Romanul realist de tip balzacian

“Enigma Otiliei”, George

Călinescu
Romanul lui George Călinescu
 Creaţia lui George Călinescu de romancier este deosebit
de valoroasă datorită umbrei pe care o întinde opera de
istoric şi de critic literar. Vocaţia de romancier pare să fie,
şi ea, înnăscută şi se exercită cu naturaleţe şi siguranţă
încă de la început, în „Cartea nunţii” (1933), apoi în
„Enigma Otiliei” (1938), „Bietul Ioanide” (1953), „Scrinul
negru” (1960).
 „Toate romanele lui George Călinescu constituie moduri
de experimentare a romanului, indiferent că scopul
urmărit conştient de autor poate fi altul. El devine, mai
ales în ultimele cărţi, un colecţionar de artificii, procedee,
fapte de stil, documente artistice, formule narative.
Ludicul atinge aici punctul de sus.”
Geneză și critică
 George Călinescu încearcă să acopere un gol în evoluţia
prozei româneşti: lipsa romanului realist de tip balzacian. Însă,
înclinaţia spre satiră şi critică de moravuri, influenţează la rândul
ei, substanţa acestui roman.
 Această orientare a stilului călinescian produce în „Enigma
Otiliei”, text publicat în 1938, o deviere a proiectului iniţial cu
efecte revelatoare asupra direcţiei romanului românesc,
comentat de Nicolae Balotă în studiul „De la Ion la Ioanide”:
George Călinescu realizează un „satiricon” modern, din moment
ce autorul „înfăţişează o comedie umană modernă, în care
elementele jocului cu măşti ale farsei nu sunt cu nimic mai puţin
grave, estetic, decât cele mai profunde implicaţii ale romanelor
amintite”. Unul dintre creatorii romanului românesc modern,
George Călinescu manifestă un adevărat cult pentru clasicism.
 Tipologie
 Al doilea dintre cele patru romane
scrise de George Călinescu este „un
roman de critic, în care realismul,
balzacianismul şi obiectivitatea au
devenit program estetic”, dar
scriitorul depăşeşte acest program,
realizând un roman al „vocaţiei
critice şi polemice”, cu evidente
implicaţii moderne, „un balzacianism
fără Balzac” ; „Călinescu are vocaţia
de a comenta, nu de a crea viaţă”.
 Concepţia estetică a lui George
Călinescu privind romanul se
delimita de experienţele unor
contemporani. Este adept al
romanului inspirat din viaţa
contemporană, modernă, citadină și
militează pentru un roman obiectiv,
pentru perspectiva clasică.
 „Enigma Otiliei” este un roman de
sinteză estetică, în care realismul
 Este un roman de inspiraţie
socială, însumând „dosare de
existenţă” ale unor tipuri umane.
„Enigma Otiliei” este însă şi un
roman de problematică morală, un
roman de dragoste şi un
bildungsroman, surprinzând
etapele devenirii celor doi
adolescenţi, Felix şi Otilia.
 Romanul „Enigma Otiliei” reprezintă
opera literară clasică a lui Călinescu
şi unul dintre romanele cele mai
valoroase ale literaturii noastre dintre
cele două războaie.
Titlu
 Titlul sub care a fost publicată cartea reliefează
eternul mister feminin, dar şi misterul unei vârste şi
al vieţii însăşi: „Această criză a tinereţii lui Felix,
pus pentru întâia oară faţă în faţă cu absurditatea
sufletului unei fete”, aceasta este „enigma” - afirmă
scriitorul. Ultima semnificaţie - cea generală - este
luminată de târzia reflecţie a lui Felix din finalul
romanului: „Nu numai Otilia are o enigmă, ci şi
destinul însuşi”. Deşi romanul poartă titlul
„Enigma Otiliei”, mobilul principal al intrigii este
chestiunea moştenirii bătrânului Giurgiuveanu.
Temă
 Tema fundamentală (balzaciană şi ea) este cea a
existenţei unei societăţi precis ancorată într-un
spaţiu geografic şi într-o perioadă istorică
(existenţa societăţii burgheze bucureştene în
primul sfert al secolului trecut). Această temă
fundamentală se dezvoltă în trei arii tematice:
tema moştenirii, a paternităţii şi a iubirii. Se
poate identifica şi o tema a parvenirii în măsura în
care toate personajele (cu excepţia lui Pascalopol)
au dorinta de a-și depăși condiția socială prin
îmbogăţire, prin căsătorie sau prin afirmarea
profesională.
Incipit și final
 Principiul simetriei, care  În sfârșit, nu mai apare
guvernează intrarea şi nimeni din clanul
ieşirea din universul cărţii, Giurgiuveanu sau Tulea,
sunt evidente în mărturie a existenţei lor
secvenţele cu care se rămânând doar casa în
deschide şi se sfârşeşte ruină. Arta compoziţiei
romanul. Cele două valorifică şi alte tehnici
tablouri care au acelaşi moderne, precum cea a
decor - casa din strada contrapunctului (decorul
Antim - evidenţiază însă şi citadin e brusc substituit
o tehnică a contrastului de peisajul Bărăganului)
(descrieri ample). sau a colajului.
 Replica lui Costache
Giurgiuveanu - absurdă la
început - („Aici nu stă
Construcţia discursului narativ
 Structura romanului - alcătuit din douăzeci de capitole - se
dezvoltă pe trei planuri. Planul epic principal, care urmăreşte
destinul clanului familial (alcătuit din familiile înrudite
Giurgiuveanu, Tulea, Raţiu), se ordonează în jurul istoriei
moştenirii. Tema paternităţii - dezvoltată tot în acest plan -
reliefează un conflict de ordin moral.
 Cel de-al doilea plan narativ urmăreşte povestea de iubire dintre
Felix şi Otilia, eroii surprinşi în devenire, în confruntarea cu lumea
şi cu ei înşişi. Lor li se adaugă Leonida Pascalopol, care trăieşte
revelaţiile unei iubiri târzii. Conflictul acestui plan este interior - un
conflict psihologic, care se rezolvă prin triumful raţiunii asupra
pasiunii.
 Planul-cadru conturează monografic existenţa burgheziei
bucureştene la începutul secolului XX. Tema parvenirii,
(exemplificată prin Stănică Raţiu) accentuează conflictul de
ordin moral.
Narațiune și moduri de expunere
 Proza realist-obiectivă se realizează prin
naraţiunea la persoana a III-a
(nonfocalizată). Naratorul este
obiectiv, omniscient și omniprezent.
El plăsmuieşte traiectoriile personajelor,
dar acestea acţionează automat, ca
nişte marionete. El se ascunde în
spatele măştilor sale (personajele).
Personaje
 Otilia
 În conturarea Otiliei, cel mai complex personaj al romanului, scriitorul foloseşte
tehnica modernă a perspectivelor multiple, ea se reflectă diferit în cei din jurul
său: moş Costache ,,o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată faţa lui spână’’;
pentru Pascalopol este ,,o mare ştrengăriţă’’, ,,un temperament de artistă’’, ,,o
rândunică, închisă în colivie, moare’’, ,,o fată mândră şi independentă’’.
 Prin ochii lui Felix, Otilia este descrisă astfel : ,,Fata părea să aibă
optsprezece–nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte
albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă.”
Prezenţa Otiliei înviorează şi luminează atmosfera apăsătoare a casei. Ea
răspândeşte în jurul ei graţie, inteligenţă, delicateţe, tumult de pasiuni când
cântă la pian.
 Camera Otiliei o defineşte prin dezordinea tinerească a lucrurilor ce inundă
camera se intuieşte firea exuberantă, dezinvoltă; lucrurile fine (rochii, pălării,
pantofi), jurnalele de modă franțuzești, cărțile, notele muzicale amestecate cu
păpuși alcătuiesc universul de viață cotidiană, « ascunzișul feminin », cum
spune autorul. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni ,,fetelor
fără căpătâi şi fără părinţi’’.
 Felix
 Evoluţia profesională a lui Felix Sima este ascendentă. Dotat cu
calităţi intelectuale, cu o tenacitate şi o voinţă de a se realiza, la
care a contribuit, desigur, şi calitatea dobândită de ,,orfan’’, Felix
devine ,,profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii
şi comunicări ştiinţifice, colaborator la tratate de medicină cu
profesori francezi”. O sensibilitate de o mai mare acuitate, precum
şi nevoia de afecţiune se prefigurează din copilărie, rămânând fără
mamă de când era în şcoala primară.
 Când soseşte în casa lui Costache Giurgiuveanu, apariţia Otiliei ,,îi
dădu un sentiment inedit, demult presimţit’’. Criza adolescenţei,
criza erotică în drumul spre maturizare prin care trece Felix este
descrisă prin acumulări succesive. Chinurile prin care trece, când
Otilia, plecată la Paris cu Pascalopol, nu-i răspunde la scrisoare,
sunt revelatoare. Îndrăgostit, visător şi reflexiv, simţea nevoia
prezenţei ei feminine.
 Fixând din prima pagină a romanului timpul şi locul, în
stil balzacian, scriitorul îşi descrie personajul: ,, ... un
tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de
licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii
Apostoli cu un soi de valiză în mână. […] Uniforma
neagră îi era strânsă bine pe talie ca un veşmânt militar,
iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau
un aer bărbătesc şi elegant. Faţa însă îi era juvenilă şi
prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de
păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a
obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o
notă voluntară întâia impresie’’.
Mijloace de caracterizare
 Caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul
realist-balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul lor
se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare
ale existenţei: prezentarea mediului, descrierea locuinţei,
a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a obişnuinţelor.
 În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de
rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la
începutul romanului, la jocul de table. Trăsăturile se
îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea
indirectă. Excepţie face portretul Otiliei, realizat prin
diverse tehnici moderne: comportamentismul şi
reflectarea poliedrică.
Concluzie
 Atât prin arta construirii personajelor, cât şi prin
arta narativă, prin stilul intelectualizat,
adecvat mediului citadin căruia îi aparţin eroii,
romanul călinescian îşi demonstrează virtuţile
de „sinteză estetică”, constituind o izbândă a
prozei româneşti interbelice.
 După cum sugerează şi enunţul final „Aici nu stă
nimeni…”, viziunea caricaturală despre lume a
lui Călinescu dezvăluie în fapt o societate
burgheză clătinându-se puternic la începutul
secolului XX.
 Romanul realist psihologic

„Ultima noapte de dragoste,

întâia noapte de război”,
Camil Petrescu
Romanul lui Camil Petrescu
 Camil Petrescu este unul dintre promotorii înnoirii
literaturii. După el, literatura unei epoci trebuie să fie
sincronică cu filosofia şi cu celelalte domenii ale
cunoaşterii. Proza tradiţională este considerată
depăşită. Devenirea psihică, mişcarea înlocuiesc în
proza modernă staticul. La Camil Petrescu, ca şi la
Proust, timpul este subiectiv, iar romanul înseamnă
experienţă interioară. În consecinţă, şi construcţia
romanescă devine mai liberă, determinată fiind de
condiţia memoriei şi a introspecţiei: „să nu descriu
decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu,
[…] din mine însumi nu pot ieşi […], eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I”.
 “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
dezvoltă un subiect în sensul obişnuit al cuvântului
în cuprinsul căruia intriga să evolueze gradat spre
deznodământ. El reconstituie întâmplări, situaţii.
Personaje din reminescenţe şi destăinuiri pe care
autorul pretinde a le fi găsit în jurnale intime sau în
corespondenţa încredinţată lui de anumiţi cunoscuţi.
 Camil Petrescu este adeptul unei noi formule
estetice, promovate de curentul modernist de la
“Sburătorul” lui Lovinescu, care vizează trecerea de
la romanul de inspiraţie rurală la cel citadin, oferind
autorului o mai mare divesitate şi profunzime
tematică.
Conceptele conexe promovate de
Camil Petrescu
 autenticitatea, - inserarea jurnalului în
desfăşurarea epică, vocea auctorială fiind
la persoana I, a personajului narator;
 substanţialitatea - descrierea prezentului
mintal; memoria involuntară, fluxul
conştiinţei;
 anticalofilia - negarea stilului frumos,
căutat, inautentic, propriu romanului
tradiţional.
Geneză și critică
 Romanul este scris şi publicat de Camil Petrescu în anul 1930,
iar sursele de inspiraţie au fost câteva experienţe lirice şi
epice, şi câteva articole mondene publicate la rubrica “Ceaiul
de la ora 5”. Romanul a fost anunţat în revista literare “Omul
liber” încă din 1929 sub diferite titluri (“Jurnalul căpitanului
Andreescu”, “Proces verbal de dragoste si război”).
 Critica vremii apreciază romanul ca fiind o “monografie a
îndoielii”(Constantin Ciograga) sau “mografia unui element
psihic… gelozia” (George Călinescu). Romanului îi este
apreciată „exactitatea aproape ştiinţifică în despicarea
complexelor sufleteşti tipice”, faptul că „analiza sa se aplică
asupra marilor pasiuni umane, în care lămureşte elementele
constitutive, în treptata lor însumare” de către Tudor Vianu.
 Tipologie
 Romanul este unul modern de  După tehnica narativă, este un
tip subiectiv, având drept roman subiectiv de analiză
caracteristici: unicitatea psihologică. După curentul
perspectivei narative, timpul literar în care se încadrează
prezent şi subiecti, fluxul este un roman realist.
conştiinţei, memoria afectivă,
naraţiunea la persoana I,
luciditatea (auto)analizei, dar
şi autenticitatea definită ca
identificarea actului de creaţie
cu relitatea vieţii, cu
experienţa nepervertită şi
trăirea intensă.
 Romanul este de tip citadin,
vizând drame existenţiale şi
de conştiinţă, drama
intelectualului, prin
inadaptabilitatea
protagonistului la
mediocritatea vieţii cotidiene.
Proză subiectivă de analiză psihologică
 Acest tip de roman a apărut odată cu concepţiile artistice
moderniste care promovează ideea că singura realitate
accesibilă cunoaşterii umane este cea interioară /
psihologică.
 „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
este un roman realist psihologic, de analiză a vieţii
interioare - suma unor „dosare de existenţă”, structurate
pe „o idee sau pe o pasiune” - , iar ca formulă epică,
ilustrează romanul subiectiv, „ionic” - model proustian:
naraţiune homodiegetică şi viziune internă. Roman al
unei duble experienţe ontice şi cognitive - iubirea şi
războiul - „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” îşi are izvoarele în experienţa sublocotenentului
Camil Petrescu, voluntar pe frontul Primului Război
Mondial, al cărui memorial de companie este
„împrumutat cu amănunte cu tot eroului”.
Titlu
 Titlul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” cuprinde cele doua experienţe
existenţiale ale lui Ştefan Gheorghidiu, devenind
teme ale romanului: dragostea şi războiul.
 Noaptea simbolizează incertitudinea lăuntrică,
iraţionalul şi întunericul esenţei umane cu care se
confrunta. Cele două adjective aşezate într-o
ordine semnificativă („ultima”, „întâia”) sugerează
puterea protagonistului de a trece peste drama
iubirii înşelate şi de a găsi mereu alte orizonturi de
cunoaştere.
Temă
 Tema inadaptării intelectualului se cristalizează
prin mai multe arii tematice: dragostea, războiul,
setea cunoaştere a absolutului, moştenirea şi
existenţa societăţii bucureştene în preajma
Primului Război Mondial.
 Subiectul romanului se organizează în jurul dramei
de conştiinţă a personajului principal, generată de
incertitudinea în iubire.
Incipit și final
 Principiul simetriei şi cel al circularităţii, este
evident în incipitul şi sfârşitul romanului. Acestea au
acelaşi décor – casa din strada Antim – evidenţiind şi
o tehnică a contrastului: descrieri ample, balzaciene.
 Incipitul textului este greu de diferenţiat de expoziţia
romanului datorită construcţiei moderne
“supraetajate” a romanului, în care convenţiile
discursului tradiţional sunt suprimate.
 Astfel, un criteriu de diferenţiere poate fi funcţia
textuală a incipitului. Funcţia de a semnala intrarea în
spaţiul ficţiunii şi de a evidenţia tiparul narativ revine
primelor şapte aliniate, fixând circumstanţele
situaţiei narative.
 Sfârşitul fiecărui capitol este “ex abrupto”, instalând
o situaţie de criză, care nu este însă dezvoltată şi
rezolvată în următorul capitol, ci, contrapunctic, la
distanţă.
 Finalul se află în relaţie contrastivă cu primul
capitol, Ştefan, fiind gata să ucidă pentru iubire în
incipit, este acum cel care propune cu seninătate
despărţirea. Unicul conflict rezolvat în final este cel
psihologic, iubirea pierzându-şi rangul de valoare
absolută, celelalte conflicte rămânând suspendate,
prelungind astfel criza de valori a eroului.
Artă narativă
 Arta narativă camilpetresciană ilustrează structuri
moderne ale epicului şi ale discursului analitic.
Memoria involuntară se asociază cu principiul
substanţialităţii - selectând episoade semnificative,
cu relevanţă maximă în destinul eroilor. Tehnicile
narative sunt şi ele moderne: tehnica analitică, dar
şi cea a inserţiei, a alternanţei, a contrapunctului.
Momentele subiectului
 Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional:
acţiunea primului capitol, „La Piatra Craiului în
munte”, şi pune în evidenţă cele două planuri
temporale din discursul narativ: timpul narării şi
timpul narat. De asemenea, acest capitol deţine
funcţii estetice multiple: rol descriptiv şi rol
persuasiv.
 Capitolul al II-lea, „Diagonalele unui testament”,
începe „ex abrupto”, fixând intriga şi punând
universul sufletesc al eroului sub zodia suspiciunii şi
a Erosului ca suferinţă devoratoare.
 Moştenirea neaşteptată lăsată lui Ştefan de unchiul
său bogat, Tache Gheorghidiu, transformă radical
viaţa tânărului cuplu.
 Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză
matrimonială al cărui punct culminant are loc cu
ocazia excursiei la Odobeşti. În timpul acestei
excursii se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată
unui anume domn G. care, după opinia
personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant.
 După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă.
Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o
permisie, ca să verifice dacă soţia îl înşală, fapt
nerealizat din cauza izbucnirii războiului. Simbolic,
„ultima noapte de dragoste” trăită alături de soţia
sa la Câmpulung este urmată de „întâia noapte de
război”.
 Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”
se structurează pe trei momente: discuţia dintre
ofiţeri, înainte de luptă, încheiată anticipativ de
Gheorghidiu, cel de-al doilea moment surprinde
vizual şi auditiv retragerea armatei din faţa
inamicului, descriind învălmăşeala, exploziile,
zgomotul, iar o altă secvenţă prezintă imaginea
unui om care merge încă după ce i se retezase
capul.
 Fragmentul cultivă apocalipticul, războiul este
monstruos, totul devin halucinant, fiecare îşi
aşteaptă moartea. Drama colectivă a războiului
pune în umbră drama individuală a iubirii.
 Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce
acasă, la Bucureşti, dar se simte detaşat de
tot ce îl legase de Ela.
 Prin acest deznodământ, conflictul
psihologic (raţiune / pasiune) care conduce
iniţial la o criză de valori îşi află rezolvarea:
iubirea îşi pierde rangul de valoare absolută
de „monodeism”, sfârşind în „oboseală şi
indiferenţă”. Cel de-al doilea conflict însă,
conflictul exterior de ordin moral cu familia,
societatea şi cu lumea, îşi va găsi o târzie
rezolvare în hotărârea eroului de a dezerta.
Personaje
Ştefan Gheorghidiu
 Ştefan Gheorghidiu este conştiinţa dramatică
ordonatoare a operei, naratorul, în genere
necreditabil, al acesteia.
 Drama lui Gheorghidiu se consumă în două
direcţii: o dramă a iubirii înşelate, nu a geloziei,
ci a setei de certitudine, şi o dramă a
incapacităţii alinierii, a integrării într-o
existenţă cotidiană, dictată de forţe şi raţiuni
exterioare, necircumscrise idealului pe care
eroul şi l-a asumat.
 Ştefan Gheorghidiu este un inadaptat superior,
aplicând asupra dragostei şi existenţei.
Ela Gheorghidiu
 Ela Gheorghidiu, personajul principal feminin al romanului
se căsătoreşte, de studentă, cu Ştefan şi amândoi
realizează la început o căsnicie frumoasă bazată pe o
comunitate de sentimente. Moştenirea lăsată de unchiul
Tache, care nu-l afectează vizibil pe Ştefan, va influenţa
puternic comportamentul Elei, trezind în ea „porniri care
dormitau latent, din strămoşi”. Intervine pătimaş - dar cu
altă patimă, nerelevată până atunci soţului - în problemele
multe şi încurcate ale moştenirii, schimbă, încet, dar sigur,
peisajul casnic, încercând să-l supună aceloraşi schimbări
şi pe Ştefan.
 Ea apare doar prin prisma conştiinţei empatice a lui Ştefan,
setoasă şi aici de ideal, de absolut. Sondările,
concluzionările, deciziile aparţin eroului masculin. Ela se
mişcă şi gândeşte în spaţiul ordonat al conştiinţei acestuia.
Concluzie
 Ştefan Gheorghidiu este unul din “sufletele tari”,
revolta sa născându-se din setea sa de cunoaştere.
Este un “cavaler”, plecând la război din motive de
onoare.
 Simetria dintre cele două părţi este desăvârşită atât
ca echilibru şi compoziţie, cât şi prin faptul că ele sunt
„ca cele două mari experienţe legate de «ultima
noapte…» şi «prima noapte…»”. Tot ce în prima parte
era minciună, falsitate, este privit dintr-o altă
perspectivă în partea a doua. Aici meditaţia devine
gravă pentru că viaţa şi moartea sunt puse faţă în faţă.
Pentru Camil Petrescu, un roman e, la origine, un
sistem de fişe de temperatură psihologică şi etică din
a căror interpretare se constituie o lume cu reacţiile ei.
 Romanul experienţei

“MAITREYI”, MIRCEA
ELIADE
 Resimţind din plin criza ionicului, Mircea Eliade n-a
descoperit şi soluţia ei practică în roman. Romanele
sale rămân ezitante între două universuri mentale şi
între două feluri de a scrie. Nici cele propriu-zis
fantastice nu sunt scutite de-a-ntregul de hibriditate.
Formula narativă, potrivită cu această viziune,este
teoretizată de către Eliade, nefiind utilizată vreodată în
romanele sale: s-a înţeles deja că e vorba de roman
corintic. Această contrazicere subminează majoritatea
romanelor sale. Critica tradiţională a crezut că e de vină
lipsa capacităţii creatoare în ordine obiectivă.Concepţia
lui Mircea Eliade era mai înaintată decât formula
narativă. Soluţia ar fi fost să renunţe complet la formula
realistă şi să scrie parabole sau mituri.
 Geneză şi critică
 Romanul „Maitreyi”, apărut în 1933, face parte din
literatura modernă interbelică şi ilustrează epicul pur.
Locuind o perioadă în casa filosofului Dasgupta, o
cunoaşte pe fiica acestuia, Maitreyi. Mircea Eliade
consemnează într -un jurnal faptele, întâmplările, experienţa
trăită în India şi acesta stă la baza viitoarei creaţii epice,
„Maitreyi”, în care autorul esenţializează mitul iubirii şi
motivul cuplului.
 Apariţia romanului stârneşte reacţia literaţilor vremii,
fiind considerat o adevărată izbândă literară. Exaltat,
Mihail Sebastian mărturiseşte: „Dacă ar ajuta la ceva, v-aş
spune că e cea mai frumoasă şi mai tristă carte pe care am
citit-o”, iar Perpessicius afirmă cu entuziasm: „Mircea
Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale
umanităţii”.
 Tipologie
 Romanul „Maitreyi” ilustrează mitul cunoaşterii şi al
fericirii prin iubire, fiind şi primul roman exotic din
literatura română.
 O proză ca „Maitreyi” trebuie considerată, totuşi,
înainte de toate, un roman subiectiv. Tot un astfel de
roman scrie şi Camil Petrescu, numai că la Eliade
accentul cade pe capacitatea experienţelor / trăirilor
de a fi reprezentative pentru „condiţia umană” în
general, iar nu pentru un ins oarecare. În timp ce „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război” mizează pe
analiza tensiunilor interioare şi individualiste ale lui Ştefan
Gheorghidiu, romanul lui Mircea Eliade creează un alt tip
de autenticitate, onturat teoretic în mai multe fragmente din
„Oceanografie”: „în faţa originalităţii, eu propun
autenticitatea [..] A trăi tu însuţi, a cunoaşte prin tine, a te
exprima pe tine. Nu există niciun individualism în aceasta”.
Proza experienţei
 Romanul valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior,
de către personaje, a unor experienţe definitorii.Proza
experienţei se bazează pe crearea impresiei de autenticitate,
prin utilizarea unor elemente care ţin de realitate: jurnalul
din India al scriitorului,elemente autobiografice, scrisori etc.
 Deşi este un roman cu surse autobiografice, iar Allan este un
„alter-ego” al scriitorului, experienţialismul / trăirismul nu
provine din legăturile cu viaţa reală a autorului, ci din faptul
că romanul creează impresia de viaţă autentică, iar eroii lui îşi
trăiesc iubirea cu intensitate, ca experienţă definitorie a
existenţei.
Titlu
 Titlul cărţii coincide cu numele personajului principal
feminin - Maitreyi - considerată de critica literară cel mai
exotic personaj feminin din literatura română, „femeie şi
mit”, în acelaşi timp, „simbol al sacrificiului în iubire”.
Maitreyi este o fată cu o personalitate unică,sălbatică prin
comportament, care sperie la un moment dat prin
cuvintele rostite într-o reuniune, în limba engleză. Fiecare
gest al ei are o semnificaţie puţin vetustă, fiind izvorâtă
din vechi tradiţii indiene. Maitreyi aparţine unui alt orizon
cultural, diferit de cel al lui Allan.
Temă
 Tema romanului este iubirea incompatibilă. Povestea
fericită trăită de cuplul de îndrăgostiţi Allan şi Maitreyi,
în decor exotic, aminteşte de Romeo şi Julieta sau Tristan şi
Isolda, ea având ca substrat o confruntare între cele două
lumi, cea occidentală pe care Eliade o acuza de un
pragmatism superficial în plan uman, şi cea orientală, plină
de mistere greu de pătruns.
Incipit și final
 Incipitul „ex-abrupto” al romanului modern surprinde
prin tonalitatea confesiunii şi atitudinea personajului-
narator, prin sinceritatea povestirii, luciditatea analizei,
autenticitatea „faptului trăit”, consemnat, dar şi prin
misterul femeii iubite, Maitreyi. Aceasta rămâne pentru
europeanul raţional o eternă obsesie şi enigmă.
Frământările lui Allan pentru a o înţelege pe Maitreyi fac
ca romanul să aibă un final deschis: „Şi dacă n-ar fi decât o
păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să ştiu
eu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei…”.
Construcţia discursului narativ
 Noutatea construcţiei discursului narativ constă în dubla
perspectivă temporară pe care naratorul-personaj o are asupra
evenimentelor: contemporană şi ulterioară. Personajul-narator nu
evocă pur şi simplu întâmplările, rememorându-le, ci reconstituie
evenimentele trecute prin raportare la timpul prezent, dar şi la
felul în care percepuse respectivele evenimente în momentul în
care le trăise, consultând în acest scop jurnalul acelei perioade.
Asemenea notaţii, care conferă autenticitate, sunt frecvente în
roman: „Eu scriam în odaia mea. Am avut o sufocare penibilă de
gelozie, de care mi-e ruşine. (Notă. De fapt, nu eram prea îndrăgostit
atunci. Totuşi, eram gelos pe oricine o făcea să râdă pe Maitreyi)”.
 Pe măsură ce scrie romanul, viziunea lui Allan asupra întâmplărilor
trecute se modifică. Neconcordanţa dintre istoria propriu-zisă,
relatată în jurnal, şi rememorarea acesteia, în romanul pe care
Allan îl scrie, relativizeaza evenimentele şi le conferă caracter
subiectiv.
Naraţiune şi moduri de expunere
 Formula care sintetizează problematica romanului este
estetica autenticităţii, prin confesiunea personajului-narator,
relatarea la persoana I, introspecţia, autoanaliza lucidă.
 Autenticitatea romanului modern, amestec de jurnal intim
şi naraţiune retrospectivă, este susţinută de utilizarea tehnicii
narative moderne, „punerea în abis”, secvenţe din jurnal
fiind introduse în n araţiunea romanescă. Un alt element de
autenticitate este anticalofilismul declarat de narator: „… eu
nu ştiu să povestesc. E un dar ăsta al poveştilor. Nu-l are
oricine.”
Construcția subiectului
 După ce se mută la casa lui Sen, treptat, este fascinat de viaţa
familiei bengaleze, dar şi de complexitatea sufletului Maitreyiei,
adolescenta senzuală şi inocentă în acelaşi timp.
 Allan începe să ia lecţii de bengaleză de la Maitreyi, iar el o
învaţă, în schimb, franceză.
 Allan se lasă prins în mrejele jocurilor Maitreyiei, traversând
toate etapele iubirii, astfel, el parcurge drumul cunoaşterii prin
eros, având-o ca iniţiatoare pe Maitreyi.
 Înainte de a i se dărui lui Allan, pentru a evita păcatul iubirii fără
rod, oficiază o logodnă mistică.
 Fericirea îndrăgostiţilor nu durează, fiindcă dragostea lor este
trădată. Narendra Sen îl alungă pe Allan, care abia acum află că
o căsătorie cu Maitreyi este imposibilă.
 Disperat, Allan rătăceşte o vreme pe străzile din
Calcutta, iar apoi se retrage în Himalaya pentru o
dezintoxicare sentimentală.
 Episodul iubirii pasagere cu Jenia Isaac îi confirmă faptul
că trăise alături de Maitreyi iubirea absolută.
 Plecarea în India îi apare ca o izbăvire.
 La Singapore, unde obţinuse o slujbă, se întâlneşte cu
nepotul doamnei Sen care îi povesteşte de încercarea
disperată şi inutilă pe care o făcuse Maitreyi pentru a fi
alungată de acasă.
Personaje
Matreyi
 Maitreyi poate fi definită drept „cel mai feminin personaj”
din literatura română, în sensul că este purtătoare a acelui
etern feminin ce poate declanşa aproape instantaneu o
iubire fără margini, care „mişcă stelele pe cer” - după
formula celebră rămasă de la Dante.
 Are o sensibilitate cu totul specială, de aceea relaţia ei cu
Allan este mai presus de fire. Nu doar feminitatea,
farmecul ei este inocent, ci întregul comportament.
 Implicarea ei e voluntară, totală, conştientă, după cum îi
e caracterul.
Allan
 El devine cu adevărat personaj al cărţii în momentul în care
pomeneşte de Maitreyi. De acum, el se scufundă în propria
lui sentimentalitate pentru a-şi explica şi pentru a ne explica
traiectoria unei iniţieri. Dragostea lui pentru Maitreyi
evoluează uşor, firesc, de la indiferenţă, respingere,
admiraţie, fascinaţie, până la adoraţie pură, senzuală,
apropiată de religiozitate.
 Dacă el este un individ rece, lucid, raţional, dragostea lor
amestecă şi o importantă doză inexplicabil, care o apropie
de sentimentul numinosului. Totuşi, din tot registrul de
sentimente pe cale ce încearcă Allan, lipseşte cel mai simplu
şi cel mai normal: revolta, lupta pentru dragostea lui. El
preferă ca, în singurătate, să îngroape în inima lui experienţa
aceasta deopotrivă revelatorie şi traumatizantă, de parcă ar
dori să se dezică de acest trecut recent.
Concluzie
 Destinul literar al cărţii a confirmat aprecierea
criticului Pompiliu Constantinescu: „se va cita romanul d-lui
Eliade, în istoria noastră literară, ca un moment de graţie al
autorului”.
 Prin poetica explicită ce evidenţiază supremaţia retrăirii
experienţelor decisive, prin reprezentarea narativă inedită a
iubirii mistice care converteşte o întreagă viziune despre
lume, Mircea Eliade impune odată cu Maitreyi o nouă optică
asupra autenticităţii. Totodată, creaţia sa valorifică
cuceririle prozei subiective, impunând în interiorul acestui
model ceea ce critica literară a numit „romanul experienţei”.
Bibliografie
 “Istoria literaturii române contemporane”, E.
Lovinescu
 “Tradiționalism și modernitate în deceniul al
treilea”, Z. Ornea
 “Literatura română între cele două războaie
mondiale”, O. Crohmălniceanu
 “Romanul românesc interbelic”, P.
Constantinescu
 “Arta prozatorilor români”, Tudor Vianu
 “De la Ion la Ioanide”, Nicolae Balotă
Realizatori:
 Prihoi Ioana Madalina
 Vijoli Raisa Cristina
 Cioban Augusta
 Kovacs Tunde
 Mihai Manuela
 Efrosi Victoria

L.T. “Axente Sever” Mediaş