Metabolismului bazal.

Factorii care influenţeaza

cheltuielile energetice bazale.
 METABOLISMUL ENERGETIC

Metabolismul energetic este constituit din totalitatea proceselor privind

generarea şi utilizarea energiei necesare diferitelor activităţi ale organismului,
schimburile energetice dintre organism şi mediu la baza cărora stau
transformările chimice prin care energia potenţială nespecifică prezentă în
alimente este transformată în energie specifică (mecanică, electrică, chimică,
calorică, etc).
 În metabolismul intermediar glucidic, protidic, lipidic, se eliberează
treptat energia cuprinsă în principiile alimentare, care este stocată în
molecule de A.T.P ( adenozinotrifosfast ), (45%) restul de 55%,
transformându-se în căldură.
Când ATP-ul transferă energia pentru diferite procese vitale ale sistemelor
functionale celulare, pierderea de căldură este şi mai mare, încât în final,
doar 20-25% din energia furnizată de nutrimente este utilizată de sistemele
funcţionale celulare. Şi această activitate celulară degajă energie calorică,
încât în final, toată energia formată şi cheltuită de organism este convertită
în căldură.
Consumul energetic al organismului cuprinde cheltuielile energetice în
condiţii de activitate (care alcătuiesc metabolismul energetic) şi cele minime,
vitale, în condiţii de repaus (metabolismul bazal).
 Metabolismul bazal
Diverse activităţi fiziologice, ca de exemplu contracţia musculară, secreţia
glandulară, activitatea nervoasă, etc, se realizează prin consumul energiei
furnizate de oxidarea intracelulară a substanţelor energogenetice (glucide,
lipide, proteine).
Arderea în bomba calorimetrică a diverselor substanţe alimentare a
demonstrat că 1g glucide eliberează 4,1 kcal; 1g lipide - 9,3 kcal, iar 1g proteine
- 5,3 kcal.
Catabolizarea acestor substanţe în organism eliberează aceeaşi cantitate de
căldură ca atunci când substanţele respective sunt arse în bomba calorimetrică,
cu excepţia proteinelor, care nu se oxidează complet şi de aceea valoarea lor
calorică în organism este de 4,1 kcal.
 Deoarece în organism diversele forme de energie se însoţesc în final şi de
producere de energie termică, metabolismul energetic al organismului se
exprimă în calorii.
Caloria mare este cantitatea de căldură necesară pentru a ridica
temperatura unui litru de apă cu 1°C, iar caloria mică reprezintă a mia parte
din această valoare.
Determinarea cantităţii totale de căldură eliberată de organism premite
aprecierea cantităţii globale de energie consumată, dacă nu se ţine seama de
energia diverselor reacţii endergonice care se desfăşoară concomitent.
 Cantitatea de energie generată de un organism poate fi determinată
prin metode directe sau indirecte.
Calorimetria directă constă în măsurarea căldurii produse de
organism în camere închise speciale, denumite calorimetre, cum este de
exemplu calorimetrul respirator imaginat de Atwater-Benedict.
În această cameră, perfect izolată termic, subiectul primeşte oxigen
printr-un tub special, iar CO2 şi vaporii de apă elimiaţi prin respiraţie,
transpiraţie sunt reţinuţi în recipiente cu calce sodată şi, respectiv, acid
sulfuric.
Căldura produsă de organism în diverse condiţii de activitate
influenţează temperatura apei, care circulă în nişte tuburi de sticlă situaţi
în pereţii calorimetrului.
 Cantitatea de căldură generată de subiect pe o anumită perioadă de
timp se obţine prin înmulţirea diferenţei de temperatură dintre apa care
intră în calorimetru şi cea care iese, cu debitul apei care a circulat prin
tuburi pe unitatea de timp. Se adaugă greutatea apei eliminate prin
evaporare, înmulţită cu 0,586 (cantitatea de căldură necesară pentru
evaporarea a 1g de apă).
Calorimetria indirectă constă în determinarea, pe o anumită perioadă
de timp, a consumului de oxigen şi a eliminărilor de CO2, valori din care se
poate calcula apoi consumul de calorii şi deci intensitatea metabolismului.
Determinările cantitative ale gazelor respiratorii se pot face în circuit
închis sau deschis.
 Oxigenul nu este stocat în organism şi consumul său, în cazul că nu există o datorie
prealabilă, este proporţional cu energia eliberată.
Pe baza cantităţii de oxigen consumat se poate calcula valoarea metabolismului
energetic al organismului.
În aceste metode trebuie să se ţină cont de faptul că energia eliberată de molecula de
O2 consumat variază uşor cu tipul de substanţe energogenetice oxidate, în medie energia
eliberată pe litru de O2 consumat fiind de 4,82 kcal (echivalentul caloric al oxigenului).
Diferenţele dintre diversele substanţe se explică prin proporţia variabilă dintre C, O şi H
şi se pot determina prin studiul coeficientului respirator (C.R.), adică al raportului dintre
CO2 eliberat şi O2 consumat.
În repaus, la o cantitate de 250 ml O2 consumat pe minut se eliberează 200 ml CO2, deci
C.R. este de 0,8. Dacă se oxidează numai glucide C.R. este de 1, deoarece pentru 6 volume
de O2 consumat se eliberează 6 volume de CO2.
Ţesutul nervos are C.R. de 0,97 – 0,99, ceea ce demonstrează că metabolizează
predominat glucide. În schimb când se metabolizează lipide C.R. este mai redus, de
exemplu când se oxidează complet tripalmitina, C.R. este de 0,703, iar C.R. al proteinelor
este de 0,82.
 Metabolismul bazal (M.B.) reprezintă cheltuiala energetică minimă a unui
organism în stare de veghe, în condiţii standardizate de mediu (temperatură
de 16 - 18°C, luminozitate, linişte, etc), în repaus fizic şi psihic de cel puţin ½
oră, după 12 – 18 ore de la ultima masă şi 1 – 2 zile de regim fără proteine şi
înlăturarea oricăror medicamente (în special a sedativelor şi tranchilizantelor).
Determinarea M.B. se face măsurând consumul de oxigen pe o perioadă de
5 – 6 minute. Cel mai frecvent exprimarea valorilor se face procentual faţă de
valoarea M.B. standard, deviaţiile cuprinse între +15% şi -5% fiind considerate
normale.
 Valoarea M.B. este influenţată de o serie de factori fiziologici :

• vârstă – la 1 an M.B. este de 50 cal/m2/oră, iar la 60 de ani de 30 cal/m2/oră

• sex – bărbaţii au M.B. mediu de 40 cal/m2/oră, iar femeile de 37 cal/m2/oră
• stare de activitate a organismului – M.B. este mai scăzut în somn şi mai
ridicat în perioada de veghe, cu valori variabile în funcţie de activitatea
prestată
• stare de tensiune nervoasă şi de anxietate – M.B. creşte prin creşterea
tonusului muscular şi descărcări de adrenalină
• temperatura mediului – creşte M.B. atât la temperaturi scăzute (creşterea
termogenezei), cât şi la temperaturi crescute (creşterea termolizei).
• ingestie de alimente – şi mai ales de alimente proteice, creşte M.B. prin
efectul acţiunii dinamice specifice al alimentelor (cantitatea de energie
necesară asimilării acestora. Astfel pentru a furniza 100 kcal glucidele
cresc M.B. cu 1 kcal, lipidele cu 4 kcal, iar proteinele cu 30 kcal ). Aceste
cheltuieli energetice scad corespunzător valoarea calorică a substanţei
respective deoarece această energie provine fie din oxidarea substanţei,
fie din depozitele energetice ale organismului. Consumul de energie
pentru acţiunea dinamică specifică este necesar în cazul glucidelor pentru
gluconeogeneză, în cazul lipidelor se datorează stimulării metabolice
directe de către acizii eliberaţi, iar în cazul proteinelor este necesar pentru
dezaminarea hepatică a aminoacizilor resorbiţi. Aceste efecte durează
aproximativ 6 ore, de aceea se recomandă ca determinarea M.B. să se
facă pe nemâncate.
 Echilibrul energetic. Pentru menţinerea organismului în stare de echilibru
metabolic şi ponderal este necesar ca alimentaţia să asigure zilnic un aport
caloric corespunzător consumului energetic.
Dacă metabolismul unui om în repaus la pat (imobilizat) necesită valori
calorice apropiate de cele ale M.B., în schimb la persoanele care depun o
activitate necesităţile calorice sunt condiţionate de consumul energetic necesar
efectuării acestei munci.
Astfel activitatea obişnuită la birou necesită 2500 – 2800 kcal/zi.
Munca depusă de cei care activează în special cu membrele superioare
necesită 3000 – 3500 kcal/zi, iar munca la care participă musculatura
trunchiului şi a membrelor inferioare consumă 4500 – 6000 kcal/zi.
 Perioadele de creştere, graviditatea şi alăptarea necesită un aport caloric
superior faţă de condiţiile obişnuite. Astfel în perioada de creştere maximă – de
la 11 la 16 ani – conţinutul proteic al organismului creşte în medie cu 4 kg/an.
Dacă se calculează cu 4 cal/g proteine rezultă un plus energetic de 16000 kcal/an
sau 44 kcal/zi.
De asemenea metabolismul la sfârşitul perioadei de sarcină este cu 25% mai
mare (350 kcal/zi) comparativ cu cel al femeii negravide, la o lună după naştere
femeia pierde zilnic prin lapte echivalentul a 300 cal, iar la 6 luni 450 cal.
Dacă alimentaţia realizează un aport caloric inferior consumului energetic
echilibrul devine negativ şi organismul este obligat să utilizeze pentru
energogeneză rezerve nutritive (lipide şi glicogen) şi chiar proteine structurale,
consecutiv scăzând în greutate.
Când aportul alimentar depăşeşte necesităţile energetice plusul se depune
sub formă de rezerve lipidice şi organismul câştigă în greutate. Prelungirea
acestor situaţii duce la instalarea obezităţii.
 Cheltuielile energetic variabile

Cele mai importante creşteri ale consumului de oxigen le produce efortul intens,
când energia calorică degajată poate depăşi pentru scurt timp de 30 - 50 ori valorile
bazale ale cheltuielilor energetice.
Cheltuielile energetice variabile depind de activitatea fizică depusă, de
temperatură şi de alimentatie.
a) Activitatea musculară
Musculatura, care reprezintă 30% din greutatea corporală, este un mare
consumator de energie, atât în repaus cât şi în efort, iar cheltuielile energetice variază
direct propoiţional cu activitatea musculară.
Cheltuielile energetice ale organismului pot creşte în cursul eforturilor fizice de
10-20 ori faţă de cele bazale.
Activitatea fizică necesită multă energie, care trebuie acoperită prin consum sporit
de alimente energetice.
 În raport cu gradul efortului fizic prestat, cheltuielile energetice se clasifică în
cinci categorii:
Cheltuieli energetice de repaus - reprezintă consumul de calorii necesar
termoreglării, digestiei, activitătii intelectuale; acestea sunt de 2. 500 KcaI/24 ore.
Cheltuieli energetice în efort fizic uşor - muncă de birou, dactilografie, desen
etc; reprezintă 3.000 Kcal/24 ore.
Cheltuieli energetice din efortul fizic mediu - croitori, cizmari, şoferi de
autoturism; reprezintă 3.500 Kcal/24 ore.
Cheltuieli energetice în efort fizic greu - şoferi de basculante, tractorişti,
dulgheri; reprezintă 4000 - 4500 Kcal/24 ore.
Cheltuieli energetice în efortul fizic foarte greu - munca minerilor, a
siderurgiştilor, cositul manual; reprezintă 5000 Kcal/24 ore.
Cel mai mare consum energetic îl au sportivii în antrenamente şi concursuri
(5000 - 6000 Kcal).
 Chiar dacă necesarul caloric ar fi mai mare, organismul are o limită de
asimilare în tubul digestiv de 6000 Kcal /24 h, iar în eforturile istovitoare,
organismul functionează la limita capacităţii sale maxime.
Consumul energetic începe să crească chiar înaintea începerii efortului şi
în continuare, proporţional cu efortul depus. În cursul competiţiilor apar
deseori situaţii când efortul este atât de intens, încât necesitătile de oxigen
se ridică la 30-40 l/min.
Oricât s-ar mări ventilaţia pulmonară, nu se poate asigura un consum
atât de ridicat, iar pe de altă parte, sunt limitate şi posibilitătile de absorbţie
a oxigenului, limita maximă fiind de 6-7 l/min.
În aceste situatii se lucrează în datorie de oxigen, iar aceasta se "achită"
în perioada de restabilire.
b) Temperatura mediului înconjurător.
Când temperatura mediului ambiant scade, pierderile de căldură ale
organismului prin piele şi respiratie, cresc. Mecanismele reflexe intervin
prompt, producând vasoconstrictie şi deci scad pierderile de căldură; instalarea
frisonului intensifică arderile celulare, deci creşte consumul de oxigen şi
metabolismul cu 50%. Efortul intens conduce la creşterea metabolismului cu
700%.
Expunerea la cald induce imediat intensificarea circulaţiei, respiraţiei,
secreţiei sudorale şi intensificarea termolizei.
Între cele două extreme de temperatură, există o valoare a temperaturii
mediului ambiant (21°C pentru subiectul îmbrăcat şi 20°C pentru cel
dezbrăcat), la care cheltuielile energetice şi termice sunt minime.
Această temperatură de neutralitate este denumită temperatură de confort
termic.
c) Acţiunea dinamică specifică a alimentelor
Ingestia de alimente activează schimburile energetice cu 10-15% faţă de metabolismul
bazal,
Efectul de potenţare a cheltuielilor energetice prin alimentele ingerate, a fost denumit
"acţiune dinamică specifică" (ADS). Proteinele au ADS cea mai ridicată (+30%), faţă de
glucide (+6%) şi lipide (+4%).

d) Alţi factori care stimulează cheltuielile energetice

Efortul intelectual produce creşteri ale metabolismului doar cu 3-4% faţa de
metabolismul bazal, ceea ce constituie o valoare neglijabilă comparativ cu cea din efortul
fizic. Emoţiile din efortul intelectual excesiv şi prelungit pot produce prin suprasolicitare,
modificări cronice ale metabolismului prin afectarea sistemului endocrin şi nervos.
Emoţiile determină o creştere a metabolismului prin secreţia de adrenalină al cărei
efect stimulator energetic este cunoscut.
În funcţie de chertuielile energetice pe ramură de sport, se poate calcula necesarul
caloric zilnic.
 Foamea şi apetitul.
Aportul alimentar este reglat cantitativ astfel încât să acopere
necesităţile energetice ale organismului.
Controlul aportului alimentar se face prin senzaţiile de foame şi de
saţietate, care depind de interrelaţiile dintre doi centrii hipotalamici.
Stimularea centrului foamei determină senzaţia de foame, iar
distrugerea sa o lipsă totală de foame (anorexie), cu sfârşit letal.
Stimularea centrului saţietăţii are ca rezultat oprirea ingestiei de
alimente, iar lezarea sa duce la ingestia crescută de hrană, urmată de
instalarea obezităţii hipotalamice.
 În condiţii obişnuite centrul foamei este într-o stare de activitate
permanentă, fiind inhibat temporar de către centrul saţietăţii după ingestia
de alimente.
Activitatea centrului saţietăţii este condiţionată de nivelul consumului de
glucoză în celulele acestui centru, care la rândul său depinde de nivelul
glicemiei.
Celulele acestui centru funcţionează deci ca un glucostat şi, atunci când
scade intensitatea consumului de glucoză la nivelul lor, diminuă activitatea
inhibitoare exercitată asupra centrului foamei şi apare necesitatea
imperioasă a consumului de alimente.
Când se intensifică consumul de glucoză în celulele centrului saţietăţii
creşte activitatea inhibitoare asupra centrului foamei.
 Reglarea nervoasă a senzaţiei de foame mai implică şi activitatea
sistemului limbic, după cum reiese din constatarea că lezarea nucleului
amigdalian determină hiperfagie. Această tulburare este însă mult mai redusă
decât în cazul distrugerii centrului saţietăţii.

În fine în mecanismul de producere a foamei intervine şi motilitatea

gastrică, contracţiile stomacului gol determinând o senzaţie intensă de foame
dureroasă, iar distensia gastrică, fie prin alimente, fie experimental, diminuă
contracţiile de foame şi poate chiar determina senzaţia de saţietate.
Denervarea gastrică nu influenţează cantitatea de alimente ingerate.

Mecanismul gastric pare a deţine o importanţă secundară în producerea

senzaţiei de foame, deoarece gastrectomia totală nu face să dispară această
senzaţie.
 La om problema este mult mai complicată deoarece factorii de mediu şi
experienţa individuală influenţează aportul de alimente. În strânsă legătură cu
senzaţia de foame la om apare apetitul care nu este prezent la nou născut, dar
are o importanţă deosebită la adult.
Senzaţia este foarte selectivă şi un aliment neplăcut poate fi respins de o
persoană înfometată, în timp ce un aliment plăcut poate fi dorit şi în stare de
saţietate.
Apetitul, deşi se bazează în special pe experienţă şi excitanţi condiţionaţi,
are şi o componentă gastrică, deoarece starea de tonus a stomacului este
necesară pentru producerea acestei senzaţii şi diverşii excitanţi, condiţionaţi
sau necondiţionaţi, care măresc apetitul, determină creşterea tonusului
gastric, în timp ce stările de lipsă de apetit se însoţesc de atonie gastrică.
 Raţia alimentară reprezintă cantitatea de alimente necesară
organismului pentru acoperirea cheltuielilor energetice zilnice. În alcătuirea
ei trebuie să se ţină seama nu numai de numărul de calorii adus de fiecare
aliment, dar şi de echilibrul dintre diversele grupe de alimente.
Valoarea calorică a raţiei alimetare se calculează cunoscând că glucidele
furnizează 4 cal/g, lipidele 9 cal/g şi proteinele 4 cal/g.
Din valoarea totală calculată pentru o dietă mixtă trebuie scăzut 10%,
reprezentând alimentele care nu sunt digerate şi/sau absorbite în tubul
digestiv.
 În ceea ce priveşte raportul dintre alimente precizăm că o raţie echilibrată
cantitativ trebuie să aducă pe kilocorp aproximativ 1 g proteine, 0,5 – 1 g
lipide şi 5 – 8 g glucide sau, raportate la un individ de 70 kg cu necesităţi
energetice medii, 70g proteine, 40 – 70g lipide şi 400 – 600g glucide.
Dacă survin necesităţi energetice suplimentare ele vor fi acoperite printr-
un aport corespunzător crescut de glucide, alimentele cel mai uşor
metabolizate şi care se oxidează total.
În afara substanţelor energogenetice şi plastice pentru buna desfăşurare a
metabolismului alimentaţia trebuie să mai aducă o anumită cantitate de apă,
săruri minerale şi vitamine.