VOCI ALE DIPLOMATIEI

ROMANESTI: IOAN
TĂUTUL SI
MIRON COSTIN
Ioan Tăutu a fost un
mare logofat
moldovean în timpul
domnitorilor Stefan
cel Mare (1457-
1504) și 
Bogdan al III-lea cel
Orb
 (1504-1517). A avut
misiuni diplomatice
în Polonia, Veneția
 și Turcia.
Menționarea sa în cronicile moldovenești
• Numele logofătului Tăutu a fost consemnat în letopisețul lui Grigore Ureche și în legendele relatate de 
Ion Neculce.
• Conform relatării lui Grigore Ureche, în anul 1497, înaintea bătăliei de la Codrii Cosminului, Ștefan cel
Mare i-a trimis pe logofătul Tăutu și pe vistiernicul Isac cu solie la regele Poloniei, Ioan Albert. Regele
polon i-a primit pe soli, a acceptat darurile trimise de voievodul moldovean, dar nu a divulgat planurile
de atacare a Moldovei. După ce regele polon s-a îndreptat cu oastea spre Pocuția, Ștefan cel Mare i-a
trimis din nou pe cei doi soli cu daruri. Craiul a acceptat darurile, i-a luat prizonieri pe cei doi soli și i-a
trimis la Liov.[1]
• Ion Neculce consemnează în „O samă de cuvinte” (1732) legenda conform căreia logofătul ar fi fost
împroprietărit de către regele Poloniei [2], după încheierea păcii între Polonia și Moldova în 1499. El a fost
răsplătit datorită succeselor sale pe plan diplomatic, fapt confirmat în stăpânirea sa asupra unei părți
importante a Țării de Sus, probabil danii din partea domnitorului. Centrul acestor moșii se afla la 
Bălinești, lângă Siret, unde se află ruinele curților sale și Biserica „Sf. Nicolae”, ctitoria sa.
În iulie 1504, după moartea lui Ștefan cel • În anul 1505, logofătul Tăutu a intermediat căsătoria lui
Mare, domnitorul Bogdan al III-lea a
trimis pe logofătul Tăutu cu solie la Bogdan al III-lea cu principesa Elisabeta, sora regelui
sultanul Imperiului Otoman pentru a Poloniei, cu scopul de a întări relațiile dintre cele două țări.
închina țara și a plăti tribut. „Iară În urma acestei înțelegeri, domnitorul moldovean a
împărățiia de bucurie mare cu dragoste i-
au priimit și au dăruit toți banii Tăutului
consimțit să cedeze Pocuția către Regatul Polon. Noul rege
logofătului celui mare și i-au adus în țară al Poloniei, Sigismund I (1506-1548) a respins însă
și au ziditu pre acei bani o sfântă bisérică căsătoria proiectată, păstrând Pocuția.
în satu în Bălinești, ce este la ținutul
Sucévii și trăiește pănă astăzi”. [1 ].
Tot Neculce relatează în „O samă de
cuvinte” despre misiunea logofătului la • În 1509, au început o serie de tratative pentru încheierea
Înalta Poartă unde, după descrierea
vestimentației și îndeosebi a încălțărilor
unui tratat de pace moldo-polon. Acest documenta a fost
turcești, a covoarelor care erau așternute semnat la 22 ianuarie 1510 din partea Moldovei de către
pe podea, pomenește de faptul că solului logofătul Tăutu, Isac (pârcălabul de Roman) și boierii
moldovean i s-ar fi oferit o cafea
 fierbinte. Neștiind ce băutură este și Ivancin și Petrică. Tratatul a fost ratificat în martie 1510
cum să o bea și nevrând să se facă de râs, și de conducătorii celor două țări, Bogdan al III-lea și
logofătul a dat cana peste cap și și-a Sigismund. [6]
opărit limba și gura. [3 ] Logofătul Tăutu
este considerat a fi primul băutor de
cafea din Moldova.
Logofătul Ioan
Tăutu a murit în
anul 1511, fiind
înmormântat în
pronaosul 
Bisericii „Sf. Nicol
ae” din Bălinești
.
Miron Costin
• Miron Costin (n. 30 martie 1633 – d. decembrie
 1691) a fost un boier, diplomat, dregător și
important cronicar moldovean.
Biografie
Miron Costin s-a născut în anul 1633,
ca fiu al lui Iancu Costin (cf.  apropiere de Bar), unde a rămas din
Vita Constantini Cantemyrii ar fi avut
origini sârbești) și al Saftei, fiica lui
Ionașco Coarteș. Iancu Costin a fost
postelnic al doilea sub Radu Mihnea și
hatman sub domnitorii Alexandru Iliaș
 și Moise Movilă; totodată a fost un
apropiat al domnului Miron Barnovschi,
care era rudă cu soția sa. Îl însoțise pe
voievod la Țarigrad, unde acesta fu ucis
în 1633, din cauza pârelor vornicului 
Vasile Lupu. Iancu Costin a fost eliberat
din închisoare ca să înmormânteze
trupul decapitat și a fost ispravnic
pentru averea lăsată de Barnovschi.
Deținea moșii în Polonia (în
1634 până la moartea sa în 1650. În
acest an are loc o invazie în Crăie a 
turcilor, care îi târăsc în luptă și pe
munteni și pe moldoveni.
Hatmanul Costin, pentru a-i face pe 
turci să se retragă, vestește că oști
cazace vin în ajutorul leșilor.
Vicleșugul reușește, dar Abaza-pașa
 află adevărul și pune gând rău
domnului și hatmanului. 
Moise Movilă vodă și Iancu
Costin fug în Polonia împreună cu
familiile.
Fostul hatman ia în arendă, în 1634, moșia  • În 1650 moare Iancu Costin.[7]
Nowosilka Nowa, aproape de localitatea Bar
din Polonia. În anul 1638, Dieta polonă acordă, • Miron Costin s-a căsătorit cu Ileana
la recomandarea regelui, indigenatul polon lui Movilă (1633-1691), nepoată a
Iancu Costin - bărbat însemnat în Moldova și domnitorului Simion Movilă.
fiilor săi, pentru însemnatele servicii aduse
Crăiei, între care la loc de cinste se situează • Ca nobil polon, în 1651, Miron este
evitarea cuceririi de către Abaza Pașa și a  înrolat în armată, în oastea regelui
cetății Camenița. De altfel, boierul moldovean Ioan Cazimir, și luptă împotriva
se arată destoinic și în treburi diplomatice,
mediind între reprezentanții polonezi și cei al  cazacilor lui Bogdan Hmelnițki,
Țarigradului, așa cum făcea și un frate al său, răsculați contra polonilor, și a
care locuia în Muntenia, de unde se presupune aliaților tătari ai acestora, la 
că venise și familia Costineștilor. În anul Beresteciko, lângă cetatea Camenița,
1647, tânărul Miron își începe studiile la unde se retrăseseră elevii colegiului
colegiul iezuit de la Bar și le continuă la 
cetatea Camenița, remarcându-se atât de la Bar.
prin inteligență, cât și prin noblețea
trăsăturilor. Ca și Grigore Ureche, distinsul 
cărturar cunoaște profund valorile antichității,
își însușește, pe lângă polonă și rusă, limbile 
latină și greacă. Iubește istoria, cunoaște 
retorică și poetică.
În 1653, către sfârșitul domniei lui 
Vasile Lupu, Miron și frații săi revin în
Moldova. Își începe ucenicia de viitor 
demnitar pe lângă vistiernicul  În 1661, domnitorul Istratie Dabija îl trimite în solie la 
Iordache Cantacuzino, pe care îl va Ioan Cazimir, regele Poloniei. În 1663 trece cu oastea lui
elogia în Letopisețul său, Dabija vodă prin Muntenia spre a lua parte la războiul 
arătând: „Toma vornicul și Iordache turco-austriac și vede ruinele podului lui Traian.
visternicul, care capete de-abea de au
avut cândva această țară sau de va mai
avea”. Acum primește și prima misiune
diplomatică, fiind trimis la starostele I se acordă, 1664, titlul de mare comis, în 1667, 
 Cameniței să obțină ajutor împotriva Iliaș Alexandru vodă îl înalță la rangul de vornic al Țării de
lui Gheorghe Ștefan, care amenință Sus, iar doi ani mai târziu, Gheorghe Duca vodă îl numește
tronul șubrezit al lui Vasile Lupu. Noul mare vornic al Țării de Jos, rang acordat și lui 
domnitor Gheorghe Ștefan îl numește  Grigore Ureche.
sluger (boier care se ocupa de
aprovizionarea cu carne a Curții și a
oștii), 1658 și îl trimite în misiune Este trimis, 1671, de domnul Ștefan Petriceicu în solie la
diplomatică în Țara Românească, spre a hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei), cu care
negocia un pact antiotoman cu vodă  Costin avea strânse relații.
Constantin Șerban Basarab. Urcă rapid
scara ierarhică, devenind paharnic, apoi 
pârcălab de Hotin (1660-1664) și
participă în 1659 la campania împotriva
lui Rakoczi în Transilvania.
În 1672 este perioada în care • În Psaltirea pre versuri tocmită (1673) a lui Dosoftei îi sunt tipărite
compune poemul filosofic  versurile despre originea românilor și Apostroful.
Viiața lumii. Are loc vestita
• Când Ioan al III-lea Sobieski este ales rege (1674), 
întâlnire cu marele vizir 
Dumitrașcu Cantacuzino, domnul Moldovei, îl face mare logofăt.
Ahmed Köpröli care, după
Este trimis în misiune diplomatică la Constantinopol, apoi în
cucerirea Cameniței, îl întreabă pe
Polonia. În vremea domniei lui Antonie Ruset-vodă, logofătul îl
marele vornic dacă întâmpină pe Ioan Gninski, marele sol polon care îndeplinise
moldovenilor „Pare-le lor bine că misiuni diplomatice în Franța, în Danemarca și în Rusia, aflat în
au luat împărăția cetății Camenița, drum spre Poartă, pentru ratificarea păcii de la Zurawno. Cu acest
au ba?” Patriotul Miron Costin prilej se pare că i-a înmânat 
răspunde lapidar, dar clar, cum Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei (Cronica polonă), dedicată
consemnează Neculce: „Suntem noi prietenului său Marcu Matezynski. Scrisă în polonă sub formă de 
moldovenii bucuroși să să lățască epistolă, încearcă demonstrarea romanității poporului nostru și a
în toate părțile cât de mult, iar latinității limbii, având drept scop, nemărturisit direct, să-i
peste țara noastră nu ne pare bine determine pe polonezi să ne ajute spre a ne elibera din jugul
să să lățască.” Îl convinge pe vizir otoman. Oferă astfel creștinității, înaintea Descrierii Moldovei a lui 
să renunțe la intenția de a ierna Cantemir, posibilitatea să afle date despre istoria, geografia și
oastea otomană în Moldova, „că-i organizarea politică a românilor.
țara săracă”. Începe traducerea
scrierii 
Origines et occasus Transsylvanoru
m
 (Lyon, 1667) a lui 
Laurențiu Toppeltin de Mediaș.
Miron Costin îi cere, în 1680, lui Sobieski să se ridice la luptă împotriva turcilor. La
izbucnirea războiului între creștini și turci, cu prilejul  asediului Vienei din 1683,
logofătul se află în tabăra otomană, dar se bucură de victoria lui Sobieski, văzând în
aceasta începutul declinului Imperiului Otoman. La întoarcerea de la  Viena, Duca vodă
și boierii săi sunt luați prizonieri de leși, dar cărturarul se bucură de protecția regelui
care îi pune la dispoziție unul dintre castelele sale de lângă orașul Stryi, unde Miron
Costin rămâne aproape doi ani și desfășoară o activitate cărturărească. În 1684, boierii
pribegiți în Polonia îi cer regelui Sobieski, printr-un memoriu redactat de diplomatul
Costin să elibereze Moldova de sub turci și să le garanteze drepturi similare celor ale  
șleahticilor, limitând despotismul domnilor moldavi. Tot din acest an datează „Istoria
în versuri polone despre Țara Moldovei și Munteniei (Poema polonă)”, amplă scriere
având 750 de versuri pe care o dedică binefăcătorului său, regele Sobieski - Ioan al III-
lea. Este o operă artistică, având drept model poemele poloneze ale vremii, și drept
scop obținerea sprijinului în luptă împotriva turcilor. Dă explicații cu parfum de
legendă stemelor, recurge la ficțiune, îmbină narațiunea cu descrierea - de o mare
frumusețe - a minunatului pământ românesc, dintr-o perspectivă aeriană parcă,
anticipându-l pe Nicolae Bălcescu, istoricul ce ne-a oferit fascinanta imagine a
Ardealului. Fratele său Velicico, revenit mai devreme în Moldova, îi transmite, în 1685,
invitația domnului Constantin Cantemir de a se întoarce în țară. Știindu-l prieten cu
polonezii, vodă îl numește staroste de Putna, cât mai departe de granița Crăiei. Este în
foarte bune relații cu bătrânul oștean neștiutor de carte, ajuns conducător al țării prin
voia boierilor.
În 1686 are loc o nouă luptă cu turcii a lui Sobieski, moldovenii aflându-se în tabăra
otomană. Acum are loc confruntarea regelui Poloniei cu plăieșii de la cetatea Neamțu,
descrisă de Negruzzi în schița sa istorică "Sobieski și românii". Din această perioadă
datează capodopera sa, „De neamul moldovenilor”.
Relațiile cu influențabilul domn Constantin Cantemir se deteriorează. Marele cărturar cade
victimă, în 1691, intrigilor celor care-l manevrau pe vodă și sfârșește sub securea călăului
în apropiere de Roman, fără a se putea dezvinovăți. Evenimentul este relatat diferit în  
Vita Constantini Cantemyrii, Dimitrie Cantemir luând apărarea părintelui său și acuzându-i
pe Costinești de complot. Mai obiectivul Ion Neculce: "Dece Cantemir-vodă, cum au înțeles
acel sfat, din Ilie Frige-vacă, a boierilor, au și răpedzit într-o noapte boierinași d-è lui și
slujitori, să-i prindză pe toți pe aciie. Dece unii au scăpat în Țara Muntenească, iar pe carei
i-au prinsu i-au adus la Ieși. Și pe Velicico vornicul, după ce l-au adus la Ieși, era zavistie
mai mare despre Cupărești, împungându-să cu horba mai denainte vremi. Și avè și sâială
de dânsul, căce era mai om decât toți. Atunce în grabă Cantemir-vodă: "De vreme că te-i
grăbit de l-ai bătut, nu-l lăsa viu. Păzește de-l omoară, că d-è scapă viu, mâne, poimâne el
ne omoară pe toți." Și el încă îndat-au ascultat și l-au scos noaptea de i-au tăiat capul
denaintea porțâi. Pentru bineli ce-au dat știre Velicico lui Iordachi visternicul, de-au fugit
când vrè să-l omoare Cantemir-vodă, acum i-au mulțămit și Iordachi visternicul într-acest
chip, ca un grec.
•  Și aflară c-ai omorât pe Velicico, triimite de prinde și pe frate-său, Miron logofătul, de-l omoară. Ori
vinovat, ori nevinovat, să nu scapi, c-apoi încă a hi mai rău și de tine și de noi. Deci Cantemir-vodă nu
ș-au socotitu viiața lui, că era trecut cu bătrânețeli, om de 70 de ai, de numai cât nu-i sosâsă ceasul și
lui, ce s-au potrivit neprietinilor și nu ș-au cruțat sufletul. Ce ca un tiran au triimăs pe Macrei, vătavul
de păhărnicei, cu slujitori din Roman de l-au luat de-acolo, de la casa lui de la Bărboși, de l-au dus
păn-în Roman, și i-au tăiat capul. Și când l-au găsit Macrei acolo la Bărboși, atunce-i murisă și
giupâneasa. Și nemic nu știè ceilalți boieri de sfat. Că el pornisă atunce pe un ficior a lui, pe Neculaiu,
să iè fata Ducăi-vodă de Țarigrad și să gătasă și cu celalalt să iè fata lui Cantemir-vodă să s-
încuscredze, și nici cu gândul nu gândiè că i-a vini o furtună ca acie. Dzisu-i-au slujitorii, cându l-au
găsit la Bărboși, să fugă, că nu-i departe, în Neamțu, iar el n-au priimitu, știindu-să drept. Gândiè că l-
or duce la leș și s-a îndrepta, iar după ce i-au vinit Macrei, și viind zapciu după zapciu să piară, nu l-au
mai îngăduid ș-au pus de l-au tăiat în Roman. Și mult s-au rugat lui Macrei să-i ducă păn-în Ieși, iar
Macrei, ca un om rău și de nemic, nu i-au fostu milă de sufletul stăpânu-său și s-au grăbit de l-au
omorât. Că de l-ar hi dus în Ieși, poate s-ar hi îndreptat și n-ar hi perit. Că multe slugi să tâmplă la
domni vrednice, de nu se grăbescu și ferescu pe stăpâni de păcat, și pe urmă cad la laudă și despre
stăpân, și despre oameni, și despre Dumnedzău. Iar acesta, ca un varvar, nefiind de neam, n-au
socotitu. Cantemir-vodă dup-aceea mult să căiè ce-au făcut și de multe ori plângè între toată boierimea
și blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat. Că, după ei, n-au trăit un an nice
Cantemir-vodă ș-au murit."