Normele actuale de ortografie

și ortoepie în limba română

Sunetele limbii române
• Sunetul este cea mai mică unitate a limbii. Din punct de vedere fizic, este cea
mai mică emisiune sonoră articulată, altfel spus, cel mai scurt produs al vocii
omenești. Știința care se ocupă de studierea sunetelor se numește fonetică.

• În limba română, vocalele sunt în număr de 7 – a, ă, â(î), e, i, o, u – și pot forma

singure silabă. Consoanele sunt în număr de 22 – b, c, d, f, g, h, j, l, m, n, p, r, s, ș,
t, ț, v, z, č, ğ, k’, g’ – și nu pot forma singure silabă. O parte dintre vocale, mai
exact 4 la număr, o̯, i,̯ ḙ, ṷ, formează o categorie aparte de sunete, numită
semivocale. Semivocalele, deși seamănă cu vocalele, nu pot alcătui singure
silabă și pot fi rostite doar împreună cu o vocală.

• în limba română există 7 vocale și 22 de consoane

Corespondența literă-sunet,
• În limba română, sunetele sunt redate în scris prin semne grafice, numite litere.
Corespondența dintre fonem (sunetul-tip) și literă se face în baza principiului o
literă transcrie un singur sunet. (masă ‒ 4 litere, 4 sunete; ban ‒ 3 litere, 3
sunete; telefon ‒ 7 litere, 7 sunete).

• De la principiul enunțat anterior apar o serie de abateri, precum: aceeași literă

poate nota sunete diferite, aceeași literă poate nota grupuri diferite de sunete,
un grup de litere notează un singur sunet, mai multe litere diferite notează
același sunet. În cele ce urmează, vom exemplifica toate aceste situații.
• Aceeași literă ‒ sunete diferite
•  litera e notează: vocala e (est); semivocala e (bea); semivocala i (ea [ia])̯
•  litera i notează: vocala i (iris); semivocala i (iarbă); sunetul i scurt nesilabic (pomi,
moși)
•  litera o notează: vocala o (om); semivocala o (boare);
semivocala ṷ (oameni [ṷameni])
•  litera u notează vocala u (unu); semivocala u (bou)

• Aceeași literă ‒ grupuri diferite de sunete

•  litera x notează grupul de sunete cs (ax, pix, sufix) sau gz (exact, examen)
•  litera e notează semivocala i și vocala e (el [iel], ele [i
̯ ele])
̯
• Un grup de litere ‒ un singur sunet
• ce, ci notează č (ceas [čas]; ciornă [čornă])
• ge, gi notează ğ (geam [ğam]; giuvaier [ğuvaier])
• che, chi notează k’ (cheamă [k’amă]; chiar [k’ar])
• ghe, ghi notează g’ (gheară [g’ară]; ghiol [g’ol])

• Mai multe litere diferite ‒ același sunet

• literele î (amărî, încăpere, reîncălzi) și â (cârd, mânca, român) redau sunetul î
• literele i (iar, vine, riduri) și y (yen, yoghin) redau sunetul i
• literele c (car, cot, marcă), k (karate, kaki) și q (Qatar) redau sunetul k
• literele che, chi (chem, chin); k (kilogram); qui (Quinet) redau sunetul k’
• literele v (vin, vârf) și w (watt, wolfram) redau sunetul v
Regulile pentru despărțirea cuvintelor în
silabe
• Despărțirea cuvintelor în silabe sau silabația înseamnă împărțirea
corpurilor fonetice ale cuvintelor în silabele lor constitutive. Chiar
dacă operațiunea de despărțire în silabe este în anumite cazuri
complexă, de cele mai multe ori este intuitivă și o folosim în vorbire
fără dificultate, atunci când vrem să accentuăm ceva printr-o vorbire
răspicată (A fost in-cre-di-bil!).
• Regulile de despărțire în silabe a cuvintelor se referă cu deosebire la
cele scrise și prezintă și o utilitate practică în despărțirea cuvintelor la
capăt de rând.
• Reguli de despărțire a cuvintelor în silabe
• 1. Regula hiatului: două vocale succesive se despart în silabe diferite.
Regula derivă din definiția silabei: o silabă poate avea o singură
vocală.
• 2. Regula diftongului și a triftongului: când o vocală este urmată de un
diftong sau triftong, despărțirea se face înaintea diftongului sau a
triftongului
• 3. Regula consoanei intervocalice: când o consoană se află între două
vocale, despărțirea se face înaintea consoanei. Regula se aplică și
atunci când consoana este încadrată de un diftong sau triftong.
4. Regulile grupurilor de consoane intervocalice:
• grupul de două consoane între vocale se împarte astfel: prima consoană formează silabă cu
vocala dinainte, iar consoana a doua cu vocala care o urmează (excepție grupurile următoare)
• grupul de două consoane între vocale în care a doua este l sau r, iar prima b, c, d, f, g, h, p, t, v
se desparte prin trecerea ambelor consoane la silaba următoare
• grupul de trei consoane situate între vocale se împarte în silabe diferite între prima și a doua
consoană (excepție grupurile de mai jos)
• dacă grupul de trei consoane aflat între vocale este format din lpt, mpt, ncș, nct, ncț, ndv, rct,
rtf, stm atunci împărțirea în silabe diferite se face între a doua și a treia consoană
• grupurile de patru sau cinci consoane între vocale se împarte, de regulă, între prima și a doua
consoană sau, mai rar, între a doua și a treia consoană (în general în cazul unor termeni
tehnici)
La aceste reguli generale trebuie ținut cont de următoarele:
• când între două vocale apare ch(e), ch(i), gh(e), gh(i) consoanele
respective reprezintă un singur sunet, deci se aplică regula
corespunzătoare (o consoană între două vocale)
• în unele nume străine există grupuri de litere care notează o singură
consoană: pp, tz, ck, th, tt etc.
• în unele cuvinte străine sau în cuvinte compuse despărțirea se face
după structura morfologică a cuvintelor
Structura fonologică a cuvintelor: diftongi,
triftongi, hiat;
• Diftongul este un segment vocalic complex format dintr-o vocală și o semivocală. Condiția de
existență a unui diftong este apartenența vocalei și a semivocalei la aceeași silabă.
iar-bă, pâi-ne, fii, pie-se, dan-sau, soar-tă
• Diftongul poate fi format și din două sunete alăturate, care aparțin unor cuvinte diferite, dar care se
pronunță împreună. În aceste cazuri, în silabă, apare cratima între componentele diftongului.
mi–a (zis), ți–a (zis), să–i (zică)
• Ca în orice silabă și în cazul unui diftong, vocala rămâne nucleul silabei, motiv pentru care a fost
numită și vocală nucleu sau vocală principală. Semivocala a fost numită și vocală secundară.
• ATENȚIE! După consoanele ğ, č, g’, k’ nu există diftongi care să înceapă cu semivocalele e, i, pentru
că (în aceste cazuri) e, i sunt litere ajutătoare pentru scrierea consoanelor respective.
geam [ğam], ceas [čas], chiar [k’ar], gheață [g’ață]
• Atunci când după ğ, č, g’, k’ apar e, i cu valoare de vocală, acestea formează cu semivocalele care
urmează diftongi.
cercei [čerčei], rochii [rok’ii]
• Clasificarea diftongilor
• În funcție de ordinea vocalei și a semivocalei, diftongii se împart în
ascendenți și descendenți. Diftongii ascendenți sunt formați dintr-o
semivocală și o vocală (SV), iar cei descendenți dintr-o vocală și o
semivocală (VS).
• În limba română există 24 de diftongi, din care 10 sunt ascendenți și
14 descendenți. (vezi tabelul de mai jos pentru enumerarea
diftongilor)
• Diftong vs hiat
• Toate combinațiile de semivocale și vocale pentru diftongi, în limba română,
funcționează și ca hiaturi. În fapt, semivocala este tot o vocală (mai scurtă
care se rostește împreună cu vocala), prin urmare, fără a fi îndeplinită
condiția de bază, apartenența diftongului la o silabă, diftongul devine hiat.
• Există și situații deosebite când distingerea între un diftong și hiat se face
prin accent și prin sensul cuvântului. (hai-nă substantiv vs ha–i-nă adjectiv)
• Tabelul de mai jos prezintă combinațiile vocalice posibile și tipul de realizare:
diftong sau hiat. Prin ↑sunt reprezentați diftongii ascendenți (SV), iar prin ↓
cei descendenți (VS).
Segm. Exemplu diftong Tip Exemplu hiat

ia iar-nă, tă-ia, bă-iat ↑ pi–an, cu-ti–a

ie ta-ie, ie-pu-re, mie-re ↑ i–e, bi–e-lă, ve-se-li–e

io iod, cre-ion ↑ fră-ți–or, ra-di–o, im-pre-si–o-na

iu iu-te, du-ium ↑ ra-ți–u-ne, sca-ti–ul

ea deal, cu-rea ↑ re–al, cre–a

eo deo-da-tă, pleoș-tit ↑ de-se–ori, ne–on

ua cuan-tum, plo-ua, ro-ua ↑ du–al, e-cu–a-tor

 do-uă, vo-uă, ro-uă ↑ de-za-vu–ă
uă

oa oa-lă, poar-tă, toa-tă ↑ co–a-bi-ta, co–a-li-ți-e

uî plo-uând ↑ de-za-vu–ând

ai ai, dai, tai-nă ↓ ha–i-nă, a–ici, î-na–in-te

au au, sau, cân-tau ↓ a–ud, ba-la–ur

ăi clăi, hăi-nu-ță ↓ a că–i, tră–im

ău rău, du-lău ↓ ră–ul, căp-că–un

îi îi, mâi-ne, ră-mâi ↓ bâj-bâ–i, zgâ–it

îu pâ-râu, grâu ↓ pâ-râ–ul, grâ–u-șor

eu meu, an-treu ↓ e–u-fo-ri-e, fe–u-dal

ei ei, trei, nei-că ↓ (a) po-le–i, în-tre–it

ii co-pii, știi ↓ fi–ind-că, (a) pri–i, vi–i-
tor

iu fiu, măs-li-niu ↓ na-ți–u-ne, di–ur-nă

oi oi, noi, doi-nă ↓ cro–i, do–i-me, e-ro–i-lor

ou ou, ta-blou ↓ e-ro–ul, ca-do–ul

ui ui-ta, scui-pa, lui ↓ u-lu–i, hu–i-lă, e-pu–i-za

uu ↓ re-zi-du–u, con-ti-nu–u
• Triftongul este un segment vocalic complex format dintr-o vocală și
două semivocale. Triftongii pot fi considerați și o combinație dintre
semivocalele i, u, e cu anumiți diftongi.
gre-șeau, șleau, lu-poai-că, miau
• Triftongii pot fi alcătuiți din sunete alăturate, care aparțin unor
cuvinte diferite, dar care sunt pronunțate împreună. Între aceste
sunete se folosește cratima.
mi–au (luat), mi–ai (luat), ne–au (luat).
• ATENȚIE! După consoanele ğ, č, g’, k’ nu există triftongi care să
înceapă cu semivocalele e, i, pentru că (în aceste cazuri) e, i sunt litere
ajutătoare pentru scrierea consoanelor respective.
ziceau [zičau], vegheau [veg’au]
• Clasificarea triftongilor
• În funcție de poziția semivocalelor față de vocale, triftongii se împart
în ascendenți (progresivi) ‒ ambele semivocale se află înaintea vocalei
și centrați ‒ când vocala este încadrată de semivocale.
• În comparație cu diftongii, având o restricție în plus, triftongii sunt
mult mai puțini la număr.
Segm. Exemplu triftong Tip

ioa a-ri-pioa-ră, cre-ioa-ne ascendent

eoa leoar-că, pleoa-pă ascendent

eai că-deai, pu-teai centrat

eau ve-deau, dor-meau centrat

iei iei, miei, piei centrat

iai tră-iai, i-ai, în-do-iai centrat

iau iau, în-do-iau centrat

oai le-oai–că, zme-oai-că, centrat

• Hiatul este întâlnirea în același cuvânt sau cuvinte diferite a două 
vocale care aparțin unor silabe diferite.
• Deoarece este destul de greu de rostit în limba română, în multe
situații, hiatul a fost înlocuit cu un diftong sau chiar cu o vocală
simplă. În limba română actuală este întâlnit în cuvinte compuse și în
neologisme. Poate fi format din două vocale de același fel sau diferite,
dar și dintr-un lanț de vocale.
 Vocale de același fel în hiat

vocale exemple

a-a supraaglomerat, ultraatent

e-e neelucidat, reevaluat, licee, idee

i-i ființă, știință, antiinflație

o-o alcool, cooperare, zoologie

u-u reziduuri
 Vocale diferite în hiat
vocale exemple vocale exemple

centrală – anterioară centrală – posterioară

a-i înainte a-o supraorganizare

a-e aer a-u aur

ă-i trăind ă-u răul

î-i bâjbâi â-u pârâul

• Despărțirea cuvintelor în silabe sau silabația înseamnă împărțirea
corpurilor fonetice ale cuvintelor în silabele lor constitutive. Chiar
dacă operațiunea de despărțire în silabe este în anumite cazuri
complexă, de cele mai multe ori este intuitivă și o folosim în vorbire
fără dificultate, atunci când vrem să accentuăm ceva printr-o vorbire
răspicată (A fost in-cre-di-bil!).
• Regulile de despărțire în silabe a cuvintelor se referă cu deosebire la
cele scrise și prezintă și o utilitate practică în despărțirea cuvintelor la
capăt de rând.
• Accentul reprezintă rostirea mai energică a unei silabe, față de rostirea mai
puțin energică a silabelor învecinate. El poate deosebi înțelesul cuvintelor și
este semnalizat printr-un apostrof (‘) adăugat deasupra vocalei silabei
pronunțate mai intens.
• Accentul poate să apară într-un cuvânt, formă gramaticală (corp fonetic
lexico-gramatical) sau într-o propoziție (corp fonetic sintactic). Mai jos
exemplificarea celor două situații:
• móbilă (substantiv) vs. mobílă (adjectiv) vs. mobilắ (formă verbală la timpul
perfect)
• El și ea sunt prieteni. (și conjuncție neaacentuată) vs. El a întârziat, dar și ea
a ajuns mai târziu. (și adverb de întărire accentuat)
Din exemplele anterioare se observă că accentul este liber, adică poate să cadă
pe oricare dintre silabele cuvintelor.
• accent pe ultima silabă: cân-ta, co-vor, șco-lă-resc
• accent pe penultima silabă: cân-tă, co-voa-re, șco-lă-reas-că
• accent pe antepenultima silabă: cân-te-ce, re-pu-bli-că, ro-man-ti-că
• înainte de antepenultima silabă: ve-ve-ri-țe, ve-ve-ri-țe-le; doc-to-ri-ță, doc-to-
ri-țe-le
Un alt aspect, care se observă în exemplele de mai sus, este că libertatea
accentului permite diferențierea cuvintelor, a formelor gramaticale, chiar dacă
acestea au un număr identic de silabe și de sunete-tip.
• veselă (adjectiv) vs. veselă (substantiv)
• cântă (verb formă de prezent) vs. cântă (verb formă de perfect)
• De regulă, cuvintele au o singură silabă accentuată, dar există și
situații particulare în care cuvintele prezintă două accente sau
niciunul. Două accente, unul principal și unul secundar pot fi întâlnite
în cuvintele polisilabice compuse, precum radiodifúziune (accentul
principal cade pe u, iar cel secundar pe ra-). Cuvintele fără accent sunt
monosilabice, precum formele pronumelor personale (îl, o, îi, le), care
se și numesc forme neaccentuate.
• Omografele sunt cuvintele care se scriu la fel, adică au aceeași structură grafică
(identice grafic), dar diferă din punct de vedere fonetic (accent, silabe).
• óchi (substantiv, o silabă, accent pe ó) ‒ ochí (verb, două silabe, accent pe í)
• adúnă (verb, indicativ prezent, accent pe ú) ‒ adunắ (verb, perfect simplu, accent pe ắ)
• fórmă (substantiv, accent pe ó) ‒ formắ (verb, accent pe ắ)
• acele ‒ acele
• duduíe(verb) ‒ dudúie (femeie)
• háină („îmbrăcăminte”) ‒ haínă („rea la suflet”)
• Dacă prin cuvinte omografe subliniem doar structura grafică identică a cuvintelor, iar
acele cuvinte au și pronunție identică, acele cuvinte sunt omonime. De regulă, aceste
omografe sunt omonime lexico-gramaticale.
• Omofonele sunt cuvintele care se pronunță la fel, adică au aceeași structură fonetică
(aceleași foneme și prezintă același accent), dar nu sunt grafic identice.
• ea (pronume) ‒ ia (verb)
• ele (pronume) ‒ iele (substantiv)
• ei (pronume) ‒ iei (verb)
• chil („lichidul vaselor limfatice”) ‒ kil („kilogram”)
• Relația de omofonie se poate manifesta și între cuvinte și grupuri de cuvinte sau chiar
între grupuri de cuvinte și alte grupuri de cuvinte.
• la (masă) ‒ l-a (auzit)
• scrieți (voi) ‒ scrie-ți (tu)
• cuminte ‒ cu minte
• numai ‒ nu mai
• deal ‒ de-al ‒ de-a-l
• Dacă prin cuvinte omofone subliniem doar structura sonoră identică a cuvintele, iar
acele cuvinte au și scrierea identică, acele cuvinte sunt omonime.