Unirea Principatelor

Romane
Andrei Balica
     Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea
statelor Moldova și Tara Romaneasca sub numelePrincipatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti.
.
Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o
etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan
Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara
Românească.
     Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în Muntenia și
Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și
lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor
lui Mihail Sturdza respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul razboiul crimei a stăvilit pentru un
timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imeriul
Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context favorabil realizării unirii. Votul
popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunari ad-hoc în 1857a dus la Conventia
de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală
între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul
unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act
care a adus cele două state într-o uniune personala. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două
țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la
putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat Romania.
 Alexandru Ioan Cuza
           Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor
Romane și al statului național Romania. Prin alegerea sa ca domn
al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Tarii Romanesti, la 24
ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor doua principate.
           Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și
diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării
Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și
Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor
Romane prin înfăptuirea unității constituționale și
administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când
Moldova și Țara Românească au format statul român unitar
modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala
la Bucuresti, cu o singură adunare și un singur guvern.
      În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută
sub denumirea de Monstruatia Coalitie  din cauza orientărilor
politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan
Cuza să abdice.
 Reformele lui Cuza
     După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai
apropiat, Mihail Kogalniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază
importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară
(1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru
modern de dezvoltare al țării.
      Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din
reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor
reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care
realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea
Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării
poporului, prin plebiscit, o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure
parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de
Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de
inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate
primele universitati din țară, respectiv cea de la Iasi (1860), care azi îi poartă numele,
și cea de la Bucuresti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata nationala.
 Recunoașterea internațională a Unirii
       Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național
român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca
domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la
marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.
       Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24
ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris.
Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe
internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale,
conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și
au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13
aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere de la 24 ianuarie 1859.
Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție
militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Floresti, între Ploiești și
Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte
amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a
3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla
alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl
determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).
     Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat
următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor
.
reuniuni internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din
mers consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale
Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri,
recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei
începea cu deplasări de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la
Florești s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția,
administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană -
generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numită în funcția de ministru de război în ambele țări. La
serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.
       La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției
de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859-
1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă și promulgate de domn doar cele
referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității
fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din
Focșani fiind desființată în 9/21 februarie 1862.Termenul de România, care fusese frecvent folosit,
dar neoficial, în anii 1850 cu referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră și Munții Carpați, a
devenit acum numele curent al Principatelor Unite și, începând din 1862, a fost folosit în actele
oficiale ale țării.
      Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol
important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai
.
domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite. Astfel,
prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să
renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind
reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să
accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri.
Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt
protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar
mijloacele necesare.
      Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta
hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din
prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale
Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La
începutul lunii noiembrie 1861 firmanul (decretul) Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în
țară, inacceptabile.
      Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a
lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă
efectul. La sfârșitul Conferinței de la Constantinopol, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie
1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.
   În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a
da posibilitatea alcătuirii la București a primului guvern unic al României, condus d
.
e Barbu Catargiu. Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Pri
ncipatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Frantei cât 
și de cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din
1866, potrivit Constitutiei promulgate la
1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.
.