Crestinismul

Primar
Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca
urmare a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi,
foarte curând, li s-au alăturat și comunitățile de origine
păgână născute (mai ales) din apostolatul lui  Saul din
Tars, care a inserat creștinismul într-un context mai
amplu, atât geografic, cât și cultural. Acest fenomen n-a
întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul
diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc
Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel.
În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida
apariției crizelor interne, crize care au dus la apariția unor
Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat
răspândirea sa atât în imperiu, cât și în afara lui. Această
răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile
dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul
creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului, deși
proclamau fidelitatea lor față de legile civile .
Caracteristica creștinismului din această perioadă a fost
și dezvoltarea reflecției doctrinare condusă de teologii
vremii (numiți, mai târziu, Părinții Bisericii): Augustin de
Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din
Alexandria, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul, Vasile
cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz etc.