CURENTELE FILOSOFICE

ELABORAT: ROIBU ALEXANDRA

ANUL IV, GR.4.2
PROFESOR: SCUTARU VICTORIA
 CUPRINS

 Existențialism
 Realism
 Pragmatism
 Empirism
 Pozitivism
 EXISTENȚIALISM

Existențialismul este curentul filosofic, care își are originea în

Europa secolelor al XIX-lea și al XX-lea, care adresează în principal
subiectul existenței umane și sensul acesteia. În ciuda acestui aspect,
existențialismul a fost adesea negat, ca termen generic care să descrie
conceptul filosofic, de către Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, doi
dintre reprezentanții cei mai cunoscuți ai acestui curent.

Primul concept cheie al existențialismului este înțelegerea de sine și

a lumii. Existența umană este percepută adesea ca parte distinctă,
separată de cea a celorlalți, motiv pentru care existentialiștii dezvoltă
două noi concepte cheie: anxietatea asociată acestei descoperiri și
nevoia de autenticitate ce derivă din această constatare. Viața
omului trebuie să fie caracterizată de libertate, în sensul autonomiei,
pentru a fi autentică, ceea ce reprezentă un alt element important al
gândirii existențialiste.
 REPREZENTANȚII EXISTENȚIALISMULUI

• Soren Kierkegaard - lucrările sale s-au axat pe dimensiunea

religioasă, în contextul dezbaterilor vremii - ceea ce contează, în
privința oamenilor, este intensitatea emoțiilor și dorința de a crede în
ceea ce nu poate fi înțeles.
• Friedrich Nietzsche - la baza conceptului de adevăr se află credinta în
valoarea adevărului, care, odată pusă la îndoială, relevă fragilitatea
anumitor aspecte considerate valide, inclusiv în privința
creștinismului - fapt ce a condus la celebra replică ” Dumnezeu este
mort, care ulterior se transformă în faptul că umanitatea, în general,
este moartă, devenind dezrădâcinată.”
• Martin Heidegger - anxietatea se naște din teama de zădărnicie.
 EXISTENȚIALISMUL ÎN FILOZOFIA
ROMÂNEASCĂ
• Petru P. Ionescu - Pornind de la Heidegger și de la Kierkegaard, face "filozofie
existențială", interesându-se de "esența" trăirii imediate, determinând destinul
omului și relevând frica originară (Angst), tragica "goliciune" a individului (în
Ontologia umană și cunoașterea).
• Mircea Eliade - Este interesat mai mult de "trăire", de asimilare și creștere.
Trăirea, în înțelesul înalt al cuvântului, este o funcție a personalității, fugind de
scheme și de orice dependență a unui moment atins. Unul din sensurile
"existenței" este de "a o epuiza conștient și glorios, de a o împlini continuu..."
(în Soliloquii)
• Emil Cioran -Gânditorul alege eseul și aforismul ca forme privilegiate de
exprimare a ideilor sale. Condamnați la o singularitate contingentă, "singuri pe
lume", cu sufletul tânjind intuitiv după absolut, luciditatea noastră ne livrează pe
"culmile disperării". Soluția nu este investigația ("mă miră faptul că unii se mai
preocupă de teoria cunoașterii"), ci trăirea intensă și lucidă. "Trăirismul" -
variantă românească a unui existențialism de nuanță creștină și mistică - îl
recunoaște în perioada interbelică drept unul din cei mai notabili reprezentanți ai
săi.
 REALISM

Realismul, la modul simplist și mai general, este de părere că

entitățile de un anumit tip au o realitate obiectivă, o realitate care este
complet independentă ontologic de schemele noastre conceptuale,
practicile lingvistice, convingeri, etc. Astfel, entitățile (inclusiv
conceptele abstracte și universaliile, precum și mai multe obiecte
concrete) au o existență independentă de actul de percepție, și
independentă de numele lor.
Doctrina şi-a avut începuturile, cu filosofii presocratici, cum ar fi
Thales, Heraclit și Parmenide, dar formularea sa definitivă a fost cea
a lui Platon și teoria sa despre Forme (a se vedea secțiunea privind
realismul platonic de mai jos).
 Reprezentații realismului

• Sf. Anselm a crezut că poate obține adevărul privind existenţa realităţii

prin luarea în considerare a unui ideal sau universalie, și a susținut că,
deoarece Dumnezeu este fiinţa supremă, el trebuie să existe atât în
realitate, cât și în gândire (pentru că, în cazul în care ar exista numai în
gândire, ar putea fi concepută o altă existenţă superioară).
• Sf. Toma de Aquino a construit pe Realismul atenuat al lui Aristotel
(vezi sectiunea despre Realismul moderat de mai jos), pentru a susține
că rațiunea umană nu poate înțelege în totalitate ființa lui Dumnezeu,
dar că ar putea fi folosită raţiunea în teologie ori de câte ori este
necesară conectarea dintre universalii și obiectele individuale.
• Sf. Augustin a modificat realismul lui Platon susţinând că universaliile
au existat înainte de universul material în mintea creatoare a lui
Dumnezeu, și că omenirea are ca precedent universal un singur bărbat
(explicând astfel vechimea conceptelor problematicii teologice, cum ar
fi transmiterea păcatului originar în rasa umană, și unitatea Trinității).
Realismul este în contrast cu anti-realismul (totalitatea poziţiilor care
neagă realitatea obiectivă a entităților) și cu nominalismul (poziția prin
care conceptele abstracte, termenii generali sau universaliile nu au nici
o existență independentă, ci există doar ca nume) și cu Idealismul
(poziția conform căreia mintea este tot ceea ce există, si că lumea
exterioară este o iluzie creată de minte).
Exista mai multe tipuri şi grade diferite de realism, dintre care unele
sunt :
• Realismul platonician
• Realismul moderat
• Realismul modal
• Realismul moral
• Realismul transcendental
 LUCRĂRILE
• Bogza, A.: Realismul critic. Editura Științifică, București 1982
• Collier, A.: Critical Realism: An Introduction to Roy Bhaskar's
Philosophy. Verso, London 1994
• Engler, F.O.: Realismus und Wissenschaft. Mohr/Siebeck, Tübingen
2007
• Hafemann, B.: Aristotels' transzendentaler Realismus. De Gruyter,
Berlin 1998
• Leplin, J.: A Novel Defense of Scientific Realism. Oxford Univ.
Press, Oxford 1997
• Psillos, S.: Scientific realism: How science tracks truth. Routledge,
London 1999
• Putnam, H.: What Theories are not. In: Nagel, E. et al.: Logic,
Methodology, and Philosophy of Science. Stanford Univ. Press, 1962
 PRAGMATISM
Pragmatismul , școala de filosofie, dominantă în Statele Unite în
primul sfert al secolului al XX-lea, bazată pe principiul că utilitatea,
viabilitatea și practicitatea ideilor, politicilor și propunerilor sunt
criteriile meritului lor. El subliniază prioritatea acțiunii asupra
doctrinei, aexperiență asupra unor principii fixe și susține că ideile își
împrumută semnificațiile din consecințele lor și ale loradevăruri din
verificarea lor. Astfel, ideile sunt în esență instrumente și planuri de
acțiune.Obținerea de rezultate, adică „realizarea lucrurilor” în afaceri și
afaceri publice, se spune adesea că este „pragmatică”. Există o
conotație mai dură și mai brutală a termenului în care orice exercițiu de
putere în urmărirea cu succes a obiectivelor practice și specifice este
numit „pragmatic”. Caracterul afacerilor și al politicii americane este
adesea descris astfel. În aceste cazuri, „pragmatic” poartă ștampila
justificării: o politică este justificată pragmatic dacă are succes.
Concepțiile familiare și academice au în comun o opoziție față de
invocarea autorității precedentelor sau a principiilor abstracte și ultime.
 REPREZENTANȚII PRAGMATISMULUI
• John Dewey (Filosofia educației)
• William James ( psiholog și filosof )
• Charles Sanders Peirce
• George Herbert Mead (filosof și sociolog)
• Reinhold Niebuhr ( teolog și critic social)
• Giovanni Papini (pragmatist italian)
• Giuseppe Prezzolini (pragmatist italian)
• Giovanni Vailati (pragmatist analitic italian)
• Mario Calderoni (pragmatist analitic italian)
• Josiah Royce (coleg cu James, adesea asociat cu neoegelismul )
• George Santayana (de multe ori nu este considerat un pragmatist
canonic)
• Ferdinand Canning Scott Schiller
• Jane Addams
 LUCRĂRILE

• C.S. Peirce, "Fixarea credinței"(hârtie)

• C.S. Peirce, "Cum să ne clarificăm ideile"(hârtie)
• Peirce, "A Definition of Pragmatism" (lucrare intitulată de Menand
în Pragmatism: un cititor, din Lucrări colectate ale lui Charles
Sanders Peirce v. 8, unele sau toate paragrafele 191–195.)
• William James, Pragmatismul: un nume nou pentru unele moduri
vechi de gândire (în special prelegerile I, II și VI)
• John Dewey, "Un scurt catehism cu privire la adevăr"(capitol)
 EMPIRISM

Empirismul este curentul filosofic conform căruia toată

cunoașterea noastră rezidă în evenimentele pe care le trăim, pe care le
experimentăm, aspect valabil inclusiv în privința credinței. Din punct
de vedere conceptual, empirismul se află în antiteză cu raționalismul.
Prima categorie de filosofì care pot fi considerați empiriști sunt sofiștii,
acestia fiind urmați de stoici și de adepții lui Epicur, ca un mod de a
răspunde viziunii raționaliste dezvoltate de Platon. În cazul stoicilor, de
exemplu, la naștere omul este tabula rasa, mintea sa find alimentată cu
noi concepte pe măsură ce individul este supus unor noi experiențe.
 REPREZENTANȚII EMPIRISMULUI

• Toma de Aquino - atât sufletul, precum și corpul, participă în

procesul de acumulare a simțurilor, iar ideile extrase de către minte
își au originea în experiența senzorială a corpului
• Francis Bacon – deși nu neagă existentă unor cunoștiințe inoculate
prin naștere, consideră că singurele cunoștiințe valoroase pe care
omul le acumulează sunt cele obținute în mod personal.
• John Locke - consideră că toate cunoștiințele sale sunt rezultatul
acumulărilor senzoriale sau introspecției.
• John Stuart Mill - apreciază că toate cunoștiințele sunt acumulate în
mod empiric, aspect aplicabil și în cazul matematici.
 POZITIVISM
Pozitivismul este o mișcare filosofică și culturală , născută în
Franța în prima jumătate a secolului al XIX-lea și inspirată de unele
idei fundamentale de îndrumare referite în general la exaltarea
progresului științific . Acest curent de gândire, condus de revoluțiile
industriale și literatura conexă, s-a răspândit în a doua jumătate a
secolului la nivel european și mondial , influențând și nașterea unor
mișcări literare precum realismul din Italia și naturalismul din Franța.
Prin urmare, pozitivismul nu este configurat ca o gândire filosofică
organizată într-un sistem definit ca cel care a caracterizat filosofia
idealistă , ci mai degrabă ca o mișcare în unele privințe asemănătoare
iluminismului , în care împărtășește încrederea în știință și în progresul
științifico - tehnologic . , și pentru altele similare cu concepția
romantică a istoriei care vede în afirmarea progresivă a rațiunii baza
progresului sau a evoluției sociale .
 REPREZENTANȚII POZITIVISMULUI

• Henri de Saint-Simon
• Auguste Comte
• John Stuart Mill

Lucrările

• ”Sistemul de politică pozitivă, în patru volume”(1851-1854)

• ”Sinteza subiectivă”(1856)