Mecanica Respirației

Schimburile gazoase la nivelul plămânului se realizează datorită succesiunii ritmice a

doua procese:

• Inspirația
• Expirația.
Inspirația

• Inspirația este un proces activ care se datoreaza contracției mușchilor inspiratori ducând la
marirea tuturor diametrelor cutiei toracice. In timpul inspirației aerul atmosferic patrunde prin
caile respiratorii pana la nivelul alveolelor pulmonare.
• Inspirul normal durează o secunda. In timpul inspirului forțat intervin si muschii inspiratori
accesori (sternocleidomastoidian, pectoralul mare, dintatul mare si trapezul).

Expirația
• Expirația normala este un proces pasiv, care urmeaza fara pauza dupa
inspirație.
În expirație, o parte din aerul alveolar este expulzat la exterior.
Expirația dureaza aproximativ doua secunde la adult. In timpul expirației,
cutia toracica revine pasiv la dimensiunile avute anterior.
Mușchii ce intervin in expirație sunt mușchii abdominali, mușchii intercostali
interni si mușchiul dințat postero-inferior.
 Cele doua faze ale respiratiei pulmonare se succed ritmic, fara pauza, cu o
freceventa de 14-16/minut la barbat si 18/minut la femeie. Frecventa respiratiei
crește in funcție de nevoia de O2 si de prezența CO2.
 In timpul efortului fizic sau in caz de obstacol pe caile aeriene, expirația poate
deveni activa prin inervația muschilor expiratori. Contractia lor comprima
viscerele abdominale, care deplaseaza diafragmul spre cutia toracica si apropie
rebordurile costale, reducand volumul toracelui.

 In inspirație, prin cresterea volumului pulmonar, alveolele se destind si

volumul lor crește. Ca urmare, presiunea aerului in regiunea alveolara scade.
Se creeaza astfel o diferenta de presiune intre aerul atmosferic (unde presiunea
ramane neschimbata) si presiunea intrapulmonara (care va scadea). In felul
acesta aerul patrunde prin caile respiratorii pana la alveole, pe baza forței
fizice.
 In expirație, prin retracția plamanului si revenirea la forma inițiala a cutiei
toracice, se intâlnesc doua faze :
 prima, in care revenirea cutiei toracice se face pe seama elasticitații
cartilajelor si ligamentelor ei;
 a doua, in care plamanul elastic, in tendința de a se retracta spre hil (locul de
parundere/ieșire a elementelor vasculo-nervoase si a bronhiilor prin in plămân )
exercită o presiune de aspirație asupra cutiei toracice.
Ciclul respirator 
Ciclul respirator (1 inspirație + 1 expirație) are o durată de 3 secunde, ceea
ce revine la 20 mișcari respiratorii/minut (normal aproximativ 12-20) = frecvența
respiratorie. 
In efort fizic, frecvența respiratorie poate ajunge la 40-60/minut, de
asemenea in condiții patologice: febra, hipertiroidism, hipercapnie,
hipoxie(tahipnee).
 Schimbul alveolar de gaze

Aerul atmosferic ajuns in plamani prin ventilație este condus in alveole, unde are loc schimbul de gaze intre aerul
alveolar si sange, la nivelul membranei alveolo-capilare. Acest schimb se face prin difuziune, in functie de presiunea
partiala a gazelor respiratorii O2 si CO2 de o parte si de alta a membranei alveolo-capilare.

Ventilația pulmonară

Ventilația pulmonara normală sau normoventilația se realizeaza la concentrații alveolare ale :

 CO2 de 5-6% menținute la o frecvența respiratorie normala, de repaus(12-20/min.)

 O2 de 14%

Hiperventilația : cand CO2 scade si O2 creste. Procesul este complexat reflex prin apnee si bradipnee. 

Hipoventilația: cand CO2 creste si O2 scade, compensate reflex prin polipnee. Presiunea partiala a unui gaz in amestec
(legea lui Dalton) este proporțională cu concentrația gazului in amestec si este egală cu presiunea pe care ar exercita-o
asupra pereților recipientului , un gaz, daca acesta ar ocupa singur recipientul.

In aerul alveolar, presiunea parțiala este : pentru  O2=100 mmHg si pentru CO2=40 mmHg. In sangele venos,
presiunea parțiala este: pentru O2 = 37-40 mmHg si pentru CO2 = 46 mmHg. Datorita diferenței de presiune, CO2 trece
din sangele venos in aerul alveolar, iar O2 trece din aerul alveolar in sangele venos. Schimbul de gaze se face cu viteza
foarte mare.

Daca membrana alveolară este ingroșata (edem pulmonar, emfizem) schimbul de gaze este alterat, mai ales in ce
privește CO2 si se instalează hipoxemia.
 Reglarea nervoasa:
O respirație se realizează prin interventiă centrilor respiratori. Aceștia asigura o
reglare automata a respirației.
Exista centrii respiratori primari, situati in bulb, si centrii respiratori accesorii,
localizați la nivelul punții. Activitatea centrilor nervosi bulbopontini este modificată atat
in intensitate, cat si in frecventă, sub influențe nervoase si umorale.
Influențele nervoase pot fi de doua feluri :
 directe, de centrii nervoși encefalici ( din hipotalamus si scoarța cerebrala) sau de alți
centrii vecini;
 reflexe, de la receptorii raspândiți in organism.
Influențele nervoase direct corticale permit controlul voluntar, in anumite limite, al
mișcarilor ventilatorii. Ele explică modificarile respiratorii in stari emoționale, precum si
reflexele condiționate respirației.
Sub influența scoarței cerebrale are loc reglarea comportamentală a respirației.
Respirația poate fi oprită voluntar (apnee) pentru cateva zeci de secunde sau 3-4
minute la cei antrenați. Actul ventilator se adaptează unor activitați psiho-sociale
(vorbitul, cântatul vocal sau la instrumente muzicale de suflat) sau psiho-fizice (eforturi
profesionale). Expirația poate fi accelerată (polipnee) sau incetinită (bradipnee) voluntar.
 Reglarea umorala a respirației se datorează influențelor exercitate
asupra centrilor respiratori de catre o serie de substanțe. Rolul cel mai
important in această reglare il joacă CO2 si O2 si variațiile de pH ale
sangelui si ale LCR.
 Rolul CO2 este esențial si de aceea a fost denumită această substanță –
hormonul respirator . El actionează direct asupra centrilor respiratori.
Creșterea presiunii de CO2 in sangele arterial cu numai 0,5 mmHg este
urmată de dublarea debitului ventilator pulmonar. Scaderea presiunii
CO2 determină rarirea respirației si chiar oprirea ei.
 Rolul O2 este de asemenea important. Scăderea O2 din sangele arterial
exercită chemoreceptorii vasculari si determina intensificarea respirației.
 Respirația in conditii de aer rarefiat si comprimat

Respirația pulmonară se adaptează si in funcție de presiunile

parțiale ale CO2 din aerul inspirat. Cand presiunea atmosferică
este scazută (hipolarism) la altitudini de peste 8000 m, sau in
cazul zborurilor la mare înaltime, scade presiunea O2 si se produce
hipoxemia.
In cazul respirației de aer comprimat ( hiperbarism) întalnită la
scafandrii, in submarine, se produce hipoxie si rarirea respirațiilor:
 la C=33% CO2 in aer respirat, se produce narcoza;
 la C=40% CO2 in aer inspirat, se produce moartea.
Volume şi capacităţi pulmonare
 Volume pulmonare

 Volumul curent: volumul de aer inspirat sau expirat în cursul unei respiraţii normale (
la adultul de sex masculin: 500ml )
 Volumul inspirator de rezerva: volumul de aer suplimentar care poate fi inhalat peste
volumul curent in urma unui inspir fortat (3000 ml). Acesta este influențat de factori
precum volumul curent, capacitatea de expansiune a plamanilor, forța respectiv
inervația mușchilor respiratori, flexibilitatea scheletului si de postură.
 Volumul expirator de rezerva: volumul suplimentar maxim care poate fi eliminat
printr-un expir forțat, urmat unei expirații normale, curente (1100 ml)
 Volumul rezidual: volumul de aer ramas in plamani la sfarșitul unei expirații fortate
(1200 ml). Valoarea lui variaza cu sexul, dar în mod deosebit cu varsta subiectului.
Aceasta creștere reprezintă limitarea capacitații de efort cu înaintarea în varstă.
 Capacitați pulmonare
Sunt combinații a două sau a mai multe volume pulmonare in vederea descrierii
evenimentelor care au loc in cadrul ciclului pulmonar.
Valorile volumelor si capacitaților pulmonare sunt cu 25% mai mici la sexul feminin si
sunt mai mari in cazul persoanelor cu talie mare si constituție atletica spre deosebire de
persoanele cu talie mică si constituție astenică.
 Capacitatea inspiratorie este egală cu suma dintre volumul curent si volumul inspirator
de rezervă. Este cantitatea de aer pe care un individ o poate inspira începând de la
sfarșitul unui expir normal si până la nivelul de distensie pulmonară maximă. (3500 ml)
 Capacitatea reziduală functională este egala cu suma dintre volumul expirator de
rezervă si volumul rezidual. Reprezintă cantitatea de aer care ramane in plamani la
sfarșitul unei expirații normale. Deoarece aceasta include volumul rezidual, masurarea sa
se poate realiză doar cu ajutorul spirometrului (2300 ml ), CRF reprezinta 39% din CPT
la adultul tânar normal. Subdiviziunea acesteia, VER, reprezintă rezerva de oxigen in
timpul expirului. Necesitatea acestei rezerve este explicată prin faptul ca daca respirația
pulmonară este un proces ciclic (inspir-expir), respirația celulara este un proces continuu.
Cantitatea de aer ramasă in plamani dupa expir amortizeaza variațiile presiunilor parțiale
ale O2 si CO2 din sangele arterial. Crește odată cu vârsta, pe seama creșterii VR si crește
in disfuncțiile ventilatorii obstructive.
 Capacitatea vitală este egala cu suma dintre volumul inspirator de
rezervă, volumul curent si volumul expirator de rezervă. Reprezintă
cantitatea maxima de aer care poate fi eliminată din plamani printr-o
expirație forțata care urmează pații unei inspirații forțate. Această
este urmarită in cadrul pacienților cu boli pulmonare pentru a se
analiza evoluția bolii (4600 ml).

 Capacitatea pulmonara totală reprezintă volumul maxim până la

care pot fi destinși plamânii in urma unui efort inspirator maxim
(5800 ml). Este egala cu suma dintre capacitatea vitala si volumul
rezidual. Valoarea sa depinde de sex, vârsta, inalțime, lungime a
toracelui si grad de antrenament fizic. Depinde de asemenea de
complianța sistemului toraco-pulmonar, crescând in situațiile in care
complianța crește ( emfizem pulmonar ).
 Relații intre volumele si capacitațile pulmonare

CV = VIR + VC + VER
CV = CI + VER
CPT = CV + VR
CPT = CI + CFR
CRF = VER + VR
 
Spirometrie şi spirografie –
explorarea funcțioanlă a
aparatului respirator
 Spirometria
 Testele de funcționalitate pulmonară au început sa faca parte din examinarile medicale de
rutină din pneumologie, medicină ocupatională si medicină sportivă.
 Spirometria reprezintă o investigație paraclinică de mare acuratețe si cu valoare predictivă,
utilizată în scopul diagnosticării si clasificării afecțiunii care produce alterarea funcției
pulmonare.
 Spirometrul este practic, usor de transportat, diagnosticul afecțiunilor pulmonare
pulmonare obstructive poate fi efectuat si acasă sau în ambulator. Spirometrul electronic a
fost conceput în scopul determinării VEMS (volumul expirator maxim pe secunda), CVF
(capacitatea vitala fortata) si VC (volumul curent), acești parametrii putând fi transferați pe
computer.
Spirometria

Reprezintă explorarea ventilației pulmonare și se realizează cu ajutorul

spirometrului alcatuit dintr-un cilindru gradat ce comunică cu exteriorul printr-un
tub de cauciuc prin care sulfă bolnavul.
Cilindrul gradat e scufundat intr-un cilindru mai mare plin cu apa. Aerul expirat
de bolnav face ca cilindrul să se ridice deasupra apei putându-se citi pe el volumul
de aer expirat.
Metoda cercetează numai capacitatea vitală.
 Spirografia – permite inregistrarea mișcarilor respiratorii. Se pot
executa toate masurătorile statice si dinamice.
Spirografia se poate determina cu : aparatul Eutes, expirograful
Sodart , pneumoscreen
 Parametrii
Pe spirograma pot fi determinați 2 parametrii importați: CV (capacitate vitala) si
VEMS ( volumul expirator maxim in prima secunda a unui expir forțat care urmează
dupa un inspir forțat ).
CV se masoară printr-un inspir lent maximal, ce urmează după un expir
maximal. CVF (capacitatea vitală forțată) reprezintă volumul total de aer rezultat în
urma unui expir forțat maximal.
Valoarea normala a VEMS este cuprinsă între 75 si 80% (în prima secundă a
unui expir forțat se expiră 75-80% din volumul total de aer expirat). VC(volumul
curent) este cantitatea de aer ce poate fi inspirată și expirată într-o respirație normală.
 Indicații
 detectarea prezenței sau absenței disfunctiei respiratorii sugerate de
anamneză, examenul clinic si alte teste diagnstice (radiografia toracica,
dozarea gazelor sanguine)
 Evaluarea unei boli pulmonare cunoscute
 Evaluarea în timp a funcției pulmonare
 Evaluarea tratamentului administrat în afecțiuni asociate cu tulburarea
funcției pulmonare
 Evaluarea efectelor noxelor profesionale sau de mediu (screeningul
indivizilor cu risc de a dezvolta boli pulmonare)
 Evaluarea riscului unor intervenții chirurgicale, ce afectează funcția
pulmonară
 Evaluarea stării sanatații generale, înaintea începerii programelor
ce implică activitate fizică intensa
 Monitorizarea efectelor adverse ale anumitor medicamente asociate
cu toxicitate pulmonara
 Contraindicații
Manevrele de inspir si expir forțat, necesare pentru efectuarea spirometriei duc la creșterea
presiunilor intracraniene, intratoracice si intraabdominale, așadar exista unele contraindicații de care
trebuie să se tină cont:
 hemoptizia
 pneumotoraxul
 boli cardio-vasculare instabile (infract miocardic recent, hipertensiune necontrolată,
tromboembolism pulmonar recent)
 anevrisme (cerebrale, aortice)
 Intervenții chirurgicale oftalmologice recente
 Intervenții chirurgicale abdominale sau toracice recente
 Afecțiuni acute care pot afecta corectitudinea efectuarii testului: voma, greață, lesin
 Pregătirea dinaintea procedurii

Înaintea efectuarii testului, trebuie evitate:

 consumul de alcool, cu 4 ore înainte

 mesele grele, cu 2 ore înainte
 fumatul, cu o ora înainte
 exercitii fizice intense, cu 30 de minute înainte
 Pacientul va purta o îmbracaminte lejeră, confortabilă, va fi
relaxat si va merge la toaletă înaintea testului. De asemenea,
din punct de vedere clinic, trebuie sa fie stabil si sa nu
prezinte infecții ale tractului respirator.
 Racordarea bolnavului la aparat
Materialele necesare: aparat, piese bucale, pensă pentru
pensat nasul, pensă de servit si recipient cu soluție
dezifectantă pentru piesele folosite ( piesele bucale
obligatoriu sterilizate ), manuși de protectie.
Se efectueaza tot prin intermediul piesei bucale:

 Se solicită bolnavului sa respire liniștit cateva secunde

pentru acomodare
 Se pensează nasul cu clema, bolnavul respiră liniștit,
obișnuit 30-40 de secunde cu supapa aparatului deschisă
 Se inchide circuitul si se pune aparatul in poziție de
inregistrare
 Protezele dentare vor fi scoase deoarece există pericolul inecarii si perturbarii
testului. Pentru evitarea infecțiilor prin folosirea spirometrului, se folosesc
filtre de unică folosintă si piese bucale.
 Se vor introduce datele pacientului în calculator, dupa care se va efectua
procedura în sine. Daca pacientul este de alta rasa (nu alb - caucazian), se vor
face ajustarile necesare (majoritatea spirometrelor sunt concepute pentru
efectuarea acestor modificari).
 Pacientul va sta așezat pe un scaun (în timpul procedurii exista riscul sincopei
( leșin ) , iar acesta crește daca pacientul se află în poziție ortostatica), cu
spatele drept si cu capul în extensie. Se va evita aplecarea capului înainte,
deoarece această pozitie îngusteaza caile aeriene superioare
 Inregistrarea

● Inregistrarea volumului curent – se inregistrează 2-3 minute volumul curent prin

respirație linistită, normală
● Inregistrarea capacitații vitale ( CV ) – se solicită bolnavului să facă o inspirație
maximă, urmată imediat de o expirație maximă; se repetă proba pana la obținerea a
3 curbe egale sau cvasiegale; curba inscrisă arata CV reală si se numește
spirogramă.
● Determinarea volumului expirator maxim pe secunda ( VEMS ) – se reia proba
pentru determinarea VEMS-ului ; se solicită bolnavului sa facă o inspirație maximă
urmată de o expirație fortată maximă; se repetă proba pana se obtin 3 curbe egale
sau cvasiegale; se decuplează bolnavul de la aparat; se masoară cantitatea de aer
expirată in prima secundă, aceasta reprezentând VEMS-ul.
 Interpretare
 Interpretarea unui test de funcționalitate pulmonară trebuie sa se facă în contextul anamnezei si
examenului clinic, bazat doar pe valorile anormale ale funcție pulmonare.
 Interpretarea unei spirometrii constă în observarea valorilor VEMS, CVF și IRB si compararea lor cu
valorile de referinta.
 Se vor face trei înregistrari, iar valorile acestora nu trebuie sa fie modificate cu mai mult de 5%, una
fața de cealaltă.
 Se va înregistra procedura cu valorile cele mai mari înregistrate. La un pacient cu funcție pulmonară
normala, curba volum-timp trebuie sa crească repede si neted, iar platoul trebuie sa duereze între 3 si 4
secunde. Cu creșterea gradului de obstrucție, expirarea aerului va fi prelungită, ajungând pâna la 15
secunde.

Parametrii spirometrici sunt considerați în limite normale dacă:

 VEMS, CVF si CV sunt cuprinsi între 80 si 120% din valorile de referintă date, pentru o persoana de
acelasi sex, vârsta, înâlțime si rasă
 IRB (indicele de reactivitate bronşică) este aproximativ 75% (0,75) sau peste 80% din valoarea de
referinta
 MODIFICĂRILE
APARATULUI
RESPIRATOR LA EFORT
 Surplusul energetic necesar desfașurării unui efort fizic
rezultă din intensificarea oxidărilor celulare la nivelul țesuturilor
si mai ales la nivelul musculaturii, care duc la o creștere a nevoii
de O2.
Mușchiul in activitate poate consuma de 20 de ori mai mult
O2 decât in repaus, dar cu cât organismul este mai antrenat, cu
atat efortul respirator in repaus este mai mic.
Modificarile respiratorii in urma efectuarii efortului fizic
sunt de doua feluri: modificari imediate si modificari tardive.
 Modificari imediate sau acute 
Stimulii care predomină inaintea sau in timpul efortului și
care influențează ventilația pulmonară nu sunt pe deplin
elucidați. Totuși cei mai importanți stimuli care mențin
parametrii respiratori la nivel optim sunt: creșterea activitații
cortexului motor, creșterea CO2, scaderea pH-ului, creșterea
temperaturii sangelui. Acești factori deplasează in mod
avantajos curba de disociere a oxihemoglobinei, in timpul
efortului realizând o mai buna aprovizionare cu oxigen a
țesuturilor in activitate.
Modificarile imediate se reflectă asupra frecvenței
respiratorii, amplitudinii respiratorii, debitului respirator,
consumului de oxigen si a coeficientului de împrospatare a
aerului din plamani.
 Frecvența respiratorie in repaus este de 16-18 respirații/min, dar se
modifică mult in timpul efortului si dupa terminarea acestuia. Exista
eforturi ce se realizează cu toracele blocat in inspirație profundă
(alergarile pe distanțe foarte scurte, sariturile, aruncarile, loviturile de
atac, ridicarea halterelor ), dar imediat dupa terminarea lor frecvența
respiratorie ajungand la 40-50 respirații/min în eforturile intense si de
lungă durată si 25-30 respirații/min dupa eforturile moderate.
În timpul efortului ventilația crescută simultan cu activitatea
cardiovasculară se datoreaza in special iradierii excitației din zonele de
proiecție a centrilor respiratori si cardiovasculari cat
si aferențelor provenite de la nivelul chemoceptorilor sensibili la CO2,
H+ si hipoxie, care continu[ sa crească si imediat dupa terminarea
efortului pentru a elimina surplusul de CO2 si datoria de oxigen.
 Cea mai bună frecvența respiratorie in efort este acea de pană
la 30 respirații/min, când CO2 se elimină in concordanță cu
formarea lui. Creșterea prea mare a numarului de respirații duce
la scurtarea timpului de efectuare a expirației, la reducerea
volumului de aer curent si deci la acumularea de CO2.

Amplitudinea respirației crește in timpul eforturilor in care se

pot executa mișcari respiratorii dar si imediat dupa terminarea
oricarui efort pentru a opri datoria de O2 acumulata.
Amplitudinea respirației crește invers proporțional cu frecvența
respirației; amplitudinea mișcarilor respiratorii scade dupa
frecvențe de 50 respirații/min. Prin marirea amplitudinii creste
volumul inspirator si expirator de rezervă si produce o ventilație
pulmonara mai bună.
 Debitul respirator, reprezintă produsul dintre volumul respirator curent
si frecvența respiratorie; el crește proportional cu durata si intensitatea
efortului. Daca in repaus are valoarea de 8l/min, in eforturile de intensitate
medie ajunge la 40l/min, in eforturile submaximale 60l/min, iar in cele
maximale la cca. 100l/min. La sportivii bine antrenați, cu o masă musculară
bine dezvoltată, debitul respirator poate avea si valori mai mari; la aceștia se
produce si o micșorare pană la dispariție a spațiului fiziologic, realizând o
hematoză pulmonară mult mai eficace.
Consumul de O2 - în efort aprovizionarea cu oxigen la nivelul
organismului este limitată de timpul scurt de contact intre aerul alveolar si
sangele din capilare, compensata insa prin amplitudinea crescută a mișcarilor
respiratorii si dispariția spațiului mort fiziologic si creșterea capacitații de
difuziune. Consumul de oxigen reprezintă diferența arterio-venoasă a
oxigenului. Daca 100 ml sange cedează 5 ml O2, cei 5l/min cedează la nivel
tisular 250 ml O2 pe minut in repaus; in eforturile medii se ajunge la 1.500
ml/min iar in eforturile maximale la 3.500 ml/min la persoanele neantrenate.
 In eforturile de intensitate medie se constata in primele 3-4 minute o creștere
lentă a consumului de oxigen dupa care se stabilizează (stare stabilă sau ergostază),
ca dupa terminarea efortului să se achite această datorie de oxigen. In eforturile fizice
intense in care aprovizionarea cu oxigen nu acoperă necesarul se realizează o datorie
de oxigen care crește continuu, in timp ce consumul de oxigen se
plafonează. Această datorie de oxigen constituie unul din factorii care limitează
durata eforturilor intense.
La neantrenați datoria de oxigen atinge 10l, iar prin antrenament plafonul poate
fi ridicat pana la 17-18 l.
Coeficientul de improspatare reprezintă raportul dintre aerul proaspat introdus in
alveole si aerul poluat existent in plamani, cu care se amesteca. In timpul efortului
acest raport se modifica. In inspirația obisnuită ajung in alveole 350 ml aer; in alveole
există aerul rezidual (cca. 1.000 ml) si aerul expirator de rezervă (cca. 1.500 ml), in
total 2.500 ml. Coeficientul de improspatare in acest caz este de 1/7 (350/2500). Dacă
se face o inspirație profundă dupa una obisnuită se introduc in alveole 350 ml aer
curent + 1.500 ml VIR =1850 ml. Acest volum de aer se intalnește cu VER - 1.500 ml
si cu aerul rezidual-1.000 ml=2.500 ml. In acest caz coeficientul de improspatare va fi
1/1,3 (1.850/2.500).
 Modificarile tardive sau de antrenament 

Practicarea indelungata a efortului sportiv duce la adaptări la

nivelul respirației reprezentate de modificari ce dau relații asupra
gradului de antrenament. Aceste modificari se referă la frecvența
respiratorie, amplitudinea mișcarilor respiratorii, consumul de
oxigen si capacitatea vitala.
Frecvența respiratorie in repaus, la cei antrenați are valori mai
scazute. Bradipneea antrenaților cu valori de 10-12 respirații/min
se explică prin dezvoltarea musculaturii respiratorii si marirea
elasticitații toraco-pulmonare.
In timpul efortului, cei antrenați executa probe in apnee totala,
iar datoria de O2 este platită cu un numar mai mic de respirații,
dar mai ample decat la cei neantrenați.
 Amplitudinea mișcarilor respiratorii se evidențiază prin
creșterea volumului curent la 700-800 ml (fată de 500 ml la
neantrenați ), se explică prin dezvoltarea mușchilor inspiratori.
Raportul dintre inspirație si expirație este 1/2 (fată de 1/1,5 la
neantrenați). Aceasta arată ca timpul de efectuare a expirației se
marește la organismele bine antrenate.

Debitul respirator ramane nemodificat in repaus ca si la cei

neantrenati (8 l/min). In efort, insa debitul respirator la antrenati
ajunge la 150-180 l/min (fata de 80-100 l/min la neantrenati).
Marirea debitului la antrenati se face pe seama maririi
amplitudinii respiratorii, iar la neantrenati pe frecventei
respiratorii. Inotul, canotajul, alergarile de fond maresc cel mai
mult ventilatia pulmonara realizand un debit respirator maxim.
 Consumul de oxigen in timpul efortului este mult mai mare la cei antrenati
datorita adaptarii respiratiei si circulatiei cat si cresterii coeficientului de
utilizare a oxigenului din sangele arterial. Daca in repaus consumul de oxigen
este egal la antrenati si neantrenati (250 ml/min), in efortul maximal antrenatul
ajunge la 5.000 ml/min si cca. 3.500 la neantrenati.
Capacitatea vitala la cei antrenati atinge valori de 6.500-7.000 ml; cele
mai ridicate capacitati vitale sunt realizate in canotaj si inot. Guyton (1986)
apreciază ca atat capacitatea vitala cat si consumul de oxigen are si o
componentă genetică (reprezentată si de tipul constitutional ) in realizarea
acestor modificari, cunoscandu-se faptul că in selecție se tine seama de
dimensiunile toracice (diamere, perimetre) si talie.
In concluzie daca un antrenat si un neantrenat sunt supuși la efort in
aceleasi condiții se observă ca aparatul respirator al celui antrenat lucreaza mai
economic. Adaptarea aparatului respirator la efort, la cei antrenați se face mai
rapid decat la cei neantrenați, iar revenirea dupa efort se realizează intr-un
timp mai scurt.