PULBERI

GENERALITATI
• Definitie: pulberile sunt preparate farm.solide constituite din particule
ale uneia sau ale mai multor subst. medicamentoase in amestec,
folosite ca atare sau impartite in doze.
• Obtinerea pulberilor:
- pulverizarea
-cernerea
-amestecarea
• Gradul de finete al pulb.depinde:
-fortele de coeziune intermoleculare
-modul de preparare
• Importanta pulberilor:
-produse intermediare pt. prepararea altor forme farmaceutice:comprimate,
capsule, supoziroare, suspensii,etc
-forma de administrare a medicamentelor din cele mai vechi vremuri
• Cele mai multe pulberi sunt destinate aplicării topice = pudre.
• Majoritatea substanţelor solide (substanţe medicamentoase şi substanţe
auxiliare) sunt livrate şi se păstrează în vrac sub formă de pulbere.
 Avantajele si dezavantajele
pulberilor
• Avantaje:
1-multiple posibilitati de asociere a subst. medic.si o dozare
precisa a acestora
2-forma farmaceutica stabila-deoarece reactiile se produc f.lent
3-se dizolva rapid in fluidele org.(mici dimensiuni)
4-actiune mai prompta decit a altor forme farmaceutice
5-risc minor de aparitie a iritatiei mucoaselor tractului
gastrointestinal(trec rapid in solutie)
6-pot fi rapid inghitite putind fi amestecate usor cu alimente si
lichide
• Dezavantaje:
1-suprafata de contact mare =stabilitate redusa (act.ag.ext.este
mai mare).De aceea uneori se trasforma in comprimate sau
drajeuri.
2-greu accesibile pt.bolnavi (gust neplacut,act. Iritanta)
3-timp apreciabil pt.prep. de aceea cind e posibil din aceleasi
componente se prepara capsule sau comprimate.
• 4- nu se pot administra sub formă de pulberi
substanţe care sunt inactivate în stomac; în
acest caz se recomandă comprimatele sau
granulatele acoperite cu învelis gastrorezistent
(enteric).
• 5- in cazul pulberilor nedivizate există pericolul
variaţiilor mari în dozarea substanţelor foarte
active, datorită măsurării dozelor unitare de
către bolnav, cu linguriţa sau vârful de cuţit
(măsuri aproximative).
 Clasificare
• 1.Dupa compozitie:
- pulb.simple
-pulb.compuse
• 2.Dupa modul de administrare:
• -pulb.de uz intern
-pulb.de uz extern(pudre)
• 3.Dupa modul de dozare:
-pulb.nedivizate
-pulb.divizate
• 4.Dupa gradul de finete:
-pulb.groscioare (pulvis grossus) - coresp.sitelor IV si V
-pulb.fine (pulvis subtilis) -coresp.sitei VII
-pulb.f.fine (pulvis subtillissimus) -coresp.sitei VIII
-pulb.coloidale (pulvis impalpabilis)
• 5. După origine:- pulberi provenite din produse naturale:
- vegetale
- animale
- minerale
- pulberi din produse de sinteza
 Proprietatile pulberilor
• Din punct de vedere al sistemului dispers
• -> pulberile = sisteme disperse de solid în gaz, în care faza dispersată este atât de
concentrată încât particulele se ating reciproc, dar acest contact dintre particulele
solide este destul de relativ datorită straturilor de aer absorbite la suprafaţă.
Particulele componente ale fazei dispersate pot fi deplasate relativ usor una faţă de
alta şi de aceea se vorbeşte despre “curgerea” pulberilor.
• Unitatea cea mai mica a unei pulb.se numeste particula
• Particulele care nu mai pot fi micsorate ulterior decit prin ruperea leg.cristaline sau
moleculare.se numesc particule primare
• Particulele pot fi:
-cristale individuale
-subst.amorfe
• In pulberi putem gasi:
-agregate de particule (din part.individuale care iau nastere prin sinterizare sau
cresterea cristalelor)
-aglomerate(din mai multe part.asociate prin adeziune,sarcini elecrice, frecare);pot
fi usor desfacute prin cernere, agitare sau triturare
• Un sistem pulverulent este constituit din part.primare agregate si aglomerate
• Limita maxima a dimensiunilor particulelor este de 100 micrometri
 Caracteristicile generale ale
pulberilor
• Proprietăţile generale ale pulb pot fi
clasificate in 4 categorii:
• 1) proprietăţi dimensionale
• 2) proprietăţi de suprafaţă
• 3) proprietăţi reologice
• 4) proprietăţi farmaceutice
1.Proprietăţi dimensionale ale
pulberilor
• Includ: marimea part, structura, forma, suprafata specifica.
• Reprezintă proprietăţile esenţiale ale pulberilor, caracteristici care
influentează celelalte proprietăţi, inclusiv calitatea farmaceutică şi
terapeutică a medicamentului.
• Mărimea particulelor din pulberi variază în limite foarte largi, fiind
cuprinsa în general între câţiva microni şi 1 mm.
• Conform FR X, limita maxima a mărimii particulelor dintr-o pulbere este
800 m (0,8 mm fiind deschiderea ochiurilor sitei IV prin care trece pulberea
groscioară).
• Într-o pulbere particulele au dimensiuni diferite, iar distribuţia
granulometrică (proporţiile în care există grupele de particule cu
dimensiuni apropiate) este foarte variată; ea se poate modifica în timp
prin formarea de aglomerate datorită unor factori ca:
– - umiditatea,
– -tasarea sub propria greutate,
– -existenţa unor suprafeţe neregulate.
•
• Forma particulelor -> variază în funcţie de natura
substanţei şi de procedeele de preparare sau de
micşorare a dimensiunilor.
• Deoarece particulele nu au o construcţie regulată (de
exemplu cubică sau sferică) ci au diametre diferite în
diferite direcţii, nu este posibilă o evaluare absolută a
mărimii, formei sau a volumului particulelor.
• 2.Proprietăţi de suprafaţă:
• - adsorbtia
• -compresibilitatea
 3.Proprietăţi reologice
• Se referă la comportarea la curgere a pulberilor care este
asemănătoare cu cea a lichidelor ne-newtoniene, prezentând
capacitatea de deformare plastică.
• Această comportare este influenţată de
• -forma şi mărimea particulelor,
• - forţele de coeziune dintre particule,
• -formarea de filme la suprafaţă (de ex. prin adsorbţie de umiditate)
şi de alţi factori.

• 4. Proprietăţi farmaceutice (biofarmaceutice) ale pulberilor

• Sunt legate în special de solubilitatea şi de viteza de dizolvare a
substanţelor incorporate în pulberi caracteristici care influenţează
rezorbţia acestora şi eficacitatea lor.
•
• Iniţial se considera că micşorarea dimensiunii particulelor şi
uniformitatea gradului de fineţe al pulberilor reprezintă condiţii
esenţiale pentru obţinerea de preparate omogene, riguros dozate.
• În ultimul timp s-a stabilit că în afara acestor avantaje de ordin
tehnologic, reducerea dimensiunii particulelor unei pulberi asigură şi
o cedare rapidă a substanţei medicamentoase în sistemele
biologice.
• Concluzie: Mărimea particulelor influenţează solubilitatea,
viteza de dizolvare şi pe cea de absorbţie, care la rândul ei
determină viteza de instalare şi mărimea efectului terapeutic.
Ex: griseofulvina micronizată permite vindecarea unor micoze ale
pielii într-o doza pe jumătate din cea utilizată pentru griseofulvina
standard.
• Micronizarea măreşte rezorbţia sulfonamidelor, aspirinei,
cortizonului, acetatului de medroxiprogesteron, spironolactonei şi a
altor medicamente.
• Există însă şi cazuri când nu este indicată o pulverizare
prea avansată, deoarece se măreşte intoleranţa.
• -Exemplul clasic este cel al nitrofurantoinei, care
administrată sub formă de pulbere micronizată
(particule de 10 m) produce ameţeli şi vomismente, de
aceea se recomandă o mărime medie a particulelor de
nitrofurantoina de 75-180 m, când este asigurată o
rezorbţie bună, eliminându-se efectele secundare,
toxice.
• Sulfatul de bariu, utilizat ca substanţă de contrast,
în radiologie, sub formă de pulbere foarte fină poate
provoca iritaţii stomacale prin formarea de granuloame
de sulfat de bariu.
 Formularea pulberilor. Materii
prime
• Unele pulberi se administrează pe cale orala (după prealabila
amestecare cu apă, cu alt lichid sau cu alimente ori prin înghiţire ca
atare, împreună cu învelişul în cazul închiderii lor în capsule
amilacee sau gelatinoase). Cele mai multe pulberi sunt de uz topic,
aplicate pe piele sau mucoase.
• În compoziţia pulberilor intră diferite substanţe
medicamentoase solide, la care uneori pot fi asociate proporţii
mici de lichide sau de produse moi.
• Ca substanţe auxiliare, în pulberile divizate de uz intern se
întâlnesc în special
• -diluanţi (cel mai frecvent lactoza) şi
• -adsorbanţi care uneori pot avea şi rol de substanţe tampon (oxid
sau carbonat de magneziu, caolin, aerosil, ş.a.), iar
• - în cele nedivizate pentru administrare orală se pot asocia
edulcoranţi, aromatizanţi şi coloranţi.
• În pulberile de uz extern (denumite pudre, datorită
gradului avansat de fineţe al particulelor componente)
substanţele auxiliare sunt prezente în formulare (cu
foarte mici excepţii).
• Pudrele medicamentoase, preparate care conţin
substanţe active cu rol terapeutic precis, au proporţii
variabile de substanţe auxiliare (de obicei acestea
predomină),
• Pudrele cosmetice sunt constituite numai din excipienţi
(substanţe auxiliare, substanţe anodine, baze pentru
pudre) alături de esenţe sau parfumuri şi eventual de
coloranţi şi conservaţi antimicrobieni
Excipienţi (baze) pentru pudre
• Pe lângă rolul de vehicul al substanţelor medicamentoase
excipienţii pudrelor au şi diverse acţiuni farmacologice proprii
care determină alegerea lor în funcţie de scopul propus (sicativ,
calmant, răcoritor, astringent, lubrifiant, etc.).
• Excipienţii influenţează semnificativ calitatea preparatului
farmaceutic. Ei trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici
cum ar fi:
• -uşurinţă de pulverizare, pentru a avea o suprafaţă mare de contact
cu pielea sau mucoasele,
• -inertie chimica,
• -o buna toleranta,
• - inocuitate,
• -stabilitate,
• -posibilitatea de sterilizare şi
• -nefavorizarea dezvoltării microorganismelor sau formării de cruste.
• Cele mai importante baze pentru pudre sunt:
• - compuşi anorganici (silicaţi, oxizi sau carbonaţi
insolubili),
• - compuşi organici:
• -amidonul, produs natural de origine vegetală şi
• -derivaţi de amidon obtinuţi prin semisinteză,
• -compuşi sintetici: stearaţi sau undecilenaţi, sau
• -compuşi de origine animală: pudra de mătase (de
natură proteică).
 Excipienti anorganici
• 1.Talcul, = silicatul de magneziu hidratat, purificat şi pulverizat,
• a)- se prezintă sub formă de pulbere albă, foarte fină, onctuoasă la pipăit,
inodoră şi insipidă, aderentă, fără granulaţii nisipoase (FR)
• b)- este indiferent din punct de vedere chimic
• c)- se utilizează pentru a îmbunătăţi aderenţa şi capacitatea de curgere a
pudrelor.
• d)- are acţiune de catifelare a pielii şi de prevenire şi reducere a
iritaţiilor şi transpiraţiei, deşi are capacitate redusă de adsorbţie
pentru apă. Această calitate se poate ameliora prin asociere cu alţi
excipienţi. Are o putere mai mare de adsorbţie pentru uleiuri şi grăsimi.
• e)- talcul este contraindicat pe plăgi deschise -> se pot produce
granuloame de talc.
• f)- dacă pudra se aplică pe pielea sugarilor talcul trebuie în prealabil
sterilizat (cu aer cald). Talcul sterilizat se foloseşte şi pentru pudrarea
mănuşilor chirurgicale (deşi după unii autori se pot produce granuloame şi
prin folosirea mănuşilor pudrate cu talc, în chirurgie sau ginecologie).
• g)- au fost realizate şi produse cu proprietăţi superioare cum ar fi talcul
micronizat şi talcul acoperit.
• 2.Caolinul purificat - silicat de aluminiu hidratat este o pulbere cu
capacitate de adsorbţie în special pentru apă, mai puţin pentru substanţe
grase. Are capacitate mare de acoperire şi de aderare.
• Prezintă dezavantajul că are tendinţa de a forma aglomerate în
prezenţa umidităţii.
• Trebuie sterilizat înainte de folosire.
• 3.Bentonita, silicat de aluminiu coloidal din grupa montmorilonitelor, se
foloseşte în special pentru proprietăţile adsorbante, în pudre antisudorifice.
Intră în compoziţia fardurilor. Produsul trebuie de asemenea sterilizat în
prealabil.
• 4.Carbonatul de magneziu adsoarbe apa, materii grase şi uleiuri esenţiale.
Se utilizează în proporţie mică (5%) deoarece în mediu apos cedează
alcalinitate. Are putere de aderare şi de acoperire reduse.
• 5.Carbonatul de calciu, obţinut prin precipitare din clorura de calciu şi
carbonat de sodiu, este o pulbere fină. Se recomandă pentru tenul gras,
deoarece are tendinţa de a usca pielea.
 Oxizi
• Dintre oxizi cei mai folosiţi sunt:
• 1.Aerosilul (Dioxid de siliciu coloidal) pulbere cu grad înalt de
dispersie este folosit datorită puterii mari de adsorbţie pentru apă şi
uleiuri, capacităţii sale de aderare şi de curgere.
• 2.Oxidul de zinc (albul de zinc), pulbere amorfa, care adsoarbe apa
şi uleiurile. Are proprietăţi de curgere satisfăcătoare şi este slab aderent.
Acţionează ca un dezinfectant slab, este slab astringent, este sicativ,
anticongestiv şi calmant topic.
• Prezintă dezavantajul că astupă porii şi în mediu apos dă un pH alcalin
(7,4).
• 3.Dioxidul de titan pulbere fină albă, obţinută din diferite sortimente,
are proprietăţi superioare oxidului de zinc în ceea ce priveşte puterea de
acoperire şi adezivitatea. Este indiferent din punct de vedere chimic şi nu
cedează alcalinitate mediului apos. Se utilizează în special în pudre pentru
copii.
• 4.Oxidul de magneziu are o bună adezivitate şi capacitate de
absorbţie a apei. Nu are proprietăţi de curgere.
 Excipienti organici:
• Amidonul este excipientul natural organic de origine vegetală cel mai
frecvent întâlnit în compoziţia pudrelor.
• Se recomandă în special amidonul de orez, datorită dimensiunilor mici
ale grauntelor de amidon, apoi cel de grâu sau de porumb, şi mai puţin
cel de cartof.

• Toate sorturile de amidon au o mare capacitate de absorbţie a apei şi

uleiurilor, conferă pudrelor aderenţă, acţiune răcoritoare şi calmantă.
Amidonul are capacitate de curgere şi onctuozitate şi este inert din punct de
vedere fiziologic.
• Principalul dezavantaj îl reprezintă faptul că în prezenţa umidităţii
devine mediu prielnic dezvoltării microorganismelor. Umiditatea şi
căldura corpului favorizează hidroliza (respectiv fermentaţia) şi
contaminarea bacteriană şi fungică.
•
• Amidonul natural se sterilizează greu.
• Prin diferite tratamente s-au obţinut amidonurile
modificate, derivaţi sterilizabili cu proprietăţi
superioare.
• În special amidonurile modificate obţinute din
amidonul de orez, care are cele mai mici particule, sunt
folosite ca baze pentru pudre în cosmetologie.
• Se mai pot folosi în aerosoli presurizaţi
prezentând avantajul că în timpul conservării nu se
produce creşterea cristalelor, aceste particule neavând
stare cristalină.
 EXCIPIENŢII ORGANICI DE
SINTEZĂ
-Sărurile unor acizi graşi, ca:
– stearaţi (de zinc, magneziu, litiu, aluminiu) sau
– undecilenaţi (de zinc).
• 1.Stearatul de zinc - (CH3-(CH2)17- COO)2Zn - se prezintă sub
formă de pulbere albă, sidefoasă, uşoară, voluminoasă,
insolubilă în apă, cu care se îmbibă. Sporeşte capacitatea de
aderare şi acţiunea răcoritoare a pudrelor. Are acţiune lubrifiantă,
astringentă, uşor dezinfectantă.
• 2.Undecilenatul de zinc - (CH3(CH2)9-COO)2 Zn - are
proprietăţi asemănaăoare stearatului de zinc, în ceea ce priveşte
onctuozitatea, aderenţa şi capacitatea de acoperire.
• 3.Stearatul de magneziu (amestecat de obicei cu palmitat), este o pulbere
fină, uşoară, onctuoasă, albă, inodoră şi se foloseşte în amestec de pudre
pentru a spori capacitatea de aderare şi acţiunea răcoritoare.
• 4.Stearatul de litiu, cu proprietăţi aderente remarcabile şi cu putere de
adsorbţie pentru apă şi uleiuri
• 5.Stearatul de aluminiu se utilizează ca şi ceilalţi stearaţi pentru a mări
aderenţa şi acţiunea răcoritoare a pudrelor.
• Toţi stearaţii prin hidroliză produc creşterea pH-ului.
• Dintre produsele de origine animală, cel mai folosit excipient este
pudra de mătase obţinută prin degresarea şi apoi hidroliza parţială a fibrinei
(partea interioară a firelor de mătase). Pudra de mătase este alcătuită din
proteine precipitate printr-o tehnică specială.
• Este o pudră onctuoasa şi mătăsoasă, cu putere adsorbantă echivalentă cu
a cărbunelui activ. Se utilizează în pudre cosmetice, având şi rol de
pigment foarte fin.
 Obtinerea pulberilor
• 1-pulverizarea
• 2-cernerea
• 3.-amestecarea
• Pulverizarea poate fi precedată uneori de tratamente preliminare cum ar fi operaţia
de uscare
• După realizarea pulberii omogene, intervine în cazul pulberilor divizate operaţia de
împărţire în doze unitare, iar pentru toate pulberile, operaţia finală necesară este
condiţionarea (ambalarea).
• Deci operaţiile întâlnite la prepararea pulberilor sunt în ordinea aplicării lor:
• -uscarea,
• - mărunţirea şi/sau pulverizarea,
• -cernerea,
• -amestecarea (în cazul pulberilor compuse),
• -o nouă eventuală cernere,
• -divizarea (în cazul pulberilor divizate) şi
• -condiţionarea
 A .Uscarea
• Se aplică ori de câte ori conţinutul în umiditate al materialului din
care se prepară pulberea depăşeşte limitele admise de FR.
• Limita de umiditate admisă este gradul sau procentul de umiditate
care nu determină schimbări în structura unei substanţe.
• Uscarea poate fi definită ca operaţia prin care se realizează
îndepărtarea parţială sau totală a umidităţii dintr-un material.
• Prin îndepartarea umidităţii se uşurează
• -manipularea şi transportul,
• -se asigură o bună conservare
• -se facilitează operaţia de pulverizare (umiditatea imprimând
elasticitate care îngreunează mărunţirea materialului).
• De obicei prin uscare se îndepărtează apa liberă precum şi o parte
din apa de constituţie (de cristalizare) în cazul substanţelor
eflorescente. În general apa de constitutie (legată chimic) este greu
de îndepărtat fără denaturarea substanţei.
• Deoarece în general la uscare au loc trecerea apei din stare
lichidă in stare gazoasa (exceptie facand liofilizarea cand are loc
trecerea apei din stare solidă în cea gazoasă), viteza acestui
proces depinde de doi factori principali:
• - viteza de evaporare a apei la suprafaţa solidului şi
• - viteza de migrare a apei din interiorul solidului spre exterior.
• În mod obişnuit nu se urmăreşte realizarea unei uscări complete,
care din punct de vedere teoretic nici nu este posibilă, ci doar
atingerea umidităţii de echilibru, a cărei valoare diferă după natura
substanţei considerate
 Uscarea prin convectie
• 1.Uscarea prin convecţie, foloseste un fluid gazos uscat şi încălzit,
capabil să cedeze căldură substanţei cu care vine în contact.
• 1.Uscarea poate fi naturală, prin expunere la aer, la temperatura de
20o-30oC. Metoda se foloseşte pentru substanţe care nu se descompun la
aer şi lumină.
• 2.Uscarea artificială se face în:
• - dulapuri uscatoare, prevăzute cu rafturi pe care se aşează materialul,
care sunt străbătute de aer cald ce antrenează umiditatea pe la partea
superioară a incintei.
• -etuve cu temperatură constantă, cu platouri pe care se aşează produsul
de uscat şi prin care circulă aer cald
• -uscătoare cu pat fluidizat, în care pulberea se află într-un recipient al
cărui fund perforat este străbatut de jos în sus de aer cald. Curentul de aer
provoacă o amestecare a masei umede, până la uscarea completă (este un
procedeu rapid de uscare).
• O variantă a uscării prin convecţie este reprezentată de uscarea prin
dispersie sau prin nebulizare care se poate utiliza pentru obţinerea de
pulberi foarte fine din soluţia sau suspensia unei substanţe. Procedeul
denumit incorect şi atomizare, constă în dispersarea soluţiei sau suspensiei
în picături într-un curent de aer foarte cald, care le transformă instantaneu
în particule foarte fine de pudră.
• 2.Metodele de uscare în care transmisia căldurii se face prin conducţie
se rezumă la transferul energiei termice prin contactul direct al
materialului cu suprafeţe încălzite. Se folosesc în special:
• 1. uscătoare cu valturi sau cu cilindri.
• Dispozitivul de uscare cuprinde doi sau mai mulţi cilindri, încălziţi în interior
de obicei cu aburi pe suprafaţa cărora ajunge materialul sub forma de
suspensie sau pastă. Se formează un strat subţire pe suprafaţa cilindrului
şi are loc uscarea în timp scurt, iar produsul uscat este detaşat cu ajutorul
unui cuţit, apoi pulverizat. Se aplică pentru uscarea extractelor.
• 2. Cuptoare sau etuve cu vid, special construite, din material foarte
rezistent, ermetic închise şi în legatură pe de o parte cu pompa de vid şi pe
de alta cu condensatoare care elimină vaporii de apă din circuit.
• 3.Uscarea cu microunde (sau radiaţii de hiperfrecventă) reprezintă un
procedeu modern de uscare prin iradiere, introdus cu succes şi în practica
farmaceutică.
• Alte procedee de uscare
• 1.Uscarea pulberilor în prezenţa subst deshidratante: P2O5, H2SO4 pur,
CaCl2 anh, barita anhidra. Capacitatea de adsorbţie a deshidratantelor este
limitată.
• 2.Uscarea prin îngheţare (criodesicarea, liofilizarea) - este o tehnică de
uscare prin sublimarea gheţii din soluţii, suspensii sau ţesuturi vegetale ori
animale, în prealabil solidificate prin congelare.
•
• Procedeul are loc la temp. scăzute şi presiune redusă, iar produsul
uscat obţinut este poros, friabil, cu caracter pronunţat liofil, avid de
apă. Liofilizarea se foloseşte ca mijloc de stabilizare şi de
conservare a produselor sensibile, a preparatelor aseptice, a
produselor biologice s.a.

• Desi în prezent liofilizarea se foloseşte şi pentru eliminarea altor

solvenţi, în principal uscarea prin sublimare permite trecerea
apei din stare solidă direct în stare de vapori fără faza
intermediară lichidă.
• -În aceste condiţii sunt eliminaţi factorii de alterare şi de denaturare
care intervin în celelalte metode de uscare. Printre alte aplicaţii ale
acestui procedeu se evidentiază obţinerea prin liofilizare a
produselor pulverulente sterile.
 
 Va
multumesc

pentru atentie