesar ca acolo unde sunt armate bune s ǎ existe şi legi
bune, voi l ǎsa la o parte discu ţia referitoare la legi, şi voi vorbi
despre armate. Spun a şadar c ǎ armatele cu care un Principe î şi
apǎrǎ ţara sunt sau ale lui proprii, sau mercenare, sau armate aliate
sau în sfâr şit, formate din aceste elemente diverse, putând fi
numite în acest caz mixte. Cele mercenare şi aliate sunt
inutile şi primejdioase. Iar dac ǎ un Principe î şi întemeiaz ǎ puterea
statului pe armatele mercenare, nu va avea niciodat ǎ o situa ţie
solid ǎ şi nici sigur ǎ; deoarece asemenea armate sunt
lipsite de unitate între ele, sunt ambi ţioase, fǎrǎ disciplin
ǎ şi necredincioase; ele sunt pline de vitejie între prieteni, dar sunt la
şe în faţa du şmanilor, nu se tem de Dumnezeu şi nici nu- şi ţin
cuvântul fa ţǎ de oameni; cu atât mai mult î ţi amâni o înfrângere cu
cât amâni mai mult atacul pe care l-ai da cu ajutorul lor;
şi dup ǎ cum du şmanii te jefuiesc în timp de r ǎzboi, asemenea armate
te jefuiesc în timp de pace. Cauza acestor fapte este cǎ armatele de
acest fel nu lupt ǎ nici din iubire de ţarǎ, nici dintr-un alt motiv decât
acela c ǎ primesc o mic ǎ leafǎ; iar aceasta nu este suficient ǎ pentru
a-i face s ǎ vrea sǎ moar ǎ pentru tine 2 .

1 În cap. VII.
2 Machiavelli vorbe şte despre armatele mercenare, şi în Discorsi , I, 43,
op.cit., p. 238–239: „Din acest exemplu se pot cunoa şte în parte cauzele
inutilit ǎţii solda ţilor mercenari, care nu au alt motiv care s ǎ-i ţin ǎ în func ţia
lor decât pu ţina leaf ǎ pe care le-o dai. Acest motiv nu este şi nici
101
Vor bucuros s ǎ fie solda ţii t ǎi atâta timp cât nu por ţi r ǎzboi; dar de
îndat ǎ ce rǎzboiul începe, vor sau s ǎ fugǎ sau sǎ se întoarc ǎ la ei
acasǎ. Nu mi-ar fi prea greu s ǎ dovedesc aceasta, deoarece ruina
Italiei nu are ast ǎzi alt ǎ cauzǎ decât aceea de a se fi bazat mult ǎ
vreme numai pe armate mercenare. Acestea au avut uneori unele
victorii şi, în ciocnirile care s-au produs între ele, p ǎreau cǎ au
destul ǎ vitejie 3 ; dar îndat ǎ ce apǎrur ǎ armatele str ǎine, vǎzur ǎ toţi
cât valorau în realitate celelalte. Astfel i-a fost u şor lui Carol, regele
Fran ţei, sǎ cucereasc ǎ Italia cu creta 4 : iar cei care spuneau c ǎ
pǎcatele noastre sunt cauza acestui lucru, spuneau adev ǎrul 5 ;
numai c ǎ nu este vorba de p ǎcatele la care se gândeau ei, ci de
acelea pe care le-am indicat eu; şi întrucât erau
p ǎcatele Principilor, au îndurat şi ei urm ǎrile lor grele.
Vreau s ǎ arǎt mai bine rezultatele nefericite ale acestui fel de
armate. C ǎpitanii mercenari sunt sau solda ţi plini de valoare, sau nu
sunt; dac ǎ sunt astfel, nu po ţi avea încredere în ei, deoarece vor
aspira întotdeauna la propria lor m ǎrire, fie doborându-te pe
tine, care le e şti st ǎpân, fie doborându-i pe al ţii fǎrǎ voia ta; dar
dacǎ un asemenea c ǎpitan de armat ǎ nu este un om de valoare,
atunci el te nenoroce şte de obicei. Dac ǎ mi se obiecteaz ǎ însǎ cǎ
orice cǎpitan de armate va face aceasta, deoarece are trupele în
mâinile lui, fie c ǎ este mercenar sau nu, voi r ǎspunde ar ǎtând c ǎ

nu poate fi suficient spre a-i face credincio şi şi spre a-i face s ǎ-ţi fie atât de
mult prieteni încât s ǎ vrea sǎ moar ǎ pentru tine. C ǎci în armatele în care nu
exist ǎ niciun fel de dragoste fa ţǎ de acela pentru care lup ţi şi care sǎ facǎ
din solda ţi alia ţii lui, nu va putea fi niciodat ǎ o energie suficient ǎ spre a
rezista unui du şman, pu ţin energic”.
3 Comentatorii noteaz ǎ cǎ Machiavelli se refer ǎ probabil la cele dou ǎ

armate mercenare mai însemnate, ale partidului Sforza şi ale partidului

lui Andrea Braccio, în continu ǎ lupt ǎ între ele.
4 Commynes (Mémoires, VII, 14) noteaz ǎ aceste cuvinte atribuindu-le

papei Alexandru al VI-lea, care îl compar ǎ pe Carol al VIII-lea cu un

„marechal de logis”, deoarece în cucerirea repede a Italiei, el n-a avut decât,
sǎ însemne cu creta diferitele case unde voia s ǎ-şi instaleze trupele în
cantonament: „…et comme a dict le pape Alexandre qui règne, les Francois y
sont venuz avec des esperons de boys et de la croye en la main des fourriers
pour mercher leurs logis, sans aultre peine” ( Mémoires
de Philippe de Commynes, nouvelle édition revue sur un manuscrit ayant
appartenu a Diane de Poitiers, par R. Chantelauze. Paris, Firmin-Didot, 1881,
p. 554).
5 Machiavelli se refer ǎ la Savonarola, ale c ǎrui predici profetizau

expedi ţia lui Carol al VIII-lea.

— 102 —
armatele trebuie s ǎ fie sub comanda sau a unui Principe sau a
unei Republici: Principele trebuie s ǎ meargǎ şi sǎ îndeplineasc ǎ el
însu şi func ţia de cǎpitan; Republica s ǎ-şi trimit ǎ pe propriii ei
cetǎţeni, iar când unul dintre ace ştia nu se arat ǎ a fi om de valoare,
trebuie schimbat; dac ǎ însǎ este astfel, trebuie ţinut strict între
marginile legilor pentru ca s ǎ nu le dep ǎşeascǎ. Experien ţa ne arat ǎ
într-adev ǎr cǎ singuri Principii şi Republicile care posed ǎ
armatele lor proprii s ǎvârşesc acţiuni de seam ǎ, pe când armatele
mercenare nu aduc decât neajunsuri; iar o Republic ǎ înarmat ǎ cu
armele ei proprii se va supune mult mai greu decât Republica apǎrat
ǎ de armate str ǎine, unui tiran ie şit dintre cet ǎţenii ei.
Roma şi Sparta au fost multe secole înarmate
şi libere. Elveţienii au armate des ǎvârşite şi sunt cu totul liberi.
Între armatele mercenare antice avem ca exemplu pe cartaginezi care,
dup ǎ ce sfâr şiser ǎ primul r ǎzboi cu romanii, au fost pe punctul de a
fi învin şi de solda ţii lor mercenari, cu toate c ǎ aveau drept
comandan ţi pe propriii lor cet ǎţeni 6 . Dup ǎ
moartea lui Epaminonda, thebanii l-au ales pe Filip al
Macedoniei, comandant
al armatelor lor, iar dup ǎ ce le-a câştigat victoria, le-a luat lor înşişi
libertatea 7 . Milanezii, dup ǎ moartea ducelui Filip, îl angajar ǎ pe
Francesco Sforza pentru a lupta contra vene ţienilor; iar el, dup ǎ ce îi
învinse pe du şmani la Caravaggio, se uni cu ei pentru a-i
supune pe milanezi, patronii lui 8 . Sforza, tat ǎl sǎu, pe când era în
slujba reginei fIoana
neaşteptate, ǎrǎ aniciun
Neapolului,
soldat,o astfel
l ǎsǎ lac un
ǎ, moment
spre a dat, pepierde
nu- şi
tronul, ea fu constrâns ǎ sǎ se pun ǎ la discre ţia
Aragonului 9 . Iar dac ǎ veneţienii şi florentinii şi-au întins în trecut
regelui
cuceririle cu ajutorul acestui gen de armat ǎ, iar cǎpitanii lor nu s-

6 O referire la r ǎzboiul inexpiabil g ǎsim şi în Discorsi , III, 32, op.cit., p.

460.
7 Este o inexactitate în relatarea lui Machiavelli. Filip al II-lea al

Macedoniei a fost aliat cu Thebanii în primul R ǎzboi sacru (355–353) şi

de-abia mai târziu, dup ǎ victoria de la Cheronea (338), a ocupat, Teba, aliat
ǎ cu Athena.
8 Este vorba de Filippo Maria Visconti, dup ǎ moartea c ǎruia (1447),

Republica Ambrozian ǎ (Milanul) angaj ǎ trupele lui Sforza contra Vene ţiei.
9 Muzio Attendolo Sforza o p ǎrǎsi pe neaşteptate pe regina Ioana a II- a,

(1420), trecând de partea adversarului ei, Ludovic al III-lea de Anjou,

pretendent la tronul regatului. Pentru a se ap ǎra contra acestuia, regina
trebui s ǎ se alieze cu Alfonso de Aragon, c ǎruia, neavând mo ştenitori, îi lǎsǎ
tronul.
103
au proclamat totu şi Principi, ci au ap ǎrat aceste state, r ǎspund c ǎ în
cazul acesta florentinii au fost favoriza ţi de noroc; într-adev ǎr,
dintre c ǎpitanii mercenari de valoare şi de care s-ar fi putut teme,
unii nu au avut victorii, al ţii au întâmpinat rezisten ţe, iar al ţii şi- au
îndreptat ambi ţiile în alt ǎ parte. Cel care n-a avut victorii a fost
Giovanni Acuto, a c ǎrui fidelitate a şadar nu a putut fi pus ǎ la
încercare, întrucât nu a fost niciodat ǎ victorios 10 ; dar oricine va
putea m ǎrturisi c ǎ, dacǎ acesta ar fi învins vreodat ǎ, florentinii ar fi r
ǎmas la discre ţia lui. Sforza a avut întotdeauna împotriva lui pe
soldaţii lui Braccio, astfel c ǎ s-au pândit continuu unii pe al ţii
11 . Francesco şi-a îndreptat ambi ţiile asupra Lombardiei, în timp ce

Braccio şi le-a concentrat asupra Bisericii şi regatului de Neapole.

Dar sǎ vorbim, despre cele ce s-au întâmplat acum de curând.
Florentinii aleseser ǎ drept c ǎpitan al lor pe Paolo Vitelli, om foarte
înţelept şi care, din simplu particular, ajunsese s ǎ dobândeasc ǎ
o mare faim ǎ12 . Dacǎ acesta ar fi cucerit Pisa, cred c ǎ nimeni n-ar
putea s ǎ nu spun ǎ cǎ florentinii ar fi trebuit în cazul acesta s ǎi
se
supun ǎ; cǎci, dacǎ el ar fi voit s ǎ se pun ǎ în slujba du şmanilor lor,
florentinii nu ar fi putut s ǎ i se împotriveasc ǎ în niciun fel; iar
dacǎ îl pǎstrau între ei, trebuiau s ǎ i se supun ǎ. Cât prive şte pe
veneţieni, dac ǎ vom considera dezvoltarea cuceririlor lor, vom vedea
cǎ acţiunile lor au fost eficace şi glorioase atâta vreme cât au
luptat cu armele lor proprii, ceea ce s-a întâmplat înainte de
îndreptarea cuceririlor lor asupra uscatului; într-adev ǎr pe
mare
au luptat cu o des ǎvârşitǎ vitejie, cuprinzând în armatele lor atât pe
nobili cât şi pe oamenii plebei; dar de îndat ǎ ce au început s ǎ lupte
pe uscat, au renun ţat la vitejia lor şi au urmat obiceiul
rǎzboaielor Italiei. La începutul cre şterii puterii lor pe uscat, faptul
cǎ nu aveau multe posesiuni şi se bucurau de o mare faim ǎ, i-a
fǎcut s ǎ nu aib ǎ de ce sǎ se team ǎ prea mult de c ǎpitanii lor; dar
când st ǎpânirile lor s-au întins, ceea ce s-a produs în vremea lui

10 Cu numele adev ǎrat John Harkwood, condotier englez, venit în Italia în

1361 şi mort la 1393, dup ǎ ce adunase o avere foarte mare din care cl ǎdi un
spital pentru c ǎlǎtorii englezi la Roma. Un portret al lui, lucrat ele Paolo
11 Este
Uccello, se gvorba dela rivalitatea
ǎseşte Santa Mariaîntre
del Muzio Sforzaţei. şi Andrea
Attendolo Floren
Fiore, catedrala
Braccio di Montane, apoi de aceea între Francesco Sforza şi Niccolò
Fortebraccio.
12 Cf. cap. VIII.

— 104 —
Carmagnola 13 , şi-au dat seama pentru prima oar ǎ de greşeala lor.
Într-adev ǎr, vǎzând vitejia lui deosebit ǎ atunci când, sub
conducerea lui, l-au b ǎtut pe ducele de Milano 14 , şi observând, pe de
alt ǎ parte, cât devenise apoi de calculat şi rece în continuarea
rǎzboiului, şi-au dat seama c ǎ alǎturi de el nu vor mai putea s ǎ aibǎ
niciodat ǎ vreo victorie, deoarece el nu mai voia aceasta 15 ; cum însǎ
nu puteau s ǎ-l concedieze de team ǎ sǎ nu piard ǎ din nou ceea ce
câştigaser ǎ, au fost nevoi ţi sǎ-l omoare spre a se asigura împotriva
lui. Vene ţienii au mai avut apoi drept c ǎpitani mercenari pe
Bartolomeo de Bergamo, pe Ruberto de San Severino, pe contele
Pitigliano şi pe al ţii la fel 16 ; dar în cazul acestora trebuiau s ǎ se team
ǎ mai curând de pierderile pe care puteau s ǎ le sufere din cauza
lor, decât de victoriile pe care le-ar fi câ ştigat: ceea ce s-a şi întâmplat
chiar mai târziu la Vailà, când au pierdut într-o singur ǎ

13 Francesco Bussone, conte de Carmagnola, a fost mai întâi în slujba lui

Filippo Maria Visconti, apoi a trecut la vene ţieni. Dup ǎ câteva victorii
mari, întâlni rezisten ţǎ la Lodi şi Cremona şi pierdu luptele împotriva lui
Francesco Sforza şi Niccolò Piccinino. Fu acuzat de tr ǎdare şi decapitat
(1432).
14 La Maclodio, în 1427.
15 În textul edi ţiei lui Francesco Costèro (op.cit., p. 48), g ǎsim:

„giudicarono non poter più vincere con lui, perchè, non volevano nè potean
licenziarlo…” Ferrari traduce dup ǎ acest text (op.cit., p. 116): „… ils jugèrent
qu’ils no devaient plus s’attendre à vaincre avec lui comme aussi qu’ils ne
voulaient, ni ne pouvaient le licencier…” În edi ţia lui Angelo
Pernice, pe care o urm ǎm, textul este îns ǎ urm
ǎtorul:
„…iudicorono con lui non potere più vincere, perchè non voleva, nè poteva
licenziarlo” (op.cit., p. 66); iar în celelalte edi ţii, a lui
Armando
Michieli (op.cit., p. 96), a lui Plinio Carli (op.cit., p, 57), Federico Chabod
(op.cit. p. 64) şi Antonio Panella (op.cit., v. II, p. 49) g ǎsim textul care concord
ǎ ca în ţeles cu lec ţiunea adoptat ǎ de Angelo Pernice: „iudicorono non potere
con lui più vincere, porchè noa voleva, nè potere licenziarlo”.
Traducerea francez ǎ a lui Yves Lévy este şi ea conform ǎ acestor ultime
texte: „…ils pensèrent qu’ils ne pourraient plus vaincre avec lui, parce qu’il
ne le voulait pas et qu’ils ne pouvaient non plus le casser”… (op.cit., p. 82).
16 Machiavelli se refer ǎ la trei condotieri vesti ţi: Barlomeo Colleone, a cǎrui

statuie la Vene ţia este opera lui Verrocchio, Roberto de San- Severino care
conduce armatele Vene ţiei la asediul Ferrarei şi este învins (1482); Niccolò
Orsini, conte de Pitigliano, învins la Vailà (1509) de Liga de la Cambrai.
105
zi tot ceea ce câ ştigaser ǎ cu trud ǎ în timp de opt sute de ani 17 . Cǎci
armatele de felul acesta aduc numai cuceriri încete, târzii
şi slabe pe când pierderile sunt nea şteptate şi nespus de grave. Dar
întrucât aceste exemple m-au adus s ǎ vorbesc despre Italia, care a
fost mul ţi ani guvernat ǎ de armatele mercenare, vreau s ǎ expun
aceste lucruri începând din timpurile cele mai vechi, pentru ca, odat ǎ
cunoscute originea şi dezvoltarea lor, s ǎ le putem ameliora cu mai
mult ǎ uşurin ţǎ.
Trebuie s ǎ aflaţi aşadar cǎ, de îndat ǎ ce, în vremurile din urm ǎ,
Imperiul a început s ǎ fie alungat din Italia 18 , iar Papa a dobândit o
putere temporal ǎ mai mare, Italia s-a împ ǎrţit în mai multe state;
cǎci multe din marile cet ǎţi luar ǎ armele împotriva nobilimii lor
care, protejat ǎ odinioar ǎ de împ ǎrat, le ţinea sub asuprirea ei;
Biserica a sus ţinut aceste mi şcǎri de r ǎscoalǎ a oraşelor pentru a
câştiga putere în domeniul temporalului; iar în multe dintre ele,
cetǎţenii devenir ǎ Principi. Astfel Italia ajunse a fi aproape în
întregime în mâinile Bisericii şi ale câtorva Republici; dar,
întrucât
nici preo ţii, nici burghezii ora şelor nu erau obi şnui ţi sǎ mânuiasc ǎ
armele, începur ǎ sǎ angajeze în solda lor mercenari. Cel dintâi care a
creat faima acestui gen de armate a fost Alberigo da Conio, din
Romagna 19 . Din şcoala lui au coborât între al ţii Braccio şi Sforza
care au fost, în vremea lor, adev ǎraţi arbitrii ai Italiei. Dup ǎ ei au
venit to ţi ceilal ţi care au condus aceste armate pân ǎ în vremurile
noastre; iar rezultatul ac ţiunilor lor de vitejie este c ǎ
Italia a fost cucerit ǎ ca într-o fug ǎ de Carol, a fost pr ǎdat ǎ de
Ludovic, supus ǎ cu for ţa de Ferrando 20 şi batjocorit ǎ de elveţieni 21 .
Organizarea pe care au dat-o acestor armate a fost aceea de a lua
orice putere infanteriei, pentru a- şi asigura lor în şişi gloria. Au

17 Machiavelli se refer ǎ la începuturile istoriei Vene ţiei, în secolul VII.

18 Urmând o afirma ţie a lui Machiavelli în Istorie fiorentine , urmeaz ǎ cǎ
scǎderea puterii imperiale asupra Italiei a început odat ǎ cu urcarea pe
tron a lui Rudolf de Habsburg (1273): „Rudolf împ ǎratul, în loc s ǎ vie în
Italia pentru a reda Imperiului gloria st ǎpânirii ei, trimise aici pe un
ambasador al s ǎu cu dreptul de a libera acele Cet ǎţi care ar vrea s ǎ se
rǎscumpere, astfel c ǎ multe ora şe se rǎscump ǎrar ǎ…”
(Istorie fiorentine , ed.cit., p. 85).
19 Alberigo din Barbiano, conte de Conio, a întemeiat prima Companie de

mercenari la finele secolului XIV, numit ǎ „Compagnia di San

Giorgio”.
20 Este vorba de Ferdinand Catolicul.

21 Elveţienii mercenari sunt men ţionaţi aici pentru tr ǎdarea lor fa ţǎ de

Ludovic al XII-lea şi de Ludovic Maurul.

procedat astfel deoarece, neposedând ei în şişi un stat al lor
şi tr ǎind din me şteşugul armelor, nu puteau s ǎ dobândeasc ǎ gloria
cu un num ǎr mic de infanteri şti dar nici nu puteau s ǎ le dea de
mâncare dac ǎ erau mul ţi; iat ǎ de ce s-au m ǎrginit la cavalerie,
astfel c ǎ, având un num ǎr de oameni potrivit de mare, puteau s ǎ
dobândeasc ǎ şi hran ǎ şi glorie. Lucrurile erau astfel încât într-o
armat ǎ de dou ǎzeci de mii de solda ţi, nu se g ǎseau nici dou ǎ mii de
infanteri şti. Afar ǎ de aceasta, se str ǎduiser ǎ sǎ-şi evite, lor şi
soldaţilor lor, atât oboseala cât şi frica, astfel c ǎ în lupte nu se
omorau unii pe al ţii ci se luau prizonieri f ǎrǎ obliga ţia de a pl ǎti
vreun pre ţ de r ǎscump ǎrare. Nu atacau cet ǎţile în timpul nop ţii, iar
cei asedia ţi într-o cetate nu atacau nici ei taberele du şmane;
nu construiau în jurul taberelor înt ǎrituri şi nici nu s
ǎpau şanţuri; nu întreprindeau nicio ac ţiune militar ǎ în timpul
iernii. Toate aceste lucruri erau îng ǎduite prin regulamentele lor
militare, pe care ei le inventaser ǎ pentru a- şi evita, dup ǎ cum am
spus, atât oboseala cât şi primejdia: şi au procedat atât de departe în
acest sens, încât Italia a ajuns aservit ǎ şi dezonorat ǎ.

———————————

107
 CAPITOLUL XIII - Despre solda Gii auxiliari,
amesteca Gi şi proprii.

Armatele auxiliare, care sunt cel ǎlalt fel de armate inutile, se

formeaz ǎ atunci când faci apel la un conduc ǎtor de stat puternic
care vine s ǎ te ajute şi sǎ te apere cu trupele lui: a şa cum a f ǎcut în
timpurile din urm ǎ papa Iuliu care, v ǎzând la atacul contra Ferrarei
1 , exemplul trist al ac ţiunii armatelor sale mercenare, recurse la

armate aliate şi se în ţelese cu Ferrando, regele Spaniei, ca acesta s

ǎ vin ǎ sǎ-l ajute cu oamenii şi cu armele lui. Armatele de felul
acesta pot s ǎ fie folositoare şi bune în sine, dar ele sunt aproape
întotdeauna p ǎgubitoare pentru cel care le cheam ǎ; cǎci dacǎ pierzi,
r ǎmâi învins; iar dac ǎ învingi, r ǎmâi prizonierul lor 2 . Çi cu toate c ǎ
exemple de acest fel se g ǎsesc foarte multe în istoria antic ǎ, nu vreau
s ǎ nu men ţionez exemplul recent al papei Iuliu al II-lea; a c ǎrui hot
ǎrâre nu putea s ǎ fie mai pu ţin în ţeleapt ǎ: voind într-adev ǎr sǎ
ocupe Ferrara, s-a aruncat în întregime în mâinile unui str ǎin. Dar
norocul lui a f ǎcut s ǎ se produc ǎ o a treia împrejurare, pentru ca el
s ǎ nu culeag ǎ roadele hot ǎrârii lui greşite: cǎci solda ţii lui
auxiliari fiind învin şi la Ravenna 3 , iar elveţienii r ǎsculându-se 4 şi
izgonindu-i pe înving ǎtori contrar oricǎrei aştept ǎri a lui şi a celorlal
ţi, nu mai r ǎmase prizonierul du şmanilor s ǎi întrucât ace ştia
fuseser ǎ alunga ţi, şi nici al soldaţilor lui auxiliari întrucât ace ştia
învinseser ǎ cu alte arme

1 Este vorba de atacul lui Iuliu al II-lea împotriva Ferrarei la 1510, când

ducele Alfonso de Este se aliase cu Ludovic al XII-lea, refuzând s

ǎ intre în Liga Sfânt ǎ organizat ǎ de Papǎ împotriva Fran ţei.
2 Cf. Discorsi , II, 20, op.cit., p. 338–339: „Spun a şadar din nou c ǎ, dintre

toate celelalte feluri de solda ţi, cei auxiliari sunt cei mai p ǎgubitori. Cǎci faţǎ
de ei, Principele sau Republica pe care o ajut ǎ, nu are nicio autoritate,
deoarece are autoritate numai acela care îi trimite… A şadar un
Principe sau o Republic ǎ trebuie s ǎ ia orice alt ǎ mǎsur ǎ înainte de a
recurge pentru ap ǎrarea sa la solda ţi auxiliari şi a-i introduce în statul lui,
chiar dac ǎ ar trebui s ǎ aibǎ încredere în ei, deoarece orice pact, orice conven
ţie, oricât de grea, pe care ar avea-o cu du şmanul, îi va fi mai pu ţin p
ǎgubitoare decât aceast ǎ cale de acţiune”.
3 Este vorba de victoria armatelor franceze conduse de Gaston de Foix la

Ravenna (11 Aprilie 1512), împotriva spaniolilor alia ţi cu Liga Sfânt ǎ.

4 Un corp de elve ţieni în serviciul Ligii Sfinte se r ǎscul ǎ în cursul aceleiaşi

lupte, astfel c ǎ la sfâr şit francezii trebuir ǎ sǎ se retrag ǎ.

— 108 —
decât cu ale lor proprii. Florentinii, fiind cu totul lipsi ţi de armate,
au dus zece mii de francezi la Pisa 5 spre a o cuceri; şi prin aceast ǎ
acţiune s-au g ǎsit într-o primejdie mai mare decât în orice alt moment
al luptelor lor. Împ ǎratul Constantinopolului 6 , pentru a se împotrivi
vecinilor s ǎi, aduse în Grecia zece mii de turci; iar când rǎzboiul s-a
sfâr şit, aceştia n-au mai vrut s ǎ plece de aici, şi astfel a început
robirea Greciei de c ǎtre p ǎgâni. Aşadar cel care vrea s ǎ nu poat ǎ
învinge, s ǎ se foloseascǎ de asemenea armate, c ǎci sunt mult mai
primejdioase decât cele mercenare: la ele într-adev ǎr,
înfrângerea este de la început gata s ǎ se produc ǎ; ele sunt unite între
ele şi sunt toate la fel hot ǎrâte s ǎ asculte de al ţii, iar nu de tine;
armatele mercenare îns ǎ dup ǎ ce au învins, au nevoie de vreme mai
îndelungat ǎ şi de un prilej mai bun ca s ǎ-ţi facǎ rǎu, deoarece nu
formeaz ǎ o unitate şi sunt chemate şi pl ǎtite de tine; şi chiar dac ǎ
într-o armat ǎ de acest fel ai da puterea unui al treilea, el nu poate s ǎ
dobândeasc ǎ într-un timp atât de scurt autoritatea necesar ǎ spre a-
ţi face r ǎu. În rezumat, armatele mercenare sunt primejdioase prin
mole şeala lor, iar cele auxiliare sunt astfel prin vitejia lor.
Un Principe în ţelept va evita a şadar întotdeauna acest gen de
armate şi se va baza numai pe armatele lui proprii; el va prefera s
ǎ piard ǎ o lupt ǎ cu trupele lui proprii decât s ǎ înving ǎ cu
acelea ale altora, judecând c ǎ nu este victoriei deplin ǎ aceea pe care
o ob ţii cu arme str ǎine. Nu voi şovǎi niciodat ǎ de a da ca exemplu pe
Cezar Borgia şi faptele sale. Acest duce a intrat în Romagria cu armate
auxiliare, aducând aici numai solda ţi francezi; şi cu aceştia a
cucerit Imola şi Forli. Dar, p ǎrându-i-se apoi c ǎ aceste armate nu
sunt sigure, a recurs la cele mercenare, socotindu-le mai pu ţin
primejdioase; şi astfel angaj ǎ în slujba lui pe cei din partidele Orsini şi
Vitelli. Dar pe urm ǎ, începând s ǎ se serveascǎ de ele, i se

5 Machiavelli se refer ǎ la armatele trimise de Ludovic al XII-lea în ajutorul

Floren ţei în iunie 1500, pl ǎtite în parte de el însu şi, în parte de Republic ǎ.
Floren ţa fu îns ǎ nevoit ǎ sǎ trimit ǎ aceste trupe înapoi, din cauza lipsei lor
de disciplin ǎ, fǎcând pentru aceasta cheltuieli mari.
6 Se ştie cǎ împǎratul Ioan Cantacuzino, în lupta lui contra familiei

adversare a Paleologilor („vecinii lui”) a cerut ajutorul unor trupe turce

şti (1346). Angelo Pernice observ ǎ însǎ în comentariul s ǎu (op.cit., p. 172,
nota 47) c ǎ se gǎsesc trupe turce şti în Imperiul bizantin şi
anterior acestei date: la 1341, Ana de Savoia, v ǎduva lui Andronic al III-lea, a
chemat trupe de turci otomani împotriva aceluia şi Ion Cantacuzino care
lupta pentru ob ţinerea tronului.
109
pǎru c ǎ dau de b ǎnuit, cǎ nu sunt
credincioase şi sunt primejdioase; le desfiin ţǎ
aşadar şi r ǎmase numai cu trupele lui proprii. Çi este u şor de
observat diferen ţa ce exist ǎ între o armat ǎ şi cealalt ǎ dacǎ ne
gândim la marea deosebire între faima militar ǎ a Ducelui
în momentul în care îi avea numai pe francezi şi apoi pe
Orsini şi Vitelli, şi gloria lui din momentul în care a r ǎmas numai
cu solda ţii lui şi s-a bazat numai pe el singur: şi vom constata c ǎ
aceastǎ glorie a mers crescând; iar el nu a fost niciodat
ǎ atât de mult stimat ca atunci când fiecare a putut s ǎ vadǎ cǎ era
singur şi în întregime st ǎpân al armatelor lui. Nu voiam s ǎ renun ţ la
exemplele italiene şi recente; dar nu vreau s ǎ las la o parte nici pe
Hieron Siracuzanul, deoarece este unul dintre cei pe care i-am citat
mai sus 7 . Dup ǎ cum am spus, el a fost ridicat în fruntea armatelor de
siracuzani în şişi, şi şi-a dat seama îndat ǎ cǎ aceastǎ armat ǎ
mercenar ǎ nu este util ǎ, deoarece comandan ţii ei erau asemenea
celor ai no ştri din Italia; şi, pǎrându-i-se c ǎ nu putea nici s ǎ-i
opreasc ǎ, nici s ǎ le dea drumul, puse s ǎ-i omoare pe to ţi, şi dup ǎ
aceea purt ǎ rǎzboi cu armatele lui proprii, iar nu cu cele str ǎine.
Vreau s ǎ amintesc de asemenea o figur ǎ alegoric ǎ a Vechiului
Testament, potrivit ǎ în acest sens. Când David s-a oferit lui Saul ca s
ǎ meargǎ sǎ lupte împotriva lui Goliath, provocator din partea
filistenilor, Saul, pentru ca s ǎ-i dea curaj, l-a încins cu
propriile lui arme; dar David, dup ǎ ce le-a avut asupra lui, le-a dat
înapoi spunând c ǎ nu poate lupta destul de liber dac ǎ le pǎstreazǎ;
voia aşadar sǎ-l întâmpine pe du şman numai cu pra ştia şi cu cu ţitul
lui 8 . În rezumat armatele altuia sau î ţi cad în spate sau îţi sunt o
povar ǎ, sau te strâng din toate p ǎrţile. Carol al VII- lea, tat ǎl regelui
Ludivic al XI-lea, dup ǎ ce prin marele lui noroc şi prin vitejia
lui a eliberat Fran ţa de englezi, şi-a dat seama c ǎ este o necesitate s
ǎ te înarmezi cu armele tale proprii, şi a organizat în
regatul lui o armat ǎ de cavalerie şi una de arca şi infanteri şti. Mai
târziu, regele Ludovic, fiul s ǎu, desfiin ţǎ aceasta din urm ǎ şi

7 În cap. VI.
8 Cf. Cartea întâia a lui Samuel, XVII, 38–39: „ Çi Saul îmbr ǎcǎ pe David cu
ve şmintele sale şi-i puse în cap coif de aram ǎ şi-i d ǎdu o platoşǎ. Apoi David
sa încinse ca sabia lui Saul peste ve şminte şi se încerc ǎ sǎ umble, c ǎci nu
era deprins cu ele. Çi a zis David c ǎtre Saul:
„Nu pot s ǎ umblu cu plato şa asta, cǎci nu sunt deprins cu ea”. Deci David
a lep ǎdat-o de pe el”. (Biblia, trad. De Vasile Radu şi Gala
Galation, Bucure şti, Funda ţia pentru Literatur ǎ şi Art ǎ, 1939, p. 303).
— 110 —
începu s ǎ ia în solda lui elve ţieni 9 ; aceastǎ greşealǎ, pe care ceilal ţi
regi au urmat-o, este, dup ǎ cum se vede din cele ce se întâmpl ǎ
astǎzi, cauza nenorocirilor acestui regat 10 . Cǎci dând elve ţienilor
prilejul de a se acoperi de glorie, şi-a înjosit propriile lui armate; cǎci
a desfiin ţat cu totul infanteria, iar cavaleria a pus-o aproape sub
dependen ţa armatelor altora; deoarece, fiind obi şnui ţi sǎ lupte
alǎturi de elve ţieni, solda ţii lui cred şi ast ǎzi cǎ nu pot învinge f ǎrǎ
ei. Iat ǎ de ce armatele franceze sunt insuficiente într-o lupt ǎ dusǎ
contra elve ţienilor, şi dacǎ nu îi au pe ace ştia al ǎturi, nici nu
încearc ǎ sǎ se opun ǎ vreunui atac. A şadar, armatele Fran ţei sunt
mixte, în parte mercenare şi în parte formate din oameni proprii;
şi toate împreun ǎ, aceste armate sunt mult mai bune decât cele pur
auxiliare sau cele pur mercenare, dar cu mult inferioare celor proprii.
Este suficient în acest sens exemplul ar ǎtat; cǎci regatul Fran ţei ar
fi de neînvins dac ǎ organiza ţia militar ǎ a lui Carol al VII-lea ar fi
sporit ǎ sau men ţinut ǎ. Dar cu pu ţina lor în ţelepciune, oamenii se
apuc ǎ sǎ facǎ un lucru care, având în momentul acela aparen ţa
binelui, nu le îng ǎduie s ǎ-şi dea seama de otrava care se ascunde în
el; dup ǎ cum am ar ǎtat mai sus, vorbind despre febra ecticǎ 11 .
Aşadar cel care, într-un Principat, nu- şi dǎ seama de
primejdii în momentul în care se ivesc, nu este cu adev ǎrat în ţelept;
dar sunt pu ţini aceia care au acest dar. Çi dacǎ am considera
cauza prim ǎ a cǎderii Imperiului Roman, am g ǎsi-o în faptul c ǎ goţii
au început s ǎ fie angaja ţi ca mercenari 12 ; din momentul acela, for
ţele Imperiului Roman au început s ǎ scadǎ şi toat ǎ puterea pe care o
pierdea, revenea celorlal ţi. Conclud a şadar cǎ, dacǎ un Principat nu
posed ǎ armate proprii, el nu va fi niciodat ǎ în siguran ţǎ; dimpotriv ǎ,
va fi întotdeauna prad ǎ sorţii, deoarece nu dispune de forţa militar ǎ
necesar ǎ spre a se ap ǎra în împrejur ǎrile grele. Aceasta a fost de
altfel în totdeauna p ǎrerea şi maxima oamenilor

9 Ludovic al XI-lea s-a servit de elve ţieni în lupta contra lui Carol

Temerarul, pe care ace ştia l-au învins la Granson şi Morat (1476).

10 F. Chabod, în Sulla composizione de „Il Principe” di Niccolò

Machiavelli, în Archivum Romanicum, XI, 1927, observ ǎ cǎ Machiavelli se

refer ǎ probabil la anul 1513 când francezii au fost b ǎtu ţi de elve ţieni la
Novara.
11 În cap. III.

12 Se noteazǎ, cǎ sub Varens (364 – 378), go ţii au fost l ǎsaţi sǎ se

aşeze, pentru prima oar ǎ, într-o provincie a Imperiului, dar nu au fost luaţi
ca mercenari.
111
înţelepţi: „quod nihil sit tam infirmum aut instabile quam fama
potentiae non sua vi nixa” 13 .
Iar armatele proprii sunt compuse fie din supu şii propriei
ţǎri, fie din cet ǎţeni, fie din oameni de-ai t ǎi care î ţi sunt îndatora ţi;
toate celelalte feluri de armat ǎ sunt sau mercenare sau auxiliare; iar
modul în care po ţi sǎ-ţi organizezi armate proprii va fi u şor de gǎsit
dac ǎ vom examina metodele folosite de cei patru, pe care i-
am men ţionat mai sus 14 , ca şi procedeul prin care şi-au alc
ǎtuit armate şi şi le-au organizat Filip, tat ǎl lui Alexandru cel Mare,
apoi
multe Republici şi Principi; c ǎci am toat ǎ încrederea în modul în
care au lucrat ace ştia.

———————————

13 Tacit, Annales XIII, 19; Machiavelli citeaz ǎ însǎ din memorie; textul
exact este: „Nihil rerum mortalium tam instabile ac fluxum est quam faima
potentiae non sua vi nixae”.
14 Machiavelli se refer ǎ probabil la Cezar Borgia, la Hieron, David

şi Carol al VII-lea; dar, dat fiind c ǎ David nu poate fi socotit în rândul celorlal
ţi organizatori de armate, este posibil ǎ referirea la cei patru men ţionaţi în
cap. VI: Moise, Cirus, Romulus şi Teseu.
— 112 —
 CAPITOLUL XIV – Care este datoria unui
Principe privitor la preg ǎtirea r ǎzboiului.

Aşadar un Principe nu trebuie s ǎ aibǎ alt gând nici alt ǎ

preocupare, şi sǎ nu aib ǎ de asemenea alt ǎ grij ǎ, decât aceea a
rǎzboiului şi a organiz ǎrii şi disciplinei necesare lui; aceasta este
singura chestiune care trebuie s ǎ-l preocupe pe cel care comand ǎ, şi
însemn ǎtatea ei este atât de mare încât nu numai c ǎ îi men ţine
puternici pe cei care s-au n ǎscut Principi, dar de multe ori îi ridic
ǎ pe unii oameni, de la situa ţia de simpli particulari, la treapta
aceasta cea mai înalt ǎ; şi dimpotriv ǎ, se observǎ cǎ atunci când
Principii s-au gândit mai mult la pl ǎceri decât la armate, ei şi-
au pierdut statul. Iar prima cauz ǎ pentru care po ţi sǎ-l pierzi, este
tocmai aceea de a nu ţine seama de aceast ǎ art ǎ a rǎzboiului, pe
când mijlocul care î ţi îngǎduie sǎ dobânde şti un stat este acela de a
fi practicat mereu aceast ǎ art ǎ. Având armate, Francesco Sforza a
devenit din simplu particular, duce al Milanului; iar fiii lui, pentru c ǎ
au fugit de greut ǎţile şi truda armelor, au ajuns din
duci, simpli particulari 1 . Cǎci, între celelalte rele pe care ţi le
pricinuie şte faptul de a fi lipsit de armate, este şi acela de a fi
dispre ţuit; şi aceasta este una dintre ru şinile de care trebuie s ǎ se
fereascǎ un Principe, dup ǎ cum voi ar ǎta mai jos 2 ; cǎci între un om
care are armate şi unul care este lipsit de ele, nu putem face niciun fel
de compara ţie; aşadar nu este logic ca cel care posed ǎ armate s ǎ
asculte de bun ǎ voie de cel care nu posed ǎ soldaţi de niciun fel, iar
acesta din urm ǎ sǎ se simt ǎ în siguran ţǎ între slujitorii s ǎi arma ţi;
cǎci, unul fiind plin de dispre ţ, iar cel ǎlalt mereu plin de b ǎnuial ǎ,
nu vor putea lucra niciodat ǎ bine împreun ǎ. Astfel un Principe care
nu se pricepe în arta r ǎzboiului, va suferi, nu numai nepl
ǎcerile pe care le-am ar ǎtat, dar şi dispre ţul solda ţilor lui,
astfel c ǎ niciodat ǎ nu va putea s ǎ aibǎ încredere în ei.
Aşadar Principele nu trebuie s ǎ uite niciodat ǎ grija preg ǎtirii

1 Galeazzo Sforza a murit ucis de curteni (1476); Ludovic Maurul a fost

învins şi detronat de Ludovic al XII-lea în 1500, iar Massimiliano Sforza va

pierde de asemenea Milanul în urma luptei de la Marignano contra lui
Francisc I (1515).
2 În cap. XIX.

113
rǎzboiului; în timp de pace trebuie chiar s ǎ lucreze în acest
sens mai mult decât în timp de r ǎzboi; lucrul acesta îl poate face în
dou ǎ moduri: mai întâi prin fapte, apoi prin gândire. În ce prive
şte faptele, afar ǎ de ordinea şi disciplina continu ǎ pe care
trebuie s ǎ le impun ǎ oamenilor s ǎi, trebuie de asemenea s ǎ practice
mereu vânǎtoarea 3 , şi prin aceasta s ǎ-şi obi şnuiasc ǎ trupul cu
greut ǎţi şi trud ǎ; în acela şi timp poate s ǎ înveţe sǎ cunoasc ǎ
natura locurilor, sǎ ştie cum se înal ţǎ mun ţii, cum se deschid v ǎile,
cum se întind câmpiile, şi sǎ-şi dea seama care este natura
fluviilor şi a mlaştinilor; s ǎ fie de asemenea atent în
toate aceste observa ţii. Cǎci aceste cuno ştin ţe sunt folositoare din
dou ǎ puncte de vedere: mai întâi înve ţi sǎ-ţi cuno şti propria ta ţarǎ
şi în ţelegi astfel mai bine care trebuie s ǎ fie modul ei de ap ǎrare;
apoi, întrucât ai cunoscut şi ai fost de multe ori în toate aceste
locuri, vei în ţelege cu u şurin ţǎ poziţia oric ǎrui alt loc pe care va
trebui s ǎ-l iei în cercetare; deoarece dealurile, v ǎile şi câmpiile, fluviile
şi mlaştinile din Toscana, spre exemplu, seam ǎnǎ într-o anumit ǎ
mǎsur ǎ cu cele din alte provincii; astfel c ǎ, de la cunoa şterea
aspectelor unui ţinut oarecare, po ţi trece cu u şurin ţǎ la cunoa şterea
acelora ale altor provincii. Principele care nu se pricepe în aceasta,
este lipsit
de cea dintâi însu şire care se cere unui c ǎpitan; c ǎci aceste lucruri te
înva ţǎ sǎ-l descoperi pe du şman, sǎ-ţi fixezi taberele, s ǎ-ţi conduci
armatele, s ǎ le rânduie şti în lupte şi sǎ duci asediul spre folosul t ǎu.
Între alte laude pe care scriitorii le aduc lui Filipomen, principele
Acheilor 4 , este şi faptul c ǎ în timp de pace el nu se gândea la altceva
decât la modul în care s ǎ poarte r ǎzboiul; şi când se gǎsea pe un
câmp cu prietenii lui, se oprea de multe ori
şi discuta cu ei: – Dac ǎ du şmanii s-ar afla pe colina aceea, iar noi ne-
am afla aici cu armata noastr ǎ, care din doi ar fi într-o pozi ţie mai bun
ǎ? Cum am putea s ǎ înaint ǎm împotriva lor, p ǎstrând ordinea de
bǎtaie? Dac ǎ am voi sǎ ne retragem, cum ar trebui s ǎ

3 Cf. Discorsi , III, 39, op.cit., p. 474–475: „Între celelalte lucruri care sunt

necesare unui c ǎpitan de armate, este cunoa şterea locurilor

şi a ţǎrilor, deoarece f ǎrǎ aceast ǎ cunoa ştere general ǎ şi particular ǎ un
cǎpitan de armate nu poate s ǎvârşi nimic bun. Çi deoarece toate ştiin ţele cer
o practic ǎ dacǎ vrei sǎ le posezi în mod perfect, ştiin ţa aceasta cere şi ea o
practic ǎ foarte mare. Aceast ǎ practic ǎ sau cuno ştin ţǎ particular ǎ se
dobânde şte prin vân ǎtoare mai mult decât prin orice alt exerci
ţiu… Aceasta se spune spre a se ar ǎta cǎ vân ǎtoarea, dup ǎ cum constat ǎ
Xenofan, este o imagine a r ǎzboiului”.
4 Filipomen din Megalopoli (253–183 î. Chr.) a fost şeful Ligii
Acheilor.
proced ǎm? iar dac ǎ ei s-ar retrage, cum ar trebui s ǎ-i urm ǎrim? – Çi
aşa, mergând cu ei, le ar ǎta toate situa ţiile care s-ar putea ivi pentru
o armat ǎ; asculta p ǎrerile lor, şi-o spunea pe a lui, aducea
argumente în acest sens, astfel c ǎ, mul ţumit ǎ acestei reflect ǎri
continue asupra r ǎzboiului, nu i s-ar fi putut întâmpla niciodat
ǎ, el fiind în fruntea armatelor, s ǎ se iveascǎ o primejdie pe care s ǎ
nu ştie s-o înl ǎture.
Cât prive şte pregǎtirea intelectual ǎ în
vederea purt ǎrii rǎzboiului, Principele trebuie s ǎ citeasc ǎ
istoria, şi în aceasta s ǎ reflecteze asupra faptelor oamenilor de seam ǎ
spre a- şi da seama cum au procedat în r ǎzboaie, spre a examina
cauzele victoriilor şi înfrângerilor lor, spre a putea a şadar sǎ le
evite pe cele din urm ǎ şi sǎ le imite pe cele dintâi; şi, mai ales,
trebuie s ǎ urmeze exemplul câtorva oameni ilu ştri din trecut, care n
ǎzuiau s ǎ imite pe câte un erou mult l ǎudat şi glorios, dinaintea lor
având mereu prezente vitejiile şi faptele lui: a şa cum se spune c ǎ
Alexandru cel Mare îl imita pe Achille, Cezar pe Alexandru, Scipio pe
Cirus. Çi oricine va citi via ţa lui Cirus scris ǎ de Xenofon 5 ), va
recunoa şte apoi, când va urm ǎri via ţa lui Scipio 6 , cǎ aceastǎ imita
ţie a fost spre gloria lui deplin ǎ, şi- şi va da seama cât de mult se
apropia acesta de castitatea, de amabilitatea, de omenia şi de
dǎrnicia pe care Xenofon le atribuie în scrierea sa lui Cirus. Acestea
trebuie a şadar sǎ fie modurile şi atitudinile unui Principe
în ţelept; în timp de pace sǎ nu stea niciodat ǎ inactiv, ci s ǎ
adune cu pricepere şi sǎ-şi facǎ un capital din aceste însu şiri, pentru
a se putea folosi de ele în împrejur ǎrile grele; astfel ca, atunci când
soarta i se va schimba, sǎ fie preg ǎtit sǎ-i înfrunte loviturile.

———————————

Machiavelli se refer ǎ la Ciropedia .

5
6 Este vorba de Scipio Africanul, ale c ǎrui lecturi din Xenofon le
men ţioneazǎ Cicero într-o scrisoare.
115
 CAPITOLUL XV – Despre acele lucruri
pentru care oamenii, şi mai ales Principii,
merit ǎ sǎ fie lǎudaGi sau dojeni Gi.

Ne r ǎmâne s ǎ vedem acum care trebuie s ǎ fie atitudinea

şi procedarea unui Principe fa ţǎ de supu şi şi de prieteni, Principi ai
altor state. Dar întrucât ştiu c ǎ s-a scris mult despre aceea şi
chestiune, m ǎ tem cǎ, scriind şi eu acum tot despre aceasta, s ǎ nu
fiu considerat drept încrezut, mai ales pentru c ǎ mǎ voi dep
ǎrta foarte mult, în discu ţia acestei probleme, de modul obi şnuit de
tratare al celorlal ţi. Inten ţia mea fiind îns ǎ aceea de a scrie ceva
folositor pentru cei care vor şti sǎ mǎ înţeleagǎ, mi s-a p ǎrut c
ǎ este mai potrivit s ǎ urm ǎresc adevǎrul faptelor înse şi decât simpla
închipuire. C ǎci mul ţi scriitori au imaginat Republici şi Principate
pe care nimeni nu le-a v ǎzut vreodat ǎ şi nimeni nu le-a cunoscut ca
existând în realitate; într-adev ǎr este atât de mare deosebirea între
felul în care oamenii tr ǎiesc şi felul în care ar trebui s ǎ tr ǎiascǎ,
încât cel care las ǎ la o parte ceea ce facem pentru ceea ce ar trebui s
ǎ facem, mai curând î şi pregǎteşte propria lui pieire decât înva ţǎ
mijlocul de a se p ǎstra mai departe; c ǎci cel care pretinde s ǎ se
manifeste pretutindeni ca om de o des ǎvâr şit ǎ bun ǎtate, va trebui
s ǎ piar ǎ cu necesitate în mijlocul atâtor oameni care nu sunt buni. A
şadar Principele care vrea s ǎ-şi pǎstreze puterea, trebuie s ǎ înveţe
neap ǎrat sǎ poat ǎ fi uneori lipsit de bun ǎtate şi sǎ se poat ǎ folosi
de aceast ǎ însu şire dup ǎ cum este nevoie de ea.
Lǎsând aşadar la o parte toate acele lucruri care au fost închipuite
cu privire la un Principe, şi discutând numai despre acelea care
sunt adev ǎrate, spun c ǎ toţi oamenii, şi mai ales Principii,
întrucât sunt pe treapta cea mai de sus, au drept
tr ǎsǎtur ǎ caracteristic ǎ una din însu şirile urm ǎtoare, care le aduc
fie dojan ǎ, fie laud ǎ. Çi anume, unii sunt considera ţi genero şi, al ţii
meschini (folosind aici un cuvânt toscan,
„miseri”, întrucât cuvântul „avar” arat ǎ în limba noastr ǎ şi pe
acela care vrea s ǎ dobândeasc ǎ ceva prin jaf; numim îns ǎ „meschin”
pe acela care se opreşte de a se bucura de ceea ce posed ǎ); unii sunt
considera ţi darnici, al ţii lacomi; unii cruzi, al ţii milo şi; unii sperjuri,
al ţii oameni de încredere; unii f ǎrǎ vlagǎ şi laşi, alţii îndr ǎzneţi şi
curajo şi; unii plini de aten ţie, al ţii mândri; unii iubitori de pl ǎceri,
— 116 —
alţii caşti; unii cu un caracter integru,
al ţii vicleni; unii încǎpǎţânaţi,
alţii docili; unii serio şi, alţii u
şuratici; unii credincio şi, al ţii fǎrǎ religie; şi astfel mai departe.
Çtiu c ǎ fiecare va mǎrturisi c ǎ ar fi cu totul demn de laud ǎ sǎ
întâlnim la un Principe, dintre toate însu şirile mai sus ar ǎtate, numai
pe cele care sunt considerate drept cele mai bune; dar, întrucât nu
putem s ǎ le întâlnim pe toate laolalt ǎ şi nimeni nu ar
putea s ǎ le manifeste pe toate, deoarece condi ţiile vie ţii noastre
omene şti nu o îng ǎduie, îi va fi necesar Principelui s ǎ fie numai atât
de prudent încât s ǎ ştie sǎ ţin ǎ departe de el josnicia acelor vicii
care l-ar putea face s ǎ-şi piard ǎ statul; apoi, atât cât îi
este cu putin ţǎ, sǎ se fereascǎ şi de acelea care nu ar putea fi cauz ǎ
de pierdere a puterii; dac ǎ însǎ lucrul acesta nu-i posibil, poate s ǎ
dea ascultare acestor vicii din urm ǎ fǎrǎ prea mult ǎ grij ǎ. Çi mai ales
s ǎ nu-i pese dac ǎ ajunge sǎ merite faima rea a acelor p ǎcate fǎrǎ
de care i-ar fi greu s ǎ-şi pǎstreze statul; c ǎci dacǎ cercetǎm lucrurile
cu aten ţie, vom observa cǎ unele scopuri care apar ca virtuoase, ne-
ar duce la pieire dac ǎ le-am urm ǎri, pe când altele, care se par a fi
rele, ne fac sǎ dobândim, prin împlinirea lor, siguran ţa şi buna
stare.

———————————

117
 CAPITOLUL XVI – Despre d ǎrnicie şi
economie.

Începând a şadar cu cele dintâi dintre însu şirile mai sus ar ǎtate,
spun c ǎ ar fi bine s ǎ poţi fi considerat darnic; totu şi dǎrnicia aplicat
ǎ în aşa fel încât s ǎ ajungi s ǎ fii socotit darnic, î ţi este dǎun ǎtoare;
într-adev ǎr, dacǎ o aplici în mod potrivit şi cum
trebuie aplicat ǎ, nu se va şti de ea şi vei înl ǎtura şi reputa ţia ru
şinoasǎ a contrariului ei. Çi astfel, dac ǎ vrei sǎ-ţi pǎstrezi între
oameni renumele d ǎrniciei, nu trebuie s ǎ laşi de o parte luxul de
orice fel; astfel c ǎ un Principe de felul acesta î şi va cheltui toate
bunurile cu asemenea lucruri, iar la sfâr şit, dac ǎ va voi sǎ
pǎstreze mai departe renumele d ǎrniciei, va fi nevoit s ǎ apese
nespus de greu asupra poporului, împov ǎrându-l cu biruri,
şi sǎ facǎ astfel tot ceea ce se poate face pentru a ob ţine bani. Lucrul
acesta va aduce îns ǎ cu sine ura tot mai mare a supu şilor s ǎi, şi
nimeni nu va mai avea stim ǎ pentru el deoarece va fi ajuns s ǎrac; şi
astfel, întrucât d ǎrnicia lui a f ǎcut r ǎu multora şi a adus un bine
numai câtorva, el va sim ţi îndat ǎ cea mai mic ǎ nemul ţumire a
poporului şi situa ţia lui se va cl ǎtina la cea dintâi primejdie; dac ǎ
însǎ îşi dǎ seama de greşeala lui şi vrea sǎ se lepede de ea, î şi va
atrage îndat ǎ reputa ţia de a fi meschin. A şadar un Principe nu poate
aplica aceast ǎ virtute a d ǎrniciei în a şa
fel încât, manifestând-o, s ǎ nu-i aduc ǎ un r ǎu; deci, dac
ǎ este prudent, nu trebuie s ǎ-i pese de reputa ţia de meschin;
deoarece cu timpul va fi considerat tot mai darnic, întrucât se
va constata c ǎ, fǎcând economie, îi ajung propriile lui
venituri, c ǎ se poate ap ǎra împotriva celui care
porne şte cu r ǎzboi contra lui şi cǎ poate sǎ întreprind ǎ lucruri mari f
ǎrǎ sǎ apese asupra poporului; a şa încât va fi darnic fa ţǎ de toţi
aceia cǎrora nu le ia nimic, şi care sunt nesfâr şit de mul ţi, şi
va fi zgârcit fa ţǎ de toţi aceia cǎrora nu le d ǎ nimic, şi care sunt pu
ţini. În vremurile noastre am v ǎzut c ǎ au înfǎptuit lucruri mari numai
aceia care au fost considera ţi drept meschini; iar ceilal ţi
au fost nimici ţi. Papa Iuliu al II-lea, dup ǎ ce s-a folosit de faima d
ǎrniciei lui spre a ajunge la tronul papal, nu
s-a mai gândit apoi nicio clip ǎ sǎ o mai p ǎstreze, deoarece trebuia
sǎ poarte r ǎzboaie. Regele de ast ǎzi al Fran ţei1 a
purtat

1 Regele la care se refer ǎ Machiavelli este Ludovic al XII-lea.

nenum ǎrate r ǎzboaie fǎrǎ sǎ pun ǎ vreo dare special ǎ asupra supu
şilor lui, numai pentru c ǎ economia lui îndelungat ǎ i-a
îngǎduit sa aib ǎ cheltuieli suplimentare 2 . Iar regele de azi al
Spaniei 3 , dacǎ ar fi vrut s ǎ fie considerat drept darnic, nu ar fi
întreprins atâtea r ǎzboaie şi nu ar fi câ ştigat atâtea victorii.
Aşadar unui Principe, care nu are nevoie s ǎ-şi jefuiasc ǎ supu şii
pentru a se putea ap ǎra, care nu trebuie s ǎ se team ǎ cǎ va ajunge
sǎrac şi dispre ţuit şi care nu este silit s ǎ devin ǎ lacom de averi, nu
trebuie s ǎ-i pese dac ǎ îşi creeazǎ faima de meschin; c ǎci acesta
este unul dintre p ǎcatele care îi îng ǎduie s ǎ domneasc ǎ. Iar dac ǎ
cineva îmi va obiecta spunând c ǎ Caesar a ajuns la putere prin
dǎrnicie, şi mul ţi al ţii de asemenea au urcat treptele cele mai înalte
pentru c ǎ au fost în realitate şi au fost crezu ţi darnici, îi voi rǎspunde:
sau e şti Principe deplin sau e şti pe cale de a dobândi Principatul. În
primul caz, d ǎrnicia este d ǎun ǎtoare; în al doilea caz, este foarte
necesar s ǎ fii considerat darnic. Iar Caesar era unul dintre aceia care
voiau s ǎ ajung ǎ la Principatul Romei; dar dacǎ odat ǎ ajuns aici ar fi
tr ǎit mai departe şi nu ar fi fost mai cump ǎtat în cheltuieli, şi-ar fi
distrus singur Imperiul. Iar dac ǎ altul îmi va obiecta din nou: au
fost mul ţi Principi care cu armatele lor au s ǎvârşit fapte m ǎreţe
şi care totodat ǎ au fost socoti ţi foarte darnici, îi voi r ǎspunde:
Principele acesta cheltuie şte sau din averea lui şi din banii supu şilor
s ǎi, sau din aceia ai altora. În primul caz trebuie s ǎ fie foarte econom;
în al doilea, nu trebuie s ǎ renun ţe la niciun fel de d ǎrnicie. C ǎci
Principele care î şi poart ǎ armatele pretutindeni, care se îmbog ǎţeşte
din pr ǎzi, din jafuri şi din biruri, care folose şte aşadar averea altuia,
acela trebuie s ǎ se arate darnic; altfel solda ţii nu l-ar mai urma. Într-
adev ǎr, poţi sǎ dǎruie şti cu generozitate din ceea ce nu este al t ǎu
nici al

2 Traducem dup ǎ textul edi ţiei lui Angelo Pernice (op.cit., p. 84) ca

şi a lui Michieli (op.cit., p. 111); în traducerile franceze şi germane s-a

urmat însǎ o alt ǎ lecţiune, unindu-se cele dou ǎ fraze, dup ǎ textul lui G.
Lisio, Il Principe di Niccolò Machiavelli , testo critico con introduzione e
note, Firenze, Sansoni, 1899. (cu privire la lec ţiunea adoptat ǎ de Angelo
Pernice în contrast cu a lui Lisio, cf. nota celui dintâi în edi ţia îngrijit ǎ de
el, op.cit., p. 174, nota 55). Ferrari traduce a şadar: „afin de pouvoir faire la
guerre au roi de France…” (op.cit. p. 132); Yves Lévy de asemenea:
„…pour avoir le moyen de faire la guerre au roy de France”, (op.cit., p.
101), iar Rehberg urmeaz ǎ acelaşi text: „…um sich vielmehr nur zum Kriege
gegen Frankreich vorzubereiten” (op.cit., p. 86).
3 Ferdinand Catolicul.

119
supu şilor t ǎi, aşa cum au f ǎcut Cirus, Caesar şi Alexandru;
deoarece faptul de a risipi averea altora nu- ţi mic şoreazǎ faima de
care te bucuri, ci î ţi aduce dimpotriv ǎ o faim ǎ nou ǎ; singurul lucru
care îţi dǎuneazǎ este acela de a cheltui din banii t ǎi. Cǎci nu exist ǎ
ceva care sǎ se consume singur mai mult decât d ǎrnicia: în timp ce te
folose şti de ea, pierzi totodat ǎ putin ţa de a o mai folosi, şi ajungi sau
s ǎrac şi dispre ţuit, sau, pentru a sc ǎpa de sǎrǎcie, devii lacom şi
urât de ceilal ţi. Între toate lucrurile de care un Principe trebuie s ǎ se
fereascǎ este îns ǎ faptul de a fi dispre ţuit şi urât, iar d ǎrnicia te
duce şi la una şi la cealalt ǎ. Aşadar este mai înţelept s ǎ-ţi pǎstrezi
numele de meschin, care î ţi creeazǎ o reputa ţie proast ǎ, dar lipsit ǎ
de ur ǎ, decât sǎ vrei sǎ-ţi câştigi faima d ǎrniciei şi prin aceasta s-o
dobânde şti în mod necesar pe aceea de lacom, din care ţi se va
forma o reputa ţie proast ǎ şi însoţitǎ de ur ǎ.

———————————

— 120 —
 CAPITOLUL XVII – Despre cruzime

şi mil ǎ, şi dacǎ este mai bine s ǎ fii iubit

decât temut, sau mai curând s ǎ fii temut
decât iubit.

Trecând mai departe la celelalte însu şiri mai sus ar ǎtate, spun cǎ
orice Principe trebuie s ǎ doreasc ǎ sǎ fie socotit drept milos
şi nu crud: cu toate acestea, trebuie s ǎ bage de seam ǎ sǎ nu
întrebuin ţeze rǎu aceast ǎ mil ǎ. Cezar Borgia era socotit crud; totu şi
aceast ǎ cruzime a lui restabilise ordinea în Romagna, îi dǎduse
unitatea şi pacea şi o fǎcuse sǎ fie credincioas ǎ Principelui. Dacǎ
vom considera a şadar cu aten ţie lucrul acesta, ne vom da seama cǎ
acest om a dovedit c ǎ este mult mai milos decât poporul florentin
care, pentru a nu fi acuzat de cruzime, a l ǎsat sǎ fie distrus ǎ
Pistoia 1 . Aşadar un Principe nu trebuie s ǎ se preocupe dacǎ, pentru
a- şi ţine supu şii strâns uni ţi şi credincio şi lui, î şi creeazǎ faima rea
a cruzimii: într-adev ǎr câteva exemple îi vor fi suficiente ca s ǎ
dovedeascǎ mai mult ǎ mil ǎ decât aceia care, din mil ǎ prea mare, las
ǎ sǎ se dezvolte liber dezordinile produc ǎtoare de omor şi jaf;
asemenea lucruri fac r ǎu unei întregi colectivit ǎţi, pe când execu ţiile
ordonate de un Principe ating numai pe un singur om. Iar între
Principii de toate felurile, îi este cu neputin ţǎ Principelui care
de curând şi pentru prima oar ǎ a ajuns la aceast ǎ treapt ǎ, sǎ
evite renumele cruzimii; aceasta deoarece un stat nou este plin de
primejdii.
Virgiliu spune într-adev ǎr prin gura Didonei:
Res dura, et regni novitas me talia cogunt
Moliri, et late fines custode tueri 2 .

1 Despre aceast ǎ politic ǎ a Floren ţei faţǎ de Pistoia – unde au fost între
ţinute partidele adverse spre a se produce turbur ǎri şi omoruri continue –,
Machiavelli vorbe şte şi în Discorsi II, 25, op.cit., p. 356:
„Oraşul Pistoia… nu a ajuns în st ǎpânirea Floren ţei prin alt mijloc decât prin
acesta: c ǎci, ea fiind divizat ǎ între partide şi florentinii favorizând când pe
unii, când pe al ţii… împinser ǎ cetatea pân ǎ la cap ǎt încât, istovit ǎ de
existen ţa ei agitat ǎ, se arunc ǎ de la sine în bra ţele Floren ţei”. Cf. şi III, 27,
op.cit., p. 418, unde se arat ǎ folosirea de c ǎtre florentini a aceleiaşi metode
de cucerire a Pistoiei.
2 Eneida , I, p. 563–564.

121
 Cu toate acestea, el nu trebuie s ǎ dea u şor crezare acuza ţiilor,
nici s ǎ treac ǎ prea repede la ac ţiune şi nici s ǎ-şi facǎ singur fric ǎ;
sǎ procedeze cu m ǎsur ǎ, cu în ţelepciune şi cu omenie, iar
încrederea prea mare s ǎ nu-l lipseasc ǎ de pruden ţǎ, dup ǎ cum
prea marea neîncredere s ǎ nu-l fac ǎ lipsit de orice îng ǎduin ţǎ.
Se pune astfel problema dac ǎ este mai bine s ǎ fii iubit decât temut
sau invers. R ǎspund c ǎ este necesar s ǎ fii şi una şi alta; dar întrucât
este greu s ǎ împaci aceste dou ǎ lucruri, spun c ǎ, atunci când una
singur ǎ din aceste condi ţii poate fi împlinit ǎ, este mai sigur s ǎ fii
temut decât s ǎ fii iubit. C ǎci se poate spune despre oameni acest
lucru în general: c ǎ sunt
nerecunosc ǎtori, schimb ǎtori, pref ǎcuţi şi ascun şi, cǎ fug din fa ţa
primejdiei şi sunt lacomi de câ ştig; atâta timp cât le faci bine, sunt
cu totul ai t ǎi; şi dup ǎ cum am spus mai sus, ei î ţi dau sângele lor,
averea, via ţa şi copiii, atâta timp cât primejdia este departe; dar când
ea se apropie, to ţi se rǎscoalǎ împotriva ta. Astfel Principele care s-a
încrezut cu totul în vorbele lor, şi este deci lipsit de orice alt ǎ
posibilitate de ap ǎrare, este împins spre pieire; c ǎci prieteniile pe
care le ob ţii cu bani, iar nu prin generozitate şi
distinc ţie sufleteasc ǎ, le cumperi 3 , dar nu le posezi în realitate
şi nu le po ţi folosi. Iar oamenii şovǎie mai pu ţin sǎ facǎ rǎu celui care
se face iubit decât celui care se face temut; c ǎci iubirea se p ǎstreazǎ
prin legǎtura obliga ţiei pe care orice prilej, în care este în joc propriul
tǎu folos, o poate rupe, deoarece oamenii sunt r ǎi; în schimb,
teama se p ǎstreazǎ prin frica de pedeaps ǎ, care nu-l p ǎrǎseşte pe
om niciodat ǎ. Cu toate acestea, Principele trebuie s ǎ se facǎ temut în
aşa fel încât, dac ǎ nu dobânde şte iubirea supu şilor, s ǎ evite însǎ
ura lor; deoarece poate foarte bine s ǎ îndeplineasc ǎ împreun ǎ cele
dou ǎ condi ţii, sǎ fie temut şi sǎ nu fie urât; ceea ce se va întâmpla
întotdeauna dat ǎ se va abţine de a pune mâna pe averea cetǎţenilor
şi supu şilor s ǎi ca şi pe femeile lor; şi chiar atunci când este
constrâns s ǎ verse sângele cuiva, s-o fac ǎ numai dac ǎ exist ǎ într-
adev ǎr o justificare adev ǎrat ǎ şi o cauzǎ evident ǎ; dar mai presus
de toate trebuie s ǎ se reţin ǎ de a atinge averea oamenilor, deoarece
ace ştia uit ǎ mai u şor moartea unui tat ǎ decât pierderea averii lor. Çi
apoi, prilejurile de confiscare a bunurilor nu lipsesc niciodat ǎ; iar
cel care începe sǎ tr ǎiascǎ din jaf, g
ǎseşte

3 În text (ed. Angelo Pernice, p. 88): „ şi meritano”, cu explica ţia

Comentariului (p. 175, nota 59): „si comprano”. Yves Lévy traduce totu
şi (op.cit., p. 105): „on mérite bien d’en éprouver l’effet (des amitiés)…”.
— 122 —
întotdeauna motive suficiente ca s ǎ ia în st ǎpânire averea altuia;
sunt îns ǎ dimpotriv ǎ mai rare prilejurile de a v ǎrsa sânge şi ele trec
mai repede. Dar când un Principe î şi conduce armatele şi are sub
comanda lui un num ǎr mare de solda ţi, atunci mai ales este necesar s
ǎ nu se preocupe nicidecum de faima cruzimii lui; deoarece f ǎrǎ
aceastǎ faim ǎ, o armat ǎ nu poate fi niciodat ǎ unit ǎ şi nici gata de
ac ţiune. Între faptele demne de admira ţie ale lui Hanibal, se num ǎrǎ
şi aceasta: de şi a avut o armat ǎ foarte mare, alcǎtuit ǎ din nenum
ǎrate neamuri amestecate şi pe care a purtat- o sǎ lupte pe p
ǎmânturi str ǎine, nu s-a ivit niciodat ǎ vreo neîn ţelegere între
elementele ei diferite, şi nimeni nu s-a ridicat vreodat ǎ
împotriva Principelui, atât când soarta le-a
fost nenorocit ǎ cât şi atunci când le-a fost favorabil ǎ. Faptul acesta
nu putea s ǎ aibǎ alt ǎ cauzǎ decât cruzimea neomeneasc ǎ a lui
Hanibal, cruzime care, al ǎturi de valoarea şi de energia
lui nem ǎsurate, l-a f ǎcut s ǎ apar ǎ întotdeauna solda ţilor demn de
respect şi de team ǎ; şi dacǎ nu ar fi avut aceast ǎ însu şire, celelalte
virtu ţi nu i-ar fi fost suficiente spre a ob ţine acest rezultat. Scriitorii
cu pu ţin ǎ inteligen ţǎ admir ǎ însǎ pe de o parte ac ţiunile lui, iar pe
de alt ǎ parte condamn ǎ acele fapte care constituie singura lor cauz
ǎ. Çi pentru a dovedi c ǎ celelalte însu şiri nu i-ar fi fost suficiente, s ǎ-l
consider ǎm pe Scipio, om de o rar ǎ valoare nu numai în timpurile
lui, dar fa ţǎ de tot ceea ce cunoa ştem în timpurile trecute,
şi ale cǎrui armate s-au r ǎsculat împotriva lui în Spania 4 . Faptul
acesta nu a avut alt ǎ cauzǎ decât bun ǎtatea lui prea mare, care d
ǎduse solda ţilor o libertate nest ǎvilit ǎ şi cu mult mai mare decât s-
ar fi potrivit disciplinei militare. Ceea ce i-a şi fost spus ca o
învinuire, în Senat, de c ǎtre Fabius Maximus care l- a numit pentru
aceasta corup ǎtor al armatei romane. Çi este adevǎrat c ǎ
locuitorii din Locri, care fuseser ǎ jefui ţi şi ruina ţi de un guvernator
trimis de Scipio, n-au fost r ǎzbuna ţi niciodat ǎ de acesta, iar
îndr ǎzneala acelui om n-a fost pedepsit ǎ; şi toate acestea numai
din cauza firii lui indulgente 5 ; astfel c ǎ, cineva în Senat

voind s ǎ-l scuze, a spus c ǎ exist ǎ mul ţi oameni care ştiu mai bine s
ǎ nu gre şeascǎ ei în şişi decât s ǎ pedepseascǎ greşelile altora. Acest
fel de a fi ar fi mic şorat cu timpul faima şi gloria lui

4 Este vorba de r ǎscoala din 206 î. Chr., produs ǎ în momentul în care

Scipio Africanul se îmboln ǎvise.

5 Machiavelli se refera la Q. Phlaminius l ǎsat de Scipio la Locri pentru a

apǎra oraşul împotriva Cartaginezilor.

123
Scipio, dac ǎ el ar fi r ǎmas mai departe la putere p ǎstrând aceast ǎ
conduit ǎ; dar întrucât a trecut apoi sub comanda Senatului, aceast
ǎ însu şire d ǎun ǎtoare a lui nu numai c ǎ nu s-a mai ar ǎtat astfel,
dar a ap ǎrut spre gloria lui.
Conclud a şadar, revenind la întrebarea dac ǎ trebuie s ǎ fii iubit
sau temut, prin afirmarea c ǎ, întrucât oamenii iubesc dup ǎ capriciul
lor şi se tem dup ǎ voia Principelui, un Principe prudent trebuie s ǎ se
bazeze pe ceea ce atârn ǎ de el, iar nu pe ceea ce atârn ǎ de ceilal ţi; el
trebuie a şadar sǎ caute numai s ǎ nu fie urât, dup ǎ cum am spus.

———————————

— 124 —
 CAPITOLUL XVIII – Cum trebuie s ǎ-şi Ginǎ
cuvântul un Principe.

Oricine în ţelege cǎ trebuie s ǎ fie l ǎudat Principele care ştie sǎ-şi

ţin ǎ cuvântul şi sǎ procedeze în mod cinstit, iar nu cu viclenie: totu şi
experien ţa vremurilor noastre ne arat ǎ cǎ acei Principi au sǎvârşit
fapte de seam ǎ care au ţinut prea pu ţin socoteal ǎ de cuvântul dat
şi au ştiut cu viclenia lor s ǎ ameţeascǎ mintea oamenilor; iar la sfâr
şit au întrecut astfel pe cei care au lucrat cu cinste.
Trebuie s ǎ ştiţi aşadar cǎ exist ǎ dou ǎ feluri de a lupta: unul
bazat pe legi, cel ǎlalt pe for ţǎ: cel dintâi este propriu oamenilor, al
doilea apar ţine animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori
suficient, trebuie s ǎ recurgem la al doilea. A şadar îi este
necesar Principelui s ǎ ştie sǎ se comporte tot atât de bine ca
animal cât şi ca om. Scriitorii vechi au recomandat acest lucru
Principilor într-un mod alegoric; ei ne povestesc c ǎ Achile şi
mul ţi alţi Principi din vremurile acelea, au fost da ţi lui Chiron
Centaurul pentru ca acesta s ǎ-i creasc ǎ sub disciplina lui 1 . Iar faptul
de a
avea ca preceptor o fiin ţǎ jum ǎtate animal şi jum ǎtate om nu
înseamn ǎ altceva decât c ǎ unui Principe îi este necesar s ǎ ştie sǎ
se poarte atât într-un fel cât şi în cel ǎlalt; c ǎci nu po ţi sǎ te por
ţi mereu în felul singur al omului şi nici în acela al animalului.
Aşadar dac ǎ un Principe trebuie s ǎ ştie sǎ se comporte bine în
felul unui animal, trebuie s ǎ aleagǎ între firea vulpii şi
aceea a leului; deoarece leul nu se ap ǎrǎ de cursele ce i se întind, iar
vulpea de asemenea nu se ap ǎrǎ de lupi. Trebuie a şadar sǎ fii vulpe
spre a recunoa şte cursele, şi leu spre a-i speria pe lupi. Cei care
procedeaz ǎ numai în felul leului, nu sunt deloc pricepu

ţi.
Aşadar un st ǎpânitor puternic nu poate şi nici nu trebuie s ǎ-şi
ţint ǎ, cuvântul atunci când aceasta se întoarce împotriva lui
şi
când motivele care l-au f ǎcut s ǎ promit ǎ un anumit lucru au încetat
de a mai exista. Dac ǎ oamenii ar fi to ţi buni, preceptul meu nu ar
avea valoare; dar întrucât sunt r ǎi şi nu- şi ţin cuvântul dat,
nici tu nu trebuie s ǎ-l ţii faţǎ de ei. Unui Principe nu i-au lipsit de
altfel niciodat ǎ motive legitime pentru a- şi masca neţinerea

1 Chiron Centaurul, fiul lui Saturn şi al ninfei Fallira, a fost dup ǎ cei
cuvântului dat. Çi s-ar putea da în acest sens exemple moderne
nenum ǎrate, şi s-ar putea ar ǎta câte p ǎci, câte fǎgǎduieli au devenit
f ǎrǎ valoare şi zǎdǎrnicite prin faptul c ǎ Principii şi-au
cǎlcat cuvântul: iar cel care a ştiut cel mai bine s ǎ facǎ pe vulpea,
acela a reu şit deplin. Trebuie s ǎ ştii îns ǎ sǎ-ţi maschezi bine
aceastǎ natur ǎ de vulpe şi deci s ǎ ştii s ǎ te prefaci şi sǎ te ascunzi;
deoarece oamenii sunt atât de naivi şi se supun atât de u şor
nevoilor prezente încât cel care în şalǎ va gǎsi întotdeauna pe unul
care sǎ se lase a fi în şelat.
Dintre exemplele recente nu a ş vrea sǎ nu men ţionez unul anumit.
Alexandru al VI-lea nu a f ǎcut niciodat ǎ altceva şi nici nu s-a gândit
la altceva decât s ǎ înşele pe oameni, şi a gǎsit
întotdeauna elementele potrivite spre a o face. N-a existat într- adevǎr
niciodat ǎ un om care s ǎ-ţi spun ǎ un lucru cu mai mult ǎ siguran ţǎ
şi sǎ ţi-l confirme cu jur ǎminte mai multe dar care s ǎ-l observe mai
pu ţin; cu toate acestea, în şelǎciunile i-au reu şit întotdeauna dup ǎ
dorin ţǎ, deoarece cuno ştea prea bine acest mijloc de ac ţiune fa ţǎ
de oameni. Unui Principe nu-i este a şadar necesar s ǎ aibǎ toate însu
şirile bune ar ǎtate mai sus, dar îi este foarte necesar s ǎ par ǎ cǎ le
are. Ba chiar voi îndr ǎzni sǎ spun aceasta: cǎ dacǎ le are
şi le folose şte întotdeauna, îi sunt dǎun ǎtoare; dac ǎ însǎ pare cǎ le
are, îi vor fi utile; astfel faptul de a pǎrea milos, credincios, uman,
integru şi religios este folositor; dar totodat ǎ va trebui s ǎ fii mereu
gata ca, atunci când nu trebuie sǎ pari astfel, s ǎ poţi şi sǎ ştii s ǎ te
compor ţi tocmai dimpotriv ǎ. Çi trebuie s ǎ ştim mai departe c ǎ un
Principe, şi mai ales un Principe nou, nu poate s ǎ respecte toate acele
virtu ţi pentru care oamenii sunt socoti ţi în general ca buni, deoarece
pentru a- şi pǎstra statul, el este constrâns adeseori s ǎ lucreze
împotriva cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei, a religiei. Çi de
aceea spiritul lui trebuie sǎ fie întotdeauna gata s ǎ se îndrepte dup ǎ
cum îi poruncesc vânturile soartei şi schimbarea împrejur ǎrilor şi,
dup ǎ cum am spus mai sus, s ǎ nu se dep ǎrteze de bine, dac ǎ
poate, dar s ǎ ştie la nevoie s ǎ facǎ rǎul.
Principele trebuie a şadar sǎ bage bine de seam ǎ sǎ nu-i ias ǎ
vreodat ǎ din gur ǎ vreun cuvânt care s ǎ nu fie p ǎtruns de cele cinci
însu şiri pe care le-am ar ǎtat mai sus; şi dacǎ îl vezi sau îl auzi
numai, s ǎ-ţi par ǎ plin de mil ǎ, de fidelitate, cu un caracter integru,
plin de omenie şi de credin ţǎ în Dumnezeu. Dar nimic nu este mai
necesar s ǎ par ǎ cǎ are, decât aceast ǎ ultim ǎ însu şire. Cǎci
oamenii judec ǎ în general mai curând dup ǎ ochi decât dup ǎ mâini,

— 126 —
întrucât fiec ǎruia îi este dat s ǎ vadǎ, însǎ pu ţini pot s ǎ pip ǎie cu
mâinile lor. Oricine vede ceea ce pari, dar pu ţini simt ceea ce e şti în
realitate; şi aceşti pu ţini nu îndr ǎznesc sǎ se opun ǎ pǎrerii celor mul
ţi care au de partea lor autoritatea înalt ǎ a statului care îi
susţine ap ǎrându-i; a şadar faptele tuturor oamenilor şi mai ales ale
Principilor, pentru care nu po ţi sǎ te adresezi nici unui judec ǎtor,
trebuie privite numai dup ǎ rezultatul lor. Principele s ǎ facǎ, aşadar în
a şa fel încât s ǎ înving ǎ şi sǎ-şi pǎstreze statul; mijloacele lui vor fi
judecate întotdeauna onorabile şi fiecare le va lǎuda; deoarece
vulgul este atras numai de ceea ce pare şi de ceea ce se
produce în mod real; în lume nu exist ǎ însǎ decât vulg; iar cei pu ţini
dobândesc un rol oarecare numai când cei mul ţi gǎsesc în ei
un sprijin. Un Principe din timpurile noastre, pe care nu este potrivit s
ǎ-l numim 2 , nu face altceva decât s ǎ predice tot timpul pacea şi
credin ţa în Dumnezeu, şi este cel mai mare du şman al uneia şi al
alteia; c ǎci atât una cât şi cealalt ǎ, dacǎ le-ar fi observat, l-ar fi f
ǎcut sǎ-şi piard ǎ de mult şi puterea şi statul.

———————————

2 Ferdinand Catolicul.
127
 CAPITOLUL XIX – Cum trebuie s ǎ ne ferim
de a fi urâ Gi şi dispre Gui Gi.

Dar deoarece n-am vorbit decât despre însu şirile cele mai
însemnate dintre cele pe care le-am numit mai sus 1 , vreau s ǎ
tratez desprecelelalte pe scurt, cuprinzându-le
în aceast ǎ considera ţiune general ǎ: anume c ǎ Principele
trebuie, dup ǎ cum am spus în parte mai adineauri, s ǎ se fereascǎ de
acele lucruri care pot trezi ura şi dispre ţul fa ţǎ de el; şi ori de
câte ori va fi reu şit sǎ facǎ aceasta, î şi va fi îndeplinit bine
rolul şi astfel celelalte gre şeli pe care le-ar s ǎvârşi nu-i vor
mai fi primejdioase. Oamenii îl vor urî mai ales, dup ǎ cum am spus,
dac ǎ se va ar ǎta lacom şi se va face st ǎpân pe averile şi pe soţiile
supu şilor s ǎi; de aceste fapte trebuie s ǎ se fereascǎ; deoarece atâta
timp cât nu le iei oamenilor, în majoritatea lor, nici averea nici
onoarea, ei tr ǎiesc mul ţumi ţi şi nu ai de luptat decât împotriva
ambi ţiei câtorva, pe care o poţi înfrânge în mai multe feluri şi cu u
şurin ţǎ. Dar ajungi sǎ fii dispre ţuit dac ǎ te ar ǎţi schimb ǎcios, u
şuratic, f ǎrǎ energie, meschin, nehot ǎrât. Principele trebuie s ǎ se
fereascǎ de aceasta ca de o stânc ǎ în mijlocul m ǎrii, şi sǎ-şi dea silin
ţǎ ca faptele lui s ǎ fie mǎrturia unui suflet mare, curajos, serios
şi puternic; iar în ce prive şte neîn ţelegerile particulare ale supu şilor s
ǎi, sǎ vrea ca hotǎrârea lui s ǎ fie irevocabil ǎ; şi sǎ men ţinǎ în jurul
lui o faim ǎ atât de mare încât nimeni s ǎ nu se gândeasc ǎ sǎ-l în şele
sau s ǎ-l induc ǎ abil în eroare.
Principele care face s ǎ se nascǎ în jurul s ǎu aceast ǎ stim ǎ, îşi
câştigǎ un mare renume; iar conspira ţiile se fac cu greu împotriva
unui om pre ţuit; este de asemenea greu s ǎ fie atacat dac ǎ se ştie cǎ
este un om bun şi respectat de ai lui. C ǎci un Principe trebuie
sǎ se team ǎ de dou ǎ lucruri de situa ţia din ǎuntru, din cauza
supu şilor, şi de situa ţia din afara, din cauza vecinilor puternici. De
aceştia din urm ǎ te aperi cu armate bune şi cu alia ţi buni, şi dacǎ
vei avea armate bune, vei avea întotdeauna şi alia ţi buni; iar
situa ţia intern ǎ va fi întotdeauna solid ǎ, atunci când vor fi tot
astfel împrejur ǎrile din afar ǎ, aceasta, desigur, dac ǎ ea n-a fost mai
dinainte tulburat ǎ de o conspira ţie; şi chiar daca s-ar tulbura
şi situa ţia din afar ǎ, dacǎ Principele a orânduit totul precum am

1 În cap. XV-XVI.
— 128 —
spus şi s-a comportat tot astfel, şi dacǎ nu cedeaz ǎ, va rezista
oricând oric ǎrui atac, a şa cum am spus c ǎ a fǎcut Nabis Spartanul.
Dar în ce price şte pe supu şi, chiar când situa ţia din afar ǎ nu se
tulbur ǎ, el trebuie s ǎ se team ǎ de o conjura ţie urzit ǎ în tain ǎ: iar fa
ţǎ de aceasta, Principele se pune foarte bine în siguran ţǎ dacǎ evit ǎ
faptele pentru care ar putea s ǎ fie urât şi dispre ţuit, şi dacǎ îşi men
ţine poporul mul ţumit de guvernarea lui, lucru pe care îl ob ţine cu
necesitate, dup ǎ cum am spus pe larg mai sus. Iar unul dintre
mijloacele cele mai puternice pe care le are un Principe împotriva
conspira ţiilor, este faptul de a nu fi urât de mul ţime; deoarece acela
care conspir ǎ crede întotdeauna c ǎ va satisface poporul omorându-l
pe Principe; dar atunci când i se pare cǎ prin aceasta i-ar displace,
nu mai are curajul s ǎ hot ǎrascǎ o acţiune de
acest fel, deoarece conspiratorii întâmpin ǎ
întotdeauna greut ǎţi nenum ǎrate. Iar experien ţa ne arat ǎ cǎ s-au
urzit multe conspira ţii, dar prea pu ţine au reu şit; deoarece acela
care conspir ǎ nu poate s ǎ lucreze singur, şi nici nu poate s ǎ-şi ia
tovar ǎşi decât dintre aceia pe care îi crede nemul ţumi ţi; dar de îndat
ǎ ce ţi-ai dezv ǎluit inten ţiile unui nemul ţumit, i-ai
şi dat prilejul s ǎ fie mul ţumit deoarece, dac ǎ dezvǎluie totul, poate s
ǎ spere tot binele posibil; astfel c ǎ, vǎzând câştigul sigur în direc ţia
aceasta şi vǎzându-l în cealalt ǎ direc ţie îndoielnic
şi plin de primejdie, ar trebui, pentru ca s ǎ-ţi r ǎmân ǎ credincios, s ǎ-
ţi fie prieten cum rar exist ǎ sau, sǎ fie du şman îndârjit al Principelui.
Spre a spune a şadar lucrurile pe scurt, afirm c ǎ cel care conspir ǎ
cunoa şte numai teama, grija de a p ǎstra secretul şi frica pedepsei
care îl îngroze şte; dar cât prive şte Principele, el are de partea lui
majestatea Principatului, legile, ap ǎrarea din partea prietenilor
şi din partea statului, care toate stau în jurul lui; astfel c ǎ, dacǎ
adǎugǎm tuturor acestor lucruri şi simpatia
poporului, este imposibil ca cineva s ǎ aibǎ atâta îndr ǎzneal ǎ încât s
ǎ conspire. Cǎci dacǎ un conspirator trebuie s ǎ se team ǎ de obicei
înainte de a-şi fi comis fapta, în cazul acesta îns ǎ, al simpatiei
poporului, el trebuie s ǎ se team ǎ mai mult dup ǎ ce a sǎvârşit-o,
deoarece va avea drept du şman poporul şi nu va putea s ǎ spere de la
el nicio scǎpare.
S-ar putea da exemple nenum ǎrate în atest sens, dar vreau s ǎ mǎ
mul ţumesc cu unul singur, care s-a întâmplat pe vremea pǎrin ţilor
no ştri. Messer Annibale Bentiyogli, bunicul celui de azi care poart ǎ
acelaşi nume, şi care era Principe la Bologna, a fost

129
omorât de unul din familia Canneschi 2 ce conspiraser ǎ împotriva
lui; el nu a l ǎsat ca urma ş decât pe Messer Giovanni care era înc ǎ
foarte mic 3 ; dar îndat ǎ dup ǎ sǎvârşirea crimei, întreg poporul s-a
ridicat şi i-a ucis pe to ţi cei din neamul lui Canneschi. Lucru care
s-a produs prin aceea c ǎ familia lui Bentivoglio se bucura în vremea
aceea de mult ǎ dragoste din partea poporului; şi aceast
ǎ dragoste era într-adev ǎr atât de mare încât, dup ǎ moartea lui
Annibale, ner ǎmânând la Bologna nimeni din aceast ǎ familie care sǎ
poat ǎ conduce statul, şi aflându-se c ǎ la Floren ţa tr ǎia un
vlǎstar din neamul acesta 4 , care pân ǎ acum fusese socotit fiu de
fierar, trimiser ǎ bolognezii s ǎ-l caute la Floren ţa şi îi încredin ţarǎ
cârmuirea ora şului lor; şi fu guvernat de el pân ǎ ce Messer
Giovanni ajunse la vârsta la care putea s ǎ ia în mân ǎ conducerea.
Spun a şadar în concluzie, c ǎ un Principe trebuie s ǎ se preocupe
prea pu ţin de conspira ţii dacǎ poporul îi este favorabil; dar dac ǎ
acesta îi este du şman şi îl ur ǎşte, trebuie s ǎ se team ǎ de orice lucru
şi de oricine. Statele bine organizate şi Principii în ţelepţi s-au
str ǎduit întotdeauna şi au hot ǎrât s ǎ nu ia celor mari toate speran
ţele şi sǎ satisfac ǎ poporul f ǎcându-l s ǎ fie mereu mul ţumit,
deoarece aceasta este una dintre preocup ǎrile însemnate pe care le
are un Principe. Între regatele bine organizate şi bine cârmuite în
timpurile noastre este regatul Fran ţei5 . Se gǎsesc aici nenum ǎrate
institu ţii bune, de care atârn ǎ libertatea şi siguran ţa regelui;
dintre care cea dintâi este Parlamentul şi autoritatea lui; c ǎci cel
care a organizat acest regat, a cunoscut ambi ţia celor puternici şi
obr ǎznicia lor; socotind deci c ǎ le este necesar un frâu care s ǎ-i
potoleasc ǎ şi cunoscând apoi, pe de alt ǎ parte, ura poporului
împotriva celor mari – ur ǎ întemeiat ǎ pe fric ǎ – şi voind s ǎ pun
ǎ

2 Annibale Bentivaglio a fost asasinat de Battista Canneschi (24 iunie

1445), cu acordul lui Filippo Maria Visconti; dar a fost ucis la rândul lui
de poporul r ǎsculat împotriva asasinului. Machiavelli poveste şte
faptele şi
în
4 Istorie fiorentine
Este vorba , VI,
de Santi 9 – 10, op.cit.,
Bentivoglio, p. 353–355.
fiul nelegitim al lui Ercole
Bentivoglio,
3 Aveacare
şasea ani.
guvernat Bologna în anii 1445–1462.
5 Machiavelli vorbe şte despre buna stare a Fran ţei şi în Discorsi , I, 16:

„Ca exemplu este regatul Fran ţei care tr ǎieşte în siguran ţǎ numai pentru cǎ
regii lui se supun unor legi numeroase care cuprind securitatea întregului
popor. Iar cel care a organizat atest stat, a voit ca regii s ǎ
facǎ ce vrea cu armele şi cu banii, dar de orice alt lucru s ǎ nu poat ǎ dispune
decât dup ǎ cum spun legile” (op.cit., p. 188).
— 130 —
poporul în siguran ţǎ, a fǎcut astfel, ca aceasta s ǎ nu intre în sarcina
Regelui, pentru a-l scuti deci de greut ǎţile ce le-ar fi
întâmpinat din partea celor mari favorizând poporul şi din
partea acestuia favorizându-i pe cei mari; a constituit a şadar un al
treilea judec ǎtor care, f ǎrǎ a face sǎ cadǎ asupra regelui nicio
învinuire, sǎ loveascǎ în cei mari şi sǎ-i favorizeze pe cei
mici. Aceast ǎ organizare nu putea într-adev ǎr sǎ fie nici mai bun ǎ,
nici mai înţeleapt ǎ, şi nici s ǎ asigure mai mult lini şteai
regelui şi a regatului. De unde putem deduce o alt ǎ
constatare demn ǎ de a fi însemnat ǎ: anume c ǎ Principii
trebuie s ǎ facǎ astfelîncât însǎrcin
ǎrile grele s ǎ le dea spre îndeplinire altora şi sǎ pǎstreze pentru
ei numai pe cele care le pot aduce favoarea poporului.
Conclud a şadar din nou spunând c ǎ un Principe trebuie s ǎ-i
preţuiascǎ pe cei mari, dar s ǎ nu se fac ǎ urât de popor.
Poate cǎ multora li se va p ǎrea, considerând via ţa şi moartea
unora dintre împ ǎraţii romani, c ǎ aceştia constituie exemple
contrare p ǎrerii pe care o sus ţin aici; c ǎci s-ar putea s ǎ se observe
cǎ unii dintre ei au avut întotdeauna o via ţǎ nobil ǎ şi au
dovedit însu şiri şi energie mare, dar şi-au pierdut imperiul sau
au fost
uci şi de propriii lor oameni care au conspirat împotriva lor. Pentru ca
sǎ rǎspund acestei obiec ţii, voi examina însu şirile câtorva împǎraţi
ar ǎtând prin aceasta cauzele c ǎderii lor, care nu sunt
deosebite de cele ce au fost expuse de mine; astfel voi îndrepta aten
ţia asupra acelor lucruri care trebuie s ǎ fie reţinute de cel
care
citeşte istoria vremurilor trecute. Çi vreau s ǎ-mi fie suficient
exemplul tuturor acelor împ ǎraţi care s-au succedat pe tron de la
Marcus Filosoful pân ǎ la Maximian 6 ; aceştia au fost Marcus,
Commodus fiul s ǎu, Pertinax, Iulianus, Sever, Antonius Caracalla fiul
s ǎu, Macrinus, Heliogabal, Alexandru şi Maximian. Çi trebuie
sǎ observǎm mai întâi c ǎ, pe când în alte state, ai de luptat numai cu
ambi ţia celor mari şi cu îndr ǎzneala poporului, împ ǎraţii
romani întâmpinau o a treia dificultate: aceea anume c ǎ
trebuiau
sǎ îndure cruzimea şi lǎcomia solda ţilor lor. Aceast ǎ situa ţie era
atât de grea încât ea a fost pentru mul ţi cauza c ǎderii lor deoarece
era greu s ǎ-i satisfaci şi pe solda ţi şi poporul; c ǎci poporul iubea

6 Adicǎ de la 161 la 238 d. Chr. Comentatorii (cf. Angelo Pernico în op.cit.,

p. 176, nota 67) observ ǎ cǎ aceast ǎ perioad ǎ, care nu este cea mai
însemnat ǎ în istoria romanilor, a fost aleas ǎ de Machiavelli poate pentru cǎ
apare studiat ǎ şi am ǎnun ţit expus ǎ în „Istoria Imperiului de la moartea lui
lini ştea; şi de aceea iubea pe Principii pa şnici, pe când solda ţii
iubeau pe acei Principi care aveau spirit r ǎzboinic şi care erau
lipsi ţi de scrupule, cruzi şi lacomi; şi voiau ca ace ştia sǎ-şi pun ǎ în
aplicare aceste însu şiri fa ţǎ de popor, pentru ca ei s ǎ poat ǎ avea o
soldǎ îndoit ǎ şi sǎ-şi satisfac ǎ lǎcomia şi cruzimea. Astfel s-a
întâmplat c ǎ acei împ ǎraţi care, nici prin firea nici prin priceperea lor,
nu se bucurau de o faim ǎ prea mare a şa încât sǎ poat ǎ sǎ-i ţin ǎ în
frâu şi pe unii şi pe al ţii [pe solda ţi şi poporul], au mers tot mai mult
spre c ǎdere; şi cei mai mul ţi dintre ei, aceia mai ales care ajungeau s
ǎ ocupe tronul ca oameni noi, când î şi dǎdeau seama cât este de greu
s ǎ împaci aceste dou ǎ categorii de oameni, se hot ǎrau s ǎ-i mul
ţumeasc ǎ pe solda ţi, neluând în seam ǎ faptul c ǎ prin aceasta f
ǎceau r ǎu poporului. Aceast ǎ alegere era necesar ǎ; cǎci, Principii
neputând s ǎ nu fie urâ ţi de cineva, trebuie s ǎ se sileasc ǎ sǎ nu fie
urâ ţi de marea mul ţime a oamenilor, iar când aceasta nu le reu
şeşte, trebuie s ǎ se str ǎduiasc ǎ cu toat ǎ priceperea lor
s ǎ evite ura acelor oameni care sunt mai puternici.
De aceea împ ǎraţii care erau mai noi în aceast ǎ situa ţie şi aveau
nevoie s ǎ se bucure de o favoare cu totul deosebit ǎ, erau mai mult
de partea solda ţilor decât de partea poporului: lucru care se arat
ǎ apoi mai mult sau mai pu ţin folositor, dup ǎ cum fiecare ştie sǎ-şi
pǎstreze aceast ǎ favoare. Motivele mai sus ar ǎtate au f ǎcut ca
Marcus, Pertinax şi Alexandru, care to ţi trei au avut o via ţa
modest ǎ, au iubit dreptatea, au fost du şmani ai cruzimii, au fost plini
de omenie şi blânzi, s ǎ aibǎ totu şi un sfâr şit trist, afar ǎ de Marcus 7 .
El singur a tr ǎit şi a murit bucurându-se de toate onorurile, deoarece
a urmat la tron prin drept de mo ştenire 8 , şi astfel nu a avut
nevoie s ǎ fie recunoscut nici de solda ţi, nici de popor; având în
plus şi multe însu şiri care îl f ǎceau demn de respect, a reu şit sǎ-i
domine, cât timp a tr ǎit, şi pe unii şi pe al ţii, astfel cǎ nu a fost
niciodat ǎ nici urât, nici dispre ţuit. Dar, Pertinax a devenit împ ǎrat
contrar voin ţei solda ţilor; iar ace ştia, obi şnui ţi sǎ tr ǎiascǎ fǎrǎ
nicio lege în vremea lui Commodus, n-au vrut s ǎ primeasc ǎ
viaţa cinstit ǎ la care noul împ ǎrat îi constrângea; au început a şadar
sǎ-l urasc ǎ, iar la aceast ǎ ur ǎ s-a adǎugat dispre ţul, deoarece
Pertinax era b ǎtrân; astfel c ǎ împǎratul a pierit de îndat ǎ ce şi-a
început domnia. Într-adev ǎr, trebuie s ǎ observǎm

7 Pertinax a fost ucis de pretorieni dup ǎ trei luni de domnie (193);

Alexandru Sever a fost de asemenea asasinat de solda ţi (235).

8 Marcus-Aurelius era fiul adoptiv al lui Antoninus Pius.

— 132 —
aici cǎ cineva ajunge s ǎ fie urât atât prin fapte bune cât şi prin
fapte rele; astfel, dup ǎ cum am spus mai sus, dac ǎ un Principe vrea
sǎ-şi pǎstreze statul, este adeseori silit s ǎ nu fie bun: deoarece
colectivitatea, poporul, solda ţii sau seniorii, de care crezi cǎ ai nevoie
pentru a te men ţine, poate fi corupt ǎ, şi în acest caz, fiind constrâns
s ǎ-i urmezi capriciile pentru a o satisface, î ţi dai
seama ca faptele bune î ţi sunt du şmane într-aceasta. Dar s ǎ trecem
la Alexandru, care a fost atât de bun încât, între alte laude care i se
aduc, este şi aceasta: c ǎ în cei patrusprezece ani în care a guvernat
Imperiul, nu a fost nimeni ucis f ǎrǎ sǎ fi fost judecat;
totu şi, fiind socotit c ǎ are o fire prea molatec ǎ şi cǎ se lasǎ condus
de mama lui, ceea ce îi atr ǎgea dispre ţul oamenilor, armata a
conspirat împotriva lui şi l-a omorât.
Vorbind acuma, dimpotriv ǎ, despre calit ǎţile lui Commodus,
Sever, Antoninus Caracalla şi Maximian, ve ţi vedea cǎ au fost foarte
cruzi şi lacomi; c ǎci pentru a-i mul ţumi pe solda ţi, nu s-au oprit de la
niciun fel de nedreptate dintre cele ce se pot s ǎvâr şi
împotriva poporului; şi toţi, afar ǎ de Severus, au avut un sfâr şit trist
9 . Sever a avut într-adev ǎr însu şiri atât de mari încât, cu toate

cǎ poporul a fost asuprit de el, şi-a p ǎstrat prietenia solda ţilor şi a

putut astfel s ǎ domneasc ǎ tot timpul fericit; c ǎci însu şirile lui îl
fǎceau sǎ apar ǎ soldaţilor şi popoarelor lui demn de atâta
admira ţie, încât ace ştia din urm ǎ rǎmâneau plini de mirare şi
ca încremeni ţi în fa ţa lui, pe când cei dintâi se ar ǎtau plini de
respect
şi satisf ǎcuţi. Çi pentru c ǎ faptele lui au fost m ǎreţe pentru un
Principenatura
adopte nou cevulpii
era, vreau
şi asleului,
ǎ arǎtanimale
pe scurtpe cât de bine
care a ştiut
am spus c ǎs un
ǎ le
Principe trebuie s ǎ imite. Cunoscând lipsa de energie a lui împ
Iulianus, care era ǎrat 10 ,îşi convinse armata, al
c ǎrei
comandant era el însu şi în Sclavinia 11 , cǎ ar fi bine s ǎ meargǎ la
Roma sǎ rǎzbune moartea lui Pertinax care fusese ucis de
pretorieni; şi sub aceast ǎ aparen ţǎ, fǎrǎ sǎ arate c ǎ aspir ǎ la
Imperiu, î şi îndrept ǎ armata împotriva Romei şi ajunse în Italia
înainte de a se fi ştiut de plecarea lui. Odat ǎ sosit la Roma,

9 Commodus moare ucis la 192. Septimius Sever moare în Sco ţia în

luptele contra Caledonilor (211); Caracalla este ucis de un centurion (217);
Maximian, moare ucis de solda ţi (238), f ǎrǎ a fi intrat în Roma.
10 Este vorba de Didius Iulianus care şi-a cump ǎrat tronul de la
pretorieni.
11 Sclavinia sau ţara Sclavilor, era vechea Illirie.

133
Senatul îl alese, de fric ǎ, împǎrat, iar Iulianus fu omorât. Dup ǎ acest
început, îi r ǎmânea lui Severus dou ǎ dificult ǎţi de învins dacǎ voia
sǎ se facǎ stǎpân pe statul întreg: una i se prezint ǎ în
Asia, unde Nigro , comandant suprem al armatelor asiatice, se
12

proclamase împ ǎrat; iar cealalt ǎ era în apus, unde se g ǎsea Albinus
care aspira de asemenea la Imperiu 13 . Çi deoarece socotea cǎ este
primejdios s ǎ se arate du şman ambilor, hot ǎrî sǎ-l atace pe Nigro şi
sǎ-l în şele pe Albinus. Îi scrise a şadar acestuia c ǎ, fiind ales împ
ǎrat de c ǎtre Senat, voia s ǎ împart ǎ cu el aceast ǎ demnitate;şi îi
trimise titlul de Caesar şi, printr-o hot ǎrâre a
Senatului, şi-l al ǎtur ǎ ca tovar ǎş la domnie, ceea ce Albinus primi
ca lucru adev ǎrat. Dar dup ǎ ce Severus îl învinse şi îl omorî pe Nigro,
iar situa ţia din Orient fu readus ǎ la pace, se întoarse la Roma şi se
plânse în Senat c ǎ Albinus, pu ţin recunosc ǎtor fa ţǎ de binefacerile
primite din partea lui, încercase prin vicle şug sǎ-l omoare, şi cǎ
de aceea era silit s ǎ se ducǎ sǎ pedepseascǎ ingratitudinea lui. Plec
ǎ apoi sǎ-l gǎseascǎ tocmai în Fran ţa şi îi lu ǎ atât puterea cât şi
viaţa.
Cel care va examina a şadar cu aten ţie acţiunile acestui om, va
gǎsi cǎ a fost un leu s ǎlbatec şi o vulpe viclean ǎ, şi-l va vedea temut
şi respectat de fiecare şi nu urât de armate; nu se va mira aşadar cǎ
el, care era un om nou fiind de jos, a putut totu şi sǎ
stǎpâneasc ǎ un Imperiu atât de întins; faima lui foarte mare l-a
apǎrat întotdeauna de ura pe care popoarele ar fi putut s-o aib
ǎ
împotriva lui din cauza jafurilor pe care le s ǎvâr şea.
Dar Antoninus 14 , fiul lui, a fost şi el un om cu însu şiri deosebite, care
îl fǎceau admirat de popor şi iubit de solda ţi; cǎci era om r ǎzboinic
şi
îndura u şor orice oboseal ǎ; dispre ţuia orice mâncare delicat ǎ şi
orice fel de pl ǎcere mole şitoare, ceea ce îl f ǎcea iubit de toate
armatele. Cu toate acestea, s ǎlbǎticia şi cruzimea lui au fost atât de
mari şi de nemaiauzite, încât, dup ǎ ce ucisese o mare parte din
popula ţia Romei şi întreaga popula ţie a Alexandriei, afar ǎ de alte
nenum ǎrate crime individuale, ajunse s ǎ fie omul cel mai urât de
întreaga lume; şi începu s ǎ fie temut chiar de aceia pe care îi avea
în jurul lui; a şa încât fu omorât de un centurion în mijlocul

Caius Pescennius
12 Decius
13 Nigro fusese
Claudius Septimius proclamat
Albinus fuseseîmp ǎrat de împ
proclamat legiunile din ǎrat de
Antiohia.din Galia şi Britania.
legiunile
14 Antoninus Bassianus, numit Caracalla, a ocupat tronul în

211.
— 134 —
trupelor lui. Trebuie s ǎ observǎm aici c ǎ asemenea asasinate, care
sunt rezultatul unei deliber ǎri îndelungate şi izvor ǎsc dintr-o
minte care nu se d ǎ înl ǎturi de la nimic, nu pot fi evitare de Principi,
deoarece orice om, c ǎruia nu-i pas ǎ de moarte, poate ucide pe un
conduc ǎtor de stat; acesta nu trebuie s ǎ se team ǎ prea mult de
asemenea oameni, deoarece sunt foarte rari. Trebuie sǎ se fereascǎ
numai de a comite ceva prea grav împotriva unuia dintre aceia de care
se serve şte, şi pe care îi are în jurul s ǎu în slujbe necesare
Principatului: cum a f ǎcut Antoninus care, dup ǎ ce l-a ucis în mod
josnic pe fratele unui centurion, îl amenin ţa pe acesta în fiecare zi; îl
p ǎstra cu toate acestea în garda lui, ceea ce era desigur un mod de ac
ţiune îndr ǎzneţ şi care trebuia s ǎ-i aduc ǎ pieirea, dup ǎ cum s-a şi
întâmplat.
Dar sǎ trecem la Commodus, c ǎruia îi era foarte u şor sǎ
stǎpâneasc ǎ Imperiul, deoarece îl avea prin drept de mo ştenire, fiind
fiul lui Marc-Aureliu; îi era a şadar suficient s ǎ meargǎ mai departe pe
c ǎile urmate de tat ǎl sǎu, şi i-ar fi mul ţumit astfel pe
soldaţi şi poporul; dar având un suflet crud şi brutal şi voind s ǎ-şi
satisfac ǎ asupra poporului toate poftele lui lacome, începu s ǎ
atragǎ de partea lui armatele dându-le toate libert ǎţile, fǎrǎ
nicio mǎsur ǎ; pe de alt ǎ parte, nu- şi ţinu în niciun fel demnitatea,
coborî adeseori în aren ǎ ca sǎ lupte cu gladiatorii, s ǎvârşi de
asemenea alte lucruri cu totul josniceşi pu ţin demne
de majestatea imperial ǎ, astfel încât începu s ǎ fie dispre
ţuit de
soldaţi.
o conspiraÇi fiind urât dintr-olui
ţ ie împotriva parte
şi fuşiucis.
dispre
Neţuit din cealalt
r ǎmâne ǎ, se a
s ǎ arǎtǎm
fǎcu şirile lui Maximian. Acesta
însu fost un om foarte r
armatele fiind a şadar plictisite de moliciunea
ǎzboinic; lui Alexandru, despre
care am vorbit mai sus, îl aleser ǎ, la moartea lui, pe Maximian ca împ
ǎrat. Acesta nu a ocupat mult ǎ vreme tronul, deoarece dou ǎ lucruri l-
au f ǎcut s ǎ fie urât şi dispre ţuit: mai întâi faptul c ǎ era de origin ǎ
foarte joas ǎ, întrucât pe vremuri p ǎscuse oile în Tracia (lucru prea
bine cunoscut tuturor şi care-l f ǎcea foarte mult dispre
ţuit de oricine); al doilea, faptul c ǎ la începutul domniei amânase s ǎ
se ducǎ la Roma şi sǎ ia în st ǎpânire tronul imperial, ceea ce îi
crease faima unei mari cruzimi, deoarece prin prefec ţii lui la
Roma şi în alte locuri ale Imperiului, ordonase s ǎvârşirea
multor crime. Astfel c ǎ, întreaga lume fiind p ǎtruns ǎ de dezgust faţǎ
de obâr şia lui nedemn ǎ, şi de ur ǎ ce izvora din teama cruzimilor
lui, se produse împotriv ǎ-i mai întâi r ǎscoala din Africa,
apoi aceea a Senatului şi a întreg poporului din Roma; şi întreaga

135
Italie conspir ǎ contra lui. La aceasta se ad ǎugǎ propria lui armat ǎ;
ea asedie Acquileia şi întâmpin ǎ greut ǎţi în cucerirea cet ǎţii; apoi,
dezgustat ǎ de cruzimea împ ǎratului şi temându-se prea pu ţin de el
întrucât îl vedea înconjurat de atâ ţia du şmani, îl ucise.
Nu vreau s ǎ vorbesc nici despre Heliogabal, nici despre
Macrinus, nici despre Iulianus 15 care, fiind cu totul demni de
dispre ţ, au fost repede nimici ţi; voi trece a şadar la concluzia acestui
punct. Spun deci c ǎ Principii din vremea
noastr ǎ întâmpin ǎ în guvernarea lor mai pu ţin aceast ǎ
greutate de a trebui sǎ-şi satisfac ǎ soldaţii într-un mod atât de
deosebit; c ǎci, deşi trebuie s ǎ ai faţǎ de ei o aten ţie oarecare, reu
şeşti totu şi u şor, deoarece niciunul dintre ace şti Principi de ast ǎzi nu
are armate tot atât de vechi ca guvernarea şi administra
ţia statului respectiv, cum erau armatele Imperiului roman. A
şadar, dac ǎ în vremurile acelea era necesar s ǎ-i satisfaci pe solda ţi
mai mult decât poporul, faptul se explic ǎ prin aceea c ǎ soldaţii aveau
putere mai mare decât poporul; ast ǎzi, tuturor Principilor, afar ǎ de
Sultanul turcilor şi de acela al Egiptului, le este mai necesar s ǎ-şi
satisfac ǎ mai mult poporul decât armatele, deoarece poporul poate
mai mult decât armata. Face excep ţie Sultanul turcilor, deoarece
acesta are mereu în jurul lui dou ǎsprezece mii de solda ţ i de
infanterie şi cincisprezece mii de oameni formând cavaleria,
de care atârn ǎ siguran ţa şi for ţa statului;
şi lǎsând la o parte orice alt ǎ preocupare,
acest Principe trebuie s ǎ-şi pǎstreze cu orice pre ţ prietenia acestor
oameni. Sultanul Egiptului de asemenea, al c ǎrui stat este în
întregime în mâna solda ţilor, trebuie şi el sǎ-şi pǎstreze
prietenia solda ţilor f ǎrǎ sǎ se mai intereseze de popor. Çi trebuie s ǎ
observaţi cǎ acest stat al Sultanului se deosebe şte cu totul de toate
celelalte Principate; c ǎci este asem ǎnǎtor Statului Pontifical cre ştin,
care nu poate fi numit nici Principat ereditar nici Principat nou;
deoarece sunt mo ştenitori şi r ǎmân st ǎpâni, nu fiii vechiului Principe,
ci acela care este ales la aceast ǎ demnitate de cei care au
autoritatea s-o fac ǎ. Aceasta orânduire fiind foarte veche, nu se poate
vorbi în cazul acesta de un Principat nou, întrucât nu se ive şte aici
niciuna din acele dificult ǎţi proprii statelor noi; c ǎci, cu toate c ǎ
Principele este nou, organizarea acestui stat este veche,
şi este astfel încât oamenii î şi primesc Principele ca şi cum ar fi st
ǎpânitorul lor ereditar.

15Iulianus Didius (193); Macrinus (217–218); Heliogabal (218–222), au

murit uci şi de solda ţi.
— 136 —
 Dar sǎ revenim la chestiunea noastr ǎ. Spun c ǎ oricine va
considera expunerea de mai sus, va vedea c ǎ ura sau dispre ţul au
fost cauza c ǎderii împ ǎraţilor aminti ţi pân ǎ acum; şi va afla de
asemenea cum s-a întâmplat c ǎ unii dintre ei procedând într-un fel,
iar ceilal ţi procedând într-un fel contrariu, sfâr şitul a fost
pentru fiecare din aceste p ǎrţi, la unii fericit, la ceilal ţi nefericit. Într-
adev ǎr lui Pertinax şi lui Alexandru, care au fost Principi noi, le-a fost
inutil şi dǎun ǎtor sǎ vrea sǎ-l imite pe Marc-Aureliu care ocupase
tronul cu drept ereditar; de asemenea pentru Caracalla, Commodus
şi Maximian a fost r ǎu faptul c ǎ l-au imitat pe Severus, deoarece nu
aveau însu şirile necesare şi suficiente pentru a cǎlca pe urmele lui. A
şadar un Principe nou într-un Principat nou nu poate s ǎ imite ac
ţiunile lui Marc-Aureliu, şi nici nu este necesar s ǎ urmeze
exemplul lui Severus; el trebuie s ǎ ia de la Severus
acele moduri de ac ţiune care îi sunt necesare pentru a- şi înt ǎri
statul, iar de la Marc-Aureliu modurile
potrivite şi aducǎtoare de glorie în p ǎstrarea unui stat gata
întemeiat şi solid.

———————————

137
 CAPITOLUL XX – Dac ǎ fort ǎreGele şi multe
alte lucruri pe care Principii le construiesc
în fiecare zi, sunt de folos sau nu.

Unii Principi, pentru a- şi asigura st ǎpânirea statului, au luat toate

armele supu şilor lor; al ţii au între ţinut dezbin ǎrile în ţinuturile
cucerite; unii au nutrit du şmǎniile împotriva lor în şişi, iar al ţii s-au
str ǎduit s ǎ-i câştige pe aceia de care nu erau siguri la începutul
domniei; unii au ridicat fort ǎreţe, alţii le-au d ǎrâmat şi
le-au distrus. Çi cu toate c ǎ nu putem formula o concluzie
anumit ǎ cu privire la toate aceste lucruri, f ǎrǎ a examina în mod
amǎnun ţit împrejur ǎrile în care se g ǎseau acele state atunci când s-
au luat hot ǎrâri de acest fel, voi vorbi totu şi despre aceste lucruri în
acel mod general pe care materia îns ǎşi îl impune.
Aşadar nu s-a întâmplat niciodat ǎ ca un Principe nou s ǎ-şi
dezarmeze supu şii; dimpotriv ǎ atunci când i-a g ǎsit dezarma ţi, i-a
înarmat întotdeauna; c ǎci înarmându-i, acele arme devin ale tale; cei
care î ţi erau suspec ţi îţi devin credincio şi, iar cei care erau credincio
şi r ǎmân astfel şi din supu şi ajung s ǎ-ţi fie partizani. Çi întrucât nu-i
po ţi înarma pe to ţi supu şii, poţi guverna cu mai mult ǎ siguran ţǎ
pe unii, deoarece le-ai f ǎcut o favoare celorlal ţi pe care i-ai înarmat:
iar aceast ǎ atitudine deosebit ǎ pe care supu şii o constat ǎ la
Principele lor, îi face pe to ţi aceştia sǎ i se simt ǎ obliga ţi; iar ceilal ţi
îi gǎsesc o scuzǎ socotind c ǎ trebuie s ǎ aibǎ mai mult merit cei
care înfrunt ǎ primejdii şi au îndatoriri mai multe. Dar când îi
dezarmezi începi s ǎ-i nemul ţumeşti, deoarece le arǎţi cǎ nu ai
încredere în ei, pentru c ǎ îi consideri la şi sau pu ţin demni de
încredere: şi atât una cât şi cealalt ǎ din aceste p ǎreri face sǎ se
nascǎ ura împotriva ta. Dar cum, tu nu po ţi sǎ stai neînarmat,
trebuie s ǎ recurgi la armata mercenar ǎ a cǎrei valoare este aceea pe
care am ar ǎtat-o mai sus; şi chiar dac ǎ aceastǎ armat ǎ ar fi
bun ǎ, ea nu poate fi suficient ǎ ca sǎ te apere împotriva du
şmanilor puternici şi a supu şilor suspec ţi. Aşadar dup ǎ cum am
spus, un Principe nou într-un principat nou şi-a organizat
întotdeauna armatele. Istoria este plin ǎ de exemple de acest fel.
Dar când un Principe cucere şte un stat nou care se adaugǎ, ca un
membru, statului s ǎu vechi, atunci este necesar s ǎ- i dezarmezi pe
oamenii din aceast ǎ ţarǎ, afar ǎ de aceia care, în momentul cuceririi,
au fost de partea ta; şi chiar ace ştia, cu timpul şi când se ive şte
prilejul, trebuie s ǎ cau ţi sǎ-i mole şeşti şi sǎ le iei
— 138 —
orice energie; s ǎ orânduie şti astfel încât for ţele întregului t ǎu stat sǎ
fie în acei solda ţi care sunt ai t ǎi proprii şi care în vechiul t ǎu stat tr
ǎiesc mereu în jurul t ǎu.
Str ǎmoşii noştri şi aceia care erau considera ţi drept în ţelepţi,
obişnuiau s ǎ spun ǎ cǎ Pistoia trebuie st ǎpânit ǎ prin du şmǎnia
partidelor, iar Pisa prin fort ǎreţe; ei între ţineau a şadar discordiile în
unele provincii care le erau supuse, pentru ca s ǎ le st ǎpâneascǎ
mai u şor. Cred c ǎ în vremurile acelea, când Italia era împ ǎrţitǎ în
dou ǎ pǎrţi care atârnau aproape egal în balan ţǎ, procedeul era bun;
ast ǎzi însǎ el nu mai poate fi o regul ǎ de urmat, deoarece nu cred cǎ
discordiile pot s ǎ ducǎ vreodat ǎ la un rezultat bun; dimpotriv ǎ, când
du şmanul se apropie de un ora ş împǎrţit în facţiuni, este sigur c ǎ
acesta va fi imediat pierdut; deoarece facţiunea cea mai slab ǎ se va
uni întotdeauna cu for ţele externe ale du şmanului; iar cel ǎlalt partid
nu va putea s ǎ mai reziste. Veneţienii, îndemna ţi cred de motivele
mai sus ar ǎtate, favorizau existen ţa partidelor guelfe şi
ghibeline în cet ǎţile care le erau supuse; şi deşi nu le l ǎsau sǎ ajung
ǎ niciodat ǎ la încǎier ǎri sângeroase, între ţineau totu şi aceste
neîn ţelegeri pentru ca locuitorii fiind cu totul prin şi în
aceste conflicte, s ǎ nu se uneasc ǎ în lupta împotriva lor. Lucrul
acesta nu a fost totu şi, dup ǎ cum s-a vǎzut mai târziu, spre binele
lor; c ǎci învin şi la Vailà, o parte din oraşele supuse prinse imediat
curaj şi îi fǎcu sǎ piard ǎ tot ce stǎpâneau 1 . Asemenea
moduri de procedare arat ǎ aşadar
slǎbiciunea Principelui; c ǎci aceste diviziuni nu vor fi niciodat ǎ
îngǎduite într-un Principat puternic, deoarece ele aduc folos numai
în timp de pace, întrucât po ţi, cu ajutorul lor, s ǎ-ţi guvernezi supu
şii mai u şor; dar când vine un r ǎzboi, se vede cât a fost de în şelǎtor
acest mod de ac ţiune.
Fǎrǎ îndoial ǎ cǎ Principii devin mari când înving dificult ǎţile şi
opoziţiile care li se fac; a şadar, când soarta vrea s ǎ înal ţe gloria unui
Principe, a unuia nou cu deosebire, deoarece acesta are mai mult ǎ
nevoie sǎ-şi mǎreascǎ renumele, iar nu un principe ereditar, ea ridic ǎ
împotriva lui du şmani şi îl face s ǎ întreprind ǎ lupte contra lor
pentru ca s ǎ aibǎ prilejul s ǎ-i înving ǎ, şi astfel s ǎ urce mai sus pe
scara pe care i-au întins-o chiar du şmanii s ǎi. Aşadar mul ţi
cred c ǎ un Principe în ţelept trebuie, când are prilejul, s ǎ între ţin ǎ
pe ascuns şi cu viclenie o du şmǎnie oarecare împotriva

1Dup ǎ lupta de la Vailà (1509), vene ţienii, învin şi de Liga de la

Cambrai, pierd Brescia, Verona şi Vicenza.
139
lui, pentru ca apoi, în ǎbu şind-o, s ǎ se nascǎ pentru el de aici o
glorie mai mare. Principii, şi mai ales cei noi, au întâlnit oameni mai
credincio şi şi mai folositori între aceia care au fost socoti
ţ i suspecţi la începutul domniei lor, decât între aceia în care aveau
încredere în primele timpuri. Pandolfo Petrucci, principele Sienei 2,
guverna statul mai mult cu ajutorul celor care îi fuseser ǎ suspec
ţi, decât cu ceilal ţi. Dar nu putem vorbi în general despre
aceast ǎ chestiune, deoarece aspectele ei variaz
ǎ cu fiecare caz în parte. Voi spune numai aceasta: c ǎ oamenii care
au fost la început du şmanii unui Principe, dar care au nevoie de un
sprijin pentru a se men ţine, pot fi câ ştigaţi cu cea mai mare u şurin
ţǎ de partea Principelui; cu atât mai mult vor fi constrân
şi sǎ-l slujeasc ǎ pe acesta cu credin ţǎ, cu cât î şi vor da mai mult
seama c ǎ le este necesar s ǎ şteargǎ prin faptele lor p ǎrerea rea pe
care Principele o avea despre ei. Çi în felul acesta Principele va avea de
la ei în tot cazul mai mult folos decât de la aceia care, servindu-l cu
prea mare încredere în valoarea lor, nu se gr ǎbesc totu şi prea mult s
ǎ rezolve chestiunile ce le-au fost încredin ţate. Çi deoarece
punctul tratat acum ne impune şi o alt ǎ întrebare, nu
vreau s ǎ nu amintesc Principilor care au cucerit un stat nou prin
ajutorul celor
din acel stat chiar, c ǎ trebuie s ǎ considere cu aten ţie motivele care i-
au îndemnat pe cei care s-au declarat de partea lui, s ǎ procedeze
astfel; şi dacǎ nu este vorba de o afec ţiune natural ǎ faţǎ de el, ci
numai de nemul ţumirea lor fa ţǎ de guvernarea anterioar ǎ, îi va
pǎstra prieteni numai cu mult ǎ trud ǎ şi cu mari greut ǎţi, deoarece îi
va fi cu neputin ţǎ sǎ-i mul ţumeasc ǎ. Dacǎ examin ǎm aşadar cu
aten ţie exemplele pe care ni le ofer ǎ evenimentele antice
şi moderne şi cercet ǎm cauza acestui lucru, vom vedea c ǎ unui
Principe îi este mult mai u şor sǎ câştige prietenia acelor oameni care
erau mul ţumi ţi de guvernarea trecut ǎ şi care îi erau prin urmare du
şmani, decât a acelora care i-au devenit prieteni şi l-au ajutat
s ǎ ocupe Principatul numai pentru c ǎ nu erau mul ţumi ţi de
acea guvernare.
A fost un obicei al Principilor ca, spre a st ǎpâni statul cu mai
mult ǎ siguran ţǎ, sǎ ridice fort ǎreţe care sǎ ţin ǎ în frâu pe cei care
ar fi avut de gând s ǎ li se împotriveasc ǎ, şi care s ǎ le serveasc ǎ de
asemenea ca ad ǎpost sigur în cazul unei r ǎscoale nea şteptate. Eu
laud acest procedeu pentru c ǎ este din vechime întrebuin ţat: cu

2 La 1500, Pandolfo Petrucci îl ucise pe socrul s ǎu, Niccolò Borghese şi

rǎmase singur st ǎpân al ora şului pe care l-a guvernat pân ǎ în 1512.
— 140 —
toate acestea am v ǎzut cǎ în timpurile noastre, messer Niccolò Vitelli
a distrus dou ǎ cetǎţui la Città di Castello pentru a putea s ǎ
stǎpâneasc ǎ ţara 3 . Guido Ubaldo, duce de Urbino, reîntors pe tron
dup ǎ ce fusese alungat de Cezar Borgia 4 , a dǎrâmat din temelii toate
cet ǎţuile provinciei socotind c ǎ fǎrǎ ele îi va fi mai greu s ǎ-şi piard ǎ
din nou statul. Cei din neamul lui Bentivoglio, odat
ǎ reîntor şi la Bologna, au procedat în acela şi fel 5 . Aşadar fort ǎreţele
sunt utile sau nu dup ǎ timpuri; şi dacǎ îţi servesc într-o privin ţǎ, îţi
fac r ǎu în alta. Iar acest lucru poate fi l ǎmurit în felul urm ǎtor:
Principele care se teme mai mult de poporul lui decât de du şmanii
str ǎini, trebuie s ǎ ridice fort ǎreţe; dar acela care se teme mai mult de
str ǎini decât de propriul lui popor, trebuie s ǎ renun ţe la ele.
Familia Sforza a avut mai mult de suferit de pe urma Cartelului din
Milano, zidit de Francesco Sforza, decât de pe urma oric ǎrei
tulbur ǎri vreodat ǎ produse în statul ei 6 . Aşadar fort ǎreaţa cea mai
bun ǎ ce poate sǎ existe este s ǎ nu fii urât de popor; c ǎci chiar dacǎ
ai fort ǎreţe, dar eşti urât de popor, ele nu te vor salva niciodat ǎ;
deoarece, atunci când poporul ridic ǎ armele împotriva ta, este sigur c
ǎ nu vor lipsi niciodat ǎ str ǎinii care s ǎ-i vin ǎ în ajutor. În vremea
noastr ǎ putem constata c ǎ ele nu au folosit niciunui Principe afar ǎ
doar Contesei de Forli 7 , cǎci, dup ǎ ce soţul

3 Niccolò Vitelli a fost condotier în serviciul Medicilor şi cu ajutorul lor

a reocupat Città di Castello (1482), de unde fusese izgonit cu opt ani înainte,
de papa Sixt al IV-lea. Cet ǎţile men ţionate de Machiavelli fuseser ǎ zidite de
acesta din urm ǎ, iar Vitelli le d ǎrâm ǎ spre a ar ǎta cǎ guverneaz ǎ prin
favoarea poporului, iar nu prin for ţǎ. Cf. şi Discorsi . II, 24, op.cit., p.
351 (Capitolul este intitulat: „C ǎ fort ǎreţele sunt în general mai mult d ǎun
ǎtoare, decât folositoare”).
4 Este vorba de Guido Ubaldo da Montefeltro, duce de Urbino,

deposedat în 1502 de statul s ǎu de cǎtre Cezar Borgia; a reocupat tronul la

moartea papei Alexandru al VI-lea.
5 Giovanni Bentivoglio a fost detronat de papa Iuliu al II-lea, care ocup ǎ

Bologna în 1506. Urma şul sǎu reocup ǎ oraşul în 1511 şi distruse fort ǎreaţa
clǎdit ǎ de Papǎ.
6 Cf. de asemenea Discorsi, II, 24, op.cit., p. 350: „ Çi deşi contele

Francesco Sforza, devenit duce al Milanului, este socotit ca om în ţelept, nu

este mai pu ţin adev ǎrat c ǎ şi-a construit la Milano o fort ǎreaţǎ, şi spun c ǎ
în cazul acesta nu s-a ar ǎtat în ţelept; iar urm ǎrile au dovedit c ǎ aceast ǎ fort
ǎreaţǎ a fost spre r ǎul iar nu spre siguran ţa urma şilor s ǎi”.
7 Este vorba de Caterina Sforza, so ţia lui Girolamo Riario, care

stǎpânea Forli şi Imola; so ţul ei fiind asasinat, ea rezist ǎ conjura ţilor pân ǎ
ce Ludovic Maurul, unchiul ei, îi trimise ajutoare (1488). Faptele se
141
ei, contele Girolamo, a murit, ea a putut, datorit ǎ Cetǎţuii înt ǎrite,
sǎ se sustrag ǎ furiei poporului şi sǎ aştepte ajutor de la Milano,
redobândindu- şi apoi statul; dar timpurile erau pe atunci astfel încât
un str ǎin nu putea s ǎ vin ǎ sǎ dea ajutor poporului; pe urm ǎ însǎ,
cetǎţuile i-au folosit prea pu ţin în momentul când a fost atacat ǎ de
Cezar Borgia, c ǎci poporul, care îi era du şman, s-a aliat cu str ǎinul
din afar ǎ. Aşadar, atât acum cât şi la început, ar fi fost mai bine
pentru ea s ǎ nu fie urât ǎ de popor, decât s ǎ aibǎ fort ǎreţe.
Considerând a şadar toate aceste lucruri, voi l ǎuda atât pe cei care
ridic ǎ fort ǎreţe cât şi pe cei care nu ridic ǎ, şi voi dojeni pe toţi aceia
care, punându- şi toat ǎ încrederea în fort ǎreţe, preţuiesc prea pu ţin
faptul c ǎ sunt urâ ţi de popor.

———————————

gǎsesc povestite pe larg de Machiavelli în Discorsi III 6 op.cit., p. 401– 402.

— 142 —
 CAPITOLUL XXI – Cum trebuie s ǎ se poarte
un Principe spre a fi stimat

Prin nimic nu poate un Principe s ǎ dobândeasc ǎ mai mult ǎ stim

ǎ, decât prin faptele m ǎreţe pe care le s ǎvârşeşte şi prin exemplele
rare pe care le las ǎ urma şilor. Cunoa ştem în timpurile noastre pe
Ferdinand de Aragon, actualul rege al Spaniei. Îl putem socoti un
Principe nou deoarece prin faima şi gloria pe care şi le-a câştigat a
devenit dintr-un rege mic şi slab, regele cel mai de seamǎ al
creştin ǎtǎţii; şi dacǎ veţi considera faptele lui, ve ţi gǎsi cǎ toate au
fost m ǎreţe, iar unele extraordinare. La începutul
domniei, a atacat Grenada; iar aceast ǎ acţiune a însemnat temelia
statului s ǎu. Întâi a purtat r ǎzboiul f ǎrǎ nicio grab ǎ, şi fǎrǎ team ǎ
de a întâmpina vreo opozi ţie din partea cuiva; astfel le-a dat
feudalilor lui din Castilia o preocupare, c ǎci, gândindu-
se la rǎzboi, ei nu mai puteau s ǎ se gândeasc ǎ la nicio schimbare; iar
el câştiga pe aceast ǎ cale autoritate şi putere asupra lor, f ǎrǎ ca ei
sǎ bage de seam ǎ. Cu banii Bisericii şi ai poporului, a putut s ǎ
hr ǎneascǎ trupele, şi prin acest r ǎzboi de lung ǎ durat ǎ a pus bazele
armatei care i-a f ǎcut cinste de aici înainte. În plus, spre a putea
întreprinde ac ţiuni mai mari servindu-se tot de religie, începu s ǎ
arate o cruzime plin ǎ de cucernicie, alungând pe Marani şi golindu- şi
astfel regatul; desigur c ǎ nu am putea g ǎsi un exemplu mai
nenorocit şi mai rar. Sub acela şi pretext atac ǎ Africa; întreprinse
expedi ţia din Italia, şi în sfâr şit se lupt ǎ împotriva Fran ţei; şi
astfel a s ǎvârşit şi a pl ǎnuit mereu ac ţiuni m ǎreţe care au p ǎstrat
mereu vie a şteptarea şi admira ţia în sufletul supu şilor lui care erau
continuu preocupa ţi de rezultatul acestor ac ţiuni. Iar rǎzboaiele lui se
n ǎşteau unul din altul în a şa fel încât între unul şi altul nu le l ǎsa
oamenilor timp ca s ǎ poatǎ întreprinde în tihn ǎ vreo lupt ǎ împotriva
lui. Este de asemenea foarte util pentru un Principe s ǎ dea pilde rare
în ce prive şte guvernarea intern ǎ, asemenea acelora care se
povestesc despre Messer Bernabò din Milano 1 ; iar când se întâmpl ǎ
ca cineva s ǎ sǎvârşeascǎ în via ţa civil ǎ a statului, ceva cu totul
deosebit fie în bine, fie în r ǎu, Principele trebuie s ǎ gǎseascǎ
un mod de a-l r ǎsplǎti sau de a-l

1Bernabò Visconti a fost st ǎpân al Milanului în anii 1354–1385; este

vestit pentru cruzimea şi viciile lui.
143
pedepsi, despre care s ǎ se vorbeascǎ mult dup ǎ aceea. Çi mai ales,
un Principe trebuie s ǎ caute s ǎ-ţi creeze prin orice ac ţiune faima de
om mare şi desǎvârşit.
Un Principe este de asemenea stimat când este prieten adev
ǎrat
şi du şman adev ǎrat; adic ǎ atunci când, f ǎrǎ sǎ şovǎie, se declar ǎ
de partea unuia şi împotriva celuilalt. Aceast ǎ atitudine este
întotdeauna mai util ǎ decât aceea de a sta neutru; dac ǎ doi dintre
vecinii t ǎi încep s ǎ se lupte, sau sunt de a şa fel încât victoria unuia
te poate face s ǎ te temi de cel care învinge, sau nu sunt. În oricare din
aceste cazuri, î ţi va fi totdeauna mai de folos s ǎ-ţi ar ǎţi pe faţa
atitudinea şi sǎ lup ţi cu toate for ţele; cǎci în primul caz, dacǎ nu ţi-ai
declarat pozi ţia, vei fi întotdeauna prada celui care va învinge, şi
aceasta spre bucuria, şi satisfac ţia aceluia care a fost
învins; şi nu vei avea niciun motiv şi nicio scuz ǎ pentru care
cineva sǎ te apere sau s ǎ-ţi ofere un refugiu. C ǎci cel care învinge nu
vrea s ǎ aibǎ prieteni suspec ţi şi care sǎ nu-l ajute la nevoie; iar cel
care pierde nu te prime şte pentru c ǎ nu ai vrut s ǎ ri şti, cu armele în
mân ǎ, sǎ
Grecia, ai aceeaşi
chemat aici desoart ǎ ca
c ǎtre şi el. Antioh
Etolieni, pentrutrecuse
a-i goniîn
pe romani 2.
Trimise ambasadori la Achei, care erau prieteni ai romanilor,
pentru a-i îndemna s ǎ rǎmân ǎ neutri; iar pe de alt ǎ parte, romanii îi
sfǎtuiau s ǎ ia armele în mân ǎ pentru ei. Chestiunea trecu spre a fi
discutat ǎ în Consiliul Acheilor, unde solul trimis de Antioh îi îndemn ǎ
energic s ǎ rǎmânǎ neutri: la aceasta, ambasadorul roman 3
rǎspunse: „Quod autem isti dicunt non interponendi vos bello, nihil
magis alienum rebus vestris est; sine gratia, sine dignitate, praemium
victoris eritis” 4 . Çi se va întâmpl ǎ întotdeauna ca acela care nu î ţi
este prieten s ǎ-ţi cear ǎ sǎ rǎmâi neutru, iar cel care îţi este prieten s
ǎ-ţi cear ǎ sǎ-ţi ar ǎţi pe faţǎ atitudinea, luptând. Principii nehot
ǎrâţi, pentru a evita primejdiile prezente, urmeaz ǎ de cele mai multe
ori aceast ǎ cale a neutralit ǎţii şi astfel se pr ǎbu şesc de cele mai
multe ori. Dar când un Principe se declar ǎ curajos în favoarea unei p
ǎrţi anumite, dac ǎ învinge acela cu care s-a aliat, chiar dac ǎ acesta
e puternic iar el este la

2 Este Antioh, regele Siriei, men ţionat în cap. III.

3 Ambasadorul romanilor era Tilus Quintius Flamininus, înving ǎtorul lui
Filip al V-lea, la Cinocefale (197 î. Chr.).
4 Citat din memorie din Titus Livius (XXXV, 48); „Nam, quod optimum

esse dicant, non interponi vos bello, nihil tam vanum, imo tane alienum
rebus vestris est; quippe sine gratia, sine dignitate, praemium victoris
eritis”.
— 144 —
discre ţia lui, îi va r ǎmâne totu şi îndatorat întrucât s-au legat prin
prietenie; iar oamenii nu sunt niciodat ǎ atât de necinsti ţi încât s ǎ
te doboare în felul acesta care ar fi un exemplu prea grav de
ingratitudine. În plus, victoriile nu sunt niciodat ǎ atât de complete
încât înving ǎtorul s ǎ nu trebuie s ǎ ţin ǎ seama de anumite lucruri şi
mai ales de dreptate. Dar dac ǎ pierde acela cu care ai luptat alǎturi,
vei g ǎsi un refugiu la el şi te va ajuta cât îi va fi cu putin ţǎ, fiind astfel
tovar ǎşul unei soarte care poate s ǎ redevin ǎ cea de alt ǎ dat ǎ. În al
doilea caz, atunci când cei care se lupt ǎ între ei sunt astfel încât nu ai
s ǎ te temi de cel care învinge, va fi cu atât mai mare pruden ţa de a te
declar ǎ de partea unuia din ei; deoarece contribui la înfrângerea unuia
cu ajutorul celuilalt care ar trebui
sǎ-l salveze dac ǎ ar fi în ţelept; şi dacǎ acesta învinge, r ǎmâne el la
discre ţia ta; şi este imposibil s ǎ nu înving ǎ cu ajutorul t ǎu.
Se impune s ǎ not ǎm aici c ǎ un Principe trebuie s ǎ bage de
seamǎ sǎ nu se alieze niciodat ǎ cu unul mai puternic decât el, pentru
a-i lovi pe ceilal ţi, decât dac ǎ nevoia îl constrânge la
aceasta, aşa cum am ar ǎtat mai sus; c ǎci, dacǎ învinge, r ǎmâi
prizonierul lui: şi Principii trebuie s ǎ se fereascǎ atât cât pot de a fi
la discre ţia altora. Vene ţienii s-au aliat cu Fran ţa împotriva ducelui
de Milano; şi ar fi putut s ǎ evite aceast ǎ tovǎrǎşie din care n-a urmat
altceva decât ruina lor. Dar atunci când nu o po ţi evita,
cum li s-a întâmplat florentinilor când Papa şi Spania au pornit cu
armatele s ǎ atace Lombardia 5 , Principele trebuie s ǎ se declare de
partea unuia, şi aceasta pentru motivele mai sus ar ǎtate. Çi niciun
stat s ǎ nu cread ǎ cǎ va putea s ǎ ia vreodat ǎ o hot ǎrâre care s ǎ fie
lipsit ǎ de primejdie; s ǎ ştie dimpotriv ǎ cǎ trebuie s ǎ le ia pe toate
îndoielnice; c ǎci lucrurile sunt astfel orânduite încât dac ǎ
încerci
sǎ fugi de o situa ţie grea, vei c ǎdea neap ǎrat în alta; totu şi
pruden ţa const ǎ întotdeauna în a şti sǎ cuno şti natura situa ţiilor
grele şi s-o alegi pe cea mai pu ţin rea, drept cea bun ǎ.
Principele trebuie de asemenea s ǎ arate cǎ iubeşte virtu ţile şi
sǎ-i onoreze pe cei care str ǎlucesc prin talentele lor într-o art ǎ
oarecare. Apoi trebuie s ǎ-i sus ţin ǎ pe cetǎţenii lui ca s ǎ-şi exercite
în lini şte ocupa ţiile lor, atât în negustorie cât şi în agricultur ǎ şi în
orice meserie; oamenii s ǎ nu- şi lase ogorul necultivat gândindu-se

5 Machiavelli se refer ǎ, la r ǎzboaiele Ligii Sfinte, din care f ǎceau parte

papa Iuliu al II-lea şi spaniolii împotriva francezilor; în 1512, florentinii trecur
ǎ şi ei de partea Ligii, dup ǎ ce fuseser ǎ aliaţii Fran ţei, sili ţi fiind în parte de
intrarea trupelor spaniole în Toscana.
145
cu team ǎ cǎ le va fi luat, sau s ǎ şovǎie înainte de a începe un comer
ţ nou de frica d ǎrilor; dimpotriv ǎ, sǎ se pregǎteascǎ o rǎsplat ǎ
pentru cei care fac toate aceste lucruri şi care se gândesc,
ori în ce fel, s ǎ-şi îmbogǎţeascǎ oraşul sau statul. Afar ǎ de aceasta,
Principele trebuie, în anumite epoci ale anului, s ǎ
organizeze pentru popor serb ǎri şi spectacole. Çi cum fiecare ora ş
este împ ǎrţit în bresle sau în cartiere, Principele trebuie s ǎ ţin ǎ
seama de aceste grup ǎri ale lor, s ǎ ia parte la adun ǎrile în care se
întrunesc, s ǎ dea el însu şi un exemplu de omenie şi generozitate,
pǎstrând totu şi întotdeauna majestatea rangului pe care-l are,
deoarece aceast ǎ demnitate nu trebuie s ǎ-i lipseasc ǎ în nicio
împrejurare.

———————————

— 146 —
 CAPITOLUL XXII - Despre secretarii pe care
Principii îi au pe lâng ǎ ei

Nu este de mic ǎ însemn ǎtate pentru un Principe, alegerea mini

ştrilor lui: ace ştia sunt buni sau nu, dup ǎ cum Principele îi alege sau
nu cu în ţelepciune. Çi cea dintâi p ǎrere pe care ne-o form ǎm: despre
inteligen ţa unui conduc ǎtor de stat se bazeaz ǎ pe considerarea
oamenilor pe care îi are în jurul lui; când sunt suficient de capabili î şi
credincio şi, îl putem socoti în ţelept, deoarece a ştiut s ǎ le recunoasc
ǎ mǎsura capacit ǎţii şi sǎ-i pǎstreze credincio şi. Dar când sunt
altfel, putem întotdeauna s ǎ-l judec ǎm aspru; deoarece
prima eroare pe care un Principe o poate sǎvârşi, o sǎvârşeşte în
aceast ǎ alegere. Oricine îl cuno ştea pe Messer Antonio de Venafro 1 ,
ministru al lui Pandolfo Petrucci, Principele Sienei, î şi dǎdea seama
îndat ǎ cǎ Pandolfo este un om de o valoare deosebit ǎ, deoarece îl are
pe acesta ca ministru. Exist ǎ trei feluri de min ţi omeneşti: unele care
în ţeleg singure, altele care pricep ceea ce al ţii în ţeleg şi le explic ǎ,
iar ultimele care nu în ţeleg nici singure nici prin al ţii; cele dintâi sunt
des ǎvârşite, cele de al doilea fel sunt foarte bune, iar a treia categorie
este inutil ǎ; trebuia a şadar cu necesitate ca Pandolfo, dac ǎ nu fǎcea
parte din primul fel, s ǎ apar ţin ǎ celui de al doilea; c ǎci dacǎ cineva
posedǎ o minte capabil ǎ sǎ recunoasc ǎ binele sau r ǎul pe care
celǎlalt îl face şi îl spune, chiar dac ǎ el însu şi nu poate s ǎ creeze
nimic, î şi dǎ seama totu şi de acţiunile rele şi bune ale ministrului, le
laud ǎ pe acestea din urm ǎ iar pe celelalte le îndreapt ǎ; iar ministrul
nu poate spera s ǎ-l în şele şi se men ţine credincios.
Dar pentru ca un Principe s ǎ poat ǎ sǎ-şi cunoasc ǎ ministrul, exist
ǎ acest mijloc care nu d ǎ niciodat ǎ greş. Când vezi c ǎ ministrul se
gânde şte mai mult la el decât la tine, şi cǎ în orice acţiune caut ǎ
folosul lui propriu, înseamn ǎ cǎ un om de felul acesta nu va fi
niciodat ǎ un bun ministru şi cǎ nu vei putea avea niciodat ǎ
încredere în el; c ǎci acela care ţine în mâinile lui întregul stat al unui
Principe, nu trebuie s ǎ se gândeasc ǎ niciodat ǎ la el ci
totdeauna la Principe, şi sǎ nu-i vorbeasc ǎ despre altceva, decât

1Antonio Giordani din Venafro (1459–1530) a fost profesor de drept la

Universitatea din Siena şi consilier al lui Pandolfo Petrucci. Machiavelli l- a
cunoscut şi ca diplomat, în cursul unei misiuni la Siena (1505).
147
despre ceea ce îl prive şte pe el. Çi pe de alt ǎ parte Principele, spre a
pǎstra bunele însu şiri ale ministrului, trebuie s ǎ se gândeascǎ la el,
onorându-l, f ǎcându-l bogat, îndatorându-l fa ţǎ de el, dându-i
onoruri şi func ţii pentru ca s ǎ-şi dea seama c ǎ nu ar putea s ǎ
existe f ǎrǎ el şi pentru ca onorurile numeroase s ǎ-l facǎ sǎ nu mai
doreascǎ altele, bog ǎţiile mari pe care le-a primit s ǎ-l facǎ sǎ nu mai
vrea altele, iar func ţiile numeroase s ǎ-l facǎ sǎ se team ǎ de schimb
ǎri. Aşadar, când mini ştrii sunt astfel, iar Principii se poart ǎ tot
astfel fa ţǎ de mini ştri, pot s ǎ aibǎ încredere unii în al ţii; dar când
sunt altfel, sfâr şitul va fi întotdeauna r ǎu fie pentru unul, fie pentru
altul.

———————————

— 148 —
 CAPITOLUL XXIII – Cum trebuie s ǎ fugi de
lingu şitori

Nu vreau s ǎ las deoparte o chestiune important ǎ şi totodat ǎ o

eroare de care Principii nu se ap ǎrǎ uşor, dacǎ nu sunt foarte pruden
ţi şi dacǎ nu ştiu s ǎ-şi aleagǎ bine oamenii. Este vorba de lingu şitori,
de care sunt pline cur ţile; cǎci oamenii se complac atât de mult în
lucrurile lor proprii şi se am ǎgesc în aşa fel, încât se feresc cu greu
de pacostea aceasta; iar dac ǎ vor sǎ se fereascǎ de ea, riscǎ sǎ fie
dispre ţui ţi. Într-adev ǎr nu exist ǎ alt mijloc de a te apǎra faţǎ de
lingu şiri, decât s ǎ-i faci pe cei din jurul t ǎu sǎ priceap ǎ cǎ nu- ţi fac
o nepl ǎcere spunându- ţi adevǎrul; dar dac ǎ oricine va putea s ǎ-ţi
spun ǎ adevǎrul, va sc ǎdea şi respectul fa ţǎ de tine. A şadar un
Principe prudent trebuie s ǎ urmeze o a treia cale alegându- şi în
stat sfetnici în ţelepţi şi dându-le numai acestora dreptul de a-i spune
adev ǎrul, şi aceasta numai privitor la acele lucruri despre care el îi
întreab ǎ, iar nu privitor la altele; dar trebuie s ǎ le vorbeasc ǎ de
toate chestiunile şi sǎ asculte pǎrerile lor; pe urm ǎ trebuie s ǎ hot
ǎrascǎ singur, dup ǎ cum socoteşte el; şi atât în ce prive şte aceste
consf ǎtuiri cât şi faţǎ de fiecare dintre sfetnici, s ǎ se comporte în a
şa fel încât fiecare s ǎ-şi dea seama cǎ, cu cât va vorbi mai liber, cu
atât va fi mai bine vǎzut: afar ǎ de aceştia îns ǎ, sǎ nu ascul ţi vorbele
nim ǎnui, dar s ǎ duci la cap ǎt ceea ce ai hot ǎrât şi sǎ fi perseverent
în hot ǎrâri. Cel care lucreaz ǎ altfel, sau î şi pierde puterea din cauza
lingu şitorilor, sau îşi schimb ǎ des atitudinea din cauza p ǎrerilor
schimb ǎtoare pe care le ascult ǎ: şi astfel ajunge s ǎ fie prea pu ţin
stimat. Vreau sǎ men ţionez în leg ǎtur ǎ cu aceasta,
un exemplu modern. Pǎrintele Luca , omul de
1

încredere trimis de Maximilian, actualul împǎrat, spunea, vorbind de

Majestatea Sa, c ǎ nu se sf ǎtuie şte cu nimeni şi cǎ totu şi nu face
nimic numai dup ǎ cum crede el; fapt care decurge din aceea c ǎ
procedeaz ǎ contrar modului ar ǎtat mai sus 2 . Cǎci Împ ǎratul este un
om foarte închis, nu- şi împ ǎrt ǎşeşte

1 Prete Luca Rinaldi din Pordenone fusese episcop de Trieste, devenind

apoi secretar al împ ǎratului Maximilian. Machiavelli l-a cunoscut în timpul
misiunii lui în Germania, în 1507–1508.
2 Cf. Rapporto delle cose della Magna: „Împ ǎratul nu cere sfat nim ǎnui şi

este sf ǎtuit de fiecare, vrea s ǎ facǎ orice lucru singur şi nu face nimic
149
planurile nim ǎnui, nu se sf ǎtuie şte cu nimeni; dar atunci când vrea
sǎ-şi aduc ǎ hot ǎrârile la îndeplinire, acestea încep s ǎ fie cunoscute
şi dezvǎluite, astfel c ǎ încep sǎ întâlneasc ǎ opoziţie din partea celor
care sunt în jurul lui; iar el, fiind un om slab, renun ţǎ la ele. Se
întâmpl ǎ astfel c ǎ lucrurile pe care le face azi, le desface mâine, şi de
aceea nu în ţelegi niciodat ǎ ce vrea sau ceea ce are de gând sǎ facǎ,
nici nu te po ţi baza pe hot ǎrârile lui.
Un Principe trebuie a şadar sǎ se sfǎtuiasc ǎ întotdeauna cu cei din
jurul lui, dar atunci când vrea el, iar nu când vor al ţii; şi mai
mult, dac ǎ cineva vrea s ǎ-i dea un sfat f ǎrǎ ca el însu şi sǎ-l fi cerut,
s ǎ-l facǎ sǎ renun ţe repede la aceasta. În schimb s ǎ cearǎ mereu p
ǎrerea celorlal ţi şi apoi s ǎ asculte cu toat ǎ rǎbdarea adevǎrul cu
privire la ceea ce a întrebat; iar atunci când î şi dǎ seama
cǎ cineva din respect nu-i spune tot adev ǎrul, s ǎ se supere. Dar
întrucât sunt unii oameni care cred c ǎ un Principe oarecare,
renumit pentru în ţelepciunea lui, este astfel nu prin propriul lui
caracter, dar mul ţumit ǎ sfetnicilor buni pe care îi are împrejur, pot
spune c ǎ cei care afirm ǎ aceasta se în şalǎ. Cǎci exist ǎ aceastǎ
regul ǎ general ǎ, care nu d ǎ greş niciodat ǎ: anume c ǎ un Principe
care nu este în ţelept el însu şi, nu poate s ǎ fie sfǎtuit cu folos, afar ǎ
dacǎ printr-o întâmplare fericit ǎ nu a avut norocul s ǎ-şi pun ǎ toat ǎ
încrederea într-un singur om care s ǎ-l conduc ǎ în totul şi sǎ fie el
însu şi un om de o în ţelepciune des ǎvârşit ǎ. În cazul acesta,
lucrurile ar putea s ǎ meargǎ bine, dar totul ar dura prea pu ţin,
deoarece un ministru de felul acesta i-ar lua curând puterea; dac ǎ se
sfǎtuie şte îns ǎ cu mai mul ţi, şi nu este el însu şi un Principe în
ţelept, neg ǎsind p ǎrerile lor unite nu va putea s ǎ le pun ǎ el însu şi
de acord; astfel fiecare dintre sfetnici se va gândi la interesul lui
propriu, iar el nu vaşti nici s ǎ-i îndrepte, nici s ǎ le cunoasc ǎ inten
ţiile. Dar nici nu se g ǎsesc altfel de sfetnici; c ǎci oamenii se vor
dovedi întotdeauna r ǎi dacǎ o nevoie oarecare nu-i constrânge s ǎ fie
buni. A şadar ajungem la concluzia c ǎ sfaturile bune, ori de la cine ar
veni, rezult ǎ din în ţelepciunea Principelui, iar nu în ţelepciunea
Principelui din sfaturile bune ale supu şilor

dup ǎ cum vrea el; c ǎci, deşi nu- şi dezvǎluie niciodat ǎ secretele nim ǎnui
în mod spontan, când hot ǎrârile ies totu şi la lumin ǎ de la sine, se las ǎ
condus de cei pe care îi are în jurul lui şi renun ţǎ la ceea ce hot ǎrâse la
început” (Rapporto delle cose della Magna fatto questo di 17 giugno 1508,
în Il Principe, Dell’arte della guerra ed altri scritti politici di Niccolò
Machiavelli, con prefazione di Francesco Costèro, Milano, Sonzogno,
1909, p. 244).
— 150 —
lui.

———————————

151
 CAPITOLUL XXIV – De ce Principii Italiei şi-
au pierdut statele lor

Dacǎ cele ar ǎtate mai sus vor fi ţinute în seam ǎ în mod în ţelept,
atunci un Principe nou va putea s ǎ par ǎ cǎ este Principe vechi şi va
putea astfel s ǎ devin ǎ mai sigur şi mai stabil în statul lui decât dacǎ
ar fi fost Principe cu drepturi vechi aici. C ǎci un
Principe nou este cu mult mai mult supravegheat în ac ţiunile
lui decât un Principe ereditar; iar dac ǎ acţiunile lui sunt cunoscute ca
pline de virtute, ele atrag mai mult pe oameni şi îi leag ǎ mai strâns
de el decât dac ǎ ar fi vorba de un Principe de neam vechi. Într-
adev ǎr, oamenii sunt încânta ţi mai mult de lucrurile prezente decât
de cele trecute; şi când g ǎsesc în cele prezente ceva bun, se bucur ǎ
de aceasta şi nu mai caut ǎ altceva; îl vor ap ǎra pe un astfel de
Principe, în orice ocazie, dac ǎ în celelalte lucruri el nu dezminte aştept
ǎrile lor. Çi astfel el se va bucura de o îndoit ǎ glorie: aceea de a fi creat
un Principat nou şi aceea de a-l fi înzestrat şi înt ǎrit prin legi
bune, prin armate de valoare şi prin pilde bune; dup ǎ cum va fi
acoperit de o îndoit ǎ ru şine acela care, n ǎscut Principe, î şi va pierde
statul din cauza pu ţinei lui în ţelepciuni.
Iar dac ǎ îi consider ǎm pe acei seniori din Italia, care în timpurile
noastre şi-au pierdut statul, cum sunt regele Neapolului, ducele
Milanului 1 şi al ţii, vom gǎsi la ei, mai întâi, o gre şealǎ comun ǎ
tuturor în ce prive şte armatele, şi aceasta pentru motivele
discutate pe larg mai sus 2 ; vom vedea apoi c ǎ unii dintre ei, sau
au avut poporul ca du şman, sau, dac ǎ acesta le-a fost prieten,
n-au
ştiut s ǎ se asigure împotriva celor mari; c ǎci, dacǎ nu se sǎvâr şesc
aceste gre şeli, nu se pierd state care au o putere atât de real ǎ încât
pot sǎ trimit ǎ o armat ǎ în campanie de lupt ǎ. Filip al Macedoniei,
nu tat ǎl lui Alexandru, ci acela care a fost învins de Titus Quintus 3 ,
nu avea un stat mare în compara ţie cu puterea
romanilor şi a grecilor care l-au atacat: cu toate acestea, fiind un
adevǎrat r ǎzboinic şi ştiind s ǎ-şi pǎstreze bun ǎvoin ţa poporului şi
sǎ se asigure împotriva celor mari, a sus ţinut mai mul ţi ani un

1 Machiavelli se refer ǎ la Frederic al III-lea de Aragon şi la Ludovic

Maurul.
2 În cap. XIII-XIV.

3 Filip al V-lea, învins la Cinocefale.

— 152 —
rǎzboi contra du şmanilor; şi dacǎ la sfâr şit a pierdut st ǎpânirea
câtorva cet ǎţi, i-a r ǎmas totu şi regatul.
Aşadar, aceşti Principi ai no ştri, care erau de mult ǎ vreme
stǎpâni în statele lor, şi care le-au pierdut ast ǎzi, nu trebuie
sǎ
acuze pentru aceasta soarta, ci numai propria lor moliciune:
deoarece în timpurile de pace nu s-au gândit niciodat ǎ cǎ
împrejur ǎrile acestea s-ar putea schimba (ceea ce este o gre şealǎ
comun ǎ oamenilor care nu se gândesc la furtun ǎ atâta timp
cât vremea e frumoas ǎ), astfel cǎ, în momentul în care au început
greut ǎţile, ei s-au gândit s ǎ fugǎ, iar nu s ǎ se apere; şi au sperat
cǎ popoarele lor, plictisite de îndr ǎzneala înving ǎtorilor, îi vor
rechema. O asemenea hot ǎrâre este bun ǎ atunci când î ţi lipsesc
altele; dar este foarte gre şit sǎ renun ţi la alte mijloace de sc ǎpare
pentru acesta; c ǎci nu e niciodat ǎ bine sǎ te laşi sǎ cazi, în
credin ţa cǎ vei gǎsi pe cineva care s ǎ te ridice. Lucrul acesta sau nu
se întâmpl ǎ niciodat ǎ, sau, dac ǎ se întâmpl ǎ, nu este spre siguran
ţa ta întrucât acest mod de ap ǎrare este josnic şi nu atârn ǎ
de tine. Dar numai acele mijloace de ap ǎrare sunt bune, sunt sigure
şi sunt de durat ǎ care atârn ǎ de tine însu ţi şi de propria ta
energie.

———————————

153
 CAPITOLUL XXV – Cât de mult poate soarta
asupra lucrurilor omene şti şi în ce fel po Gi
sǎ-i rezi şti

Çtiu desigur c ǎ mul ţi oameni au avut şi au înc ǎ aceastǎ pǎrere,

cǎ întâmpl ǎrile lumii sunt în a şa fel cârmuite de soart ǎ şi de
Dumnezeu, încât, cu toat ǎ înţelepciunea lor, oamenii nu pot s ǎ le
modifice şi nu au niciun mijloc de ac ţiune împotriva lor; s-ar putea
crede aşadar cǎ nu trebuie s ǎ te trude şti atât de mult în lume, ci sǎ
te laşi dus de soart ǎ. Aceastǎ pǎrere a gǎsit mai mult ǎ credin ţǎ în
vremurile noastre, din cauza marilor r ǎsturn ǎri care s-au v ǎzut
şi se vǎd încǎ în fiecare zi, şi care dep ǎşesc orice prevedere.
Gândindu-m ǎ aşadar şi eu uneori la aceste lucruri, am înclinat de
asemenea spre p ǎrerea lor. Cu toate acestea pentru a nu anula cu
totul liberul nostru arbitru, socotesc c ǎ poate fi adev ǎrat cǎ
soarta este arbitr ǎ peste jum ǎtate din ac ţiunile noastre, dar c ǎ ne
îngǎduie, sǎ cârmuim noi singuri cealalt ǎ jum ǎtate, sau aproape. Çi
asem ǎn aceast ǎ situa ţie unuia din acele fluvii distrug ǎtoare care,
când se înfurie, inund ǎ câmpiile, distruge copacii şi
casele, sub ţiazǎ într-o parte terenul pentru a-l în ǎlţa în
alt ǎ parte: fiecare fuge dinaintea lui, fiecare cedeaz ǎ violen ţei lui, f
ǎrǎ a-i putea opune îns ǎ undeva o rezisten ţǎ. Çi cu toate c ǎ aceste
fluvii sunt astfel f ǎcute, nu înseamn ǎ cǎ mai târziu, când vremea este
iar lini ştit ǎ, oamenii nu pot s ǎ ia m ǎsuri de ap ǎrare, şi prin z
ǎgazuri şi diguri s ǎ facǎ astfel încât, dac ǎ apele vor cre şte din nou,
ele sau sǎ se scurg ǎ într-un canal, sau furia lor s ǎ nu fie cu totul
nest ǎvilit ǎ şi dǎun ǎtoare. Acela şi lucru se întâmpl ǎ cu soarta; ea
îşi arat ǎ puterea acolo unde nu exist ǎ nicio for ţǎ bine organizat ǎ
care sǎ-i reziste; şi de aceea îşi îndreapt ǎ atacul acolo unde ştie cǎ
nu s-au f ǎcut nici diguri, nici z ǎgazuri pentru a o st ǎpâni. Dac ǎ veţi
considera acum Italia, care este câmpul acestor schimb ǎri şi
este cea care le-a dat na ştere, veţi vedea cǎ ea este o câmpie f ǎrǎ
stavile şi fǎrǎ apǎrare de niciun fel; c ǎci dacǎ ar fi fost ap ǎrat ǎ de
forţe potrivite, a şa cum sunt Germania, Spania şi Fran ţa,
atunci sau rev ǎrsarea nu ar fi provocat schimb ǎri atât de mari, sau
aceast ǎ revǎrsare îns ǎşi nu s-ar fi produs. Çi vreau s ǎ fie de ajuns
aceste lucruri pe care le-am spus în general cu privire la lupta pe care
trebuie s-o ducem împotriva soartei. Tratând îns ǎ lucrurile
mai în am ǎnunt, spun c ǎ astǎzi vedem pe un Principe într-o
— 154 —
situa ţie fericit ǎ, iar mâine îl vedem c ǎzut, f ǎrǎ sǎ fi constatat la el
vreo schimbare de natur ǎ sau de însu şire: cred c ǎ faptul acesta
decurge mai întâi din motivele pe care le-am expus pe larg pân
ǎ aici, anume c ǎ un Principe care se sprijin ǎ numai pe soart ǎ, se pr
ǎbu şeşte îndat ǎ ce ea se schimb ǎ. Cred de asemenea c ǎ este fericit
acela care î şi conformeaz ǎ acţiunile împrejur ǎrilor timpului, şi de
asemenea c ǎ este nefericit acela care prin modul lui de acţiune este
în dezacord cu timpul. Într-adev ǎr constat ǎm cǎ
oamenii procedeaz ǎ în moduri variate spre a atinge scopul pe care
fiecare şi l-a propus, şi care este gloria şi bogǎţia: unii înainteaz ǎ cu
grij ǎ, alţii n ǎvalnic; unii cu violen ţǎ, alţii cu viclean ǎ pricepere; unii
cu r ǎbdare, al ţii cu contrariul ei; şi fiecare poate s ǎ-şi ating ǎ ţinta
urmând aceste moduridiverse. Dar putem vedea de
asemenea cǎ dintre doi oameni care înainteaz ǎ cu grij ǎ, unul ajunge
la ţinta propus ǎ, iar cel ǎlalt nu, dup ǎ cum vedem pe de alt ǎ parte c
ǎ doi oameni pot s ǎ reu şeascǎ în acela şi fel, deşi au înaintat într-un
mod deosebit, unul cu mult ǎ grij ǎ iar cel ǎlalt nǎvalnic:
ceea ce nu rezult ǎ din altceva decât din felul timpurilor, care sunt sau
nu în concordan ţǎ cu modul lor de a proceda. De aici decurge de
asemenea ceea ce am spus, anume c ǎ doi oameni, cu toate c ǎ
lucreaz ǎ diferit, ob ţin totu şi acelaşi rezultat; dac ǎ însǎ observǎm
pe al ţii care lucreaz ǎ în acela şi fel, vedem c ǎ unul î şi ajunge ţinta,
iar cel ǎlalt nu. De aceasta atârn ǎ de asemenea varia ţiile binelui; c
ǎci dacǎ cineva se conduce cu b ǎgare de seam ǎ şi cu r ǎbdare, iar
timpurile şi împrejur ǎrile se desf ǎşoarǎ în aşa fel încât
procedarea lui este bun ǎ, ajunge la o situa ţie fericit ǎ; dar când
timpurile şi împrejur ǎrile se schimb ǎ, el se pr ǎbu şeşte dacǎ nu- şi
schimb ǎ modul de ac ţiune. Nu exist ǎ totu şi niciun om, oricât de în
ţelept ar fi, care s ǎ ştie sǎ se conformeze acestor lucruri: atât pentru c
ǎ nimeni nu poate s ǎ se depǎrteze de conduita pe care
firea lui i-o impune, cât şi pentru c ǎ cel care a avut întotdeauna
succese urmând o cale anumit ǎ nu poate s ǎ se hot ǎrascǎ sǎ
renun ţe la ea. Aşadar omul prudent, când e momentul s
ǎ procedeze cu violen ţǎ, nu ştie cum s ǎ înceapǎ şi din cauza
aceasta se pr ǎbu şeşte; dar dac ǎ şi-ar schimba firea odat ǎ cu
timpurile şi odat ǎ cu evenimentele, soarta nu i s-ar schimba. Papa
Iuliu al II- lea a lucrat în toate faptele lui cu violen ţǎ; dar a
întâlnit timpuri şi împrejur ǎri atât de conforme modului lui de
ac ţiune, încât rezultatul a fost întotdeauna fericit 1 . Gândi ţi-vǎ

la prima ac ţiune

1 Cf. Discorsi , III, 9, op.cit., p. 411: „Papa Iuliu al II-lea a procedat în

pe care a întreprins-o împotriva Bolognei, pe când tr ǎia
încǎ Giovanni Bentivogli 2 . Veneţienii nu era ţi mul ţumi ţi de aceasta;
regele Spaniei de asemenea; cu Fran ţa avea o înţelegere în aceast ǎ
privin ţǎ; şi cu toate acestea, împins de orgoliu şi de violen ţǎ
a pornit el în persoan ǎ în aceast ǎ expedi ţie. Faptul acesta i-a f ǎcut
sǎ şovǎie şi sǎ stea pe loc, atât pe spanioli cât şi pe
veneţieni, aceştia din urm ǎ de fric ǎ, ceilal ţi din dorin ţa de a ocupa
întregul regat al Neapolului 3 ; în plus, fu atras de partea lui
şi regele Fran ţei; cǎci vǎzându-l pornit în ac ţiunea lui şi voind s ǎ-l
aib ǎ prieten pentru a-i înjosi pe vene ţieni, socoti c ǎ l-ar insulta în
mod prea evident dac ǎ ar refuza s ǎ-i dea armat ǎ. Aşadar Iuliu al II-
lea, a reu şit sǎ facǎ prin ac ţiunea lui violent ǎ ceea ce n-ar fi reu şit
niciodat ǎ vreun alt Pontifice chiar dac ǎ ar fi avut toat ǎ pruden ţa
omeneascǎ; într-adev ǎr dacǎ ar fi a şteptat, pentru a pleca de la
Roma, ca toate hot ǎrârile s ǎ fie bine stabilite şi toate chestiunile în
ordine – cum ar fi a şteptat oricare alt Pap ǎ –, n-ar fi reu şit niciodat ǎ
în acţiunea lui; regele Fran ţei ar fi g ǎsit mii de scuze iar ceilal ţi i-ar fi
ar ǎtat mii de piedici de temut. Nu vreau s ǎ vorbesc şi de celelalte ac
ţiuni ale lui care au fost toate asemenea acesteia şi i- au reu şit
toate; este adev ǎrat cǎ timpul scurt cât a tr ǎit 4 nu i-a îngǎduit s ǎ
cunoasc ǎ şi contrariul; c ǎci, dacǎ ar fi venit alte timpuri în care s ǎ
fie nevoit s ǎ procedeze cu precau ţie, ar fi urmat pentru el pr ǎbu
şirea; deoarece nu s-ar fi dep ǎrtat niciodat ǎ de acele moduri de ac
ţiune spre care îl îndemna firea lui. Conclud aşadar cǎ, dacǎ soarta
se schimb ǎ, iar oamenii r ǎmân neschimba ţi în atitudinile lor, sunt
ferici ţi atâta timp cât sunt în acord cu ea, dar sunt neferici ţi de îndat
ǎ ce se iveşte o nepotrivire. M ǎ gândesc şi la aceasta: anume c ǎ este
mai bine s ǎ fii violent decât precaut, deoarece soarta este ca şi femeia;
şi dacǎ vrei s-o st ǎpâneşti, este necesar s-o ba ţi şi s-o love şti. Se şi
vede cǎ ea se lasǎ învins ǎ mai mult de cei care procedeaz ǎ astfel,
decât de cei care procedeaz ǎ în

tot timpul pontificalului lui cu violen ţǎ şi furie; şi deoarece timpurile i-au

fost favorabile, toate ac ţiunile întreprinse i-au reu şit. Dar dac ǎ ar fi venit alte
timpuri care ar fi necesitat alte ini ţiative, s-ar fi pr ǎbu şit cu
siguran ţǎ; deoarece nu şi-ar fi schimbat nici modul nici ordinea ac ţiunii”.
2 Cf. şi cap. XI şi XIX; în plus Discorsi , III, 44, op.cit., p. 483.

3 Veneţia îl ajutase pe Ferdinand de Aragon în lupta contra lui Carol al VIII-

lea, şi pentru aceasta regele Neapolului cedase Republicii o parte din coasta r
ǎsǎritean ǎ a statului; spaniolii ar fi urm ǎrit acum reocuparea acestei
regiuni.
4 Iuliu al II-lea a fost Pap ǎ între 1503 şi 1513.

— 156 —
mod cump ǎtat. Çi tot pentru c ǎ este femeie, e întotdeauna prieten ǎ a
celor tineri, deoarece ace ştia sunt mai pu ţin precau ţi, mai violen ţi şi
i se impun cu mai mult ǎ îndr ǎzneal ǎ.

———————————

157
 CAPITOLUL XXVI
Îndemn spre a cuprinde Italia şi
a o libera din mâinile barbarilor.

Considerând a şadar toate acele lucruri pe care le-am discutat mai

sus, şi reflectând în mine însumi dac ǎ timpurile sunt ast ǎzi în Italia
de a şa fel încât un Principe nou s ǎ poat ǎ fi onorat, şi dacǎ împrejur
ǎrile de asemenea sunt astfel încât un om în ţelept şi
energic s ǎ le poat ǎ da o organizare care s ǎ fie spre gloria lui şi spre
binele tuturor celor care tr ǎiesc în Italia, cred c ǎ se arat ǎ în mod
evident atâtea lucruri favorabile unui Principe nou, încât n-a
ş putea spune c ǎ a existat vreodat ǎ un moment mai potrivit
pentru aceasta. Çi dacǎ, dup ǎ cum am spus 1 , era necesar ca poporul
lui Israel s ǎ fie sclav în Egipt pentru ca astfel s ǎ se arate virtutea lui
Moise, sau, pentru a cunoa şte spiritul m ǎreţ al lui Cirus, era necesar
ca per şii sǎ fie asupri ţi de mezi, iar atenienii trebuiau s ǎ fie împ ǎrţiţi
pentru ca valoarea lui Teseu s ǎ se arate; tot astfel acum, pentru c ǎ
voim sǎ cunoa ştem energia unui spirit italian, trebuia ca Italia s ǎ fie
în situa ţia extrem ǎ în care se afl ǎ astǎzi; trebuia ca ea s ǎ fie mai
sclav ǎ decât evreii, mai subjugat ǎ decât per şii, mai împ ǎrţitǎ decât
atenienii; s ǎ fie fǎrǎ conduc ǎtor, f ǎrǎ ordine, învins ǎ, jefuit ǎ,
sfâşiat ǎ, cotropit ǎ şi sǎ fi
îndurat nenorociri de tot felul. Çi cu toate c ǎ pânǎ astǎzi s-a ar
ǎtat într- adevǎr cineva 2 , care p ǎrea cǎ poart ǎ lumina destinat ǎ
celui ce a fost ale de Dumnezeu spre a salva Italia, s-a v ǎzut totu şi
apoi cǎ soarta l-a respins în momentul cel mai înalt al ac ţiunii
lui. Astfel cǎ, rǎmasǎ fǎrǎ viaţǎ, Italia a şteapt ǎ sǎ vadǎ, pe cel care
va putea sǎ-i sting ǎ durerile şi sǎ pun ǎ capǎt jafurilor din
Lombardia, ca şi birurilor grele din Regatul Neapolului
şi din Toscana, şi care s ǎ-i vindece r ǎnile vechi de mult ǎ vreme
sângerânde şi adâncite în carnea ei. O vedem cum se roag ǎ Domnului
s ǎ-i trimit ǎ pe cineva care s-o izb ǎveascǎ de aceste cruzimi şi
asupriri barbare. O vedem de asemenea hot ǎrât ǎ şi gata sǎ urmeze
un stindard, numai s ǎ se arate cel care s ǎ-l înal ţe. Dar ast ǎzi nu
vedem pe nimeni altcineva în care ea ar putea s ǎ spere, decât ilustra
Voastr ǎ familie 3 care,

1 În cap. VI.
2 Machiavelli se refer ǎ probabil la Cezar Borgia, pe care totu şi nu-l nume
şte, lǎsând astfel Principelui caracterul unui comentariu filosofic al faptelor
vremii.
3 Este vorba de familia Medicilor, Principele fiind închinat lui
Lorenzo
prin soarta şi prin energia ei favorizate de Dumnezeu şi de Biseric
ǎ
– în fruntea c ǎreia sunte ţi acum 4 –, poate sǎ ia în mâinile ei opera
acestei mântuiri. Lucrul nu v ǎ va fi atât de greu dac ǎ veţi avea mereu
prezente faptele şi viaţa celor numi ţi mai sus. Çi cu toate c ǎ oamenii
de acest fel sunt rari şi admirabili, ei au fost totu şi
oameni, şi împrejur ǎrile pe care le-au folosit au fost mai pu ţin
favorabile decât cele prezente; c ǎci acţiunea lor nu a fost mai dreapt ǎ
decât aceasta nici mai u şoarǎ, iar Dumnezeu nu le-a fost mai prieten
decât este familiei voastre. Aici dreptatea este mare: justum enim est
bellum quibus necessarium, et pia arma ubi nulla nisi in armis spes est
5 . Aici sufletele sunt cu totul preg ǎtite; iar când aceast ǎ pregǎtire

exist ǎ, greut ǎţile nu pot fi mari, cu condi ţia sǎ luaţi ceva din
exemplele acelora pe care vi i-am înf ǎţişat. Afar ǎ de aceasta, se v ǎd
aici semne extraordinare, f ǎrǎ seamǎn şi desfǎşurate de mâna lui
Dumnezeu: marea s-a despicat; un nor v-
a arǎtat drumul; din stânc ǎ a izvorât apa; a c ǎzut man ǎ; toate au
contribuit a şadar la gloria voastr ǎ. Restul trebuie Voi s ǎ-l faceţi.
Dumnezeu nu voie şte sǎ facǎ totul pentru ca s ǎ nu ne ia libertatea
acţiunii şi partea de glorie care ne revine şi nu este de mirare c ǎ
niciunul dintre italienii numi ţi mai sus nu au putut s ǎ facǎ ceea
ce putem n ǎdǎjdui c ǎ va face ilustra Voastr ǎ familie, şi de asemenea
sǎ nu ne mir ǎm cǎ în atâtea turbur ǎri şi mi şcǎri r ǎzboinice se pare
cǎ s-a stins în Italia energia luptei. Aceasta vine din faptul c
ǎ vechile ei orânduiri nu erau bune,
şi din aceea c ǎ nu a existat nimeni care s
ǎ fi ştiut s ǎ gǎseascǎ altele noi: şi nimic nu este mai mult spre
cinstea unui om care se ridic ǎ pentru prima oar ǎ la putere, decât
legile noi şi noile orânduiri pe care el le introduce.
Dacǎ acestea sunt bine întemeiate şi cuprind în ele semnul unei
gândiri înalte, vor face, ca Principele s ǎ fie respectat şi admirat: şi
putem spune c ǎ în Italia nu lipse şte materia în care s ǎ poţi
introduce orice form ǎ nou ǎ. Aici gǎsim o energie mare în membre,
numai c ǎ ea lipseşte capetelor. Privi ţi luptele
şi ciocnirile rǎzboinice în întrecerile între pu ţini oameni,
şi veţi vedea cǎ italienii sunt cu mult superiori prin for ţǎ, prin
pricepere şi prin inteligen ţǎ. Dar de îndat ǎ ce intr ǎ în joc armatele
întregi, niciuna

de Medici, duce de Urbino.

4 Giovanni de Medici, care va deveni Pap ǎ sub numele de Leon al X- lea,

era unchiul lui Lorenzo.

5 Citat din memorie din Titus Livius, IX, 1: „Iustum est bellum quibus
din aceste însu şiri, nu se mai arat ǎ. Iar totul decurge din
slǎbiciunea conduc ǎtorilor; c ǎci cei care se
pricep nu sunt asculta ţi, şi fiecǎruia i se pare c ǎ se pricepe,
deoarece n-a existat pân ǎ acum nimeni care s ǎ fi ştiut s ǎ se impun ǎ
atât de mult şi prin energia şi prin soarta lui, încât ceilal ţi sǎ se plece
înaintea lui. Iat ǎ de ce, într-un timp atât de lung, şi în atâtea r
ǎzboaie purtate în ultimii dou ǎzeci de ani, când armata noastr ǎ a fost
în întregime italian ǎ, ea a dat totu şi în lupt ǎ dovezi atât de rele
întotdeauna. Mǎrturie stau luptele de la Taro, apoi cele de la
Alessandria, Capua, Genova, Vailà, Bologna şi Mestre 6 .
Dacǎ aşadar familia Dumneavoastr ǎ ilustr ǎ vrea sǎ urmeze pilda
acelor oameni admirabili şi sǎ libereze ţara 7 , trebuie, înainte de
toate, ca temelie adev ǎrat ǎ a oricǎrei acţiuni ce s-ar întreprinde, sǎ
se pregǎteascǎ o armat ǎ proprie; solda ţi mai credincio şi, mai
adevǎraţi şi mai buni nici nu s-ar g ǎsi. Çi cu toate c ǎ fiecare dintre ei
este bun în parte, laolalt ǎ vor deveni şi mai buni când vor vedea cǎ
Principele lor le este comandant, c ǎ el îi onoreaz ǎ şi îi trateaz ǎ bine.
Este necesar a şadar sǎ te preg ǎteşti cu astfel de armate pentru a te
ap ǎra cu energie italic ǎ împotriva celor din afar ǎ. Çi cu toate c ǎ
infanteria elve ţian ǎ şi spaniol ǎ sunt considerate de temut, ambele
au totu şi lipsurile lor, astfel c ǎ o a treia organizare de armate ar
putea, nu numai s ǎ li se opun ǎ, dar sǎ aibǎ încredere c ǎ îi va
învinge. C ǎci spaniolii nu pot s ǎ reziste cavaleriei, iar elveţienii se
tem de infanterie, dac ǎ se ciocnesc în lupt ǎ cu oameni tot atât de înc
ǎpǎţânaţi ca şi ei. Astfel c ǎ s-a vǎzut şi se va vedea prin experien ţǎ
cǎ spaniolii nu pot s ǎ reziste cavaleriei franceze, iar elve ţienii sunt
distru şi de infanteria spaniol ǎ. Çi cu toate c ǎ nu s-a avut înc ǎ o
experien ţǎ deplin ǎ a acestui din urm ǎ caz, s-a vǎzut totu şi în b
ǎtǎlia de la Ravenna un exemplu a ceea ce s-ar

6 La Fornovo pe Taro, Italienii, au fost învin şi de Carol al VIII-lea (1496).

Alessandria a fost cucerita de Ludovic al XII-lea (1499); la Vailà sunt învin şi
veneţienii de acela şi rege al Fran ţei (1509); Bologna este ocupat ǎ de trapele
franceze care îl înving pe Iuliu al II-lea (1511); la Mestre în sfâr şit (1513)
armatele Ligii de la Cambrai înving pe vene ţieni şi amenin ţǎ oraşul.
7 Urm ǎm şi aici textul edi ţiei lui Angelo Pernicce (op.cit., p. 140):

„Volendo dunque la illustre casa vostra seguitare quelli eccellenti uomini

e redimere le provincie loro (subliniat de noi)…”. În alte edi ţii gǎsim îns
ǎ che, în loc de e (cf. A. Michieli, op.cit., p. 164, Plinio Carli, op.cit., p. 112,
Antonio Panella, op.cit., p. 94).
— 160 —
putea întâmpla 8 ; cǎci infanteria spaniol ǎ s-a
ciocnit cu batalioanele germane care urmeaz ǎ aceeaşi ordine de lupt
ǎ ca şi cele elveţiene, şi graţie îndemân ǎrii mi şcǎrilor ei ca şi
scuturilor mici de care se servea, a reu şit sǎ se strecoare pe sub suli
ţele du şmanilor şi oamenii puteau s ǎ loveascǎ cu toat ǎ siguran ţa
fǎrǎ ca germanii s ǎ poat ǎ face ceva împotriva lor; şi i-ar fi
distrus pe toţi, dacǎ n-ar fi fost cavaleria care s ǎ-i loveasc ǎ pe
spanioli. Aşadar, cunoscând ceea ce lipse şte atât uneia cât
şi celeilalte infanterii, se poate alc ǎtui o alta nou ǎ, care sǎ reziste
cavaleriei şi sǎ nu se team ǎ de infanteri şti: ceea ce va fi posibil prin
felul nou al trupelor şi prin organizarea lor nou ǎ9 . Acestea sunt
lucrurile care, orânduite într-un fel nou, aduc glorie şi mǎrire unui
Principe nou.
Aşadar nu trebuie s ǎ lǎsǎm sǎ treacǎ prilejul acesta, pentru ca,
dup ǎ atâta vreme, Italia s ǎ gǎseascǎ un salvator al ei. Nici nu pot
spune dragostea cu care acesta ar fi primit în toate acele provincii care
au p ǎtimit sub invaziile str ǎine; cu cât ǎ sete de r ǎzbunare, cu câtǎ
credin ţǎ nestr ǎmutat ǎ, cu cât ǎ cucernicie, cu câte lacrimi. Care por
ţi i s-ar închide? Care popor i-ar refuza ascultarea? Ce invidie i s-ar
împotrivi? Care italian i-ar refuza cinstirea care i se cuvine? Pe fiecare
dintre noi ne dezgust ǎ aceast ǎ stǎpânire barbar ǎ. Ilustra Voastr ǎ
Casǎ sǎ-şi ia aşadar aceast ǎ misiune, cu nǎdejdea şi curajul cu care
se încep ac ţiunile drepte: pentru ca sub stindardul ei, patria aceasta s
ǎ se înal ţe, şi sǎ se adevereasc ǎ sub auspiciile ei, cuvintele lui
Petrarca:
Virtutea! împotriva mâniei
Va lua armele; iar lupta va fi scurt ǎ:
Cǎci str ǎvechea vitejie
În inimile italice înc ǎ nu e frânt ǎ10 .

8 Lupta de la Ravenna, cuprins ǎ în r ǎzboiul Ligii Sfinte, a fost o victorie a

armatelor franceze, conduse de Gaston de Foix (1512).
9 Atât Ferrari cât şi Rehberg traduc ultima fraz ǎ cu sens adversativ între

cele dou ǎ pǎrţi ale ei; astfel g ǎsim la Ferrari: „…ce qu’on obtiendra non pais
par la disposition des armes, mais par le changement d’organisation” (op.cit.,
p. 186); iar la Rehberg: „Dieses wird nicht durch die Beschaffenheit der
Waffen, sondern durch Stellung und Anordnung der Mannschaft bewirkt
werden” (op.cit., p. 124). În Yves Lévy (op.cit., p.
168), traducerea este conform ǎ textului: „ce qui se fera par la nouvelle
sorte de troupes dont on usera, et par le changement de l’organisation”.
10 Petrarca, Canzona : „Italia mia, benche’l parlar sia indamo…”. Strofa

VI, v. 93–96.
161
 INDICE [CUPRINSUL]

Introducere

Bibliografie
Lui Francesco Vettori, prea ilustru Ambasador al Floren ţei pe
lângǎ Marele Pontifice
Niccolò Machiavelli c ǎtre Lorenzo de Medici Magnificul

PRINCIPELE

I. De câte feluri sunt Principatele şi în ce mod se dobândesc

II. Despre Principatele ereditare
III. Despre Principatele mixte
IV.De ce regatul lui Darius, care a fost ocupat de Alexandru, nu
s-a r ǎsculat dup ǎ moartea acestuia împotriva urma şilor lui
V. În ce fel trebuie guvernate Cet ǎţile sau Principatele care,
înainte de a fi cucerite, se conduceau dup ǎ legile lor proprii
VI.Despre Principatele noi pe care le dobânde şti cu arme
proprii şi cu propria ta energie
VII. Despre Principatele noi care se cuceresc prin armele şi
ocazia oferit ǎ de altul
VIII. Despre cei care au devenit Principi prin fapte nelegiuite
IX. Despre Principatul civil
X.În ce fel trebuie m ǎsurate for ţele oricǎrui Principat
XI Despre Principatele eclesiastice
XII. De câte feluri sunt armatele şi despre solda
ţii mercenari
XIII. Despre
XIV. solda
Care este ţii auxiliari,
datoria amesteca ţi şiprivitor
unui Principe proprii la preg
rǎzboiului ǎtirea
XV.Despre acele lucruri pentru care oamenii, şi mai ales
Principii, merit ǎ sǎ fie l ǎudaţi sau dojeni ţi
XVI. Despre d ǎrnicie şi economie
XVII.Despre cruzime şi mil ǎ, şi dacǎ este mai bine s ǎ fii iubit
decât temut, sau mai curând s ǎ fii temut decât iubit
XVIII. Cum trebuie s ǎ-şi ţin ǎ cuvântul un Principe.

— 162 —
 XIX. Cum trebuie s ǎ ne ferim de a fi urâ ţi şi dispre ţuiţi
XX.Dacǎ fort ǎreţele şi multe alte lucruri pe care Principii le
construiesc în fiecare zi, sunt de folos sau nu
XXI. Cum trebuie s ǎ se poarte un Principe spre a fi stimat
XXII. Despre secretarii pe care Principii îi au pe lâng ǎ
ei
XXIII. Cum trebuie s ǎ fugi de lingu şitori
XXIV. De ce Principii Italiei şi-au pierdut statele lor
XXV.Cât de mult poate soarta asupra lucrurilor omene şti şi în
ce fel poţi sǎ-i rezi şti.
XXVI.Îndemn spre a cuprinde Italia şi a o libera din mâinile
barbarilor

———————————

TIPARUL UNIVERSITAR
Elle Radu, 6; Tel. 4.80.66

163